UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

MASTER DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

REFERAT
la disciplina
ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

cu titlul

Prezența eticii în lumea justiției

Student
Magda Ștefănescu
!1
Pentru a putea dezvolta mai bine subiectul privind încorporarea eticii în domeniul juridic, trebuie
început cu definiția aferentă primei pricini.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, etica este reprezentată de totalitatea normelor
de conduită morală care reglementează relațiile dintre oameni, precum și atitudinea lor față de o
societate, de o anumită clasă socială, de stat, de patrie, de familie etc. De asemenea, etica este un
domeniu al filosofiei, al filosifiei morale. La o primă vedere se poate pune foarte ușor întrebarea, ce
legătura ar putea avea un domeniu destul de abstract aparținând filosofiei cu un domeniu rigid, cum
este cel al dreptului? Răspunsul, pe cât de concis este, poate lua ruta conceptuală cu ușurință.

Răspunsul cel mai scurt ar fi reprezentat de faptul că,

pentru ca o societate să poată funcționa normal, aceasta
trebuie să fie ghidată de anumite principii.
Comportamentul diferă în funcție de fiecare individ în
parte, dar și în funcție de cultură, iar pe cale de
consecință, membrii societății trebuie să stabilească ce
este mai bun pentru întregul grup și modul prin care pot
stabili ordinea firească a lucrurilor. Prin urmare, se apelează la normele etice, iar pentru ca acestea
să poată fi respectate de toți indivizii din societate se apelează la forța coercitivă a statului.

De asemenea, Mircea Djuvara susținea că “la baza dreptului și a moralei stă același fundament,
ideea de obligație”1, iar în concepția acestuia, dreptul constă în punerea în acțiune a moralității în
așa fel încât fiecare individ să reușească să își desfășoare activitatea în mod nestânjenit, fără să
încalce libertățile celorlalți.

Se poate spune că relația etic-juridic pare a fi mai degrabă o relație de la întreg la parte, acestea
fiind interdependente una de cealaltă. Mai mult decât atât, cei doi termeni par a fi identici, deoarece
însele norme juridice au la bază principii morale, profesiile juridice fiind, până la urmă, ghidate de

1 A se vedea M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, București, p.320

!2
scopul de a urmări binele societății și de a putea ajuta la crearea unei societăți lipsite de nereguli și
acțiuni imorale. Însă, scopul nu trebuie limitat doar la urmărirea binelui, ci acesta trebuie coroborat
cu aflarea și urmărirea adevărului, deoarece aceste două
valori nu pot fi luate decât împreună. De exemplu, un
profesionist al dreptului, chiar dacă aspiră doar la un
țel, cum ar fi adevărul, acesta poate foarte ușor să
urmeze calea machiavelică pentru a-și duce la bun
sfârșit scopul, lăsând la o parte principiile morale
reprezentate de valoarea binelui.

De asemenea, se mai poate pune la îndoială existența necesară a eticii în cadrul profesiilor juridice.
Această idee se poate foarte ușor baza pe una dintre cele mai importante norme juridice prevăzută în
legea fundamentală, care statuează că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, iar
judecătorii sunt independenți și se supun numai legii2. Prin urmare, întregul bloc al celor ce
profesează în domeniul dreptului trebuie să dea dovadă de un standard etic extrem de ridicat, tocmai
pentru a oferi societății încredere că, până la urmă, interesul societății primează.

Standardul etic extrem de ridicat menționat anterior nu trebuie să lipsească mai ales judecătorilor
sau procurilor, deoarece exercitarea competențelor ce le sunt atribuite creează un impact major
asupra celor care se prezintă în fața lor. Astfel, pentru a nu fi acuzați de influențe exterioare și
necorespunzătoare sau de parțialitate în luare deciziilor ce vor marca pentru totdeauna viețile
cetățenilor, judecătorii și procurorii trebuie să se ghideze după principiile eticii și moralei.

