UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

Facultatea: ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI

ADMINISTRATIVE, CRAIOVA
Departamentul: ŞTIINTE JURIDICE SI ADMINISTRATIVE
Programul de studii: DREPT
Disciplina: ETICA ȘI INTEGRITATE ACADEMICA
Anul: I MASTER

SINTEZE CURS

ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

1
 NOȚIUNI INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA ETICĂ

1. Etimologie și definiții ale termenului etică

Cuvântul etică provine din limba greacă, ἦθος (=ēthos) însemnând datină,
obicei. În limba română a pătruns pe filiera franceză, prin împrumutul cuvântului
éthique.
Etica constituie una din principalele ramuri ale filosofiei. Dat fiind că se
ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, este considerată știința
realității morale. Având ca obiect identificarea unor răspunsuri de bun simț cu
privire la întrebări de genul: Ce este binele? Ce este răul? Cum trebuie să ne
comportăm în context social?, etica se dovedește a fi o știință care ne învață cum
să trăim, fiind o încercare sistematică și rațională de a construi reguli ori limite
pentru orice tip de acțiune socială1. Ea este alcătuită dintr-un set de norme,
principii sau moduri de gândire după care se ghidează activitatea unei comunități
umane.
Dacă până de curând etica a fost considerată a fi totuna cu morala, anumiți
autori contemporani trasează linii ferme de demarcație între cele două discipline,
atribuind etica lumii sociale și morala celei religioase.
Această tendință reiese și din evoluția termenului operată în interiorul
dicționarului explicativ al limbii române. Astfel, primul DEX (Șăineanu), din
1929, definea etica drept „știința moralei”. DEX-ul din 1986 indica etica drept
„disciplina filozofică care studiază principiile morale, originea, dezvoltarea și
conținutul lor”. În 2000, DEX-ul definea etica drept „studiul aspectelor teoretice și
practice ale moralei, precum și ansamblul normelor de conduită morală
corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăți”. Abia în 2009, DEX-
ul avea să desemneze prin etică „studiul teoretic al principiilor și concepțiilor de
bază din orice domeniu al gândirii și activității practice” și, de asemenea,
„ansamblul de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul
pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor”. 
Observăm că de-abia ultima definiție academică exclude întru-totul
conceptul de morală din definiția eticii.

2. Originea eticii
Există două abordări principale cu privire la originea normelor etice. Intr-o
primă viziune, sursa acestora este religia. In Tratatul său de etică, Singer respinge
această teorie, acceptând doar parțial influența religiei în construcţia unor norme
morale complexe. Astfel, arată Singer, nu există societăţi caracterizate de norme
etice având ca unică origine indicațiile divinului.
Cu toate acestea, în unele situaţii rolul normelor religioase este dominant:
1
a se vedea Singer, Tratat de etică, Polirom, Iași, 2006, p. 4.

2
„Regimurile fundamentaliste islamice reprezintă bune exemple în această privinţă,
dar într-o oarecare măsură putem să ne referim şi la unele societăţi creştine (Spania
în timpul inchiziţiei, unde a existat o lege a purităţii sângelui – „limpieza de
sangre” sau în unele comunităţi protestante radicale din coloniile engleze din
America)”2. Regimurile fundamentaliste islamice prezintă importante similitudini
cu cele totalitare: „F.A. von Hayek a afirmat, de altfel, despre regimul hitlerist, ca a
fost unul moral, deoarece a încercat să impună societăţii germane o anumită
morală, o anumită înţelegere a binelui şi a răului. Dacă acceptăm argumentul lui
Hayek, aceeaşi etichetă se poate aplica şi regimurilor comuniste. Cele două
exemple de regimuri totalitare sunt cazuri extreme de intervenţie a politicului în
sfera eticii. Mai trebuie să menţionăm şi influenţe mai moderate, dar totuşi de
multe ori importante, cum ar fi personalităţile politice sau diferitele ideologii”3.
Intr-o altă viziune, normele etice au apărut și au evoluat natural în cadrul
unor comunități umane. Astfel, deși au fost generate de anumite texte religioase,
normele etice au evoluat semnificativ în cursul istoriei. Un factor decisiv în
evoluție îl reprezintă, așa cum am arătat mai sus, elementul politic.

3. Etică și morală
Societățile umane explicau în trecut moralitatea prin apel la mit (vechii
greci, popoarele orientale) ori religie (vechii evrei). Perioada modernă, cu toate că
am văzut că face la începuturile sale o confuzie terminologică între morală și etică
(a se vedea definiția lui Șăineanu din 1929), elimină treptat ingerința religiosului
din problemele etice, trasând o linie de demarcație între morală/moralitate
(comportament religios) și etică (comportament social).
Astfel, etica nu apare ca și când ar avea nevoie de factorul credinței, fiind un
procedeu sistematic și independent de gândire. În etică nu există legi categorice (cu
o excepție, imperativul categoric al lui Kant), ci doar acțiuni în acord cu un anume
curent etic. Etica este în acest sens „încercarea sistematică și rațională despre cum
trebuie să acționăm”4.
Dar, ca și moralitatea, etica nu este un fenomen absolut: în etica kantiană,
„Să nu ucizi” are conotații absolute. În etica utilitaristă, uneori crima este
considerată o acțiune etică (legitimă apărare).
În orice caz, există autori contemporani (printre care și Peter Singer), care nu
disting între morală și etică în funcție de aspectele menționate mai sus.

2
Gyula Gulyas, Liviu Radu, Dan Octavian Balica, Cristina Haruţa, Etica în administrația publică. Suport de curs,
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca,
http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/03/Etica_in_administratia_publica.pdf.
3
Idem.
4
Singer, 2006, p. 4.

3
 Pe de altă parte, unii gânditori religioși de astăzi, precum Christos Yannaras,
abordează critic relația dintre morală și etică. Astfel, „etica… separă morala
omului de adevărul lui existențial și de identitatea ființei lui, adică de ceea ce este
în mod fundamental omul înainte de a fi implicat într-un sistem de valori sociale și
obiective”5.
Morala reflectă, în acord cu Yannaras, „evenimentul salvării omului: al
putinței ca omul să fie salvat, adică mântuit, „teafăr și nevătămat”; să-și realizeze
integral posibilitatea existenței și vieții dincolo de spațiu, de timp și de relațiile
convenționale; să învingă moartea”6.

5
Yannaras, Libertatea moralei, Ed. Anastasia, București, 2004, p. 8.
6
Idem, p. 9.

4
 RELAȚIILE ETICII CU DISCIPLINE AFINE

1. Etică și deontologie
Deontologia (gr. deon = ceea ce trebuie făcut) este o ramură a eticii, care
reprezintă un set de reguli etice referitoare la o anumită activitate, profesie.
Deontologia conține reguli specifice, obligatorii pentru practicarea unei profesii și
este extrem de ramificată, în funcție de domeniul de activitate: deontologia
funcționarului public, deontologia profesiei medicale, deontologia jurnalistului etc.

2. Categorii de norme etice

Există două categorii de normele etice: informale și formale.
Normele etice informale rezultă în mod natural din interacţiunea membrilor
unei comunităţi.
Normele etice formale cuprind anumite reglementări propuse de autorităţi
publice sau forme asociative care doresc să îşi autoreglementeze activitatea.
„Există autori care sunt de părere că cele cu caracter formal (legi, coduri) ar trebui
excluse întrucât normele etice ar trebui să fie produsul spontan al diferitelor
societăţi şi în acelaşi timp să îşi păstreze un caracter deschis, dinamic.
Transformarea lor în legi anulează şi rolul indivizilor ca agenţi morali, capabili să
influenţeze prin propria lor contribuţie atitudinea generală cu privire la ceea ce este
bine şi ceea ce este rău într-o comunitate”7.

3. Tipuri de etici

Odată cu dezvoltarea socială, preocupările cu privire la etică devin tot

mai variate. Astăzi, etica se împarte în nenumărate compartimente, dintre
care amintim:

- etica normativă, având ca obiect de studiu prescrierea de norme pentru

comportamentul individual și pentru organizarea morală a vieții sociale;

- etica descriptivă, care prezintă modul în care se comportă oamenii și standardele

morale pe care aceștia le adoptă.

- etica aplicată/profesională, care se ocupă cu studiul unor aspecte particulare

ale eticii în cadrul unor profesii specifice.

Etica aplicată analizează din perspectivă filozofică situații semnificative în

plan social. Există în prezent o multitudine de ramuri ale eticii aplicate: etica
tehnologiei informației, etica bunăstării animalelor, etica în
7
Gyula Gulyas, op.cit.

5
afaceri, bioetica, etica medicală, etica mediului, etica cercetării științifice, etica
în politicile publice, etica relațiilor internaționale, etica mijloacelor de
informare, etica în afaceri. De asemenea, etica administrației publice face parte
din categoria eticii aplicate.

- etica științifică, care tratează normele de etică drept teoreme care se

demonstrează după regulile logicii și științei.

7. Relații filozofice necesare înțelegerii studiului eticii

ontologie/epistemologie

Ontologia și epistemologia sunt cele două ramuri ale metafizicii generale,

care se situează la baza oricărei științe, așadar și a celei administrative.

RAMURILE FILOZOFIEI
FILOZOFIA
SPECULATIVĂ METAFIZICA ONTOLOGIE - studiază
GENERALĂ -studiază existența și esența lucrurilor
(METAFIZICA) ființele în general
EPISTEMOLOGIE -
studiază modul cum ajungem
să cunoaștem toate aceste
lucruri

METAFIZICA TEOLOGIE - se ocupă cu

SPECIALĂ studiul ființei supreme

PSIHOLOGIE - se ocupă cu
studiul ființelor umane

COSMOLOGIE - studiază
materia

FILOZOFIA LOGICA - studiază

PRACTICĂ modul în care suntem
capabili să gândim
corect

ETICA - studiază
modul în care acționăm
corect

6
 ESTETICA - studiază
modul în care putem
face lucruri frumoase

voluntarism/intelectualism

Voluntarismul este teoria care susține că Dumnezeu a creat morala și a

impus-o oamenilor în mod arbitrar. Fiind creatorul moralei, Dumnezeu poate să o
modifice în orice moment, ca atunci când i-a poruncit lui Avraam să-și jertfească
unicul fiu, împiedicând paricidul în ultima clipă.

Intelectualismul este o abordare contrară voluntarismului. În această

accepțiune, nu Dumnezeu a creat morala, deoarece atunci când ne dă anumite
ordine, el se lasă călăuzit „de cunoașterea intelectuală a paradigmelor eterne. Cu
toate acestea, Dumnezeu rămâne esențial pentru morală, întrucât însăși
supravegherea sa providențială constituie o dovadă certă că trăim într-o lume
ordonată din punct de vedere moral”8.

Ceea ce au în comun cele două abordări este recunoașterea faptului că

morala constituie un mod de supunere față de reguli, fiind în slujba binelui social.

Interpretarea subiectivă/interpretarea obiectivă

Interpretarea subiectivă și interpretarea obiectivă sunt două abordări ale

studiului eticii care susțin modificarea comportamentului uman în funcție de
situație, circumstanțe, acțiuni.

Astfel, interpretarea obiectivă reflectă standardele/criteriile absolute,

obiective și ultime pentru moralitatea acțiunilor umane. În această interpretare
vorbim despre existența unei realități obiective externe conștiinței umane, care
conține legi, standarde ce guvernează absolut tot, inclusive comportamentul uman.
Interpretarea obiectivă poartă și numele de deontologie.

Interpretarea subiectivă nu are în vedere distincția clasică dintre bine și rău,

ci numai scopul acțiunii umane și consecințele acesteia. Din acest motiv se mai
numește și interpretarea teleologică. Interpretarea subiectivă susține că nu există o
realitate obiectivă externă în raport de conștiința umană, ceea ce conduce la idea că
există atâtea coduri etice câți oameni există. De fapt, conștiința noastră este cea
care crează lumea: „lumea externă ne apare ca fiind un artefact al conștiinței” 9.
Dar, așa cum arată… „e neclar cum această abordare ghidează funcționarii publici,
8
J.B. Schneewind, Inventarea autonomiei. O istorie a filosofiei morale moderne, Ed. Polirom, 2003, p. 34.

7
în particular luarea deciziilor pe care superiorii lor sau persoanele publice trebuie
să le suporte”10.

9
Gibson Burrell and Gareth Morgan, Sociological Paradigms and Organizational Analysis, N.H. Heinemann,
Portmouth, 1985, p. 233.
10
Patrick J. Sheeran, Ethics in Public Administration. A philosophical approach, Greenwood Publishing Group,
1993, p. 10.

8
 PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ ASUPRA ETICII

Originile eticii
Așa cum am menționat anterior, etica reprezintă una din principalele ramuri
ale filosofiei. Ea a apărut în momentul în care omul a început să reflecteze asupra
modului de a viețui, dezvoltând un tip incipient de moralitate, în termeni de rău și
de bine.
Fundamentele eticii sunt puse odată cu introducerea primului cod de legi, în
secolul 18 îH, de către regele babilonian Hammurabi cel Mare. Apoi, în jurul
secolelor 14-13 îH, potrivit Vechiului Testament, Moise primește tăblițele cu cele
zece porunci, pe muntele Sinai.
Însă originea eticii occidentale se află în Grecia antică, în gândirea
filosofilor Socrate, Platon și Aristotel.

