Tema 1.

OBIECTUL, FUNCŢIILE ŞI PROBLEMATICA ETICII

1.1. Geneza şi conţinutul noţiunilor de etică şi morală

1.2. Obiectul eticii
1.3. Funcţiile eticii

1.1. Geneza şi conţinutul noţiunilor de etică şi morală

Noţiunea de etică provine de la cuvântul grecesc ethos (primordial, patrie, locuinţă,
loc de întâlnire, locul natal, obiceiuri, caracter). Pornind de la cuvântul ethos în sensul lui
de caracter, Aristotel, marele filozof al Greciei antice, a creat adjectivul etic pentru a elucida o
clasă specifică de calităţi umane, numite de el virtuţi etice. Aceste virtuţi reprezintă nişte
caracteristici ale caracterului şi temperamentului omului, care mai sunt numite şi calităţi
spirituale.
Virtuţile se clasifică în:
- afecte ale corpului (frica);
- afecte ale minţii (memoria);
- afecte ale caracterului (dărnicia, curajul, cumpătarea).
Deci cu scopul de a reliefa totalitatea calităţilor spirituale, Aristotel, introduce în uz
noţiunea de etică.
Putem considera etica ca fiind ştiinţa ethosului (a moralei), a binelui/răului (Socrate,
Platon, Cicero), a fericirii, a virtuţii (Aristotel), a plăcerii (Aristip), a idealului social.

Binelui / răului

ETICA - știința :
Fericirii, vertuții

Plăcerii, idealului social

Etica a apărut ca ramură distinctă a cunoaşterii, datorită lui Socrate. Ca disciplină

ştiinţifică ea există din timpul lui Aristotel, care a ridicat etica la nivelul "demnităţii ştiinţelor".
Etica este definită ca "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legăturile lor de
dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea
normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei clase sau societăţi".

Etica - totalitatea normelor de conduită morală

corespunzătoare ideologiei unei clase sau societăţi

Etica reprezintă forma de cunoaştere prin intermediul normelor şi imperativelor morale, a

unor acte şi fapte omeneşti. Deşi, conceptele de etică şi morală au origini diferite: etica este
teoria şi ştiinţa moralei, în timp ce morala reprezintă obiectul de studiu al eticii. Denumirea de
etică este de origine greacă, în timp ce morala îşi are originea în cuvântul latin mos-moris
(morav-moravuri), de unde a apărut şi termenul moralis. Aşa dar, putem considera etica
drept o ştiinţă a comportamentului, un ansamblu de prescripţii concrete sau o teorie asupra
moralei.

Etica este teoria şi ştiinţa moralei.

Morala reprezintă obiectul de studiu al eticii

Etica reprezintă "ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de către o comunitate

anume, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău, în timp ce morala cuprinde
un ansamblu de principii de dimensiune universal-normativă”.
În istoria filozofiei au fost întreprinse un şir de tentative de a scoate la iveală distincţiile
dintre noţiunile de morală şi moralitate deoarece în accepţia iniţială termenii etică, morală şi
moralitate, deşi reprezentau cuvinte diferite erau utilizaţi ca sinonime, într-un singur sens. Hegel
este primul care face distincţie între aceşti termeni şi anume filozoful tratează morala ca fiind
felul în care sunt percepute acţiunile de către individ, manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar
moralitatea felul în care se manifestă în realitate faptele omului. În tradiţia culturală şi lingvistică
prin moralitate se subînţeleg principiile fundamentale de comportare umană, iar prin morală-
formele de comportare obişnuită. În acest sens, poruncile lui Dumnezeu, ţin de moralitate, iar
poveţele unui părinte, pedagog etc., ţin de morală.

Morala - felul în care sunt percepute acţiunile de către individ, manifestată prin trăirea
vinovăţiei, formele de comportare obişnuită.
Moralitatea - felul în care se manifestă în realitate faptele omului, principiile
fundamentale de comportare umană
 Totuşi putem constata că în majoritatea limbilor contemporane şi în vorbirea curentă,
aceste trei cuvinte se utilizează ca sinonime şi se înlocuiesc reciproc.
Pentru oamenii ce nu sunt preocupaţi de filozofie, cuvântul etică sugerează un ansamblu
de standarde în raport cu care un grup sau o comunitate umană decide să-şi regleze
comportamentul, pentru a deosebi ce este bine sau acceptabil în urmărirea scopurilor lor de ceea
ce nu este astfel. Se vorbeşte în acest sens de o etică a afacerilor, de o etică medicală, de o etică
juridică etc.