Prin urmare, pentru a nu permite existența unor abuzuri în cadrul exercitării competențelor specifice
profesiilor juridice, a fost nevoie de crearea unor coduri deontologice. În plus, aceste coduri sunt
imperios necesare, deoarece riscul de a abuza de puterea ce le este oferită poate pune în pericol
statul de drept și alte principii consacrate prin Declarația Universală a Drepturilor Omului și
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, poate exista dilema rolului eticii în profesiile juridice. Unii autori consideră că
rolul eticii este de a „forma conștiința profesională, de slujire a adevărului fără a te sluji de el şi,
astfel, de evitare pe plan subiectiv a oricărei disonanţe dintre performanţele şi aspiraţiile
profesionale şi realitatea concretă pe care o slujeşte” 3 .

2 A se vedea Constituția României art.124 Înfăptuirea justiției

3 A se vedea Gh. Scripcaru (coord.), Deontologie judiciară, Ed. Sedcom Libris, p.15
!3
In concreto, aceiași autori4 spun că etica își spune cuvântul în profesiile juridice prin formarea
(contribuţia) personalităţii profesionale; realizarea binelui (valoare juridică) prin profesiune;
satisfacerea aspiraţiilor de autodepăşire; mediator între morală şi lege; umanizarea normei juridice
prin cunoaşterea omului; realizarea justiţiei prin valorile juridice; satisfacerea sentimentului de
dreptate; evitarea (contribuie la evitarea) erorilor judiciare.

Cu toate acestea, deși cei ce profesează în domeniul dreptului trebuie toți să dea dovadă de un
standard de etică extrem de ridicat, așa cum am menționat mai devreme, etica magistraților, de
exemplu, nu se aseamănă cu cea a avocaților, deoarece însele provocările profesiilor sunt diferite,
iar consecințele unei conduite greșite sunt mult mai grave pentru una din aceste profesii.

Pentru a putea evidenția mai bine acest aspect, unele articole din Codul deontologic al magistraților
vin în ajutor. Însă, conform unor autori5 acest cod este unul criticabil pentru că este unul comun
pentru judecători și procurori, iar aceștia nu se pot asemâna pentru că îndeplinesc două funcții
distincte.

Conform codului, art.3 prevede că: (1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să apere independenţa
justiţiei. (2) Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate,
având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influenţelor de orice natură. 6
Acest articol conturează faptul că modul în care acționează magistrații nu trebuie să fie influențat de
vreo putere exterioară, judecătorul trebuind să interpreteze legea cum crede el de cuviință, ignorând
eventualele puteri exercitate în afara sălii de judecată. 7

De asemenea, independența justiției ce trebuie apărată de magistrați are la bază însăși independența
magistratului. Prin urmare, orice acțiune ce poate fi înțeleasă ca o tentativă de a limita independența
lui, prin impunerea unor soluții sau prin încercarea de corupere acestuia, magistratul este obligat să
reacționeze împotriva acestora.

4 Idem., p.42
5 A se vedea C. Danileț Conduita etică și deontologia profesională în justiție p.7
6 A sevedea Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2005 pentru aprobarea Codului
deontologic al judecătorilor și procurorilor
7 A se vedea I. Copoeru (coord.), Ghid practic de etică profesională pentru judecători și procurori p.16
!4
Se poate ușor observa că în aceste momente totul ține de postura etică a magistratului. Desigur, este
lesne de spus că această atitudine a unui magistrat într-o astfel de situație nici nu ar avea nevoie de
vreo reglementare proprie, că totul ține de moralitatea persoanei. Însă, tocmai pentru a evita astfel
de situații, când judecătorul, care până la urmă este tot un om, poate fi ușor manipulat, constrâns să
impună anumite decizii sau soluții, totul fiind făcut pe fondul fricii sau chiar lăcomiei, prin articolul
3 din Codul deontologic se preîntâmpină astfel de circumstanțe.

Filosofic vorbind, valorile etice sunt bazate pe o credință interpersonală care cântărește ce
comportament este moral sau imoral. Aceste valori sunt considerate drept un ghid moral ce
determină dacă o societate trăiește în mod armonios sau se îndreaptă irecuperabil într-un haos. Mai
mult decât atât, forța coercitivă a statului acționează în funcție de ceea ce societatea decide că este
moral sau nu și pe modul în care s-a interpretat acest lucru.