Etica în antichitatea greacă

Ceea ce aduce laolaltă cele trei modele de gândire reprezentative pentru
antichitate, menționate anterior, sunt conceptele de fericire și virtute
(eudaimonia și areté), pe care Platon (427 î.Hr.-347 î.Hr.) le asociază cu binele, iar
Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.) cu rațiunea. Socrate (469/470-399 î.H.), după cum se
știe, nu a scris nimic. Cu toate acestea, principalele sale idei cu privire la etică au
fost surprinse de Platon în dialogurile Euthyphron, Laches și Menon. Astfel, aflăm
de la Platon că pentru Socrate o viață morală însemna o viață virtuoasă.
Primul care a folosit cuvântul etică în înțelesul de disciplină filosofică, având
ca scop studiul ansamblului de obiceiuri și tradiții umane, a fost Aristotel. Aristotel
și-a exprimat concepțiile etice în lucrările fundamentale Etica nicomahică și
în Etica eudemică. Filozoful atribuie introspecției capacitatea de a oferi răspunsul
la una dintre întrebările filosofice funciare: Cum ar trebui să trăiască un individ
pentru a atinge eudaimonia ? Cu alte cuvinte, accesul la binele suprem nu poate
avea loc doar prin simpla supunere în fața unor norme comportamentale, ci printr-o
complicată analiză a sinelui, cu ajutorul rațiunii.
Aristotel considera că omul este prin natura sa îndemnat să caute binele. Dar
acest bine nu este unul concret, precum banii, onoarea sau plăcerea, ci eudaimonia,
care ar putea să însemne binecuvântare, fericire sau prosperitate, o stare în care te
simţi bine şi faci bine, simţindu-te bine. „Virtuţile sunt tocmai acele calităţi care
ajută individul să atingă eudaimonia”11. Insă oamenii nu posedă aceste virtuţi în
11
A. MacIntyre, After Virtue. A Study in Moral Theory, Notre Dame, Indiana: University of Notre Dame Press,
2007, p. 147.

9
mod natural: „...nici una dintre virtuţile etice nu este inoculată în noi de natură;
căci nimic din ceea ce există în mod natural nu poate fi schimbat prin deprindere:
de exemplu, piatra, căreia natura i-a dat o mişcare descendentă, nu ar putea fi
deprinsă cu mişcarea inversă,...aşadar virtuţile nu apar în noi nici în mod natural,
nici contra naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le
perfecţiona prin deprindere”12. Această viziune asupra eticii pune accentul pe
virtutea individului sau altfel spus, pe caracterul său moral. Astfel, etica virtuţii
este considerată a fi o abordare care: „1. Este preocupată mai degrabă de calitatea
individului decât de acţiunile pe care acesta ar trebui să le întreprindă; 2. Ridică
întrebarea: ce fel de persoană trebuie să devin în loc de: ce acţiuni ar trebui să
întreprind? 3. Utilizează mai degrabă concepte precum bine sau virtute decât unele
precum drept, îndatorire, obligaţie; 4. Respinge idea că etica este codificabilă astfel
încât să servească drept ghid pentru acţiuni specifice”13.
Ne naștem așadar cu anumite aptitudini, însă procesul de învăţare este
determinant pentru modul în care ne vom comporta mai târziu din punct de vedere
al normelor etice. Rezultatul va fi pozitiv sau negativ în funcție de modul în care
sunt deprinse diferitele învăţături. „Această regulă se aplică şi în cazul virtuţiilor:
prin maniera de a învăţa din interacţiunile cu ceilalţi oameni devenim drepţi sau
mai puţin drepţi. Prin urmare, dacă în urma procesului de formare eşti o persoană
bună, vei avea capacitatea ca în viitor să apreciezi corect diferitele situaţii cu care
te vei confrunta şi să acţionezi într-un mod corespunzător”14.

Gândirea politică în antichitatea greacă

În antichitatea greacă, gândirea politică a stat sub semnul binelui absolut.
Platon şi Aristotel au încercat să gândească o cetate ideală guvernată de bine
(dreptatea absolută la Platon, fericirea supremă la Aristotel). Mijloacele prin care
se putea ajunge la îndeplinirea „binelui cel mai înalt” erau dreptatea, virtutea,
înţelepciunea, curajul.
Atât Platon cât și Aristotel aveau să situeze politica deasupra tuturor
celorlalte îndeletniciri ale comunității. De asemenea, o guvernare bună trebuia să
aibă ca finalitate, în viziunea ambilor filosofi, „binele absolut”. „Fiindcă vedem că
orice stat este un fel de asociaţie şi că orice asociaţie se întocmeşte în scopul unui
bine oarecare (căci în vederea a ceea ce li se pare a fi un bine, toţi fac toate), este
clar că toate (asociaţiile) năzuiesc spre un bine oarecare, iar scopul acesta îl
împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către binele cel mai ales acea
asociaţie care este cea mai desăvârşită dintre toate şi le cuprinde pe toate celelalte.

12
Aristotel, Etica nicomahică, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p. 32.
13
R. Hursthouse, On Virtue Ethics, Oxford University Press, Oxford, 1999, p. 17.
14
Gyula Gulyas, op.cit.

10
Aceasta este aşa numitul stat şi asociaţia politică”15.
Platon a folosit celebra teorie a formelor drept premisă în construirea unei
teorii personale asupra guvernării. In opinia sa, dreptatea absolută ar putea fi atinsă
atât prin asumarea destinului individual cât și a unei profesii, hărăzite de către
divinitate fiecărui membru al cetății16. Platon ne vorbește despre trei mari categorii
de profesii: conducătorii cetăţii, respectiv politicienii, apărătorii cetăţii, sau
războinicii, şi profesiile care asigură subzistenţa cetăţii: meşteşugurile, comerţul,
agricultura etc. Dacă fiecare membru al cetăţii avea să-și onoreze profesia
destinată, atunci dreptatea putea fi realizată, iar viaţa cetăţii se putea desfăşura în
condiții optime. Platon spune că cei mai buni fii ai cetăţii sunt conducătorii 17 și
demonstrează acest lucru cu ajutorul Alegoriei peșterii, pe care o regăsim în
dialogul Republica. In Mitul peșterii, niște oameni ţinuţi prizonieri într-o peşteră,
cu spatele la intrare18, nu au posibilitatea să vadă decât umbrele reflectate pe pereţii
acesteia19. Prin eforturi uriașe, unul din prizonieri reuşeşte să se elibereze şi să
ajungă afară, la lumină, cu alte cuvinte la realitate, la adevăr. Afară, se vede pus în
fața unei mari dileme: ar trebui să se întoarcă în peşteră, ca să-i elibereze pe ceilalți
prizonieri, sau să meargă mai departe, păstrând doar pentru el avantajul cunoaşterii
adevărului?20
Ca și Platon, Aristotel a fost un critic al democraţiei, pe care o considera o
formă coruptă de guvernare, dar s-a menținut pe o poziție mult mai moderată.
Astfel, Aristotel s-a străduit să contureze o paradigmă ceva mai realistă de
organizare statală, combinând aspectele pozitive ale regimurilor politice care au
funcţionat în diferite momente istorice. „Ar trebui să căutăm nu numai cea mai
bună formă de guvernământ, dar şi cea posibilă şi care poate fi realizată cu uşurinţă
de către toţi”, spunea Aristotel.
„Este una dintre constantele abordărilor lui Aristotel, care de regulă a insistat
pentru adoptarea soluţiilor „de mijloc”. Un exemplu remarcabil, dacă ne gândim la
abordările moderne, este accentul pe care îl pune pe necesitatea existenţei unei
clase de mijloc numeroase, care prin natura sa se opune exceselor”21.
15
Aristotel, Politica, http://www.scribd.com/doc/25315388/Aristotel-Politica#scribd, p. 5.
16
Cetatea ideală platonică presupunea supunerea indivizilor în fața destinului hărăzit de divinitate, aceasta fiind o
condiție obligatorie pentru a putea fi de folos comunităţii (desigur că cetatea imaginată de Platon este utopică. Istoria
a dovedit că nu se poate construi o formă de organizare statală în care oamenii să-și păstreze condiţia în care s-au
născut, fără să încerce să-şi îmbunătăţească soarta).
17
Chiar dacă că cei mai potriviţi ar fi fost filosofii – deşi Platon recunoaşte că aceştia nu au, de regulă, apetenţă
pentru treburile publice!
18
cu spatele la lumină, adică la realitate, la adevăr.
19
simbolizând imaginea deformată a realităţii.
20
Prin metafora peșterii, Platon prezintă de fapt condiţia filosofului, adică a celui care ar trebui, în opinia sa, să
conducă cetatea. Filosoful este cel care, prin efortul său personal, reuşeşte să se ridice deasupra celorlalţi și să ajungă
la „lumină”, la „adevăr”. Ajuns aici, el trebuie să aleagă între a se sacrifica pentru comunitate (întorcându-se în
peşteră pentru a-şi ajuta semenii) sau să păstreze pentru sine roadele eforturilor sale.
21
Gyula Gulyas, op.cit.

11
 Stagiritul22 considera că individul nu poate fi om decât atunci când are
calitatea de membru al cetăţii. El avea să compare cetatea cu organismul uman,
susținând că, aşa cum o mână desprinsă de corp devine un obiect nefolositor, lipsit
de viaţă, la fel orice persoană îşi pierde statutul de om în afără cetăţii: „Statul este
de la natură superior familiei sau individului, în măsura în care întregul este cu
necesitate deasupra părţii; ca exemplu, când un corp este distrus, părţile desprinse
din el devin simple obiecte lipsite de viaţă şi valoare...Dovada că statul este o
creaţie a naturii şi este superior individului este că acesta din urmă, atunci când
este izolat, nu poate să îşi îndeplinească menirea de om şi prin urmare este ca o
parte în relaţie cu întregul. Dar cel care este incapabil să trăiască în societate, sau
care nu are nevoie de comunitate, deoarece poate să îşi asume destinul individual
trebuie să fie un animal sau un zeu, nu este parte a statului” 23. In opinia lui
Aristotel, „statul este o instituţie naturală şi că omul este de la natură o fiinţă
socială. (...) Totodată este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice
albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are
numai omul dintre toate vietăţile. Vocea nearticulată este doar semnul plăcerii şi al
durerii, şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se ridică numai până acolo, să
aibă simţirea plăcerii şi a durerii şi a o semnifica unele altora, pe când limba
serveşte a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi
nedrept. Şi această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de toate
vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului
şi a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unei fiinţe cu asemenea însuşiri
creează familia şi statul.”24.
„Politica” lui Aristotel conține o tipologie extrem de variată de regimuri
politice, împărțite mai întâi în „bune sau pozitive” şi „rele sau negative”.
Din perspectiva modului de organizare a conducerii, Aristotel împarte
regimurile politice în trei categorii:
- regimuri politice conduse de un singur om, cu varianta pozitivă monarhia
(monarhul conduce în beneficiul tuturor cetăţenilor) şi cea negativă tirania
(tiranul este mânat doar de propriul interes);
- regimuri politice conduse de un număr restrâns de membri ai comunităţii, în
care aristocraţia reprezintă regimul „bun” şi oligarhia regimul „corupt”;
- regimuri politice în care conduc cei mulţi, situație în care pozitiv este
considerat regimul „politeia” (conduc cei care sunt de bună calitate şi în
folosul tuturor) și negativ democraţia.

22
Lui Aristotel i se mai spune și Stagiritul, deoarece s-a născut în orașul Stagira din peninsula Chalcidica, în nordul
Mării Egee.
23
Aristotel, Politica, http://www.scribd.com/doc/25315388/Aristotel-Politica#scribd, p. 6.
24
Aristotel, Politica, http://www.scribd.com/doc/25315388/Aristotel-Politica#scribd, p. 5.

12
Etica Evului Mediu
Influența gândirii raționale din Grecia antică a fost majoră în lumea
occidentală. In Evul mediu scolastica a avut drept principal obiectiv îmbinarea
rațiunii (definită drept lumină naturală) cu teologia. Părintele scolasticii, Sfântul
Anselm (1034-1109), cunoscut în special pentru construcția argumentului
ontologic al lui Dumnezeu, a subliniat importanța abordării logice, de tip deductiv,
a cunoașterii, așadar prin apel la argumentare rațională.
La rândul său, gânditorul franciscan William Ockham (1287–1347) avea să
accentueze importanța acestui gen de argumentare pentru etică, afirmând că
Dumnezeu poate face orice, în afară de ceea ce este ilogic.
Toma d'Aquino (1225-1274), pornind de la principiile Sfântului Augustin
(354-430), a susţinut ideea binelui atât ca scop cât şi ca mijloc al acţiunii politice.
Gândirea lui Toma d'Aquino a produs noi valențe în studiul eticii, pornind de la
încercarea de a împăca modul de viață rațional aristotelic cu cel bazat pe credința
religioasă: astfel, rațiunea devine o premisă pentru credință.
Creştinismul a preluat de altfel foarte mult din învăţăturile filosofilor
antichităţii. Astfel, „Iisus nu a stabilit norme etice precise şi detaliate. Hristos nu se
pronunţă cu privire la problemele sociale, cu excepţia divorţului. Nu se pronunţă
cu privire la război, pedeapsa capitală, jocuri de noroc, justiţie, administrarea legii,
împărţirea bunurilor, socialism, uniformizarea veniturilor, egalitatea sexelor,
discriminarea rasială, egalitatea şanselor, tiranie, libertate, sclavie, autodeterminare
sau contracepţie”25. Ca şi etica întemeiată pe virtute a lui Aristotel, morala lui Iisus
conține o anumită formă, dorită de Dumnezeu, a naturii umane şi nu un îndreptar
de comportare aplicat unor situaţii concrete. Apropierea dintre gândirea stagiritului
și învățăturile creștine mai reiese și din faptul că învăţătura lui Isus a ajuns la noi în
primul rând prin intermediul Apostolului Pavel, care a primit o educaţie cu
influenţe greco-romane.
Cu toate că învățăturile lui Iisus nu conțin elemente sociale sau politice,
activitatea Bisericii Creştine, cu precădere a Bisericii Catolice, a avut o importantă
componentă politică. Căderea Imperiului Roman de Apus, produsă în anul 476
d.H., a avut drept consecință consolidarea puterii sociale și politice a Bisericii,
producând numeroase confruntări între papalitate și monarhii occidentali.
Activitățile politice ale Bisericii aveau să intre în contradicție cu însăși doctrina
acesteia: pe de o parte, Biserica ar fi trebuit să se ocupe de latura spirituală a vieţii,
lăsând lucrurile lumeşti în seama suveranilor laici, pe de altă parte una din
misiunile Bisericii consta în mântuirea omenirii de păcat, justificând astfel
pretențiile de conducere a societății umane. Existenţa celor două centre de putere,
laic și religios, care revendicau fiecare pentru sine dreptul de a conduce lumea, a
produs dezordine și chiar războaie. Pe de altă parte, chiar schismele survenite în
25
R. Robinson, An Atheist᾽s Values, Clarendon Press, Oxford, 1964, p. 149, apud Singer, op.cit., p. 127.