1.2. Obiectul eticii

Etica este o ştiinţă filozofică ce studiază morala ca pe una din cele mai importante laturi
ale existenţei umane şi sociale. În acelaşi timp etica este şi o disciplină ştiinţifică, deoarece în
cadrul ei sunt elucidate două grupe de probleme:
1) probleme teoretice propriu-zise ce se referă la natura şi esenţa moralei;
2) probleme ce ţin de modul, în care ar trebui să procedeze omul, după ce principii şi
norme să se conducă în viaţă.
În sistemul eticii se elucidează astfel de domenii precum:
- axiologia etică, aceasta studiază problemele binelui şi a răului;
- deontologia etică, aceasta studiază problemele datoriei;
- fenomenologia etică, aceasta studiază morala unei societăţi sub aspect sociologic şi
istoric.
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare, care să ducă la
rezultate adecvate realităţii, pe care o cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii un rol deosebit l-
a jucat metoda speculativă, care consideră că legile morale sunt anterioare fiecărei generaţii de
oameni, le consideră ca ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le adeseori o origine
supranaturală.
Neajunsurile acestei metode sunt evidente, deoarece ea rupe morala de realitate. De
aceea, un loc însemnat îl ocupă metoda empirică. Filozoful D.Gusti considera că, cunoscând prin
analiza faptelor de experienţă în ce constă morala, te poţi ridica până la formularea legilor
cauzale ale moralităţii. În etică trebuie de plecat de la realitatea morală aşa cum se prezintă ea,
deoarece faptele morale alcătuiesc realitatea morală. Mai departe, prin explicări, se ajunge la
cunoaşterea ideii de realitate. Ideea, la rândul ei, este dinamică, tinde să se desfăşoare, să se
realizeze, tinde spre perfecţiune. Aplicând această metodă descoperim idealul etic.
În structura moralei distingem 3 tipuri de norme:
 1. Normele generale - acestea sunt proprii tuturor colectivităţilor umane, ele au o mare
durabilitate în timp şi reglează toate tipurile de relaţii şi de activităţi umane. Aceste norme sunt:
fii sincer, fii cinstit, fii demn, fii bun, fii generos, fii recunoscător, fii drept etc.
2. Normele particulare - sunt acele norme care se adresează unor grupuri sau colectivităţi
distincte. În cadrul lor se înscriu normele privind viaţa de familie, normele morale ale muncii,
norme privind diverse activităţi profesionale, ce îşi elaborează „etici” particulare: etica medicală;
etica juridică; etica pedagogică, etica inginerească etc.
3. Normele speciale - se adresează unor grupuri restrânse, sau vizează relaţii şi
manifestări cu totul specifice sau ocazionale. Aici putem menţiona normele cavalerismului,
normele vieţii de la curţile nobiliare sau împărăteşti, norme de protocol etc.
Aşadar normele morale sunt nişte norme sociale ce reglează comportamentul omului în
societate, relaţiile omului faţă de semenii săi şi faţă de sine. Respectarea lor este asigurată de
forţa opiniei publice, de convingerile interioare ale personalităţii cu privire la bine şi rău,
echitate şi inechitate, virtute şi viciu etc.

1.3. Funcţiile eticii

Misiunea eticii este nu numai de a expune aspectele teoretice ale moralei, ci şi de a
constitui un ghid practic, real, în îndrumarea şi ameliorarea vieţii morale a societăţii.
Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce
criterii să aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor. Unii consideră că etica, ca
ştiinţă, nu are utilitate, deoarece aceasta are un caracter normativ vizând conduita oamenilor,
neputându-i influenţa, în mod real, un comportament real.
Temeiurile actualităţii eticii şi importanţa practică a ei pentru om şi umanitate sunt
elucidate prin funcţiile specifice ale eticii. De obicei, sunt elucidate în literatura de specialitate
următoarele funcţii ale eticii:
1. Funcţia cognitivă - este funcţia principală, care s-a materializat de-a lungul timpurilor
şi se poate realiza pe trepte succesive:
- treapta descriptivă - ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii morale. Ea
se realizează în principal prin elaborarea unor tipologii şi studii ale structurii şi dezvoltării
caracterelor. În tipologie sunt descrise succesiv tipuri de atitudini morale, vicii şi virtuţi morale,
sau calităţi şi defecte morale. Studiul structurilor şi dezvoltării caracterelor se referă la
descrierea caracterelor morale pozitive sau negative;
- treapta analitico-sintetică - presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale
diferitor fenomene morale (conştiinţa, manifestarea, aprecierea, valorile, relaţiile etc), adică toate
componentele, care au o semnificaţie morală specifică. Gândirea sintetică culminează cu
elaborarea categoriilor fundamentale ale moralei, care definesc şi esenţa şi specificul, deci esenţa
specifică a vieţii morale;
- treapta explicativă - presupune studierea factorilor cauzali sau a celor generatori ai
moralei: factori ce explică geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de morală,
progresul moral şi perspectivele acestui progres.
2. Funcţia normativă – aceasta nu constă în crearea de norme, deoarece normele morale
nu pot fi decretate precum normele juridice de către legiuitor, ele se cristalizează în viaţa reală a
colectivităţilor. Dacă este vorba de elaborare a unor coduri morale, această elaborare constă doar
într-o explicare şi sistematizare a unor norme, elaborate deja în sfera vieţii şi experienţei morale.
Trebuie menţionat faptul că şi în viaţa morală au existat şi există legiuitori individuali, adică
marii moralişti ai popoarelor, precum: Socrate, Epicur, Kant, Gusti, Mill, Tolstoi, sau profeţii
popoarelor precum: Moise, Buddha, Confucius, Hristos, Mahomed, care au iniţiat doctrine
morale.
3. Funcţia persuasivă - este o funcţie de convingere. Persuasiunea (încredințare) este
prezentă în sfera concretă a vieţii morale, deoarece opinia publică recurge spontan la toate
procedeele indicate, încât discursul etic este o expresie teoretizată a opiniei publice, iar autorul
discursului – este un reprezentant al ei.
4. Funcţia educativă - ea a fost dezvăluită încă din antichitate de către Platon şi Aristotel.
Pentru ei cunoaşterea binelui are un efect nemijlocit educativ, ce antrenează direct respectul şi
practicarea lui. După Aristotel moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte,
cunoaşterea binelui şi, pe de altă parte, experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă.
Posibilităţile educative ale eticii sunt condiţionate de un şir de factori:
- existenţa unui fond prealabil de moralitate în colectivul subiecţilor receptori sau
educaţi, fond ce indică nivelul general de moralitate al colectivelor din care ei fac parte. Etica
explică, orientează, întemeiază şi implicit dezvoltă un fond prealabil de moralitate;
- acţiunea unor factori formativi de natură instructiv-educativă ce ţin de contextul social
şi cultural. Întreg sistemul instructiv-educativ al societăţii noastre este orientat convergent, şi în
acest sistem global etica este doar o componentă funcţională;
- existenţa în spaţiul vieţii sociale a unor modele reale de comportament, întruchipate în
caractere şi atitudini exemplare.

