Modul II

Delimitări conceptuale: semantici convergente şi divergente ai termenilor: etică, morală, deontologie

Integritatea şi moralitatea sunt strâns legate. Am pus în evidenţă fundamentele apariţiei
domeniului etic şi aplicaţiile acestuia în privinţa comportamentului uman, dorit virtuos. În VIRTUTE,
virtuti, s. f.1.(conform DEX-ului limbii române) regăsim „Însuşire morală pozitivă a omului; însuşire
de caracter care urmăreşte în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinaţie statornică
specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acţiuni frumoase. 2. (În loc. Prep.) În virtutea...= pe
baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. Vertu).” Ca şi premisă
iniţiatică: termenul “etic” rămâne hermeneutic sinonim cu termenul “moral”. Etica provine din limba
greacă, “ethos” care face trimitere la obicei, deprindere, iar moral înseamnă traducerea acestuia în
limba latină, “mores”. Nu sunt diferenţe între termeni. Diferenţierile apar doar în momentul în care se
încearcă să se despartă intrările de ieşiri, deci principiile teoretice generale de aplicarea lor în practică.
Diferenţierea între etică şi morală este doar una conjuncturală şi contextuală, făcută pentru a se înţelege
lucrurile mai bine în ceea ce privesc obiceiurile şi deprinderile umanioarelor.
Etica în sens operaţional denotă termenul larg specific disciplinar, mai degrabă interdisciplinar
care se aplică unei câmp contextual analitic şi/sau sintentic. Etica conform dicţionarului de filosofie
(1978) este o: “Disciplină filosofică care studiază problemele practice şi teoretice ale moralei” 24.
E. Moore, în Principia Ethica arată că “problema cum trebuie definit “bun” e cea mai
importantă problemă a eticii. Ceea ce e semnificat de cuvântul “bun” e, de fapt, (cu excepţia opusului
său, “rău”) singurul obiect simplu de cercetat specific eticii” 25.
Etica se reduce la analiza şi aprobarea de către comunitate a unor coduri de conduită
dezirabile, şi, mai ales, a codurilor de conduită indezirabile. Etica experimentează constant o axiologie
comportamentală spre care trebuie să tindă întreaga comunitate. Valorile sunt generatoare de sens
comportamental istoric, pot fi remodelate însă nu în principiile de bază care vizează, de pildă,
respectarea drepturilor omului. Oricărui om.
Etica este un domeniu de studiu, spus succint, şi se aplică de la termenul propriu general: etică
la subramuri specifice: etica familiei, etica socială, etica sportului, etica națională, ş.a.m.d. Prin urmare
studiile etice indiferente la gradul de abstractizare sau specializare stabilesc principii, norme şi reguli de
comportament aplicabile grupal sau subgrupal, pe categorii deficate. Datorită acestor valori acceptate în
comun în studiile etice sunt stabilite liniile directoare generale ale comportamentului uman care ajută la
prevenirea comportamentelor greșite, incorecte cum ar fi furtul, violul, corupţia, violența, frauda etc.
Etica are un sens de pozitivare explicită a comportamentului uman, în sens general, de stabilire a unor
limite şi interdicţii formale. Totodată, la nivel informal conduce spre formarea unor atitudini altruiste
ale umanioarelor, în detrimentul egoismului şi individualismului. Sensul elementar al democraţiei
constă în prevenirea abuzului de putere, de orice fel, atât ale decidenţilor, cât şi ale oamenilor simpli,
prin urmare are un fundament eminamente etic. Se dezvoltă empatia, compasiunea, onestitatea, bunul-
simţ şi loialitatea. Formatoare în sens pozitiv, aprobă asemenea comportamente şi le interzice, măcar
parţial, pe cele contradictorii.
24 Op. Cit. p. 246.
25 E. Moore, Op. Cit, p. 30.
În Dicţionarul de filosofie (Didier Julia) morala a fost definită ca “ştiinţa binelui şi a regulilor
acţiunii umane” şi ca “ştiinţă a scopurilor vieţii, a principiilor de acţiune” 26 .
Moralitatea arată pur şi simplu modificările de comportament aduse de normele etice asumate
şi acceptate de o comunitate prin intermediul mediului educogen, al elementelor formative culturale şi
civilizatorice. Modificările există într-o formă sau alta. Prin urmare, moralitatea conţine totalitatea
convingerilor personale despre ceea ce este bine sau rău, dezirabil sau indezirabil, permis ori interzis,
pozitiv sau negativ. Moralitatea are un caracter aplicativ şi individual spre deosebire de etică ce este
generală. Diferenţa ţine de distributivitatea termenilor. Etica este o bibliotecă, pe când moralitatea
înseamnă lectura efectivă a cărţilor, măcar a unora din cadrul acesteia de către omul real.
În privinţa comportamentului individual se aplică o regulă în societăţile normale, care nu sunt
în revoluţie: majoritatea indivizilor respectă principiile etice şi acţionează în consecinţă conform lor,
dar, există şi elemente individuale care nu respectă tocmai aceste elemente etice aprobate. În cazul unor
situaţii revoluţionare situaţia este răsturnată, se cer modificarea chiar a valorilor şi principiilor etice
existente la un moment dat.