Etica și moralitatea se regăsesc totuși în liberul arbitru al fiecărei persoane, însă, ce se întămplă
când în unele ipoteze acesta lipsește? Cum mai poate justiția să își aplice atribuțiile când, de fapt, la
baza acesteia stau unele principii privind prevenirea răului din societate? În astfel de situații, dacă
se dovedește că inculpatul suferă de o anumită boală mintală și mai apoi este pedepsit cu
închisoarea, se poate ușor pune problema, din punct de vedere etic/moral, dacă acesta chiar merită
această pedeapsă. Sigur, există cauza de neimputabilitate a iresponsabilității, dar și în acest caz, oare
cei care suferă de astfel de probleme mintale și se dovedesc a fi periculoși, nu ar trebui totuși să fie
închiși și separați de restul societății dacă se dovedește faptul că reprezintă un pericol major pentru
societate? În același timp, luându-se în considerare drepturile fundamentale ale omului, acest lucru
ar putea fi injust, deoarece prin natura bolii lor ei nu sunt de fapt conștienți de urmările faptelor lor,
și se poate foarte ușor ajunge la concluzia că nu ar fi corect pentru ei să sufere, să trăiască viața
printre gratii.

Un caz concret în această situație ar fi cel cazul lui Billy Milligan8 , unul dintre cele mai
controversate cazuri anchetate vreodată în Statele Unite ale Americii. Individul suferea de tulburări
psihice, mai exact de o formă de schizofrenie combinată cu tulburări de personalitate, aflându-se ca
avea nu mai mult de 24 de personalități care l-au împins la comiterea unor infracțiuni pentru care a
și fost condamant în primă instanță, iar după un deceniu petrecut în instituții specializate, acesta a
fost eliberat. În acest caz se poate pune problema: dacă s-a dovedit faptul că suferea de o boală
psihică, ar fi fost corect sau nu să rămână în spatele gratiilor? Dacă s-a dovedit că unele dintre

8 A se vedea https://en.wikipedia.org/wiki/Billy_Milligan
!5
personalitățile sale, dar care nu erau prezente tot timpul, reprezentau un pericol pentru societate, ar
fi fost corect sau nu să-l incarcereze?

Conform unor autori9, acest lucru ar putea lua o cale de compasiune, deoarece inculpatul nu se
poate controla, iar soluția cea mai viabilă ar fi de a-l reține, însă nu ar trebui să fie privit cu ură. În
sprijinul acestui lucru vine chiar primul articol din Declarația Universală a Drepturilor Omului din
1948 ce precizează că: Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi.
Cu toate acestea, aceste situații sunt unele extrem de delicate, care oricum ar fi soluționate se poate
veni foarte ușor cu un alt argument împotrivă.

În ceea ce privește etica celorlalte profesii, și acestea au, la rândul lor, un cod deontologic. Codul
deontologic al Avocatului Român reprezintă un alt exemplu legat de cum sunt ghidate aceste
profesii, iar pentru a putea întelege aceste principii, trebuie mai întăi să înțelegem misiunea
avocatului. Într-o societate unde există respectul față de lumea justiției, avocatul are un rol major,
deoarece atribuțiile lui nu sunt limitate doar la executarea unui mandat în cadrul legii, ci, acesta are
sarcina fundamentală și indispensabilă de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor, devenind pe de
o parte, apărătorul clientului, dar și sfătuitorul său.

Principiul loialității față de client împreună cu cel al respectării secretului profesional se îmbină
armonios, dar și acestea pot ridica anumite semne de întrebare. Prin principiul loialității, avocatul
devine adeptul clientului, indiferent de vinovăția sau nevinovăția acestuia. În cazurile în care
clientul se dovedește a fi vinovat de un omor calificat, avocatul mai poate fi considerat etic și moral
când, fiind conștient de vinovăția acestuia, a încercat prin toate mijloacele adecvate susținerea
cauzei acestuia? Chiar dacă acest lucru poate părea o exagerare, că se poate argumenta că în final,
aceasta este munca avocatului și nu trebuie identificat cu clienții avuți, perspectiva prin care
avocatul poate fi lipsit de morală și etică în astfel de cazuri, consider că nu trebuie trecută cu
vederea.