Prin principiile morale înţelegem un temei al sistemului normativ şi totodată o modalitate

de coordonare a normelor morale.
În etică se disting principii fundamentale şi principii particulare. Distingem trei
principii fundamentale:
 1) principiul renunţării - este propriu mai multor tipuri istorice de morală: moralei
budiste, moralei creştine etc. El înseamnă renunţarea la ordinea reală şi la cea normativ-valorică
a colectivităţii;
2) principiul individualismului - este un principiu al raţiunii de afirmare a individului
împotriva celorlalţi şi împotriva colectivităţii;
3) principiul colectivismului - este principiul oricărei morale şi moralităţi, deoarece omul
este o fiinţă socială, el trăieşte în colectiv şi în diverse forme de colectivitate şi de comunitate
umană. Coerenţa şi stabilitatea într-o colectivitate nu sunt posibile fără respectarea de către toţi a
unui minim de cerinţe morale ale vieţii în comun şi fără funcţionarea opiniei de grup, care
asigură integrarea indivizilor în viaţa colectivă şi corectarea comportamentelor inadecvate.
Principiile morale reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale, care dezvăluie
în linii generale conţinutul moralităţii ce există într-o societate sau alta. Ele exprimă cerinţele
fundamentale ce se referă la esenţa morală a omului, la caracterul corelaţiei dintre oameni şi
determină direcţiile magistrale ale activităţii oamenilor, ele devenind astfel o bază a normelor
concrete de conduită.

Așa dar, putem concluziona că moralitatea nu este un domeniu al imperativelor pure, ci

că ea se cristalizează în modele, care fiind reale sunt totodată şi ideale. Fiind o confirmare a
moralităţii colective reale, modelele de comportament sunt şi o ilustrare a unei moralităţi
superioare, posibile şi necesare la nivelul întregii colectivităţi.
Chestionar pentru atestări
1. Noțiune de etica, vertuții etice.
2. Esența noțiunilor de morală și moralitate.
3. Problemele studiate de:
- axiologia etică;
- deontologia etică;
- fenomenologia etică.
4. Metode de cercetare științifică: metoda speculativă; metoda empirică.
5. Esența și principalele grupe de norme morale. Normele generale.
6. Normele particulare.
7. Normele speciale.
8. Prin ce este asigurată respectarea nomelor morale?
9. Misiunea și rolul eticii.
10. Treptele funcției cognitive a eticii.
11. Conținutul treptei descriptive a funcției cognitive.
12. Funcția normativă a eticii.
13. Funcția persuasivă a eticii.
14. Funcția educativă a eticii.
15. Legiuitorii individuali ai codurilor morale.
 Tema 2. MORALA ŞI ETICA PROFESIONALĂ

2.1. Problematica şi specificul eticii profesionale

2.2 Etica datoriei şi conştiinţa

2.1. Problematica şi specificul eticii profesionale

Noţiunea de etică profesională este utilizată de cele mai multe ori pentru desemnarea unui
cod moral al unor oameni, ce aparţin unei profesii anumite. Spre exemplu „Jurământul lui
Hippocrates”; „Codul onoarei judecătorului”; „Codul etic al notarului” etc.
Etica profesională este determinată de particularităţile specifice ale unor profesii, de
interesele corporative, de cultura profesională. Oameni ce îndeplinesc funcţii profesionale
similare sau identice îşi elaborează tradiţii specifice şi se asociază în baza unor principii de
solidaritate profesională în stare să păstreze reputaţia grupului profesional dat.
Etica profesională este compusă din diverse norme de conduită şi de anumite coduri
deontologice. Termenul de „normă” are ca sinonime „model”, „standard”, „regulă”, „lege”.
Norma de reglementare se caracterizează prin faptul că:
- este emisă de cineva, îşi are sursa în voinţa unei autorităţi normative;
- se adresează unor agenţi numiţi subiecţii normei;
- pentru a-şi face cunoscută voinţa de către subiect, autoritatea promulgă norme, iar pentru
a-şi face efectivă voinţa, autoritatea adaugă o sancţiune sau o ameninţare cu pedeapsă.
În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, dar etica profesională are
importanţă, în primul rând, pentru profesiile obiectul cărora este omul. Astfel distingem etica
pedagogului, etica medicului, etica judecătorului etc.
Etica pedagogică îl obligă pe pedagog să respecte personalitatea elevului şi să manifeste
faţă de acesta o exigenţă respectivă; să menţină propria reputaţie şi reputaţia colegilor săi; să se
îngrijească de credibilitatea morală a societăţii faţă de învăţător.
Etica medicinală cere să fie întreprins totul pentru a ocroti şi salva viaţa pacientului
indiferent de dificultăţi; să fie păstrat principiul confidenţialităţii a tot ceea ce pacientul îi spune
medicului în cabinetul de consultaţii; în nici un caz medicul nu trebuie să contribuie la moartea
pacientului etc.
Etica ofiţerului îl obligă să slujească neprecupeţit Patria, să dea dovadă de persistenţă şi
curaj, să aibă grijă de subalternii săi, să păstreze cu sfinţenie onoarea de ofiţer.
Etica juridică este determinată de specificul activităţii profesionale a juristului, de
particularităţile lui morale şi de situaţia socială. Particularităţile activităţii profesionale ale
lucrătorilor din domeniul ocrotirii normelor de drept afectează drepturile şi interesele oamenilor,
astfel acestea cer caracteristici aparte din punct de vedere al influenţei lor asupra conţinutului
moral al acestei activităţi. În societate modernă problema libertăţii instanţelor de drept, mai ales
a celor judecătoreşti este o problemă cardinală: libertatea individuală, independenţa de „puterea
banului”, de partide şi alte organizaţii, libertatea de opinie. Totodată, libertatea instanţelor de
drept nu poate fi în afară de responsabilitate, de codurile morale specifice exponenţilor acestei
profesii.
Aşadar, etica profesională reprezintă, în primul rând, nişte coduri morale specifice ale
exponenţilor unei profesii anumite.