Moralitatea este tradusă uneori printr-un set de credinţe pe care le urmează indivizii. Etica
prin valori comune. Moralitatea ţine de actul decident al individului. De ceea ce ajunge să aleagă la un
moment dat. Conform sau nu, parţial cu principiile etice. Dar au fundamente comune. Nu se
diferenţiază mai mult decât semantic. Şi formativ.
Deontologíe [CONTEMP., S. II, 1975, 1511, 4/2 /de- on~ / déontologie] 1 Parte a eticii care
studiază normele și obligațiile specifice unei activități profesionale. 2 Totalitate a regulilor și uzanțelor
care reglementează relațiile dintre medici sau dintre aceștia și pacienți. 3 Teorie despre originea,
caracterul și normele obligației morale în general.
După filozoful englez Jeremy Bentham „deontologie” se traduce etimologic din doi termeni
eleni: deon - datorie şi logos – ştiinţă, principiu de ordine, cuvânt. Originar grecesc deontos înseamnă
ştiinţa a ceea ce va trebui făcut, adică ştiinţa datoriei, reinterpretată ca ştiinţă a moralităţii, ca discurs
asupra a ceea ce trebuie realizat de către o persoană. Jeremy Bentham (1748-1832) nu a avut ca scop
întemeierea unei noi ştiinţe aplicative, directiviste şi normativiste, dimpotrivă, el a justificat întemeierea
deontologică din perspectiva capacităţii instituţionale de a mări fericirea şi de a micşora suferinţa
angajaţilor. "Utilitatea - spune J. Bentham, este un termen abstract, el exprima proprietatea sau tendinta
unui lucru de a ne feri de ceva rau si de a ne procura un bine; binele înseamna placere sau cauza de
placere... Bineînteles, iau aceste cuvinte, durere şi plăcere, în acceptia lor comună, fără a inventa
definiţii, pentru a admite numai anumite plăceri sau pentru a nega existenţa anumitor dureri. Fără
subtilitate, fără matematică; nu trebuie consultat nici Platon, nici Aristotel. Durerea şi plăcerea constau
în ceea ce fiecare simte ca atare, ţăranul ca şi prinţul, ignorantul ca şi filosoful" 27.
John Stuart Mill în "Utilitarismul" reinterpretează: „graţie fenomenului psihologic al asociaţiei,
noţiunea de interes propriu şi noţiunea de interes al celorlalţi se leagă atât de strâns, încât omul nu mai
poate dori fericirea lui proprie, fără a avea în vedere fericirea aproapelui".... rezultă "caracterul de
spontaneitate, obligaţie şi responsabilitate pe care îl capătă viaţa morală la omul cu adevărat
virtuos".[cf. 3, p. 164] iar, "O fiinţă dotată cu facultăţi superioare .. nu poate niciodată dori cu adevărat
să se scufunde în ceea ce ea simte a fi un nivel inferior de existenţă
Modul IV
Integritate şi deontologie profesională aplicate. Redactarea unui referat științific. Norme metodologice
formale
Specificul învăţământului necesită o iniţiere formală a studenţilor în metodologia asimilării
cunoştinţelor şi deprinderilor specifice elaborării unui referat. Aceste condiţii metodologice trebuie să
fie în conformitate cu reglementările care călăuzesc evoluţia învăţământului superior românesc
contemporan.
La nivel procesual, participarea studenţilor la activităţile incluse în programa seminarială
presupune, ca operaţionalitate:
 formarea capacităţii de a purta discuţii coerente şi consistente în jurul unui subiect prestabilit,
 realizarea unor asocieri inferenţiale şi argumentative între subiectele zilei şi cele dezbătute în
activităţile anterioare, între tematica de curs şi cea dezbătută la seminar,
 dezvoltarea unui spirit critic, ca problematizare a dezbaterilor în contradictoriu,
 susţinerea şi mobilizarea capacităţilor constructive şi creative ale studenţilor,
 deprinderea metodologiei de întocmire a unei lucrări ştiinţifice, a unui referat,
 familiarizarea cu prezentarea referatului în faţa unui public avizat
 dezvoltarea capacităţii de a lucra în echipă.
Tocmai pentru a se atinge aceste capacităţi studenţii trebuie să fie familiarizaţi cu premisele formale
ale construirii unui referat ştiinţific.
Regulile de bază ale realizării unui referat ştiinţific sunt, din punct de vedere prestructural şi
iniţiatic, cel puţin trei:
Alegerea intenţională a subiectului din cadrul temei de cercetare. În orice referat ştiinţific există
o parte a intenţionalităţii acceptate şi de către student. Astfel, ca tematică, orice curs se descompune
într-o mulţime de subiecte, care este indicat a fi vizualizate şi urmărite de către studenţi în momentul în
care aceştia trebuie să aleagă numai unul (sau câteva) dintre subiecte prognozate pentru a întocmi un
referat ştiinţific. Alegerea făcută în mod raţional 31 (mă interesează subiectul) sau în mod afectiv (îmi
place subiectul) ajută la o pornire pozitivă a muncii de construcţie a referatului.
Schematizarea iniţială a subiectului. Ca efect al alegerii unui subiect, este necesar să se conceapă
o reprezentare iniţială a subiectului ales pentru a se concepe un plan al cercetării. Această schematizare
iniţială a subiectului vizează lămurirea problematicii de bază, conceptuale ale subiectului respectiv. Prin
răspunsul la câteva întrebări: Care este subiectul de la care pornesc? Ce semnificaţii pozitive are acest
subiect? Între ce limite se plasează subiectul respectiv?