Principiul respectării secretului profesional este indispensabil profesionalismului și moralității unui

jurist, deoarece încălcarea acestuia poate duce la prejudicii imporante celor implicați, atât prejudicii
privind imaginea acestora, cât și privitoare la instrumentarea corectă a cazului. Astfel, secretul
profesional este privit atât ca un drept, dar și ca o îndatoririe fundamentală și primordială a
avocatului.

9 A sevedea The Guardian, Guilty, but not responsible? https://www.theguardian.com/law/2012/may/29/will-

neuroscience-change-criminal-justice
!6
Așa cum am menționat anterior, în situațiile în care clientul avocatului, până la decizia
judecătorului, pare a fi vinovat, accesul avocatului la informații devine chiar o cerință etică.
Necesitatea cunoașterii cât mai concrete a detaliilor și coordonatelor faptelor este foarte importantă
pentru crearea unei apărări cât mai sustenabile. Însă, în anumite situații de maximă gravitate, în care
păstrarea obligatorie a secretului profesional ar putea provoca prejudicii ireparabile sau nedreptăți
flagrante, decanul baroului va sfătui avocatul în scopul de a-i determina conduita potrivit legii și
statutului profesiei de avocat, cu prioritate pentru a stabili mijloace sau proceduri alternative de
rezolvare a problemei concrete. Consimțământul clientului nu obligă avocatul să dezvăluie secretul
profesional și nu scutește avocatul de obligația de păstrare a acestuia.10

În aceste cazuri, busola etică a avocatului trebuie să-și spună cuvântul, deoarece doar el însuși poate
decide dacă anumite informații se află în situația de a provoca prejudicii ireparabile sau nedreptăți
flagrante. Mai mult decât atât, cred ca acest principiu scoate în evidență postura etică impecabilă pe
care trebuie să o aibă cel care dorește să profeseze în lumea avocaților, deoarece pot exista persoane
care, în urma oferirii unor beneficii ar putea foarte ușor să treacă cu vederea astfel de informații,
acesta putând foarte ușor să aplice doar principiul păstrării secretului profesional.

În final, nu se poate extrage etica din justiție și nici invers, deoarece cele două funcționează într-o
armonie perfectă, într-o relație de la întreg la parte. În plus, problema această a fost pusă încă de la
începuturile dreptului, iar așa cum spune juristul roman, Ulpian, “Justiţia este dorinţa constantă şi
perpetuă de a da fiecăruia ce i se cuvine.”. Prin sintagma “a da fiecăruia ce i se cuvine” se înțelege
faptul că toate acțiunile oamenilor au consecințe, iar acestea trebuie, în unele cazuri, fie răsplătite,
fie pedepsite, iar modul prin care se iau aceste decizii ține de busola morală și etică a celor care sunt
în putere să ia astfel de decizii.

Consider că etica este un subiect ce trebuie luat în serios, mai ales în cadrul profesiilor juridice, cu
atât mai mult în cazul celor care acționează în domeniul dreptului penal. Filosofic vorbind, etica
pune la îndoială modul în care ia deciziile un individ, cum discerne între bine și rău. Credințele
personale mereu vor varia între ele, iar de aceea societatea, ca un întreg, trebuie să ajungă la un
factor comun care să permită ca civilizația și conformarea față de lege să fie fundamentul societății.

10 Ibidem
!7
 BIBLIOGRAFIE

1. Djuvara, M Teoria generală a dreptului Ed. ALL

2. Constituția României
3. Scripcaru, Gh (coord.) Deontologie juridică Ed. Sedcom Libris
4. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2005 pentru aprobarea Codului
deontologic al judecătorilor și procurorilor
5. Copoeru, I (coord.), Ghid practic de etică profesională pentru judecători și procurori
6. Danileț, C Conduita etică și deontologia profesională în justiție
7. Hotărârea Consiliului UNBR nr.268/2017 prin care se aprobă Codul Deontologic al Avocatului
Român, art. 14, art.18
8. Site-ul wikipedia.com
9. Site-ul theguardian.com

!8