13
cadrul Bisericii au dus la apariția unor confruntări armate. Prin urmare ambiția
suveranilor laici a fost între secolele XIII-XVII eliminarea Bisericii din viaţa
politică şi limitarea acesteia la spiritualitate. Dar, fiindcă atât politica cât şi
societatea erau fundamentate teoretic pe conceptul antic de „bine”, acest lucru nu a
fost deloc ușor. Astfel, în conformitate cu ideile anticilor, conducătorul trebuia să
fie un om bun, drept, înţelept, virtuos, iubitor de oameni etc. Pe de altă parte,
niciun om nu putea să susțină că este mai bun, mai drept, mai înţelept decât
Dumnezeu, respectiv decât reprezentantul său pe pământ, Papa, ceea ce situa
monarhul, reprezentantul puterii laice, într-o poziție de inferioritate faţă de
Biserică.

Etica în Epoca Modernă

Etica secolului XVI a stat sub semnul reformei inițiate de Luther (1483-
1546). Apariţia acestei religii concurente a ridicat o altă problemă în ceea ce
priveşte fundamentarea societăţii şi a politicii pe valori pozitive, pe „bine”. „Orice
religie este o reprezentare a binelui, ne învaţă cum să ne comportăm pentru a fi
aleşi de Dumnezeu sau pentru a ajunge în Rai. Care este însă, „calea cea dreaptă”?
Este cea arătată de catolicism? Sau de ortodoxism? Sau de protestantism? Şi
enumărarea religiilor ar putea continua”26.
Războaiele religioase au reprezentat o formă extremă a conflictului între
aceste multiple reprezentări ale binelui. Acest lucru i-a condus pe gânditori precum
Niccollo Machiavelli  (1469-1527)  sau Thomas Hobbes (1588-1679), la concluzia
că binele, dat fiind că diferă de la o ființă umană la alta, nu poate reprezenta un
fundament al societății. Insă un fundament al structurii sociale/politice poate fi
răul, care este pentru fiecare dintre noi „răul cel mai mare”, teama de moarte. „Una
din teoriile privind apariţia statului afirmă că statul a apărut ca răspuns la nevoia
universală de protecţie a fiinţei umane. Cu alte cuvinte omul a creat şi acceptă
statul şi rigorile rezultate din existenţa acestuia pentru că în felul acesta obţine un
anumit grad de protecţie în faţa agresorilor interni (răufăcători) sau externi, în faţă
vicisitudinilor naturii sau în faţa altor evenimente neprevăzute. Altfel spus
ameninţările de tot felul şi teama faţă de acestea au determinat omenirea să creeze
instrumentul numit stat. În egală măsură aceste elemente determină supunerea
oamenilor, adică respectarea regulilor impuse de către stat”27.
Machiavelli credea că, din punct de vedere politic şi social, mijloacele
violente (ale răului) sunt cele eficiente și că o poate fi creată prin mijloace violente
o societate în care să domnească pacea: „Se poate spune că foloseşti bine cruzimea
(dacă este îngăduit a vorbi bine despre rău), atunci când o foloseşti o singură dată
şi constrâns de nevoia de a-ţi asigura puterea, dar nu continui pe aceeaşi cale, ci
26
Gyula Gulyas, op.cit.
27
Idem.

14
faci în aşa fel încât acţiunea pe care ai săvârşit-o să aducă un cât mai mare folos
supuşilor tăi”28. Teoria lui Machiavelli constă, în esență, în ideea că pentru
menţinerea ordinii în stat violenţa este necesară şi justificată. Machiavelli pune
bazele ideologice pentru eliminarea bisericii din activitatea politică: dacă binele se
realizează prin metode violente, Biserica se vede nevoită să se retragă din
societate, neputând să-şi asume asemenea mijloace29.
Scopul politicii în viziunea lui Machiavelli nu mai este realizarea unui bine
absolut, a fericirii sau a dreptăţii absolute, ci unul mult mai modest, respectiv
siguranţa fizică a membrilor comunităţii. Fericirea și binele rămân în grija
fiecăruia. E adevărat că această siguranță se obține prin mijloace violente, dar
teama de moarte (care reprezintă cel mai mare rău pentru om) ne determină să
acceptăm constrângerile impuse de legi, precum și pedepsele rezultate în urma
nerespectării lor, câtă vreme așa viața ne este protejată. „Sigur că folosirea unor
astfel de mijloace ridică importante probleme etice. Pedeapsa este folosită pentru a
asigura respectarea unor reguli. Cine stabileşte aceste reguli, cine stabileşte
pedepsele, când sunt ele justificate şi care este nivelul de „violenţă” care poate fi
folosit pentru asigurarea ordinii în stat Machiavelli a fost foarte explicit în a
recomanda mijloacele condamnabile doar pentru situaţiile excepţionale? Nu
trebuie să uităm nici contextul în care şi-a scris opera. În societăţile moderne
mijloacele pozitive, în principal educaţia şi cele negative, pedepsele trebuie
utilizate simultan pentru a obţine o pace socială durabilă. Acestea sunt probleme
care vor fi întotdeauna subiectul unor intense dezbateri”.30
Niccolo Machiavelli a fost considerat nu doar inventatorul mijloacelor
negative, murdare, folosite în politică, ci și întemeietorul ştiinţei politice moderne.
De fapt, Machiavelli şi-a conceput teoria bazându-se pe experienţe preluate din
istorie. Astfel, crimele, minciuna, înşelătoria au existat dintotdeauna în politică,
Machiaveli nu a făcut decât să arate cum pot fi acestea folosite pentru elevarea
unei societăţi care să asigure siguranţa fizică a componenţilor săi. În opera care
sintetizează ideile politice ale lui Machiavelli, „Principele”, regăsim un manifest
adresat familiei de Medici, care prin doi membri ai săi își propusese să acapareze
puterea bisericii (prin Papa Clement al VII-lea) şi puterea laică (prin ducele
Lorenzo al II-lea de Medici). Machiavelli încearcă pe această cale să-i convingă să
acţioneze în vederea realizării unităţii statului italian, asigurând pacea şi siguranţa
cetăţenilor săi. Fărâmiţarea politică a Italiei, alimentată de disputa pentru putere
între Biserică şi stat, este văzută de Machiavelli drept sursa unor războaie repetate.
În Italia aceste conflicte sunt cu atât mai accentuate cu cât papalitatea se opune

28
Machiavelli, Principele, Bucureşti: Editura Antet, 2000, p. 37.
29
Astăzi statul asigură pacea în societate, după modelul lui Machiavelli, și prin mijloace negative – amenzi, pedepse
privative de libertate, cu alte cuvinte respectarea legilor se face prin utilizarea constrângerii fizice.
30
Gyula Gulyas, op.cit.

15
constituirii unui stat puternic, iar unificarea Italiei este considerată drept soluția
care ar pune capăt acestor războaie. Cu un reprezentant în scaunul pontifical şi
unul în fruntea unuia din statele italiene, familia de Medici putea realiza această
unitate, iar pentru atingerea acestui scop nobil orice mijloace sunt permise: „...spun
că fiecare principe trebuie să vrea ca oamenii să-l socotească milos şi nu crud; cu
toate acestea el trebuie să ia aminte şi să nu folosească rău această milă. Cezare
Borgia era socotit un om crud, totuşi această cruzime a lui restabilise ordinea în
Romagna, adusese acestei provincii unitatea şi pacea...Dacă vom privi cu atenţie
aceste lucruri, ne vom da seama că el a fost mult mai milos decât poporul florentin,
care, pentru a nu fi acuzat de cruzime, a lăsat ca Pistoia să fie distrusă”31.
Conceptul cunoscut sub numele de „raţiune de stat” este fundat pe teoria lui
Machiavelli și rezidă în aceea că unele acţiuni, considerate în alte condiţii
reprobabile, pot fi justificate printr-un interes superior, în cazul de faţă al statului.
Activitatea în sfera publică se confruntă adesea cu astfel de situații: uneori, actorii
administrației publice iau unele decizii cu consecinţe negative pe termen scurt, dar
cu rezultate pozitive pe termen lung, sau iau „unele decizii care au impact negativ
asupra unor persoane și efecte benefice pentru un număr mai mare de oameni (cum
ar fi închiderea unei întreprinderi cu pierderi reduce activitatea economică şi creşte
şomajul pe termen scurt, dar creează premizele pentru investiţii sănătoase şi
profitabile şi pentru locuri de muncă mai bine plătite)”32.
Secolul XVII va fi marcat de raționalismul lui Descartes (1596-1650), care
va pune bazele filozofiei moderne. In perioada imediat următoare, cercetările lui
Thomas Hobbes, John Locke (1632-1704) și Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) 
vor fi îndreptate spre natura ființei umane, societății și statului.
Filozoful englez Thomas Hobbes a formulat una dintre cele mai persuasive
teorii cu privire la constituirea unei puteri publice unic acceptate, asimilând
experienţa războiului civil cu disoluţia statului. Thomas Hobbes a încercat să afle
ce îi determină pe oameni să accepte autoritatea statală, scop în care a imaginat o
situație premergătoare apariției comunităților umane, denumită „starea naturală a
omenirii”, în care individul, mânat de pasiuni, are tendința de a-și ataca semenii:
„Căci acela care cultivă o bucată de pământ, sau este chiar proprietarul ei, se va
teme că vor veni alţii, cu puteri unite, pentru a-i răpi nu doar pâinea, ci şi viaţa sau
libertatea. Iar agresorul se teme el însuşi de alţi agresori. Urmarea acestei
suspiciuni reciproce este că fiecare se va strădui, de dragul propriei securităţi, să i-
o ia înainte celuilalt. Astfel, fiecare va încerca să pună stăpânire pe celălalt, prin
forţă sau viclenie, până ce nu se va mai simţi ameninţat de nici o forţă superioară
lui. Autoconservarea este cea care cere acest lucru, aprobat deci în mod general
(...). Prin urmare este evident că, atât timp cât oamenii trăiesc fără o putere
31
Machiavelli, op.cit., p. 59.
32
Gyula Gulyas, op.cit.

16
comună, care să-i facă pe toţi să se teamă, ei se află în aşa-numita stare de război,
care este războiul fiecăruia contra fiecăruia. (...) există teama şi pericolul continuu
al unei morţi năpraznice. Viaţa este solitară, săracă, urâtă, abrutizantă şi scurtă”33.
Efectele acestei stări asupra vieţii oamenilor, continuă Hobbes, sunt
catastrofale: „O altă consecinţă a acestui război al fiecăruia contra fiecăruia este că
nimic nu poate fi nedrept. Noţiunile de drept şi nedrept, de justiţie şi injustiţie, nu
există în această situaţie. Acolo unde nu există putere comună, nu există lege:
acolo unde nu există lege, nu există nedreptate. În timp de război, cele două virtuţi
cardinale sunt forţa şi înşelăciunea. Justiţia şi injustiţia nu sunt facultăţi – nici ale
corpului, nici ale spiritului. Căci dacă ar fi aşa, ele s-ar putea găsi – ca şi senzaţiile
şi pasiunile – şi la un om care ar trăi singur în lume. Aceste calităţi se raportează
însă la oamenii care trăiesc în societate, iar nu la oamenii care trăiesc solitari. (...)
Pasiunile care înclină pe oameni spre pace sunt: teama de moarte, dorinţa de a-şi
procura lucrurile necesare pentru a trăi bine, speranţa de a realiza această dorinţă
prin industrie. Iar raţiunea sugerează articole de pace convenabile, asupra cărora
oamenii pot cădea de acord. Aceste articole sunt numite şi legi ale naturii”34.
O astfel de stare, deși ipotetică pentru omenire în întregul ei, se regăsea,
potrivit lui Hobbes, în anumite societăți primitive ale globului, ca de exemplu
triburile de indieni din America35.
Cea mai înrudită experienţă umană cu „războiul tuturor împotriva tuturor”,
este războiul civil, când – în opinia lui Hobbes – puterea comună de care să ne
temem nu mai există. In acest caz, viaţa individului devine plină de ticăloșie şi
derizorie. Hobbes crede că există totuși o posibilitate de a devansa această stare:
„în parte cu ajutorul pasiunilor şi în parte cu ajutorul raţiunii. Pasiunile ce-i înclină
pe oameni înspre pace sunt frica de moarte, dorinţa de a avea acele lucruri necesare
unui trai tihnit şi speranţa de a le obţine prin propria sârguinţă. Iar raţiunea
sugerează elementele potrivite păcii, pe baza cărora oamenii pot ajunge la un
acord”36.
Individul cedează așadar unei creaţii artificiale, numită Leviathan37, dreptul
personal de a-şi proteja viața şi, totodată, puterea de a-şi ucide semenii. Această
creație artificială, descrisă de Hobbes drept „un om sau o adunare de oameni”, este,
de fapt, o instituţie care acumulează o putere foarte mare, incontestabilă, urmând să
o utilizeze pentru asigurarea ordinii și siguranţei cetățenilor. Această instituție
creată în mod artificial reprezintă rezultatul demersului raţional al celor care decid
să convieţuiască, fiind în fapt o formă incipientă de contract social, concept care va
fi fundamentat ceva mai târziu de Rousseau. Aderând la această formă de
33
Thomas Hobbes, Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil, Bucureşti, 1951, p. 82.
34
Thomas Hobbes, op.cit., p. 82.
35
Asemenea comunități trăiesc și azi în mod izolat în Africa, America, Australia sau Noua Zeelandă.
36
Hobbes apud Socaciu, Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 41.
37
Leviathan este numele unui monstru marin din mitologia iudaică.