Definirea explicită a subiectului. Prin această cerinţă se observă necesitatea de a formula un titlu
al referatului ştiinţific pe care l-am ales. Uneori se indică titlul de către profesor, alteori numai tema este
indicată iar studentul are posibilitatea să elaboreze şi titlul. Dar trebuie să se aibă în vedere faptul că
titlul iniţial al oricărui referat ştiinţific are un caracter provizoriu, dacă este stabilit încă de la început.
Exigenţele elaborării referatului recomandă ca titlul exact al unui referat ştiinţific să fie definitivat doar
31 Bondoir, Ana, La méthode des tests en pédagogie, P.U.F., Paris, 1972.
la sfârşitul referatului, pentru ca între titlul şi conţinutul referatului să existe o legătură nemijlocită,
argumentativă şi validă.
Aceste reguli iniţiale sunt urmate de câteva exigenţe ale întemeierii, planificării şi elaborării
unui referat ştiinţific.
 Reguli ale structurării explicite a construcţiei unui referat ştiinţific
Titlul unui referat ştiinţific este necesar să cuprindă, în mod obligatoriu, trei puncte:
i. subiectul cercetării.
ii. limitele cronologice ale cercetării.
iii. spaţiul la care se raportează cercetarea.
Subiectul cercetării descrie aria de interes a studentului pentru o temă aleasă. Identificat
subiectul (de exemplu o specie sau un subgen al unui domeniu – politici sociale, randament şcolar,
drept procesual penal ş.a.) este necesară o construcţie mentală a planului de abordare a acestuia. Nu
este indicat ca subiectul cercetării să fie un termen general (politica, învăţarea, dreptul) deoarece se
consideră ca fiind o inadecvare în termini şi în construcţia prestabilită posibilitatea ca un student să
reuşească să surprindă un domeniu vast de cercetare într-un referat de dimensiuni reduse cantitativ.
Subiectul cercetării trebuie să nu depăşească limitele pe care le presupune cercetarea realizată şi să
fie definit într-o modalitate explicită. De exemplu, Comunismul în România, Dreptul constituţional
European comparat, Drepturile omului, sunt titluri greşite de referat deoarece ele sunt prea ample,
prea mari, prea întinse pentru o construcţie de referat de dimensiuni mici sau chiar mijlocii.
Limitele cronologice ale cercetării descriu ancorarea necesară a subiectului într-un interval
temporal. În absenţa acestora subiectul este fie prea vast, fie prea vag. În primul caz, se referă la
abordările diacronice, ceea ce este imposibil, în cel de-al doilea caz se referă la întemeierile sincronice.
De exemplu, nu putem vorbi despre politici sociale la modul general ci trebuie să le ancorăm într-o
analiză istorică, periodică, socio-culturală, altfel, ar trebui ca referatul nostru să trateze subiectul
respectiv de la începuturile umanităţii, sau cel puţin de la apariţia termenului-subiect respectiv.
Spaţiul la care se raportează cercetarea. Este o cerinţă subtextuală. Datorită acestui fapt, în multe
titluri de referate se consideră a fi o redundanţă identificarea locului (ţară, regiune ş.a.) dar nu este o
repetiţie inutilă. De exemplu, analizele făcute constituie exerciţii metodologice ale unor studii de caz,
care se consideră a fi subînţelese. (Politicile sociale în România postdecembristă – cazul persoanelor
defavorizate social) Spaţiul indică locul concret al cercetării iar timpul perioada la care se raportează
subiectul respectiv.
Întinderea spaţială a referatului este un criteriu cantitativ al construcţiei unui referat ştiinţific.
În funcţie de acesta referatul ştiinţific poate să fie de mici dimensiuni – tipul de lucrări realizate de către
studenţi în timpul anilor de studii, şi care sunt realizate pe o structură de 20000-30000 de semne grafice
(aproximativ 7-10 pagini dactilografiate), sau referatul ştiinţific poate să fie de mari dimensiuni – cazul
lucrărilor de absolvire, sau de licenţă, care sunt realizate prin utilizarea a aproximativ 1400000 de
semne grafice.
Descrierea formală a conţinutului unui referat ştiinţific.
Elementele care compun un referat
a. Introducere succintă.
Se explică sau se ridică probleme pe care domeniul respectiv le cere a fi cercetate şi clarificate.
Introducerea poate să cuprindă: motivaţia alegerii temei de cercetare (ca premise obiective şi/sau
subiective prin care studentul îşi justifică tema aleasă) ; delimitarea subiectului supus cercetării – mai
ales dacă subiectul respectiv este controversat sau problematizant (ca abordări critice sau ca raportare
narativă la subiectul vizat); definirea conceptelor esenţiale şi mai puţin uzuale (prin care se lămureşte
atât studentul cât şi lectorul referatului în legătură cu conceptele de bază utilizate şi cu modalitatea de
înţelegere a acestora); indicarea ipotezelor de lucru de la care porneşte cercetarea şi enunţarea
schematizată a modalităţilor de confirmare /infirmare a ipotezelor.
În formularea ipotezei se ţine seama de caracterul inferenţial al cercetării, astfel încât, ca
premise logice şi implicative, ipotezele pot să fie formulate prin conectorii: “Dacă...atunci....”: “Dacă
şi numai dacă.....atunci”: “Sau....sau....”: “Cu cât....cu atât...” ş.a.