2.2 Etica datoriei şi conştiinţa

„ Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii şi desemnează conceperea de
către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce porunceşte idealul moral, a
ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de a urma calea virtuţii, de a face bine altor
oameni în dependenţă de posibilităţile sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună
răului.
Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră, adică obligaţia ce ni
se impune în mod natural de a tinde spre bine. Această obligaţie ne îndeamnă să ne conducem
neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii, adică să nu luăm din binele general decât
partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre şi în proporţie cu dreptul.
Explicarea naturii şi originii datoriei a constituit una dintre cele mai dificile probleme în
istoria eticii. Ca bază şi izvor ale datoriei erau considerate poruncile divine (morala religioasă),
legea apriorică (imperativul categoric), sau însăşi natura umană, năzuinţa naturală a omului spre
plăcere. Semnificaţia esenţială a datoriei morale este considerat caracterul ei imperativ. Aceasta
înseamnă că cerinţele cristalizate în noţiunea de datorie sunt înaintate şi se percep sub formă de
porunci, conţinutul cărora este formulat de societate şi exprimă dispoziţia interioară a
personalităţii de a executa prescripţiile indicate.
La determinarea specificului categoriei „datorie” este important a îndeplini normele
prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un interes profund şi iniţiativă pentru realizarea
cât mai eficientă a angajamentelor luate. Un alt semn distinctiv, la fel de important pentru
exprimarea particularităţilor categoriei „datorie”, constă în faptul că la analiza ei predomină, de
regulă, raţiunea, obiectivitatea şi chibzuinţa.
Conştiinţa morală, dimpotrivă, deşi ia parte nemijlocit la acţiunea controlului interior,
reprezintă numai o formă moderat exprimată a raţiunii. Conştiinţa morală se manifestă ca reflexe
exclusiv interne, subiective şi, ca şi intuiţia, nu poate fi supusă aprecierii raţionale şi verificării
practice din partea opiniei publice. De aceea, nu putem afirma că conştiinţa este unicul
instrument de apreciere a faptelor şi valorilor morale. Pentru aceasta este necesară legătura
indisolubilă cu datoria morală.
Cerinţa morală poate fi conştientizată de individ ca o „datorie severă”, dar ea poate fi
înaintată sub forma unei recomandări sau poate fi exprimată ca o aşteptare. Legislaţia se bazează
pe constrângerea externă, iar sancţiunile morale poartă un caracter ideal, ele se referă la om ca un
subiect conştient şi liber. Conştiinţa datoriei morale este cel puţin conceperea inacceptabilităţii a
ceva în sine, a situaţiei în care trebuie depăşit ceva în sine şi, în sfârşit, voinţa de a te împotrivi
sine însuşi ceea ce implică o autosupunere. Este incorectă conceperea datoriei ca o formă a
controlului social asupra comportamentului individual, deoarece în datorie este reflectat un
anumit mecanism de interacţiune dintre oameni. Morala poate fi concepută ca un sistem al unor
îndatoriri reciproce, care sunt impuse oamenilor, pe care oamenii le acceptă vis-a-vis de ei, care
sunt concepute de ei ca fiind nişte sarcini vitale îndeplinite în situaţii şi împrejurări concrete.
Conştiinţa reprezintă capacitatea omului de a-şi evalua acţiunile, gândurile, dorinţele,
conştientizarea şi trăirea neconcordanţei sale cu ceea ce trebuie să fie - cu neîndeplinirea datoriei.
La fel cum datoria este autonomă, tot astfel conştiinţa omului este independentă de opinia
oamenilor.
Dacă conştiinţa verifică corespunderea sau necorespunderea acţiunilor în raport cu
datoria, atunci acţiunea înfăptuită conform conştiinţei este o acţiune dictată de simţul datoriei.
Adică conştiinţa insistă asupra îndeplinirii datoriei.

Chestionar pentru atestări

1. Definiți noțiune de etica profesională.
2. Expuneți caracteristicile normei de reglementare.
3. Definiți etica pedagogică și etica medicinală.
4. Definiți etica juridică.
5. Expuneți esența datoriei.
6. Expuneți esența conștiinței.
7. Noțiunile ”etică” și ”morală” :
a) sunt noțiuni diferite;
b) sunt sinonime și se înlocuiesc reciproc;
c) ”etică” este o știință filosofică, iar ”morală” – are un caracter psihologic;
d) toate variantele sunt adevărate;
e) toate variantele sunt false.
 Tema 3. ETICA INGINEREASCĂ