17
organizare, omenirea își părăseşte starea naturală.
Statul imaginat de Hobbes ridică o problematică la care filosoful nu a
răspuns convingător, dar va reuși să o facă Charles Secondat de Montesquieu.
Dacă Leviathan, deținătorul acestei puteri extraordinare, se întoarce împotriva
semenilor săi, care ar fi mijloacele prin care să poată fi contracarate abuzurile
rezultate? Soluţia propusă de filozoful francez Charles Secondat de Montesquieu
este divizarea puterii sau „separaţia puterilor în stat”. Montesquieu încearcă să
identifice modalităţile prin care autoritatea publică poate fi împiedicată să producă
rău supuşilor, folosinde-se în demersul său de un alt conflict politic britanic 38.
Montesquieu atrăgea atenția că „pentru ca o putere să nu devină abuzivă trebuie ca
prin rânduiala lucrurilor, puterea să fie înfrânată de altă putere”, iar echilibrul de
putere între executiv şi legislativ are rolul de asigura independenţa puterii
judecătoreşti. Puterea judecătorească nu intervine însă în jocul de putere.
Prin separaţia puterilor în stat, gândită de Montesquieu, se realizează
divizarea puterii în plan orizontal. Insă responsabilă pentru introducerea
conceptelor şi mecanismelor de divizare verticală a puterii, prin descentralizare şi
autonomie statală şi locală, va fi revoluţia americană, care va împărți puterea, prin
constituție, între autoritatea centrală şi statele componente.
In zilele noastre procesul de divizare verticală a puterii se extinde tot mai
mult şi spre entităţi care nu aparţin sistemului politic şi anume spre ceea ce generic
numim societate civilă: organizaţii non-guvernamentale, sindicate, asociaţii
profesionale şi patronale39.
Ca și Hobbes, John Locke a încercat să descrie omenirea în starea sa naturală,
definind-o prin concepte precum „libertate” şi „egalitate” absolute, cu alte cuvinte,
o lume din care lipsește ordinea de drept, respectiv „starea de libertate absolută să-
şi decidă în limitele legii naturii acţiunile şi să dispună de proprietatea şi
personalitatea lor aşa cum li se pare mai bine, fără să ceară cuiva permisiunea şi
fără să fie dependenţi de alţii. Este, mai presus de orice, o stare de egalitate în care
orice putere şi legiferare sunt reciproce, în care nimeni nu posedă mai mult decât
celălalt”40. Spre deosebire de Hobbes, Locke nu a considerat că în această situație
ipotetică oamenii ar ajunge să poarte „un război împotriva tuturor”, nefiind prin
natura lor egoiști și indiferenți la necazurile celorlalți: „Dar cu toate că această
stare este de libertate, nu este totuşi una de neînfrânare. Omul are în această stare o
38
Astfel, în anul 1688, cetățenii britanici sunt din nou în conflict cu regele, tot din motivele religioase. De data asta,
suveranul încearcă să reintroducă catolicismul ca religie de stat. Populația se revoltă, iar monarhul este obligat să
părăsească ţara. Parlamentul propune ca locul său să fie luat de fiica acestuia, Mary, şi de soţul ei, Wilhelm de
Orania, potrivit unei înţelegeri prin care cei doi monarhi să guverneze cu ajutorul unui cabinet. De asemenea, legile
importante trebuie aprobate de Camera Comunelor, respectiv de camera inferioară a Parlamentului. Observăm
separarea puterii în puterea executivă, reprezentată de cei doi suverani, şi puterea legislativă, reprezentată de
parlament, aranjament constituţional englez care a reprezentat sursa de inspiraţie a lui Montesquieu.
39
Cf. Gyula Gulyas, op.cit.
40
John Locke, Câteva păreri asupra educaţiei, E. D. P. , Bucureşti, 1971, p. 84.

18
libertate incontrolabilă de a dispune de persoana şi proprietatea sa; nu are însă
libertatea de a se distruge o fiinţă aflată în posesia sa, dacă acest lucru nu este cerut
de un ţel mai nobil decât simpla sa autoconservare. În starea naturală domneşte o
lege naturală, care îl constrânge pe fiecare. Iar raţiunea, căreia îi corespunde
această lege, îi învaţă pe oameni, când aceştia apelează la ea, că nimeni nu trebuie
să atenteze la viaţa, proprietatea, sănătatea şi libertatea altuia, deoarece toţi sunt
egali şi independenţi. Căci toţi oamenii sunt opera unui creator unic atotputernic şi
infinit de înţelept, supuşii unui singur stăpân suveran, la a cărui poruncă au fost
trimişi în lume”41.
Locke constată totuși că o stare de insecuritate juridică generală poate
conduce la conflicte, existând și varianta ca acestea să nu mai poată fi devansate. 
Jean-Jacques Rousseau abordează ideea de om în starea sa naturală. Spre
deosebire de Hobbes şi Locke, în opinia cărora omul, în stare naturală, ar fi înclinat
spre proprietate, Rousseau consideră proprietatea o treaptă a civilizației,
posterioară așadar stării naturale. In Discurs asupra inegalităţii dintre oameni
filozoful descrie natura nepervertită a omului astfel: „În realitate nu există fiinţă
mai blândă decât omul în starea sa primitivă, când, fiind plasat de natură la distanţe
egale între stupiditatea fiarelor şi cunoştinţele funeste ale omului civilizat şi
determinat fiind în aceeaşi măsură de instinct şi de raţiune să se mărginească la a se
feri de răul ce-l ameninţă, el este împiedicat de mila naturală să facă rău cuiva fără
a fi împins la aceasta, chiar dacă cineva i-a făcut rău. Căci, potrivit axiomei
înţeleptului Locke, nu poate exista nedreptate acolo unde nu există proprietate”42.
In mod natural, crede Rousseau, omul nu este nici bun, nici rău. Problema
moralei se pune odată cu apariția inegalităţilor născute din proprietatea privată. Cu
alte cuvinte, proprietatea este cea care pervertește natura fundamental bună a
omului: „Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună: „acesta
este al meu” şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă a fost adevăratul
întemeietor al societăţii civile. De câte crime, războaie, omoruri, de câtă mizerie şi
orori ar fi scutit omenirea cel care, scoţând ţăruşii sau astupând şanţul, ar fi strigat
semenilor săi: „Feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi
că roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu este al nimănui” 43. Cu toate acestea,
Rousseau nu propune o revenire la starea naturală a omului, ci asumarea de către
acesta a transformărilor sale diacronice, care nu sunt, în cele din urmă, doar
negative. Unul dintre avantajele evoluției rezidă în apariția comunităților umane și,
ca și consecință, a idealurilor social-morale, necesare pentru armonizarea
conviețuirii în cetate.
41
Idem, p. 92.
42
Jean-Jacques Rousseau, „Discours sur l'origine et les fondemens de l'inégalité parmi les hommes”, in Oeuvres
Complètes, Seuil, Paris, 1971, vol. II, p. 56.
43
Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Bucureşti, 1957, p. 56.

19
 In secolul XVIII, autorul Întemeierii metafizicii moravurilor, Immanuel
Kant (1724-1804), va porni de la ideea că beneficiem de o etică universal
acceptată, astfel încât pentru el va deveni funciară identificarea unui răspuns la
întrebarea Was soll ich tun ? (Ce trebuie să fac?). Considerat drept filozoful care a
conceput morala ca autonomie, Kant avea să afirme că „ne autoguvernăm în
virtutea faptului că suntem autonomi. Prin aceasta, a vrut să spună că noi înșine
suntem cei care ne dăm legea morală”44.
„Viaţa noastră de zi cu zi este guvernată de legi şi de norme informale pe
care le numim tradiţii, obiceiuri etc. În acest fel ne sunt indicate moduri dezirabile
de comportament în comunitate. Regulile, formale sau informale, respectiv
respectarea lor au relevanţă mai mare sau mai mică pentru societate. Traversarea
străzii pe culoarea roşie a semaforului nu reprezintă un fapt de aceeaşi gravitate ca
un furt sau o crimă. Există însă o categorie de reguli a căror respectare este
imperativă. Codurile etice utilizate în administraţiile publice ale tuturor ţărilor
moderne stabilesc astfel de reguli care trebuie respectate necondiţionat. Cum
identificăm aceste reguli?”45. Immanuel Kant considera că putem determina aceste
reguli analizând acele comportamente sau acţiuni umane cu consecinţe deosebit de
grave pentru omenire și adoptând contrariul acestor acţiuni sub formă de reguli sau
principii de comportament. Spre exemplu, arată Kant, un individ care are o viaţă
dominată de nerealizări se hotărăşte să scape de probleme prin sinucidere.
Comportamentul său nu poate fi declarat drept principiu sau lege universală a
naturii, câtă vreme o astfel de lege ar intra în contradicţie cu însăşi raţiunea de a fi
a naturii: promovarea, menţinerea vieţii. De aici Kant deduce un principiu
universal, obligatoriu pentru toate fiinţele umane: datoria de a-şi asuma propriul
destin, cu alte cuvinte de a-şi trăi viaţa, de a încerca să învingă vicisitudinile vieții.
Sau, într-un alt exemplu, Kant vorbește despre o persoană care, având
nevoie de bani, solicită aceşti bani ca un împrumut, conștient că nu va putea să-i
returneze. În acelaşi timp știe că, dacă nu va promite solemn că îi va restitui, nu va
obţine suma de bani dorită. Prin urmare, decide să facă o promisiune mincinoasă.
Nici acest tip de comportament nu poate fi declarat drept principiu universal,
pentru că dacă toată lumea ar proceda în acest fel societatea ar fi paralizată de
neîncredere. Principiul general care derivă de aici este că trebuie să fim corecți în
relaţia cu ceilalţi. In continuare, Kant prezintă situația unui individ înzestrat cu
calităţi speciale, care i-ar permite să devină util comunităţii, cu condiția să facă
eforturi în acest sens, însă care preferă să ducă o viaţă comodă. De aici Kant
deduce un alt principiu universal: fiecare dintre noi are datoria de a-și utiliza
calităţile naturale, un comportament contrar având ca efect regresul omenirii. Un
alt principiu reflectă nevoia de solidaritate umană şi acţiune în folosul comunităţii,
44
J.B. Schneewind, Inventarea autonomiei. O istorie a filosofiei morale moderne, Ed. Polirom, 2003, p. 31.
45
Gyula Gulyas, op.cit.

20
punând în discuţie situaţia opusă, în care fiecare şi-ar urmări doar propriile
interese46.
Ideea supremaţiei statului (existentă și în antichitatea greacă) în raport cu
individul a dominat gândirea socio-politică o lungă perioadă de timp, abia spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea începând să de dilueze. Hegel (1770-1831), spre
exemplu, spunea că statul este o creaţie divină, desăvârşită prin evoluţie istorică.
Având o natură supraumană, statul posedă o raţiune de existenţă şi evoluţie
inaccesibile voinţei muritorilor de rând. Viaţa fiecărui membru al comunității este
determinată de stat, iar fericirea individuală depinde de fericirea colectivă. Relaţia
între stat şi individ stă totuși sub semnul reciprocității. Astfel, dacă fiinţa umană
depinde de stat pentru a-şi desăvârşi umanitatea, și statul depinde de membrii săi
pentru a-şi împlini menirea.
Filosofia lui Hegel stat la baza ideologiilor totalitariste care își fac apariția la
sfârşitul secolului XIX, respectiv comunismul, fascismul și nazismul. Acest tip de
etică statală, având la bază ideea că fericirea indivizilor nu se realizează decât ca
parte a fericirii generale a comunităţii, vine cu un set de norme care subordonează
total individul față de stat şi față de un pretins interes superior. Cu alte cuvinte,
comportamentele care aduc atingere puterii statului sau acţiunilor acestuia sunt
respinse ca fiind neetice.
Ca reacție la etica statului a apărut etica individului, produs al filosofiei
liberale. Adam Smith (1723-1790) este considerat unul dintre cei mai importanţi
autori liberali și părintele liberalismului economic. Așa-zisa „teorie a mâinii
invizibile”, expusă în lucrarea „O cercetare asupra naturii şi originii avuţiei
naţiunilor”, este cea care i-a adus celebritatea. Smith arată aici că avuţia unei
naţiuni este suma avuţiilor membrilor acesteia, respectiv că un stat este bogat
numai dacă cetăţenii săi sunt bogaţi. Raportul dintre cerere şi ofertă reprezintă
„mâna invizibilă a pieţei” și stabilește limita câştigului pe care îl realizează fiecare
individ. Membrii statului produc resursele care contribuie la bogăţia unei naţiuni
cu condiţia să fie liberi. Fericirea statului este compusă astfel din suma fericirilor
membrilor săi.
Observăm că, spre deosebire de etica statului, etica individului susține că
acţiunile care vizează limitarea libertăţii individului sunt cele neetice.