Elaborarea ipotezelor de lucru este esenţială în orice referat. În practica elaborării referatelor s-a
observat faptul că multe lucrări au ipoteze implicite care nu sunt prezentate încă de la început ca ipoteze
explicite. Spus mai simplu, este indicat ca ipotezele să fie identificate pentru a obişnui studentul cu
metodologia cercetării. Spus şi mai simplu: nu trebuie să se mai accepte referate fără ipoteze explicit
formulate. Acestea au menirea să direcţioneze cercetarea înspre o structură, cel puţin demonstrativă sau
argumentativă. În absenţa lor, referatele se reduc la rezumări, la plagiat explicit, la sinteze neelaborate
care nu definesc conceptual de referat ştiinţific.
Exemple:
Deşi puternic criticată după căderea comunismului, birocraţia are încă un rol important în
funcţionarea administraţiei publice locale din România.
sau
Daca putem identifica un nucleu de premise procedurale care fac posibilă corupţia legislativă,
atunci putem defini şi elimina prin încadrare legislativă fenomenul corupţiei.
Urmează enunţarea schematizată a modalităţilor de confirmare/infirmare a ipotezelor. Enunţarea
schematizată face trimitere numai la precizarea de la început a metodelor şi ale metodologiilor utilizate
pentru a analiza ipoteza elaborată (explicaţie, comprehensiune, comparaţie, metode calitative sau
cantitative, argumentare sau demonstraţie ş.a.m.d.). Dezvoltarea efectivă a metodelor şi metodologiilor
are loc în conţinutul referatului.
Se răspunde la întrebarea Cum vreau să confirm/infirm ipoteza de lucru?
b. Conţinutul referatului.
A explica (explicare (lat.) - înseamnă a derula, a desfăşura) presupune a prezenta sistematic, pas
cu pas, toate momentele demonstraţiei pe care vreţi să o faceţi. Prin argumentare puteţi familiariza
cititorul cu un subiect nou sau cu o modalitate nouă de abordare a unor probleme cunoscute. Nu uitaţi
să prezentaţi toate ideile pe care le consideraţi utile în sprijinul demonstraţiei pe care o faceţi deoarece
astfel evitaţi semnele de întrebare sau nelămuririle pe care auditoriul le poate avea (nu consideraţi că o
idee este banală şi nu merită să fie exprimată cel puţin înainte de a o prezenta şi altora - cunoştinţe sau
prieteni de familie - şi de a le cere părerea).
Argumentarea presupune trei etape: enunţarea ideii pe care o susţineţi prin ea însăşi (ce
reprezintă pentru sine), enunţarea celorlaltor argumente care susţin şi justifică ideea prezentată,
folosirea ideii într-un exemplu concret, într-o situaţie dată.
În plus, argumentarea presupune şi a nu afirma nimic din ceea ce nu se poate demonstra şi a
respinge tezele care se opun ideii care este promovată de vreme ce finalitatea ei este să convingă, să
influenţeze, să inspire sau să schimbe credinţele, convingerile auditoriului.
Conţinutul referatului reprezintă partea cea mai extinsă a lucrării. În analiza unei ipoteze şi pentru
dezvoltarea unui conţinut se pot utiliza:
Surse directe ale conţinutului:
livreşti - prin utilizarea bibliografiilor, a bibliotecilor, a băncilor de date.
anchete - prin utilizarea interviului, a sondajelor de opinie sau a chestionarelor.
personale - prin utilizarea interogaţiilor interioare, înţelegerea punctelor de vedere etc.
Modalităţile de pregătire a ideaticii necesare unui plan al expunerii textului - presupun: lectura
- în limita timpului, a bibliografiei găsite, a materialului specific abordării subiectului vizat (citiţi cât
mai mult posibil); analiza şi sinteza acestuia (surprindeţi ideile esenţiale şi rezumaţi-le) ; folosirea unor
fişe de lucru (scrieţi - este mult mai sigur - aceste idei şi chiar detalii - exemple, citate - vă vor ajuta în
argumentare).
Planificare. De ce este necesar un plan al textului conţinutului? Deoarece prin acesta se
exprimă posibilitatea de a prezenta şi de a transmite ideile expunerii într-un mod cât mai eficient
lectorului. Ca tipologie, planurile se pot clasifica în funcţie de subiectul tratat şi de obiectivul
discursului în:
Descriptive - planul cronologic, planul comparativ, planul analizei punctelor de vedere, planul
descriptiv etc.
Argumentative - planul dialectic (teza ca prezentare şi confirmare a unei opinii, antiteza ca
dezvoltare a unei teze contrare şi ca respingere a primei teze şi sinteza ca poziţie diferită de teză şi
antiteză dar care le pune, prin răspunsul dat, în relaţie).
Demonstrative, de rezolvare de probleme - modelul ştiinţific, modelul diagnosticului medical
etc. (acest plan presupune: formularea problemei, analiza situaţiei, căutarea soluţiilor, decizia finală).
Analiza textului – în redactarea textului trebuie să se ţină seama de câteva elemente importante:
Utilizarea optimă a aliniatelor. Prin structura lor, acestea relevă nu numai o parte estetică ci
vizează chiar structura argumentativă. De aceea este indicat ca ele să fie atent utilizate pentru a indica
relaţionările demonstrative sau argumentative.