3.1. Principii deontologice ale eticii inginereşti

Sistemele de valori sunt reflectate în coduri etice, care ghidează comportamentele umane
individuale şi de grup sub toate aspectele. Începând cu deceniul al 7-lea al sec XX, multe
întreprinderi din ţări cu tradiţie industrială au promovat coduri etice scrise, care sunt
reactualizate periodic pentru a reflecta schimbările apărute în economie şi în societate. Managerii
întreprind acţiunile necesare pentru ca toţi membrii firmei să cunoască aceste coduri, să le
accepte şi să acţioneze în litera şi spiritul lor. Atunci când în cadrul Managementului Resurselor
Umane se fac eforturi pentru conceperea şi aplicarea practică a codurilor etice, există perspective
pentru rezolvarea rapidă şi eficientă a problemelor de echitate şi discriminare, fără a mai fi
necesară intervenţia unor instanţe judecătoreşti. Încălcarea codurilor etice poate duce la
sancţiuni, după caz, la eliminarea din organizaţie a persoanelor vinovate.
Exemplu de cod etic ingineresc (managerial):
- ca inginer (manager), voi recunoaşte că sunt chemat să servesc cu responsabilitate
interesele subordonaţilor mei, ale asociaţilor mei, ale comunităţii, naţiunii şi întregii lumi;
- voi fi ghidat în toate activităţile mele de adevăr, dreptate, acurateţe şi de bunul gust;
- îmi voi păzi cu atenţie reputaţia, pentru a crea în cadrul organizaţiei un bun climat moral
şi un spirit civic;
- voi recunoaşte, în exercitarea atribuţiilor mele, că propriul meu model de activitate şi de
viaţă exercită mai multă influenţă asupra colaboratorilor şi subordonaţilor mei decât ceea ce spun
sau scriu;
- voi da aceeaşi consideraţie drepturilor şi intereselor celorlalţi, ca şi cerinţelor personale;
- voi menţine o atitudine echilibrată şi voi lua în consideraţie ideile şi opiniile altora;
- voi privi rolul meu de inginer (manager) ca pe o obligaţie de a-i ajuta pe subordonaţi, pe
colaboratori şi asociaţi să-şi îndeplinească aspiraţiile profesionale şi personale;
- voi informa pe cei interesaţi despre ultimele dezvoltări ale domeniului de specialitate, al
echipamentelor şi practicii inginereşti din sfera lor de activitate;
- voi căuta să folosesc metode recunoscute şi autorizate pentru a creşte productivitatea şi
eficienţa organizaţiei;
- voi respecta competenţa profesională a colegilor şi voi muncii împreună cu ei pentru a
susţine şi a promova obiectivele şi programele organizaţiei;
- voi susţine eforturile de fortificare a managementului profesionist prin exemple, prin
formarea, perfecţionarea şi promovarea celor merituoşi.
 Problema cea mai delicată în privinţa codurilor etice vizează implementarea lor în cadrul
organizaţiilor şi urmărirea încălcării principiilor expuse.
Dacă încălcările codului etic constituie şi acte ilegale, responsabilitatea firmei se
limitează la sesizarea justiţiei. În caz contrar, managerii acţionează în conformitate cu
prevederile codului etic, unanim însuşite şi acceptate în cadrul organizaţiei.

Codul de Onoare al studenţilor U.T.M

Se impune tuturor studenţilor înmatriculaţi la UTM să respecte cerinţele prezentului Cod
de Onoare, acesta aplicându-se întregii activităţi academice în cadrul universităţii.
Nerespectarea acestui Cod de Onoare atrage după sine aplicarea unor penalităţi şi pedepse pe
măsura încălcărilor admise.
Jurământul studentului la înmatricularea în UTM
La înmatricularea mea în Universitatea Tehnică a Moldovei promit să am un
comportament care să facă cinste comunităţii universitare şi să respect Codul de Onoare al
Studenţilor UTM. În caz că voi încălca acest Cod de Onoare, voi accepta pedeapsa sau
penalitatea aplicată, inclusiv exmatricularea din universitate.

CODUL DE ONOARE AL STUDENŢILOR UTM

Se preconizează că orice student care este înmatriculat la UTM este obligat să se
conformeze unui model de încredere reciprocă şi integritate academică şi se va purta în mod
cinstit cu orice membru al comunităţii universitare. Fiecare student trebuie să conştientizeze că
este de datoria lui să păstreze şi să consolideze spiritul integrităţii academice.
Integritatea academică este un angajament faţă de cele cinci valori spirituale
fundamentale: onestitatea, încrederea, corectitudinea, respectul şi responsabilitatea. Din aceste
valori decurg principiile de conduită morală, care sunt la baza prezentului Cod de Onoare al
Studenţilor UTM.
Studenţii Universităţii Tehnice a Moldovei se vor abţine şi vor descuraja orice încercări
de înşelăciune şi minciună, vandalism, furt, plagiat şi copiat, de comportare necinstită şi
nedemnă şi alte încălcări ale regulamentelor UTM.
Acest Cod stă la baza unei eficiente autoadministrări a studenţilor, este începutul
formării
unor relaţii cu adevărat democratice în cadrul Universităţii Tehnice a Moldovei şi
garanţia
faptului că studenţii vor primi o pregătire cu adevărat eficientă şi de calitate, în rezultatul
căreia vor fi solicitaţi pe piaţa de muncă. Fiecare student trebuie s ă respecte toate normele
stabilite de către Codul de Onoare şi regulile de comportament al studenţilor universităţii.

Studenţii UTM consideră că ţine de onoarea lor:

1. Să ţină minte că eforturile comune şi rezultatele muncii studenţilor de la toate facultăţile pot
fi subminate prin lipsa de activitate, printr-o acţiune anormală, sau deviere de la acest Cod chiar
şi a unui singur student;
2. Să fie cinstiţi cu sine însuşi, cu partenerii lor şi cu concurenţii;
3. Să considere că este obligaţia lor morală să fie organizaţi, disciplinaţi, să dea dovadă de
iniţiativă în procesul de instruire, să perceapă critica şi observaţiile colegilor şi profesorilor în
mod corect şi cu demnitate;
4. Să se ocupe de o problemă doar fiind siguri de propria competenţă în domeniu;
5. Să poarte cu cinste şi demnitate titlul de student al UTM;
6. Să participe activ la viaţa socială a universităţii şi în măsura posibilităţilor să contribuie la
îmbunătăţirea imaginii UTM;
7. Să cunoască realizările culturale umane, bogăţia spirituală şi tradiţiile etniilor conlocuitoare
din Republica Moldova. Să ţină minte că populaţia Moldovei crede şi speră, că actualii
studenţi sunt viitorii profesionalişti şi specialişti de înaltă calificare, datorită cărora statul
nostru va prospera în timp;
8. Să păstreze şi să dezvolte cele mai bune tradiţii ale studenţilor UTM: patriotismul,
colegialitatea şi ajutorul reciproc, curajul şi altruismul, nobleţea şi devotamentul faţă de
propriile obligaţii, măiestria şi profesionalismul;
9. Să fie un exemplu de respect al demnităţii umane, de protecţie a colegilor de universitate şi
profesorilor, indiferent de originea, naţionalitatea, statul social, părerile politice sau apartenenţă
religioasă sau idei despre lume a acestora;
10. Să merite dreptul de a se mândri şi de a purta titlul de student al UTM.