Etica secolului XIX

Secolul XIX va aduce o altă abordare potrivit căreia acţiunile noastre sunt
apreciate în funcţie de finalitatea acestora, respectiv utilitarismul. Potrivit lui John
Stuart Mill  (1806-1873), fiecare activitate umană trebuie să fie întreprinsă cu un
scop. Cu alte cuvinte, umblăm pentru că trebuie să ajungem într-un anume loc,
46
A se vedea Richter, Burke şi Doig, Combating Corruption, Encouraging Ethics, ASPA Publications, Washington
D.C., 1990, pp. 27-28.

21
construim un pod pentru a asigura un mod de traversare a unei ape etc. Această
teorie utilitaristă stă la baza noilor abordări din administraţia publică modernă,
abordări conform cărora activatea din instituţiile publice trebuie orientată spre
obiective şi rezultate.

Etica în perioada contemporană

La începutul secolului XX, Max Weber va reduce factorul uman la o simplă
rotiță într-un angrenaj, în cadrul căruia oamenii pot fi înlocuiţi fără ca funcţionarea
sistemului să fie afectată. Weber a fost unul dintre reprezentanții antipozitivismului
metodologic. El considera că studiul acțiunii sociale trebuie să se bazeze pe
interpretare, nu pe metode pur empirice, respectiv pe înțelegerea semnificației pe
care indivizii o atașează acțiunilor lor. Această premiză a „dezumanizării”
organizaţiilor, publice sau private, a condus la apariția teoriilor organizaţionale
clasice.
Pe de altă parte, teoriile comportamentaliste au demontat această viziune,
arătând că există o influenţă mutuală între o organizaţie şi membrii săi: condiţiile
de muncă influenţează performanţa membrilor organizației, iar rezultatele
organizației sunt influențate la rândul lor de comportamentul celor care o
alcătuiesc.
Aceste abordări au produs consecințe considerabile asupra eticii.

22
 CE ESTE CERCETAREA?

Când vorbim despre cercetare ne gândim în mod automat la cunoaștere.

Este un fel de „călătorie a descoperirii” 47, deosebit de incitantă, în care pornim,
mânați de curiozitate, deplasându-ne dinspre ceea ce cunoaștem spre ceea ce nu
cunoaștem. Cu toții avem instinctul vital al curiozității, pentru că atunci când
necunoscutul ne confruntă, ne mirăm și curiozitatea noastră ne face să cercetăm și
să atingem înțelegerea și mai completă a necunoscutului. Această curiozitate este
mama tuturor cunoștințelor. Este metoda pe care omul o folosește pentru a obține
cunoașterea a ceea ce este necunoscut și se numește cercetare 48. Cercetarea este o
încercare susținută de a identifica adevărul cu ajutorul studiului, observației,
comparației și experimentului. Atunci când devine o activitate academică,
denumirea de „cercetare”se folosește în sens tehnic și rezidă, în principal, în
următoarele etape:
- definirea și redefinirea problemelor;
- formularea unor ipoteze;
- sugerarea unor soluții;
- colectarea, organizarea și evaluarea datelor;
- deducerea și obținerea de concluzii;
- testarea concluziilor, pentru a determina dacă acestea corespund ipotezelor
formulate.
Cercetarea științifică este mai întâi de toate un proces rațional care ne
permite să examinăm fenomenele sau problemele pe care le avem de rezolvat și să
obținem răspunsuri precise plecând de la investigații. Acest proces se
caracterizează prin faptul că e sistematic, riguros și conduce la achiziția de noi
cunoștințe. Putem defini cercetarea științifică drept un proces sistematic prin care
sunt culese date observabile și verificabile, plecând de la modele empirice.
Cercetarea se distinge astfel de simpla tatonare circumstanțială a practicianului 49.
Cercetarea este un demers riguros care are ca scop identificarea unor răspunsuri
care necesită investigații în mediul real. Ea tinde să descopere legea, principiul
explicației.
Astfel, putem defini cercetarea drept un fel de„căutare” științifică și
sistematică de informații necesare cu privire la un anume subiect. Din The
Advanced Learner’s Dictionary of Current English aflăm că „cercetarea este o
investigare atentă sau o anchetă specială, constând în căutarea de fapte noi în orice

47
C. R. Kothari, Research Methodology. Methods & Techniques (New Delhi: New Age International (P) Ltd.,
Publishers, 2004), 1.
48
Kothari, Research Methodology. Methods & Techniques, 2.
49
A se vedea Paul N’Da, Recherche et méthodologie en sciences sociales et humaines. Réussir sa thèse, son
mémoire, de master ou professionnel, et son article (Paris, L’Harmattan, 2015), 17.

23
ramură a cunoașterii”50. Totodată, Redman and Mory definesc cercetarea drept „un
efort sistematic de a câștiga o nouă cunoaștere” 51. D. Slesinger and M. Stephenson
definesc cercetarea drept „manipularea lucrurilor, a conceptelor sau a simbolurilor
cu scopul de a ajunge la generalizare, extinzând, corectând sau verificând niște
cunoștințe, indiferent dacă aceste cunoștințe ajută la construirea unei teorii sau la
practicarea unei arte”52.
Potrivit lui C. H. Kothari, cercetarea e mai mult decât o căutare, este o
adevărată „artă a investigației științifice”53, având așadar o contribuție originală la
îmbogățirea stocului de cunoștințe deja existent. Reținem, în consecință, că
cercetarea este un proces, o activitate de investigații obiective a cunoștințelor
asupra unor probleme factuale. Funcțiile sale sunt acelea de a descrie, de a
explica, de a înțelege, de a controla, de a prezice faptele, fenomenele, conduitele,
deci de a elucida mecanismul de producere a faptelor54.
În concluzie, prin cercetare înțelegem încercarea de a dobândi noi
cunoștințe, apelând la niște metode obiective și sistematice, cu finalitatea de a
identifica soluțiile unei probleme.
Cercetarea de tip științific este o abordare sistematică cu privire la
generalizarea și formularea unei teorii, utilizând niște metode specifice, precum
enunțarea problemei, formularea ipotezelor, colectarea datelor, analiza faptelor și
enunțarea unor concluzii, fie sub formă de soluții ale unor probleme, fie sub formă
de generalizări, în vederea formulării unor constructe teoretice.

1. Importanța cercetării
Cercetarea inculcă o gândire științifică și inductivă, promovând dezvoltarea
obiceiurilor logice ale gândirii, precum și organizarea acesteia. Rolul cercetării a
crescut mult în vremurile moderne, astfel încât putem afirma că astăzi ocupă un rol
preponderent în majoritatea domeniilor vieții sociale, precum cel economic, politic,
medical, universitar etc. Cercetarea este izvorul cunoașterii de dragul cunoașterii
și o sursă importantă de a oferi orientări pentru rezolvarea diferitelor probleme
de afaceri, guvernamentale și sociale. Este un fel de formare continuă, care
permite înțelegerea noilor evoluții dintr-un domeniu într-un mod mai bun55.
Astfel, cercetarea e importantă pentru:
- specialiștii în științe sociale, care studiază relațiile sociale și caută să ofere
răspunsuri la diversele probleme specifice;
50
The Advanced Learner’s Dictionary of Current English (Oxford, 1952), 1069.
51
L.V. Redman and A.V.H. Mory, The Romance of Research (1923), 10.
52
The Encyclopaedia of Social Sciences, Vol. IX, MacMillan, 1930.
53
Kothari, 1.
54
N’Da, Recherche et méthodologie en sciences sociales et humaines. Réussir sa thèse, son mémoire, de master ou
professionnel, et son article, 17.
55
Kothari, 6.

24
 - aproape toate politicile guvernamentale din sistemul economic;
- rezolvarea diferitelor probleme operaționale și de planificare în afaceri și
industrie;
- studenții care își redactează lucrarea de licență, de master sau de doctorat. Pe
aceștia cercetarea îi ajută în carieră, îi ajută să ocupe o poziție mai bună în
structura socială, la finalizarea studiilor;
- pentru specialiștii în domeniul metodologiei cercetării științifice, studiile de
cercetare fiind un mijloc de trai;
- pentru filosofi și gânditori în general, cercetarea poate să însemne o cale
către noi idei și comprehensiune;
- pentru scriitori, cercetarea poate însemna dezvoltarea unor noi stiluri și a
muncii creative;
- pentru analiști și intelectuali, cercetarea poate conduce la generalizarea unor
noi teorii.

2. Obiectivele cercetării
Fiecare studiu de cercetare are un scop specific, constând în identificarea
unor răspunsuri la anumite întrebări, prin aplicarea unor proceduri științifice.
Principalul obiectiv al cercetării constă în scoaterea la iveală a adevărului
care nu a fost încă descoperit. Părticele de adevăr se ascund după obiecte, fapte,
comportamente și atitudini, evenimente, fenomene, practici sociale etc. Pentru a le
face să se manifeste, cercetătorul pornește de la o supoziție sau o ipoteză și, ca să
ajungă la descoperirea adevărului, parcurge un întreg ciclu de operații riguroase,
metodice. Cercetătorul este cel care trebuie să dispună de rigurozitate în
observarea fenomenelor studiate, precum și în analiza și interpretarea datelor, a
faptelor sau a ideilor56. Cercetătorul își mobilizează întreaga atenție în direcția
acumulării de cunoștințe noi, punând între paranteze ceea ce credea că știe până
atunci. Cu alte cuvinte, se distanțează de modul în care era obișnuit să gândească,
să vadă, să ridice probleme sau să facă observații.
Acum e momentul să-și definească ipotezele, punându-le în relație cu
conceptele, cu variabilele. Ipotezele sunt mai întâi supuse probei cu faptele, sunt
testate cu ajutorul instrumentelor cercetării.
Spre exemplu, cercetătorul poate să elaboreze grile, cu care să observe
interacțiunile dintr-o clasă, poate să facă o analiză a conținutului manualelor, poate
să sondeze opinii etc.
În funcție de obiectivele sale, cercetarea poate fi catalogată astfel:
- studii de cercetare privind familiarizarea cu un fenomen sau obținerea unor
noi perspective asupra acestuia (vorbim în acest caz despre studii
exploratorii sau formulative);
56
N’Da, 17.

25
 - studii de cercetare privind descrierea cu exactitate a caracteristicilor unui
anumit individ, situație sau grup (vorbim în acest caz despre studii
descriptive);
- studii de cercetare privind determinarea frecvenței cu care se produce ceva
sau cu care este asociat cu altceva (vorbim în acest caz despre studii de
diagnostic);
- studii de cercetare privind testarea unei ipoteze a unei relații cauzale între
variabile (acestea se numesc studii privitoare la testarea ipotezei).

Delbert Miller distinge pe baza obiectivelor trei tipuri mari de cercetări57:

- fundamentale (pure sau de bază), având ca obiective dobândirea de
cunoştinţe noi şi dezvoltarea teoriei. Acest tip de cercetare se mai numește și
academică sau teoretică;
- aplicate, orientate spre analiza problemelor sociale şi găsirea soluţiilor de
rezolvare, contribuind la fundamentarea deciziei (cum ar fi analiza politicilor
publice sau unele tipuri de evaluare a programelor);
- evaluative, orientate spre determinarea efectului diferitelor acţiuni (cum ar fi
evaluarea programelor).

O altă clasificare a cercetărilor științifice, în funcție de obiective, este

următoarea58:
- exploratorii, care au ca obiectiv familiarizarea cercetătorului cu subiectul59;
- descriptive, care descriu fenomenele studiate60;
- explicative, prin care încercăm să explicăm fenomenul61.

3. Motivele cercetării științifice

Posibilele motive pentru care ne angrenăm în efectuarea unei cercetări
științifice sunt următoarele:
- ne propunem să atingem un anume grad în cercetare și să ne bucurăm de
beneficiile sale;
- vrem să facem față provocării în rezolvarea unor probleme nesoluționate;
- vrem să obținem bucuria intelectuală de a face o muncă creativă;
57
Miller, Delbert, Handbook of Research Design and Social Measurement (Sage Publications, 1991) apud Sorin
Dan Sandor, Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele sociale, 49, https://www.apubb.ro/wp-
content/uploads/2011/02/Suport-MTCS-Ro.pdf.
58
Babbie, Earl, Practica cercetării sociale (Iași: Polirom, 2010) apud Sandor, 50.
59
Acestea sunt realizate din motive cum ar fi: (1) a satisface curiozitatea cercetătorului, (2) a studia fezabilitatea de
a realiza un studiu mai larg şi (3) pentru a dezvolta metodologia unui astfel de studiu.
60
Prin astfel de cercetări răspundem la întrebări de tip „Ce”, „Unde”, Când” şi Cum”.
61
Întrebarea principală este „De ce”?

26
 - vrem să servim societății;
- ne dorim să obținem respectul celorlalți.
Pe lângă acești factori care ne motivează să efectuăm studii de cercetare,
putem enumera și directivele guvernului, condițiile de angajare, curiozitatea față de
nou, dorința de a înțelege relațiile cauzale, gândirea și trezirea socială și altele
asemănătoare.