Utilizarea pertinentă a citatelor. Trebuie să se ţină seama de o corectitudine şi de o coerenţă
internă a citării. Unde apar citate trebuie să apară în mod obligatoriu indicaţii asupra verificabilităţii
citatelor respective (autor, carte, editură, loc, anul apariţiei, numărul paginii).
Identificarea tabelelor sau ale figurilor care apar în text şi numirea acestora. Fiecare tabel sau
figură trebuie să fie numită. Trebuie să se precizeze de unde este luat – dacă nu este o construcţie
originală şi să fie identificat printr-un cod (număr).
Identificarea rezumatelor şi ale naraţiunilor preluate din studiile bibliografice. Orice rezumat,
orice sinteză sau orice clasificare, orice definire caracteristică unor termeni care sunt proprii unor autori,
unor şcoli, unor texte scrise trebuie menţionate prin note de subsol sau prin indici de citare. Astfel se
observă corectitudinea ştiinţifică a întocmirii referatului şi, mai ales, contribuţia originală pe care
studentul o aduce în lucrare.
c. Concluziile referatului.
Este ultima etapă, poate cea mai importantă, a comunicării în care se permite ca auditoriul să
pună întrebări în legătură cu punctele neclare ale discursului şi care se finalizează cu
CONCLUZIONAREA a ceea ce a fost expus până în acel moment şi, de aceea, este important să ţineţi
seama de faptul că:
nu se începe un alt referat (gândind că argumentarea a fost suficientă şi că se poate folosi
încheierea ca să se anunţe proiectele viitoare).
nu se termină nehotărât (dacă nu sunteţi voi înşivă convinşi de ceea ce aţi prezentat cum ar
putea fi convinşi ceilalţi?).
nu se divaghează (aceasta ar putea duce la neînţelegere şi la bulversarea auditoriului sau
lectorului).
nu se folosesc repetiţii (ale ideilor) exagerate.
În partea finală a discursului este important să se realizeze concluzionarea prin exemplificarea
utilităţii expunerii în ceea ce priveşte: acţiuni sau fapte, alternative, iniţiative etc
Modulul V. Aparatul critic utilizat în cadrul referatelor şi lucrărilor scrise
Normele de bază care apar în elaborarea unui referat ştiinţific
Aparatul critic
Aparatul critic se fundamentează pe utilizarea reperelor bibliografice celor mai reprezentative
din domeniul respectiv. Din această perspectivă sunt câteva modalităţi prin care putem descoperi
sursele bibliografice cele mai eficiente prin:
Descoperirea surselor bibliografice prin studiu individual.
Respectarea surselor bibliografice iniţiale şi iniţiatice recomandate de către cadrul didactic.
Depăşirea şi îmbogăţirea surselor bibliografice iniţiale prin efortul propriu al cercetării.
Mecanisme de analiză şi cercetare: studiul realizat în biblioteci, prin fişare a indicilor care
inventariază autori şi/sau domenii fundamentale. Totodată, bibliografie suplimentară poate fi
descoperită prin utilizarea recomandărilor bibliografice care se regăsesc în cărţile de specialitate.
Aparatul critic prezintă într-o modalitate explicită şi modalităţile de citare care pot fi utilizate
într-un text.
1. Notele reprezintă aparatul critic al lucrării. Prin citare şi prin notele de subsol sunt
inventariate ideile, citatele, etc. preluate din bibliografia de specialitate. Ori sunt date explicaţii pentru
diferiţi termeni, figuri, clasificări, anexe care nu apar în textul lucrării.
2. Cum scriem notele de subsol?
Exemplu
“Comunic, deci exist!”. (12)
La sfârşitul lucrării sau în partea de jos a paginii se dau explicaţii asupra cărţii la care se face
referire. Se scrie: întâi numele autorului, titlul cărţii, volumul la care se face trimitere (în caz ca există
mai multe volume), oraşul apariţiei cărţii, editura, anul apariţiei, pagina pe care o cităm prin trimitere:
(12) Pârvu Ilie, Discursul filosofic al modernităţii, Bucureşti, Editura All, 2000, p. 115.
Autorul indică faptul că se substituie transcedentalul kantian cu competenţa comunicativă(13).
Deci, dacă imediat după prima citare se foloseşte o informaţie din aceeaşi lucrare se pune o altă notă, în
felul următor:
(13) Ibidem, p.116.
În cazul în care informaţia este preluată de la aceeaşi pagină a aceleiaşi lucrări, se foloseşte nota:
(14) Ibidem.
Dacă studentul foloseşte aceeaşi lucrare / text / carte nu imediat, ci mai citează un alt autor (15),
în condiţiile în care revine la autor citat anterior(16) atunci nota este prezentată astfel:
(15) Ricoeur, Paul, Metafora vie....
Revenirea la lucrarea anterioară se face după modelul:
(16) Pârvu Ilie, op. cit., p. 167.
Cum se procedează atunci când se foloseşte un articol extras dintr-o publicaţie de specialitate?
Iată un exemplu:
(17) Nicolae Balca, “Teologia dialectă şi Biserica Ortodoxă”, în Revista de Filosofie, Vol.