Studenţii au următoarele obliga ţii :

1. Să se pregătească şi să participe activ la toate orele de curs,seminare, lucrări de laborator,
precum şi la verificările periodice;
2. Să susţină toate formele de evaluare a cunoştinţelor prevăzute în cadrul sesiunilor de
examene;
3. Să folosească cu grijă bunurile materiale puse la dispoziţia lor în spaţiile de învăţămînt,
cămine, cantine etc. , răspunzând pentru bunurile distruse;
4. Să manifeste comportament civic şi respect faţă de colegi, precum şi faţă de cadrele
didactice şi personalul administrativ;
5. Să excludă din vocabular expresiile necenzurate, obscene, vulgare;
6. Să nu insulte , să nu ofenseze cadrele didactice, administrative şi colegii;
7. Să respecte regulile de prevenire a incendiilor;
8. Să nu fumeze în incinta universităţii, să folosească pentru fumat numai locurile special
amenajate.

Următoarele încălcări sunt considerate drept lipsa de integritate academică a studenţilor:

1. comportament şi acţiuni necinstite;
2. plagiatul şi copierea;
3. tentativa de mituire;
4. utilizarea legăturilor de rudenie sau de alt gen pentru obţinerea notelor;
5. absenţe nemotivate de la orele de curs;
6. întârzierea la cursuri;
7. falsificarea diferitor documente;
8. posedarea sau folosirea armelor în campus;
9. lipsa de respect faţă de profesor;
10. încălcarea legilor de stat în campus;
11. comportament de ameninţare sau hărţuire în campus;
12. posedarea şi folosirea drogurilor şi alcoolului în campus.

În cazul încălcării prezentului Cod de Onoare pedeapsa trebuie să corespundă gravităţii

încălcării săvârşite. Pot fi utilizate următoarele măsuri de pedeapsă: observaţie în public,
mustrare, pedeapsă condiţionată sub supravegherea altor persoane, suspendarea temporară de la
procesul de studii şi exmatricularea.
Măsurile de pedeapsă aplicate de către rector trebuie să fie înregistrate în dosarul personal
al studentului la secţiunea încălcărilor şi să fie însoţite de explicaţii şi dovezi.
Chestionar pentru atestări
1. Expuneți principalele momente ale codului etic ingineresc.
2. Expuneți Codul de onoare a studenților UTM.
3. Descrieți obligațiile studenților UTM.
4. Expuneți încălcările ce sunt considerate drept lipsa de integritate academică a studenţilor.
5. Inginerul va acționa aplicând următoarele principii deontologice:
a) desfășurarea activității profesionale la nivelul calitativ cel mai înalt cu
responsabilitățile față de firmă și client;
b) comportamentul său contribuie la creșterea prestigiului de inginer;
c) realizarea numai acelor sarcini pentru care are competența necesară;
d) evitarea concurenței neloiale, promovarea metodelor și tehnicilor de asigurare a
calității;
e) furnizarea de informații tehnice, acordarea de consultanță;
f) toate variantele sunt adevărate.

6. Dacă încălcările codului etic constituie acte ilegale:

a) se vor lua măsuri de sancționare pe linie ierarhică a persoanei în cauză;
b) responsabilitatea firmei se limitează la sesizarea justiției;
c) persoana respectivă va fi concediată;
d) managerii vor acționa în conformitate cu prevederile codului etic acceptat în cadrul
organizației;
e) toate variantele sunt adevărate;
f) toate variantele sunt false.

7. Codul etic ingineresc cuprinde:

a) ansamblul caracteristicilor ce definesc calitatea activității profesionale;
b) demnitatea inginerului în procesul creației tehnico-științifice;
c) demnitatea inginerului în procesul de producției;
d) demnitatea inginerului în societate;
e) toate variantele sunt adevărate;
 f) toate variantele sunt false.

Tema 4. ETICA COMUNICĂRII MANAGERIALE

4.1. Ce înseamnă să fii etic în comunicare

4.2. Puncte de vedere privind comunicarea etică
4.3. Câteva dileme de etică a comunicării

4.1. Ce înseamnă să fii etic în comunicare

Deşi ştiinţa şi tehnica au reuşit în ultimii ani să revoluţioneze posibilitatea noastră de a

transmite informaţie, totuşi capacitatea de a comunica între noi a scăzut. Capacitatea noastră de a
realiza contacte interumane spontane, creatoare este diminuată de ritmul frenetic al vieţii
moderne şi de stresul zilnic. Pe de altă parte, actualul mediu de afaceri este caracterizat printr-o
explozie informatică, prin globalizarea economiilor, crize economice acute în unele zone,
creşterea concurenţei tehnologice etc. În acest cadru socio-economic conţinutul funcţiilor
manageriale şi al rolurilor managerilor devine mult mai complex. Managementul resurselor
umane devine partea esenţială în administrarea organizaţiilor şi constituie factorul de diferenţiere
dintre un management de succes şi unul falimentar.
În cadrul normelor fundamentale, o civilizaţie modernă şi liberă presupune libertatea
deciziilor în formarea opiniilor de morală. Aşa deci, a încerca să convingi sau să înveţi pe cineva,
ce este etic şi ce nu este etic înseamnă a păşi pe terenul sacru al acestei libertăţi. De aici rezultă o
oarecare conspiraţie a tăcerii asupra eticii comunicării manageriale. Faptul că nu se vorbeşte prea
mult despre etică, nu înseamnă că o anumită etică nu ne este totuşi impusă. Organizaţiile şi
managerii care le conduc impun anumite reguli, standarde şi norme de comportament, însă orice
discuţie despre etică în comunicarea managerială ar putea fi de la bun început pusă sub semnul
întrebării din simplă constatare, că etica este un concept situaţional complex, imposibil de
cuprins în norme.
Etica are o importanţă majoră în ceea ce priveşte managementul unei organizaţii, precum
și o influenţă puternică asupra productivităţii muncii şi profitului unei organizaţii, deoarece
organizaţiile nu sunt simple maşini de făcut bani, produse sau servicii. Oamenii sunt inima şi
sufletul organizaţiilor şi ei au nevoie, pentru a fi productivi, de un anumit standard de etică, de
morală.
 Pornind de la decizia de a comunica, comunicatorul decide să emită informaţii, idei,
păreri, sentimente etc. Hotărârea, dacă această comunicare să aibă loc sau nu, implică probleme
de etică. Probleme de etică pot să apară şi în procesul de ascultare în sensul în care trebuie
respectat dreptul omului, de a fi scutit de revărsarea de informaţii asupra lui. Oamenii au dreptul
să ştie, dar ei au şi dreptul să nu ştie.
Atributele în jurul cărora se concentrează etica în procesul de comunicare managerială
sunt: claritatea, precizia şi corectitudinea, integritatea, discreţia şi oportunitatea. Pentru un
manager comunicarea onestă nu este doar cea mai bună politică, ci este şi o singură posibilitate
de a păstra deschise căile de comunicare, de a face procesul de management posibil sub toate
aspectele acestuia.
Etica managerului generează o anumită imagine personală în faţa angajaţilor şi o imagine
a organizaţiei în faţa comunităţii şi a societăţii. În contextul, în care organizaţiile devin tot mai
mari şi mai puternice, apare necesitatea ca acestea să acţioneze într-un mod etic, responsabil din
punct de vedere social. Aceasta implică o preocupare pentru satisfacerea nevoilor de produse şi
servicii ale societăţii, dar şi pentru protejarea mediului, oamenilor implicaţi în funcţionarea
organizaţiei şi a societăţii în general.
Mediul fizic, social, politic şi economic, opiniile şi nevoile oamenilor sunt în continuă
schimbare, de aceia managerii trebuie să fie receptivi la standardele etice dominante în societate,
pentru a fi capabili să se adapteze la aceste schimbări.