27
 TIPURI DE CUNOAȘTERE

1. Cunoașterea comună rezidă în informațiile pe care fiecare individ și le

însușește, la nivel social, cu privire la viețuirea laolaltă cu ceilalți oameni. Acest tip
de cunoaștere se bazează, astfel, pe experienţa directă a indivizilor, nefiind altceva
decât însușirea de către agentul cunoscător a unei informaţii legate nemijlocit de
condiţiile praxiologice în care acţionează.62 În activitatea lor practică, oamenii, ca
agenţi cunoscători individuali sau colectivi, utilizează cunoştinţele dobândite
anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generaţie la alta în
procesul socializării. Structura şi configuraţia activităţilor practice contemporane,
modul de raportare la mediul natural şi social, sistemul de valori, orizontul
cunoştinţelor anterioare alcătuiesc – aşa cum preciza Cornel Popa – „situaţia
praxiologică determinată” în care se realizează actul cunoaşterii63.
Simțul comun, definit drept un corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţiile
împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe sancţionate de
practică64 cunoaște două etape de manifestare:
- o etapă spontană, când abia ne facem o idee despre evenimentele trecute,
conturându-se astfel o imagine vagă produsă de mecanisme psihice
necontrolate raţional, ci, mai degrabă, intuitiv;
- o etapă de generalizare a explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente
sau viitoare, care nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o modalitate
mecanicistă de transpunere a explicaţiilor de la o situaţie la alta65.
În funcție de modul în care sunt dobânditea cunoştinţele, simţul comun are
două forme esenţiale66:
- simţul comun primar, constând în ansamblul cunoştinţelor spontane fondate
pe experienţa direct a agenţilor cunoscători;
- simţul comun secundar, respectiv ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice
transformate în imagini şi folosite în practică.

2. Cunoașterea știinţifică are la bază niște enunţuri despre lume, al căror adevăr
este unanim acceptat în lumea științifică.
62
Cornel Popa, Teoria cunoaşterii (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972), 29, apud Septimiu Chelcea, Tehnici de
cercetare sociologică, 5, https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/10/septimiu-chelcea-tehnici-de-cercetare-
sociologica1.pdf.
63
Septimiu Chelcea, 5.
64
Serge Moscovici şi Milles Hewstone, „Social Representations and Social Explanations” in Attribution Theory (ed.
Miles Hewstone, 1983), apud Septimiu Chelcea, 6.
65
Cf. Septimiu Chelcea, 6.
66
Chelcea, 6.

28
 Potrivit lui James W. Vander Zanden, principiile care stau la baza
cunoașterii științifice sunt67:
- principiul realismului, potrivit căruia lumea înconjurătoare există
independent de observaţia noastră, nefiind creatăde simţurile noastre;
- principiul determinismului, în conformitate cu care relaţiile din lumea
înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-efect;
- principiul cognoscibilităţii, statuând că lumea înconjurătoare poate fi
cunoscută prin observaţii obiective.

Walter Wallace identifică patru modalități de abordare a conceptului de

adevăr:68
-modul autoritarian (sau argumentul autorității), are rădăcini în antichitate,
atunci când se considera că anumiți preoţi, regi, astrologi etc. ar avea
atributul natural sau supranatural de a produce adevărul. Cu alte cuvinte,
calităţile excepţionale ale producătorului enunţurilor garanta adevărul
acestora. Se aseamănă cu modul mistic de cunoaștere, unde calitatea
adevăratei cunoașteri rezidă în revelația divină.
- modul logico-raţional face apel la principiile logici formale, adevărul
stabilindu-se prin deducție logică. Corespondența cu realitatea nu reprezintă
o prioritate, ci adevărul propozițional. Este o gândire specifică perioadei
moderne.
- modul ştiinţific de determinare a adevărului, care combină aplicarea
metodelor de cunoaştere cu observaţia fenomenelor. Metoda ştiinţifică
conferă obiectivitate cunoaşterii, încercând să construiască o imagine cât
mai apropiată de realitate a lumii înconjurătoare.
- modul observaţiei obiective, prin care se obţin enunţuri empirice cu valoare
de adevăr prin utilizarea metodelor potrivite.

3. Privire diacronică asupra celor mai importante demersuri științifice în

domeniu
Istoria cercetării științifice reprezintă o preocupare recentă. Astfel, abordarea
de tip critic a apărut odată cu acumularea unor realizări științifice, care a atras
necesitatea selecției, precum și a încadrării acestora în corpusul științific. Ea (n.n.
cercetarea științifică) și-a făcut, în forma actuală, relativ de curând intrarea în
sfera științei, ca și în viața societății, impunându-se treptat, cu dificultate, dar
sfârșind prin a se integra solid în viața și civilizația societății69.

67
James W.Vander Zanden (1988), apud Chelcea, 9-10.
68
Chelcea, 9.
69
Constantin Enăchescu, Tratat de teoria cercetării științifice (Iași: Polirom, 2005), 17.

29
 Odată cu avântul științei în perioada modernă, având ca principal curent
empirismul științific, s-a remarcat importanța următoarelor trei metode științifice:
- metoda inductivă;
- metoda deductivă;
- metoda ipotetico-deductivă.
Metoda inductivă și ipotetico-deductivă sunt utilizate de regulă în științele
moderne, iar metoda deductivă în științele umane. Cu toate acestea, importanța
metodei deductive nu poate fi minimizată sub pretextul că nu e empirică, pentru că
ajută la extragerea a numeroase observații. Sociologii și antropologii preferă să
folosească metoda inductivă, care le permite să producă teorii ancorate în realitate.
In acest sens, ei pornesc de la observația datelor empirice. Alți cercetători își încep
cercetarea de la noțiuni teoretice, apoi extrag observații empirice, în scopul de a
verifica validitatea speculațiilor teoretice.
Apoi mai există și cercetători care nu simt deloc nevoia să-și verifice
ipotezele și teoriile prin teste empirice, demersul lor fiind esențialmente deductiv.
Așa procedează gânditori precum Karl Marx sau Emile Durkheim. Filosofii
apelează, în general, la metoda deductivă.
Diversitatea metodologică din științele sociale și umane impune
cercetătorului să aleagă o metodă pe care să fie în măsură să o justifice, ținând cont
de principiile epistemologice și nevoile cercetării.

Metoda inductivă
Potrivit filozofilor empiriști (Francis Bacon, John Locke și David Hume)
cunoaștem realitatea prin prisma simțurilor noastre. Metoda inductivă, creată de
Bacon în forma ei modernă, consistă în inducerea unor enunțuri (adevăruri)
generale plecând de la experiențe particulare riguroase și sistematice. Experiența
realității și cea furnizată de cele cinci simțuri deschid calea manipulării și
observației realității, în scopul identificării ipotezelor, teoriilor și, în cele din urmă,
a legilor științifice. Așadar, cercetătorul elaborează enunțuri generale abia după ce
observă mai multe fenomene de același gen. Metoda inductivă se utilizează în
științele umane și sociale. Se folosește adesea împreună cu anumite tehnici prin
care strângem date, așa cum este observația.

Metoda deductivă
Părintele metodei deductive în perioada modernă este considerat René
Descartes (1596-1650). Potrivit filozofului francez, deducția nu poate fi întemeiată
pe simțuri. Astfel, certitudinea poate fi obținută numai cu ajutorul rațiunii. Plecând
de la premise deducem alte afirmații, numite consecințe. Metoda deductivă se
folosește în științele umane, permițând cercetătorilor să elaboreze sisteme de idei,
respectiv teorii.

30
Metoda ipotetico-deductivă
Metoda ipotetico-deductivă, care decurge din metoda experimentală, este
considerată metoda clasică a științei moderne. Cercetătorul își pune întrebări,
formulând un răspuns provizoriu, elaborează presupunerile teoretice și le supune
unor teste empirice, al căror scop rezidă în verificarea corectitudinii răspunsului
provizoriu provizoriu. Cercetătorii în științele naturii care recurg la ajutorul
metodei experimentale, împreună cu cercetătorii în domeniul uman și social
utilizează diverse instrumente prin care adună date, precum analiza conținutului și
analiza statistică, cu scopul de a se angaja în demersul deductiv.

31
 TIPURI DE CERCETARE

1. Tipul de cercetare descriptivă/analitică

Cercetarea descriptivă vizează efectuarea unor anchete. Scopul principal al
acestui tip de cercetare este descrierea stării de fapt, așa cum există în prezent. În
domeniul științelor sociale, cercetarea descriptivă este cunoscută și sub numele de
studii ex post facto. Caracteristica principală a acestui tip de cercetare este că
cercetătorul nu are control asupra variabilelor. El poate raporta doar ce s-a
întâmplat sau ce se întâmplă.
Cele mai utilizate proiecte de studii ex post facto sunt cele în care
cercetătorul dorește să măsoare anumite elemente, de exemplu frecvența de
cumpărături, preferințele oamenilor sau alte date similare. Studiile ex post facto
includ, de asemenea, încercările cercetătorilor de a descoperi cauzele unor
probleme, chiar și atunci când nu pot controla variabilele. Metodele de cercetare
utilizate în cercetarea descriptivă sunt extem de variate, inclusiv comparative și
corelaționale.
În cercetarea analitică, pe de altă parte, cercetătorul trebuie să utilizeze
fapte sau informații deja disponibile și să le analizeze pentru a face o evaluare
critică a materialului.

2. Tipul de cercetare aplicată/fundamentală

Cercetarea aplicată (sau de acțiune) își propune să găsească o soluție pentru
o problemă imediată cu care se confruntă o societate, o organizație industrială sau
un mediu de afaceri. Obiectivul central al cercetării aplicate este de a descoperi o
soluție pentru o problemă practică. Un eemplu de cercetare aplicată este cercetarea
de marketing.
Cercetarea fundamentală (pură sau de bază) reprezintă o colectare de
cunoștințe de dragul cunoașterii și este în principal preocupată de generalizări și de
formularea unor teorii. Cercetarea de bază este îndreptată spre găsirea de informații
care au o bază largă de aplicații și care adaugă cunoștințe științifice la organismul
deja construit.
Exemple de cercetare fundamentală:
- cercetarea privind unele fenomene naturale sau legate de matematica pură;
- studiile de cercetare privind comportamentul uman în vederea obținerii unor
generalizării etc.

3 Tipul de cercetare cantitativă/calitativă

Abordările cantitativă și calitativă constituie cele două elemente de bază ale
cercetării.

32
 Cercetarea cantitativă se bazează pe măsurarea cantității, fiind, așadar,
aplicabilă fenomenelor care pot fi exprimate în termeni cantitativi. Cercetarea
cantitativă implică generarea de date în formă cantitativă care pot fi supuse unei
evaluări riguroase.
Acest tip de cercetare presupune o analiză formală și rigidă și poate fi sub-
clasificată în:
- inferențială;
- experimentală;
- prin simulare.
Scopul unei abordări de tip inferențial este acela de construi o bază de date
pornind de la care să se poată deduce caracteristicile sau relațiile unei populații. De
regulă se ia în considerare un eșantion de populație, se studiază (prin interviu sau
prin observație) și i se determină caracteristicile. Prin deducție, se trage concluzia
că populația din care eșantionul studiat face parte are aceleași caracteristici.
Abordarea experimentală se caracterizează printr-un control mult mai mare
asupra mediului de cercetare. În acest caz, unele variabile sunt manipulate pentru a
le observa efectul asupra altor variabile.
Simularea presupune construirea unui mediu artificial în cadrul căruia pot fi
generate informații importante și date. Acest lucru permite o observație a
comportamentului dinamic al unui sistem (sau al unui sub-sistem) în condiții
controlate. Abordarea prin simulare poate, de asemenea, să fie utilă în construirea
de modele pentru înțelegerea condițiilor viitoare.
Cercetarea calitativă, pe de altă parte, se referă la fenomenul calitativ, adică
la fenomene legate de calitate sau natură. Cercetarea calitativă este deosebit de
importantă în științele comportamentale, unde scopul este de a descoperi motivele
de bază ale comportamentului uman. Prin astfel de cercetări putem analiza diferiți
factori care îi motivează pe oameni să se comporte într-o manieră particulară sau
care îi fac pe oameni să le placă sau să le displacă un anumit lucru.
Exemple de cercetare calitativă:
- când suntem interesați de investigarea motivelor comportamentului uman
(de exemplu de ce oamenii gândesc sau fac anumite lucruri), vorbim destul
de des despre „motivația cercetării”, un tip important de cercetare. Acest tip
de cercetare își propune să descopere motivele și dorințele de bază,
folosindu-se de interviu. Alte tehnici ale unor astfel de cercetări sunt testele
de asociere de cuvinte, teste de completare a unei povestiri date și alte
tehnici proiective similare.
- cercetarea de opinie, respectiv cercetarea concepută pentru a afla cum simt
oamenii sau cum se gândesc ei la un anumit subiect sau instituție, este, de
asemenea, este o cercetare calitativă.

33
 Abordarea calitativă se referă la evaluarea subiectivă a atitudinilor, a
opiniilor și a comportamentului. Cercetarea într-o astfel de situație este o funcție a
intuițiilor și impresiilor cercetătorului. O astfel de abordare a cercetării generează
rezultate fie în formă non-cantitativă, fie într-o formă care nu e supusă unei analize
cantitative riguroase.

4. Tipul de cercetare conceptuală (teoretică)/empirică

Cercetarea conceptuală este legată de o idee abstractă sau teorie. Este, în
general, folosită de filosofi și gânditori pentru a dezvolta noțiuni sau concepte noi,
sau pentru a le reinterpreta pe cele existente.
Pe de altă parte, cercetarea empirică se bazează pe experiență sau pe
observații, adesea fără a ține cont de sistem și teorie. Este o cercetare bazată pe
date, prezentând concluzii care pot fi verificate prin observații sau experimentare.
De aceea mai poartă și denumirea de tip experimental de cercetare. Într-o astfel de
cercetare este necesar să ajungem la fapte de la bun început, la sursa lor, și în mod
activ să facem anumite lucruri care să stimuleze producerea informațiilor dorite.
Cercetătorul trebuie să-și ofere mai întâi o ipoteză de lucru, sau „să ghicească”
rezultatele probabile, în scopul de a obține suficiente fapte (date) care să-i
dovedească sau să-i respingă ipoteza. Apoi, el stabilește modele experimentale cu
ajutorul cărora poate să manipuleze materialele în cauză, astfel încât să afle
informațiile dorite. Dovezile adunate prin experimente sau studii empirice sunt
considerate cel mai puternic sprijin posibil pentru o ipoteză dată.