XXIII, nr. 2/1938, p. 160- 185
Modelul de redactare a notelor prezentat este numit sistemul European de notare. Cele două
variante ale sale, notele plasate la subsolul paginii sau notele plasate la sfârşitul textului.
Un alt sistem de întocmire a aparatului critic este cel american. Conform acestuia după preluarea
unei informaţii bibliografice, se trec într-o paranteză următoarele: numele autorului, anul apariţiei
lucrării şi pagina unde se găseşte informaţia respectivă.
Exemplu:
Limbajul perfect este văzut a presupune „modelul unei structuri cu minimum două limbaje”
“...aceasta varianta a fost recent confirmata” (Lotman, 2005 : 87)
Bibliografia finală trebuie foarte atent alcătuită de către cei care preferă sistemul american.
V. Redactarea bibliografiei finale
Este ultima fază a redactării unei lucrări şi se poate realiza la nivel procedural prin:
a) enumerare exhaustivă, când bibliografia cuprinde toate reperele bibliografice utilizate de către
autor;
b) enumerarea selectivă, când conţine doar titlurile cele mai importante folosite;
Orice tip de bibliografie se redactează prin înşiruirea titlurilor, în ordine alfabetică, după numele
autorilor. Prin titlu se înţelege: numele autorului, prenumele sau, titlul complet al lucrării, numărul
ediţiei (dacă este cazul), numele traducătorului sau a îngrijitorului ediţiei (dacă este cazul), editura,
locul apariţiei şi anul apariţiei. În cazul în care sunt enumerate mai multe lucrări ce aparţin aceluiaşi
autor, acestea sunt scrise în ordinea crescătoare a anilor de apariţie. Dacă autorul are mai multe lucrări
apărute în acelaşi an, ele se transpun în ordinea alfabetică a titlului.
 Metode suplimentare care trebuie să fie cunoscute pentru elaborarea unui referat.
 Ce e un paragraf?
În redactarea unei lucrări, indiferent de stilul de aşezare în pagină (bloc, semibloc, ş.a.) a
conţinutului lucrării trebuie să se ţină seama de faptul că fiecare paragraf are o structură specifică şi
aparte. Spus simplu, fiecare alineat al lucrării trebuie să fie judecat sub forma unui paragraf. În cadrul
acestuia intră un grup de propoziţii. Indiferent de numărul propoziţiilor care intră într-un paragraf,
acestea susţin şi argumentează o singură idee sau un singur subiect. Printr-un paragraf nou se realizează
următoarele funcţii:
Se introduce un subiect nou (sau se dezvoltă un aspect al unui subiect) şi se dezvoltă. Se
realizează sub aspect vizual (prin redactare) şi structural (prin construcţie logică) distincţia între noul
subiect şi cel anterior ori faţă de subiectul care urmează. Se realizează o relaţie consistentă logic între
propoziţiile care îl alcătuiesc.
 Structura unui paragraf
Paragraful are o structura logică în care intră judecăţi-propoziţii care cuprind: subiectul,
dezvoltarea acestei judecăţi şi concluzii. Aceste judecăţi-propoziţii pot fi:
 Propoziţia-subiect
Propoziţia-subiect se regăseşte, de regulă, la începutul paragrafului şi exprimă subiectul de bază
care va fi dezvoltat în paragraful respectiv. Este forma cea mai uşoară şi accesibilă utilizată în
construcţia unui referat. Lectorul textului respectiv percepe imediat subiectul care urmează să fie
dezvoltat în paragraf..
Exemplu:
S-au scris multe despre paradigmele structurale create de analiza semiologică a limbajului în
secolul XX.
Uneori, propoziţia-subiect nu apare chiar la începutul paragrafului. De exemplu în paragraful
introductiv al unui eseu, propoziţia-subiect apare ultima în paragraf.
Alteori, există paragrafe care nu au o propoziţie–subiect. Este cazul în care prin paragraful
respectiv se asigură trecerea la un alt paragraf sau exprimă şi dezvoltă aceeaşi idee.
 Expansiunea sau reformularea
Urmează logic după propoziţia-subiect, dacă aceasta este formulată prima, sau înaintea ei dacă
propoziţia-subiect apare la sfârşit şi semnifică dezvoltarea acesteia. Spus simplu, se ajunge la o
reformulare detaliată a primei propoziţii. Este un truc stilistic prin care conţinutul unui referat este
dezvoltat prin reformulare.
Exemplu:
Cu similitudine, aceste paradigme structurale au apărut odată cu repoziţionarea importanţei
studiului limbajului realizată de către Saussure.
 Limitarea
O alta strategie comună după formularea propoziţiei–subiect este limitarea acesteia, adică
imediat după formularea ei, propoziţia-subiect se limitează la un aspect precis al problemei care va fi
discutată.
Exemplu:
Dintre aceste paradigme, cea mai importantă şi discutată este problema autoreferenţialităţii
limbajului.
 Exemplificarea
Orice paragraf bine structurat are cel puţin un exemplu prin care se susţine subiectul. Prin
exemplificare se ajunge la dezvoltarea aparatului critic şi la persuadarea lectorului. Exemplificarea
poate fi realizată şi prin citare sau prin realizarea unor trimiteri la lucrări de specialitate.
Exemplu:
Cotitura lingvistică pare a fi un efect al cercetărilor realizate prin studiul logic asupra
limbajului realizat odată cu dezvoltarea filosofiei analitice.