4.2. Puncte de vedere privind comunicarea etică

 Un bun punct de plecare în aprecierea procesului de comunicare sub aspectul eticii este
examinarea adevăratului motiv şi scop al comunicării, precum şi impactul acesteia. O afirmaţie
eronată, dacă apare în mod accidental, nu poate fi catalogată ca neetică, ci neprofesională. Dar o
afirmație, care este în mod deliberat eronată, având ca intenţie derutarea, manipularea, înşelarea
sau confuzia, este neetică.
Distorsionarea neintenţionată a informaţiilor datorată naturii fiinţei umane este un alt
factor, care trebuie luat în considerare sub aspect etic.
Mesajele nu sunt în sine etice sau neetice. Ceea ce determină ca un mesaj să fie etic sau
nu, rezidă în ceea ce emitentul mesajului intenţionează să realizeze prin intermediul acestui
mesaj. Ne punem însă întrebarea: ce se întâmplă când intenţia este pozitivă, dar impactul pe care
îl are comunicarea, este negativ? Un vechi proverb spune că „drumul spre iad este pavat cu bune
intenţii”; acesta rămâne adevărat şi în cazul comunicării manageriale. Managerul trebuie deci să
aibă în vedere nu numai motivele, intenţiile şi scopul comunicării, ci şi impactul posibil al
acesteia.
Problemele de etică a comunicării trebuie analizate cu mare prudenţă în cazul mesajelor
negative cu implicaţii emoţionale, de influienţare-convingere, al mesajelor legate de conflicte. În
legătură cu acest fapt poate să apară cerinţe contradictorii între a comunica cu tact, dar a nu fi
manipulativ; a spune adevărul, dar a nu fi lipsit de diplomaţie etc. Pentru a putea „naviga” printre
aceste jaloane managerul va trebui să facă alegerea corectă a organizării şi formatului mesajului,
a stilului de comunicare, a limbajului şi să aibă în vedere multe alte aspecte.
În societatea informatizată de astăzi problemele majore de etică sunt concentrate în jurul
relaţiei omului cu informaţia, iar cultura organizaţională este cea, care include valorile legate de
modul, în care este tratată informaţia. Construirea unui consens asupra acestor valori este una din
sarcinile importante ale managementului organizaţiei. Organizaţia etică trebuie să aibă o cultură,
care să semnalizeze simbolic direcţia sa de angajare. Există multe modalităţi prin care se poate
realiza aceasta, ca de exemplu, prin dezvoltarea unui set de principii de funcţionare
fundamentale, care să fie comunicate în organizaţie şi în mediul ei de relaţii. Dar, evident,
principiile nu sunt suficiente, ele trebuie transformate în politica organizaţiei.
În contextul comunicării manageriale există trei elemente de politică a organizaţiei ce
trebuie avute în vedere pentru a asigura o organizaţie etică: primul element priveşte informaţia
necesară funcţionarii organizaţiei, al doilea – reflectă mijloacele de strângere a informaţiei şi al
treilea – descrie modul de lucru cu informaţia.
Organizaţiile trebuie să respecte libertatea angajaţilor de a transmite informaţii din
organizaţii către comunitate în spiritul responsabilităţii lor sociale, dar în acelaşi timp, ele trebuie
să aibă o politică de protejare a informaţiilor, cu care lucrează.
 O altă problemă este, în ce măsură angajaţii trebuie să aibă acces la informaţiile strânse
de către organizaţii despre ei. Există domenii în care organizaţia interzice accesul angajaţilor la
aceste informaţii ca, de exemplu, la informaţii privind perspectivele de promovare.
Există anumite informaţii despre organizaţie de care comunitatea are nevoie, cum sunt, de
exemplu, cele despre produsele acesteia sau, în cazul persoanelor din exteriorul organizaţiei, care
au un interes direct faţă de aceasta, informaţii despre activitatea ei financiară, drepturile şi
obligaţiile ei. Dar apare aici şi problema genului de informaţii pe care organizaţia are dreptul să
le comunice despre angajaţi în exterior, fără permisiunea acestora.
Organizaţiile au nevoie pentru buna lor funcţionare de anumite informaţii legate de
comunitate, de publicul larg, de concurenţă. Problemele care apar aici se referă, în primul rând,
la modul în care se culege această informaţie. Conducerea unei organizaţii trebuie să fie
preocupată nu numai de etica scopului strângerii informaţiei, ci şi de etica modului, în care
aceasta se face.
Etica nu trebuie confundată cu legalitatea. Legea reprezintă o bază pentru
comportamentul acceptabil. O acţiune legală nu este neapărat etică.