4. Alte tipuri de cercetare

Toate celelalte tipuri de cercetare sunt variații ale uneia sau a mai multora
dintre abordările menționate deja, fie în baza scopului cercetării, fie a timpului
necesar pentru realizarea cercetării, fie a mediului în care se desfășoară cercetarea
sau a altui factor similar.
Din perspectivă temporală, distingem între cercetarea unică și cercetarea
longitudinală. În primul caz, cercetarea este limitată la o singură perioadă de timp,
în timp ce în cel de-al doilea caz cercetarea continuă de-a lungul a mai multor
perioade de timp.
Cercetarea clinică sau de diagnostic se folosește de studii de caz pentru a
ajunge la relațiile de cauzalitate. De obicei, astfel de studii pătrund adânc în
cauzele lucrurilor sau evenimentelor, folosindu-se dispozitive speciale de colectare
a datelor profunde.
Cercetarea mai poate fi exploratorie sau formalizată. Obiectivul cercetării
exploratorii este dezvoltarea unor ipoteze, mai degrabă decât testarea lor, în timp
ce studiile de cercetare formalizate sunt cele care dețin o structură substanțială și
ipoteze specifice ce urmează a fi testate.

34
 Cercetarea istorică utilizează surse istorice, cum ar fi documente, rămășițe
etc., pentru a studia evenimente sau idei din trecut, inclusiv filosofia persoanelor și
a grupurilor în orice moment îndepărtat.
Nu în ultimul rând, cercetările pot fi diferențiate în funcție de finalitatea lor.
Avem din această perspectivă cercetări orientate spre obținerea unor concluzii și
cercetări orientate spre luarea unor decizii. În primul caz, cercetătorul este liber să
ridice o problemă, să schematizeze sau să conceptualizeze așa cum dorește.
Cercetarea orientată spre decizii apare în urma intervenției unui factor de decizie.
Cercetătorul în acest caz nu mai poate să facă cercetarea în funcție de propria sa
viziune.

35
 POSTULATELE FUNDAMENTALE ALE CUNOAȘTERII
ȘTIINȚIFICE

Cunoașterea științifică presupune rigoare și ordine, prin apel la metode de

lucru eficace. Principalele principii ale cunoașterii științifice rezidă, în principal, în
validitatea ideilor și spiritul obiectiv al cercetătorului.
Astfel, „universalitatea validității unei idei științifice rezidă în conformitatea
ei cu cerințele rațiunii și nu depinde de consimțământul social sau de audiența ei” 70.
Cu alte cuvinte, o lege științifică are validitate logică universală în sensul că, deși e
aceeași pentru toată lumea, nu e neapărat cunoscută de toată lumea.
Obiectivitatea demersului științific semnifică faptul că știința are un obiect
real și nu imaginar, cum au, spre exemplu, artele frumoase. Totodată,
„obiectivitatea înseamnă și că în știință obiectul este tratat în mod independent de
subiect și este considerat în realitatea sa intrinsecă. Obiectul trebuie cunoscut așa
cum este, nu așa cum s-ar dori să fie”71.
Postulatele fundamentale ale metodei științifice sunt:
- se bazează pe evidențe empirice;
- utilizează concepte relevante;
- formulează numai considerații obiective;
- presupune neutralitate etică, având ca scop doar formularea unor afirmații
adecvate și corecte;
- are ca rezultat apariția unor predicții probabilistice;
- metodologia este cunoscută de toți cei interesați pentru analiza critică, fiind
folosită pentru testarea concluziilor prin replicare;
- are ca scop formularea unor axiome generale72.

1. Fazele procesului cercetării

Cercetarea este un proces ordonat, care presupune existența unor faze
succesive și progresive care conduc către un scop. Procesul cercetării poate fi
descompus în următoarele etape:
- faza conceptuală;
- faza metodologică;
- faza empirică și tratarea datelor.73

70
Mihaela Șt. Rădulescu, Metodologia cercetării științifice. Elaborarea lucrărilor de licență, masterat, doctorat
(București: Ed. Didactică și Pedagofică, 2006), 16.
71
Mihaela Șt. Rădulescu, 16.
72
A se vedea Kothari, 9.
73
N’Da, 31.

36
 FAZELE PROCESULUI CERCETĂRII

Faza conceperii/construcției
 alegerea/formularea problemei de cercetare;
 enunțarea întrebărilor, obiectivelor, ipotezelor cercetării, definirea
variabilelor;
 dezvoltarea ipotezelor;
 recenzarea literaturii de specialitate pertinente/realizarea unui studiu
privind stabilirea literaturii de specialitate utilizate în cercetare;
 elaborarea unui cadru de referință.

Faza metodologică
 definirea populației și eșantionului de studio/corpusului de studiu;
 selectarea strategiei de verificare și a instrumentelor de colectare a
informației;
 descrierea desfășurării și colectării datelor;
 prezentarea planului de analiză a datelor culese.

Faza empirică și de tratare a datelor

 colectarea datelor;
 executarea proiectului;
 analiza datelor colectate (ordonarea, clasarea, compararea, măsurarea
forței de atracție între variabile);
 interpretarea/discutarea rezultatelor (verificarea autenticității
rezultatelor obținute, ipotezelor, interogarea teoriilor,elaborarea
acestora etc.);
 generalizări și interpretări;
 pregătirea raportului/prezentarea rezultatelor, adică scrierea formală a
concluziilor la care s-a ajuns.

Activitatea de administrare a programului de cercetare ştiinţifică este o

activitate de management care vizează:
- stabilirea etapelor şi a termenelor;
- corelarea etapelor cu termenele parţiale/termenul final al cercetării;
- valorificarea potenţialului de creaţie al cercetătorilor;
- gestionarea resurselor disponibile;
- evitarea surselor de majorare a riscului.

Activitatea de elaborare a programului de cercetare constă în:

37
- elaborarea schiţei proiectului de cercetare, imediat după alegerea temei de
cercetare;
- elaborarea proiectului temei, după terminarea documentării bibliografice,
atunci când cercetătorul ajunge să facă şi o primă formulare a ipotezei;
- elaborarea planului preliminar de structură a lucrării, care se conturează pe
măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de explicare a fenomenului
supus cercetării.
Schiţa proiectului de cercetare cuprinde:
- termenul evaluativ de predare al lucrării;
- operaţiunile de documentare-învăţare;
- sursele de informare-documentare;
- evaluarea timpului necesar îndeplinirii etapelor cercetării.
Proiectul temei include:
- etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică;
- documentarea directă;
- formularea ipotezelor de lucru;
- modul în care urmează a fi prelucrate informaţiile;
- evaluarea termenelor de prelucrare;
- termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice;
- termenul de redactare a lucrării;
- termenul de susţinere publică;
- operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele necesare acestora;
- cheltuielile necesare fiecărei etape;
- consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de
realizare a lucrării;
- termenul necesar refacerii şi definitivării lucrării.

Planul preliminar de structură a lucrării cuprinde:

- principalele idei şi concluzii;
- principalele ipoteze confirmate/neconfirmate;
- modele de analiză şi calcul;
- argumentaţia teoretică şi practică;
- sursele de informare şi modul de prelucrare a acestor surse;
- problemele neclarificate;
- structura lucrării.

38
 Planul definitiv al lucrării se face după modificarea planului preliminar.
Această etapă constă în redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.
Elaborarea oricărei lucrări ştiinţifice trebuie să respecte, în linii mari,
următorii pași74:

1. alegerea temei ( explorarea proiectului propus);

2. constituirea echipei de cercetare;
3. documentarea știintifică (alegerea bibliografiei);
4. stabilirea ipotezelor de lucru şi a planului lucrării;
5. întocmirea programului activităţii de cercetare, de abordare şi elaborare a
lucrării (calendarul operaţiilor);
6. abordarea documentară/experimentală/cercetarea de teren;
7. prelucrarea, interpretarea şi formularea tezelor principale privind rezolvarea
problemei (exploatarea datelor);
8. redactarea materialului în primă formă şi consultarea conducătorului ştiinţific;
9. redactarea materialului în a doua formă, ca formă finală;
10. pregătirea pentru publicare/comunicare.

Procesul cercetării constă așadar în efectuarea pașilor aferenți unei cercetări

științifice. Este o succesiune de activități strâns legate, care se suprapun în mod
continuu. Prima etapă determină de cele mai multe ori natura ultimului pas ce
urmează a fi întreprins, astfel încât dacă nu avem grijă să luăm în considerare
procedurile ulterioare încă din stadiile incipiente, putem întâmpina dificultăți grave
care să ne ducă la stoparea studiului.
În concluzie, deoarece etapele implicate într-un proces de cercetare nu se
exclud reciproc, nefiind nici separate și nici distincte, cercetătorul trebuie să
anticipeze în mod constant cerințele ulteriorilor pași, indiferent de etapa procesului
de cercetare în care se află.

74
N’Da, 32.

39
 PREGĂTIREA PROIECTULUI DE CERCETARE

După ce finalizează procesul de formulare în termeni clari a problemei,

cercetătorul trebuie să pregătească proiectul de cercetare, adică să precizeze
structura conceptuală în cadrul căreia va efectua cercetarea. Scopul proiectării
cercetării este acela de a asigura colectarea de dovezi relevante cu cheltuieli
minime de efort, timp și bani. Dar modul în care pot fi realizate toate acestea
depinde în principal de scopul cercetării.
Scopul cercetării poate fi:
- explorarea;
- descrierea;
- diagnosticul;
- experimentarea75.
În cazul în care scopul studiului de cercetare este explorarea, este de
preferat un proiect flexibil de cercetare, care oferă oportunitatea de a lua în
considerare mai multe aspecte diferite ale unei probleme. Când scopul studiului de
cercetare constă în descrierea exactă a unei situații sau a unei asocieri între
variabile, proiectul adecvat va fi unul care minimizează prejudecățile și
maximizează fiabilitatea datelor colectate și analizate.
Dintre proiectele de cercetare, amintim testarea ipotezelor experimentale și
non-experimentale.
Pregătirea proiectului de cercetare implică de cele mai multe ori:
- mijloacele de obținere a informațiilor;
- disponibilitatea și abilitățile cercetătorului și ale personalului său (dacă
există);
- explicarea modului în care vor fi organizate mijloacele selectate de obținere
a informațiilor și raționamentul care conduce la selecție;
- timpul disponibil pentru cercetare;
- factorul de cost referitor la cercetare, adică finanțarea disponibilă în acest
scop76.
1. Strategii de cercetare
Strategiile de cercetare se pot clasifica astfel:
- experimentale sau non-experimentale;
- transversale sau longitudinale;
- comparative sau non-comparative;
- cu o metodă sau mai multe;
- studii de caz sau ale fenomenelor de masă;
75
Kothari, 14.
76
Cf. Kothari, 14.

40
 - cu interacţiune cercetător-subiect (obtruzive) sau fără (non-obtruzive sau
discrete);
- interactivă (subiectul intervine pe parcursul cercetării) sau non-interactivă;
- cantitative sau calitative77.

2. Alegerea metodei şi tehnicii de cercetare

Alegerea metodei de cercetare trebuie să fie argumentată teoretic,
metodologic și practic. Putem să optăm pentru una din cele cinci metode de
cercetare în realizarea studiului nostru, respectiv:
- observaţia;
- experimental;
- sondajul de opinie;
- interviul;
- analiza documentelor.

Fiecare metodă comportă anumite avantaje şi dezavantaje, așa că uneori

cercetătorii apelează la folosirea mai multor metode (triangulaţie). Spre exemplu,
sondajul de opinie ne ajută să obținem informaţii bune, dar nu suficient de
profunde. Apelăm așadar la interviu, care ne poate oferi date relevante la nivelul
unei întregi populaţii. Dezavantajul metodei interviului constă în faptul că
informațiile obținute se generalizează mai greu.

3. Documentarea în cercetarea științifică

Documentarea face parte din faza de alegere a temei, fiind o etapă în care
cercetătorul debutant trebuie să realizeze o informare-documentare sumară,
permițându-i să pună tema în relație cu cunoștințele sale anterioare.
Documentarea este o relație teoretico-practică în care cercetătorul se
familiarizează cu următoarele aspecte:
- întreaga teorie a domeniului în care se circumscrie tema;
- conceptele, noțiunile şi categoriile;
- aparatul critic, pro si contra, asupra temei;
- indicatorii și metodele de măsurare și analiză.
Un bun rezultat în perioada de documentare este posibil dacă se ține cont de
următoarele:
- cercetătorul să aibă un minim de noţiuni fundamentale referitoare la
documentare, ca fază importantă a cercetării ştiinţifice;
- cercetătorul să cunoască rețeaua de documentare;
- cercetătorul să aibă îndemânarea de a folosi instrumentele și tehnicile de
lucru specifice documentării. El trebuie să țină cont de faptul că
77
Ioan Mărginean, Proiectarea Cercetării Sociologice (Iași: Polirom, 2000), apud Șandor, 56.

41
 documentarea diferă de la o cercetare la alta, nu numai în funcţie de
domeniu sau temă, ci şi de tipul documentării.