 Analiza
Operaţia de analiză este necesară deoarece nu este suficient să formulăm, să reformulăm şi să
exemplificăm un subiect. Prin analiză realizăm punctual esenţial care poate fi utilizat într-un paragraf,
este vorba despre demonstrarea subiectului propus studiului respectiv. Este indicat ca analiza să fie
realizată în relaţie directă cu prima propoziţie prin analizarea unor aspecte ale subiectului, expansiunea
sau limitările lui.
Exemplu:
Problema autoreferinţei limbajului este prezentă implicit sau explicit în studiile lingvistice. Unii
autori au soluţionat-o prin evitarea ei, alţii au relaţionat-o cu procese ale enunţurilor atomice
elementare, cu funcţii ale indicării lor. Oricum, întemeierea limbajului este prioritară, deoarece la
nivel metalingvistic şi având un suport subtextual, fără ca aceasta să fie lămurită, limbajul are numai
un rol instrumental. Ori, în actualitate, limbajul experimentează însăşi gândirea umană
. Concluzia
Concluzia trebuie să fie finalizată printr-o propoziţie care reiterează sau reformulează propoziţia
iniţială a paragrafului. Chiar dacă apare o suprapunere între analiză si concluzie, aceasta este necesară
pentru a întemeia studiul paragrafului
În cadrul UAV, conform articolului 94.(1), personalul are drepturi şi îndatoriri care decurg din
Carta universitară ce cuprinde şi Codul de etică universitară. Corespunzător aliniatului (2) se
menţionează în cartă că se asigură protectia drepturilor salariatilor, precum şi a drepturilor de
proprietate intelectuală asupra creaţiei universitare: ştiinţifice, culturale, artistice sau de performanţă
sportivă ş.a.m.d. iar conform aliniatului (3) Membrilor comunităţii universitare le este garantată
libertatea academică. Iar la articolul 95. Personalul didactic şi de cercetare, personalul didactic şi de
cercetare auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din UAV răspunde disciplinar
şi patrimonial pentru încălcarea îndatoririlor ce li revin potrivit contractului individual de muncă,
precum şi pentru încalcarea normelor de comportare care pot aduce daune interesului învăţământului şi
prestigiului unităţii/instituţiei. La articolul 96. se precizează (1) Orice persoană poate sesiza cu privire
Ia săvârşirea unei fapte ce poate constitui abatere disciplinară. Sesizarea se face în scris şi se
înregistreaza Ia Secretariatul Rectoratului UAV (2) Dreptul persoanei sancţionate disciplinar de a se
adresa instanţelor judecătoreşti este garantat.
Codul de etică şi deonologie profesională universitară al UAV este prezent ca anexă a Cartei
Universitare a fost redactat în virtutea prevederilor Art. 130 alin. 1 din Legea nr.l/20 11 completată şi
modificată Ia zi şi în spiritul Ordinului MEC nr. 4492/2005 stabilind principiile şi normelo morale pe
care comunitatea universitară consimte să le respecte şi să le urmeze, stabileşte conflictele de interese
şi incompatibilităţi, măsurile educaţionale, administrative şi tehnice care se iau pentru garantarea
originalităţii lucrărilor de licenţă, master, doctorat, articolelor ştiintifice sau a altor asemenea lucrări,
precum şi sanctiunile aferente care se pot aplica în cazul încălcării tuturor acestora.
Codul de etică şi deontologie profesională universitară al UAV reglementează şi promovează
următoarele valori morale: libertatea academică; autonomia personală; dreptatea şi echitatea; meritul;
profesionalismul; onestitatea şi corectitudinea intelectuală; transparenţa; respectul şi toleranţa;
responsabilitatea, bunavoinţa şi grija.
În capitolul VIII se stipulează: “Onestitatea şi corectitudinea intelectuali la Art. 43. (1) UAV
apără dreptul la proprietate intelectuală.
(2) Pentru garantarea originalităţii lucrărilor de licenţă, master, doctorat, a articolelor ştiintifice
sau a altor asemenea lucrări, pe lângă măsurile educaţionale şi administrative prevăzute prin prezentul
cod, UAV va putea lua şi măsuri tehnice specifice, ca de exemplu utilizarea de soft-uri destinate special
pentru combaterea plagiatului, prin care să se poată urmări:
• Posibilitatea de a supune mai multe texte spre analiză;
• Protejarea originalităţii textului deja verificat;
• Fiecare lucrare verificată va fi stocată în sistem şi ulterior comparată cu noile texte date spre
analiză;
• Condiţii flexibile privind cantitatea documentelor solicitate a fi verificate;
• Conditii flexibile privind timpul scurs în verificarea documentelor;
• Proceduri cât mai sigure de verificare a textelor.
Art. 44. Beneficiile şi plăţile trebuie acordate celor care se află la originea proprietăţii
intelectuale. Toţi cei care au participat la diferite stadii ale cercetării, ale cărei rezultate devin publice,
trebuie mentionaţi, în spiritul onestităţii profesionale, al recunoaşterii şi recunoştinţei.
Art. 45. Este interzisă orice formă de fraudă intelectuală: plagiatul voluntar, total sau parţial,
copiatul în cadrul examenelor sau concursurilor, "fabricarea" rezultatelor cercetărilor, substituirea
lucrărilor sau a identităţii persoanelor examinate, preluarea lucrărilor de la colegi sau profesori, ca şi
tentativele de corupere spre fraudă.