4.3 Câteva dileme de etică a comunicării

Dilemele de etică ce stau în faţa managerului sunt legate de noţiunile de secret al
informaţiei, transmitere de informaţii din interiorul organizaţiei spre exterior, zvonul şi bârfa,
minciuna, acţiunea de a cere scuze, autocritica etc.
Desigur, păstrarea secretului asupra unor informaţii, care privesc protecţia
consumatorului, este neetică. Pe de altă parte, păstrarea secretului poate fi esenţială pentru
succesul unor decizii, ele pot fi discutate cu un anumit segment al organizaţiei, dar nu cu un altul.
Anumite informaţii trebuie ascunse în faţa concurenţei pentru a încuraja inovaţia. Dar blocarea
de informaţii încetineşte progresul. Deci, pe de o parte, prea mult secret al informaţiei scade
nivelul şi ritmul creativităţii, în timp ce distribuirea liberă a informaţiei reduce motivaţia acelora
care o creează.
Orice angajat, care discută în exteriorul organizaţiei despre abuzuri sau neglijenţe
petrecute în organizaţie, ar putea fi catalogat ca neloial organizaţiei. Dar a nu discuta despre
problemele, care nu merg bine, oare nu este tocmai aceasta neloial?
O dilemă de etică pentru manager apare şi în legătură cu unele aspecte ale comunicării
neformale ca, de exemplu, luarea sau nu în considerare a bârfei sau ce este de făcut cu
zvonurile, care circulă în organizaţie.
Referitor la primul aspect există două păreri: una consideră neetică şi perturbatoare
prezenţa bârfei (de exemplu, ea poate interfera, chiar şi neintenţionat, cu obiectivitatea evaluării
performanţei angajaţilor sau a promovărilor, creează în organizaţie o atmosferă de suspiciune);
alta, care consideră bârfa etică şi utilă (de exemplu, previne evenimente negative, este „pulsul”
organizaţiei).
Referitor la al doilea aspect, dilema apare din cauză că zvonul poate conţine informaţie
falsă. De exemplu, zvonul fals că o bancă dă faliment poate determina pe clienţii ei să-şi retragă
depunerile, aceasta într-adevăr putând cauza falimentul băncii respective. Zvonurile apar în
situaţii de ambiguitate, în care oamenii au un interes direct mare sau sunt implicaţi emoţional.
Managerul are posibilitatea de a evita răspândirea lor prin crearea imediată a unui canal de
informare credibil.
Minciuna este una din dilemele de etică, ce nu ar trebui să existe. Nu trebuie să minţi,
este una dintre cele 10 porunci. A minţi înseamnă a face o afirmaţie cu intenţia de a induce în
eroare. Statistici efectuate pe această temă arată că numai 20 % din acest gen de minciuni sunt
spuse spre beneficiul celui minţit, în timp ce 75 % sunt în favoarea celui care minte, restul sunt
în favoarea unei a treia persoane.
Un alt exemplu de dilemă de etică este şi actul de a cere scuze, în nume personal sau ca
reprezentant al organizaţiei. Cererea de scuze şi autocritica ridică probleme de comunicare
dificile, deoarece pun în discuţie reputaţia sau motivele managerului, deci credibilitatea acestuia
şi a organizaţiei.
La capitolul dileme trebuie semnalat faptul, că există cel puţin trei moduri de a aprecia
conceptul de etică: modul utilitarist; modul individualist; modul justiţiar.
Modul utilitarist de abordare a eticii susţine că acţiunile managerului trebuie judecate
prin consecinţele lor: dacă rezultatul este bun, acţiunea este bună; un rezultat este interpretat ca
bun atunci când corespunde „binelui majorităţii”.
Modul individualist de abordare a eticii, bazat pe drepturile individuale, are în centru
libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului şi apărarea vieţii particulare a individului. Acest fel de
etică, accentuând drepturile individului, neglijează obligaţiile individului faţă de comunitate şi
societate.
Modul justiţiar de abordare a eticii accentuează echitatea, obiectivitatea, cinstea şi
imparţialitatea. În normele acestui fel de etică există preocuparea pentru binele celuilalt.
Întrebarea nu este - dacă o acţiune este utilă sau profitabilă, ci - dacă este cinstită, justă. Insistând
asupra echităţii, se elimină însă stimulentul pentru performanţa individuală.
Chestionar pentru atestări.

1. Expuneți ce înseamnă să fii etic în comunicare.

2. Explicați noțiunile de mesaje etice sau neetice.
3. Explicați corelație dintre etică și legalitate.
4. Expuneți elementele de politică a organizaţiei privind comunicare etică.
5. Explicați modurile de a aprecia conceptul de etică.

6. Atributele eticii comunicării manageriale sunt:

a) precizie, integritate și oportunitate;
b) claritate, precizie și corectitudine, integritate discreție și oportunitate;
c) corectitudine, discreție și precizie;
d) integritate discreție și precizie;
e) toate variantele sunt adevărate.

7. Dilemele de etică a comunicării sunt:

a) secret al informației;
b) transmiterea informației din interiorul organizației spre exterior;
c) zvonul, bârfa, minciuna;
d) acțiunea de a cere scuze și autocritică;
e) toate variantele sunt adevărate.

8. Comunicarea reprezintă:
a) convorbirea dintre două persoane;
b) transmiterea de mesaje codificate;
c) modalitate de transmitere a ideilor, părerilor, informației etc.;
d) drumul parcurs de informație între două sau mai multe persoane;
e) toate variantele sunt adevărate.