Art. 46. Constituie plagiat: ( 1) compilaţia de fragmente din mai multe surse/autori, fără
referinţe clare la textele sursă; (2) intrepătrunderea dintre fragmentele de texte furate şi munca proprie;
(3) preluarea unui text fără referinţe clare, cu modificarea unor expresii din text, şi/sau inversarea unor
paragrafe/propoziţii/capitole; ( 4) omiterea marcajelor clare de citare în text, şi mentionarea lucrării
sursă (carte, articol, alt referat, resursa web etc.) in bibliografia finală; (5) prezentarea aceleiaşi lucrari
la mai multe manifestări - acest tip de plagiat poarta numele de autoplagiat; tema poate să fie repetată,
conţinutul nu.
Art. 47. In unele cazuri se practică ceea ce se numeşte plagiatul minor: ( 1) utilizarea greşită şi
involuntară a materialelor, citatelor, din ignoranţă si lipsit de intenţie, mai ales de dintre studenţii din
primul an; (2) utilizarea excesivă a surselor, însoţită de o cantitate neglijabilă de muncă proprie; (3)
situaţia în care este plagiată o foarte mica parte din lucrare şi când partea respectivă nu este
determinantă în evaluare.
Art. 48. De obicei sancţionarea plagiatului minor este problema titularului de curs sau seminar,
care este îndreptatit să intreprindă cercetarea şi demonstrarea cazului şi să sancţioneze, potrivit regulilor
acceptate de către UA V. La primul caz minor studentul primeşte de obicei atentionare şi scadere de
nota şi este sfătuit cum să procedeze în viitor. Cazurile minore sunt notate în dosarul personal, pentru
evidenţa şi pentru prevenirea repetării acestora.
Art. 49. Cazurile semnificative de plagiat sunt fie cazuri de repetare a plagiatului minor, fie
formele extinse de plagiat precum şi plagiatul total. Nota studentului va fi scăzută proporţional, până la
anularea examenului. In cazul în care este vorba despre un examen important, sancţiunea poate merge
pânp la eliminarea din facultate cu sau fără reînscriere cu taxă în acelaşi an.
Art. 50. Plagierea lucrarilor de diploma sau de disertatie se sanctioneaza cu anularea
examenului. In cazul in care plagiatul este total, persoana respectivă nu are drept de reinscriere la
examen.
Art. 51. Toate tipurile de cazuri sunt notate în dosarul personal al studentului, dar nu în
suplimentul de diplomă.
Art. 52. Plagiatul în cazul doctoranzilor şi al cadrelor didactice este şi mai grav. In aceste
cazuri se presupune că persoana este academic formată şi gradul de ignoranţă în privinţa regulilor,
precum şi gradul de inocenţă sunt foarte scazute. Din acest motiv, analiza cazului trebuie făcută de către
specialişti în colaborare cu Comisia de etică. Persoana care comite plagiat minor sau involuntar
primeşte direct avertisment, nu atenţionare. In cazul plagiatului semnificativ, a celui major extins,
pedepsele merg până la retragerea dreptului de practică sau exmatricularea de la doctorat.
Art. 53. Plagiatul ca fraudă intelectuală poate lua proportii grave, devenind furt intelectual
deliberat". Forma agravantă este cea de a clădi o cariera universitară şi de cercetare pe baza unor
publicaţii care sunt rezultat al fraudei.
Art. 54. Conform dispozitiilor legale în materie, sunt permise limitativ, fără consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică,
cu condiţia ca acestea să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu prejudicieze în vreun fel pe
autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: (1) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor
judiciare, administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică; (2) utilizarea de scurte citate dintr-o
operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în masura în care folosirea
lor justifică intinderea citatului; (3) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în
publicaţii, emisiuni de radio sau de televiziune, ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate
exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învătământ
sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul
urmărit; ( 4) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul
bibliotecilor, muzeelor, fonotecilor, arhivelor culturale sau ştiintifice, care functioneaza fără scop
lucrativ; (5) reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia,
în cazul distrugerii, al deteriodirii grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a
bibliotecii sau a arhivei respective; (6) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile
publicului, de către instituţii de învăţământ, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj
comercial sau economic, direct ori indirect; (7) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin
în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură,
artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în
care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicari şi
dacă este utilizată în scopuri comerciale; (8) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul
activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea
sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată; (9) utilizarea operelor în timpul celebrărilor
religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică; (1 0) utilizarea, în scopuri
publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al
târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice
utilizare comercială.
Art. 55. La fiecare utilizare a unei opere sau a unui fragment dintr-o operă, dispozitiile legale şi normele
de etică impun ca sursa şi numele autorului să fie menţionate în mod expres, cu excepţia cazului în care
acest lucru se dovedeşte a fi imposibil.
Art. 56. Nu constituie o încalcare a dreptului de autor reproducerea unei opere, fără consimţământul
autorului, pentru uz personal sau familial, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa
publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau
pe titularul drepturilor de utilizare
Art. 57. UAV încurajează schimburile academice şi se mândreşte cu profesorii solicitati ca specialişti de
excelenţă în alte universităţi şi instituţii, cât timp aceasta nu încalcă dreptul studentilor de a beneficia de
activităţi didactice de calitate