Studiul bibliografic are în vedere următoarele tipuri de documente:

- primare;
- secundare;
- terțiare.
Documentele primare cuprind următoarele surse bibliografice: raport
ştiinţific; raport tehnic; culegeri de lucrări ştiinţifice; disertaţie; proiect;
documentaţie tehnică; lucrări prezentate la diferite monografii; manifestări
ştiinţifice; reviste; periodice; reviste ştiinţifice; articole; ziare; publicaţii
preliminare; cărţi; invenţii; descrierile de invenţii; manuale etc.
Documentele secundare sunt surse provenind din prelucrarea analitică şi
sintetică a informaţiilor din documentele primare și au scopul de a le evidenția pe
acestea. Cele mai importante surse secundare sunt: cataloagele, cuprinzând
semnalări de lucrări existente într-o bibliotecă; bibliografiile, respectiv listele de
semnalare a unor lucrări selectate în funcție de anumite criterii (valoare tematică,
categorii de documente, timp, autor); revistele de referate; indexurile, ataşate la
finalul unei lucrări și cuprinzând cuvinte cheie, autori, nume, titluri, instituţii,
subiecte, referinţe bibliografice.
Printre documentele terţiare se numără enciclopediile, sintezele informative
şi documentare, îndreptarele, dicţionarele, tratatele. Sursele terțiare constau în
prelucrarea informaţiilor prin analiză, evaluare, comparare sau sinteză. Ele au o
formă complexă, cu un grad crescut de adevăr şi generalizare și cu posibilităţi
avansate de punere în valoare.

42
 PREGĂTIREA RAPORTULUI SAU A TEZEI

Odată parcurse etapele de mai sus, cercetătorul trebuie să pregătească

raportul. Acesta trebuie să aibă o anumită structură, respectiv:
1. paginile preliminare;
2. textul principal;
3. problema finală.
Paginile preliminare conțin titlul și data, confirmările și prefața, cuprinsul
și, dacă există, lista cu tabelele, graficele și diagramele proiectului de cercetare.
Textul principal al raportului este alcătuit în general din următoarele părți:
- Introducerea, în care se specifică obiectivul cercetării și se clarifică
metodologia adoptată. Tot aici se menționează și domeniul de aplicare al
studiului;
- Rezumatul constatărilor, care apare imediat după introducere, care conține o
declarație de constatare și recomandări;
- Raportul principal, prezentat în ordine logică, este defalcat în secțiuni ușor
de identificat;
- Concluzia.
Spre sfârșitul textului principal, cercetătorul ar trebui să-și expună
rezultatele cercetării în mod clar și precis, adăugând anexe pentru toate datele
tehnice, precum și bibliografia, jurnalele, rapoartele etc. Raportul trebuie redactat
într-un mod concis și obiectiv, în limbaj simplu, evitând expresii vagi precum „se
pare”, „pot exista” și altele asemenea 78. În raportul principal, diagramele și
ilustrațiile apar doar dacă prezintă informații foarte importante.
În conformitate cu recomandările privind pregătirea rapoartelor de anchete
selective (Oficiul Statistic al Naţiunilor Unite, 1950), raportarea descrierii
efectuării studiului să cuprindă:
- descrierea generală (enunţarea scopurilor anchetei, descrierea materialului
cuprins, natura informaţiei colectate, metodele de colectare a datelor, metoda
de eşantionare, data începerii şi durata anchetei, exactitatea, costul,
evaluarea anchetei în funcţie de atingerea obiectivelor, responsabilitatea
asupra datelor);
- metoda de selectare a unităţilor din eşantion;
- personalul şi echipamentul utilizat;
- analiza statistică şi procedeele de calcul;

78
Kothari, 20.

43
 - precizia anchetei (erorile de eşantionare, gradul de concordanţă dintre
investigatori independenţi care tratează acelaşi material, comparaţia cu alte
surse de informare, eficienţa cercetării, observaţii critice);
- consideraţii finale.

1. Criteriile unei cercetări eficiente79

Indiferent de obiectul și tipologiile studiilor de cercetare, pentru a avea
eficiență, acestea trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
1. scopul cercetării fie clar definit;
2. să se utilizeze concepte comune;
3. procedura de cercetare să fie descrisă detaliat;
4. pentru a obține rezultate cât mai obiective, proiectul cercetării trebuie să
fie planificat cu grijă;
5. să se raporteze cu conștiinciozitate deficiențele apărute în proiect și să se
estimeze corect efectele lor asupra rezultatelor;
6. analiza datelor să fie suficient de adecvată pentru a i se putea evidenția
semnificația;
7. metodele de analiză utilizate ar trebui să fie cele potrivite cercetării;
8. valabilitatea/fiabilitatea datelor să fie verificate cu atenție;
9. concluziile să se limiteze la ceea ce se justifică prin datele cercetării;
10. concluziile să se limiteze la datele care oferă o bază adecvată;
11. cercetătorul să aibă experiență, să aibă o reputație în domeniul cercetării
științifice și să fie o persoană integră.
În concluzie, calitățile unei bune cercetări rezidă în următoarele80:
1. Cercetările bune sunt sistematice
Aceasta înseamnă că cercetarea este structurată astfel încât fiecare etapă să
facă parte dintr-o secvență specifică, în conformitate cu un set bine definit de
reguli. Caracterul sistematic al cercetării nu exclude gândirea creativă, dar cu
siguranță respinge utilizarea intuiției pentru a ajunge la concluzii.
2. Cercetările bune sunt logice
Cercetarea este ghidată de regulile gândirii logice, precum raționamentul
inductiv/deductiv. În cercetare există două mari metode de raţionament: deducţia
şi inducţia. Raţionamentul deductiv porneşte de la general, trecând la specific.
Este o abordare top-down, de sus în jos, în care încercăm să aplicăm reguli
generale în situaţii specific (de exemplu, dacă vrem să înţelegem cum funcţionează
educaţia începem prin a formula o teorie legată de educaţie, din care desprindem
79
A se vedea James Harold Fox, Criteria of Good Research, Phi Delta Kappan, Vol. 39 (March, 1958), 285–86,
apud Kothari, 20.
80
A se vedea Danny N. Bellenger and Barnett, A. Greenberg, „Marketing Research—A Management Information
Approach”, 107–108, apud Kothari, 20.

44
mai multe ipoteze specifice, observăm ce se întâmplă în realitate, încercând să
vedem dacă teoria noastră se confirmă sau nu). Raţionamentul inductiv
funcţionează în mod contrar: observăm realitatea, încercând să identificăm
regularităţi pe care să le transformăm în ipoteze din care să putem formula
teorii81.
Observăm, așadar, că inducția este raționamentul logic care pornește de la
particular la general, în timp ce deducția pornește de la o anumită premisă
ajungând la o concluzie derivată din această premisă.
Raționamentul logic face cercetarea mai semnificativă în context decizional.
RAȚIONAMENT DEDUCTIV RAȚIONAMENT INDUCTIV

TEORIE→IPOTEZE→OBSERVARE TEORIE→IPOTEZE→REGULARITĂŢI
→ CONFIRMARE → OBSERVARE

O atenție sporită trebuie acordată erorilor de raţionament, cum ar fi eroarea

ecologică, care poate fi identificată atunci când încercăm să facem predicţii faţă de
indivizi pe baza analizei unei întregi populaţii. De exemplu, dacă ştim că indivizii
din popoarele nordice sunt în majoritate blonzi, nu putem deduce că un anumit
individ este blond. Eroarea excepţiei poate apărea atunci când încercăm să facem
generalizări pe baza unor cazuri deviante, excepţionale. De exemplu, din studiul
unei găini cu trei picioare am putea ajunge la concluzia că toate găinile au trei
picioare. Astfel de capcane trebuie evitate atât în cercetare cât şi în viaţa de zi cu
zi82.
Potrivit lui Sorin Dan Şandor, o teorie coerentă trebuie să respecte pașii
următori:
1. formularea definiţiilor, care pot fi operaţionale sau conceptuale.
Definițiile operaționale sunt legate de modul de funcţionare sau de măsurare
al unui concept. De exemplu, media finală de absolvire a unui elev este o definiţie
operaţională a performanţei sale.
Definiţiile conceptuale trebuie să delimiteze atribute/calităţi unice,
evidenţiind genul proxim şi diferenţa specifică. De exemplu, oamenii sunt animale
(genul proxim) care diferă de celelalte animale cu ajutorul unor trăsături bine
definite (bipezi, raționali etc).
Definițiile nu trebuie să fie circulare (adică să apeleze la alt concept care se
defineşte şi el prin raportare la cel care este definit). Totodată, definițiile trebuie să
fie pozitive (definim oamenii prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce nu sunt. Cu alte
cuvinte, nu vom spune că oamenii nu sunt maimuțe, ci vom încerca să spunem ce
sunt oamenii) și să folosească termeni clari;
81
Kothari, 20.
82
Şandor, 17.

45
2. operaţionalizarea, adică identificarea unei metode/măsuri prin care să conectăm
conceptul cu realitatea. Astfel, operaţionalizarea e un ansamblu de proceduri prin
care se specifică modul în care vom măsura aspectele manifeste ale unui lucru
abstract;
3. formularea ipotezelor, adică a relaţiei dintre fenomenul care este explicat
(variabila dependentă) şi variabilele explicative sau independente83.
3. Cercetările bune sunt empirice
Aceasta presupune că cercetarea se referă în principal la una sau mai multe
aspecte ale unei situații reale. Cercetarea se ocupă de date concrete care oferă o
bază externă validă cu privire la rezultate.
4. O cercetare bună este replicabilă
Această caracteristică permite verificarea rezultatelor cercetării replicând
studiul și construind astfel o bază solidă pentru decizie.

83
Cf. Şandor, 17.

46
 ETAPELE ELABORĂRII UNEI LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE

Raportul de cercetare comunică rezultatele cercetării, ale muncii de teren şi

ale altor activităţi conexe. În funcţie de raportul de cercetare, putem aprecia
calitatea cercetării şi importanţa concluziilor. De aceea conţinutul său trebuie să fie
cât mai clar și mai bine organizat.
Raportul de cercetare insistă asupra metodologiei folosite, a rezultatelor
obţinute şi a interpretării lor. În general, acest raport e foarte tehnic, cuprinzând în
anexe o serie de aspecte legate de elaborarea metodologiei şi de analiza datelor.
Rapoartele de cercetare cuprind în genere aceleaşi secţiuni, chiar dacă cu
denumiri diferite, respectiv:
1. Pagina de titlu, cuprinzând principalele informaţii despre cercetare (care
este tema cercetării, cine a realizat-o şi cui se adresează rezultatele).
2. Rezumatul, care reprezintă sinteza cercetării. Rezumatul conţine într-o frază
principalele elemente ale cercetării, adică ipotezele, principalele metode
utilizate şi principalele rezultate. Chiar dacă se redactează la finalul
cercetării, rezumatul se include imediat după pagina de titlu.
3. Cuprinsul indică paginile unde găsim secţiunile şi sub-secţiunile lucrării.
4. Introducerea cuprinde motivaţia efectuării cercetării, relevanţa ei, structura
lucrării sau rezumatul rezultatelor cercetării.
5. Conţinutul reprezintă partea cea mai consistentă a unui raport de cercetare și
este organizat pe subsecțiuni.
6. Concluziile. La finalul lucrării, într-un capitol separat sunt prezentate
rezultatele cercetării și principalele observaţii provenite din fuziunea
cercetării cu partea teoretică.
7. Recomandările pentru implementare, monitorizare și evaluare.
8. Referinţele bibliografice.
9. Anexele.
Există două feluri în care putem structura un raport de cercetare84.

1. Structura lucrării în capitole successive

Introducere

Capitolul I. Specificarea problemei. Justificarea slegerii subiectului. Problema

cercetării. Problematica central a cercetării și elementele sale. Enunțurile
obiective ale cercetării. Poziția tezei. Formularea ipotezelor. Cadrul operator:
variabilele și indicatorii

84
A se vedea NʾDa, 39.

47
Capitolul II. Trecerea în revistă a literaturii de specialitate. Aspect critice ale
cunoștințelor asupra subiectului. Elaborarea cadrului de referință a studiului
(sau a câmpului teoretic)

Capitolul III. Considerații de ordin metodologic. Descrierea

populației/eșantionului/corpusului studiului. Justificarea paradigmei alese.
Alegerea strategiei de verificare și a instrumentelor de colectare a
informațiilor. Descrierea planului de analiză a datelor

Capitolul IV. Analiza cantitativă/calitativă a datelor

Capitolul V. Discutarea rezultatelor. Interpretarea principalelor rezultate.

Importanța rezultatelor. Întrebări cu privire la generalizarea/limitările lor.
Valoarea teoretică a rezultatelor

Concluzii, cuprinzând și recomandări pentru alte cercetări

2. Structura sub formă de părți cu capitole succesive

Introducere

Partea I. Fundamente teoretice și metodologice.

Capitolul I. Specificarea problemei
Capitolul II. Trecerea în revistă a literaturii de specialitate
Capitolul III. Considerații de ordin metodologic

Partea a II-a. Rezultatele cercetării

Capitolul 4. Analiza datelor.
Capitolul 5. Discutarea rezultatelor

Concluzii

Prezentarea unei cercetări științifice trebuie să aibă, în linii mari,

următoarele caracteristici:
- să fie originală. Originalitatea se referă la realizarea prezentării, care nu
poate fi preluată din altă parte, în niciun caz fără citarea sursei, în caz contrar
constituind plagiat85.
- să fie completă, adică să includă cele mai importante studii din domeniu;
- să fie de actualitate;
- să precizeze sursele folosite;
85
Preluarea parţială sau integrală a unor părţi din lucrarea altui autor, fără citarea sursei, se numeşte plagiat.

48
 - să fie realizată în spirit critic;
- să fie logică, însoţită de argumente convingătoare;
- secţiunile să fie prezentate cât mai clar, împreună cu relaţiile dintre ele;
- trecerea de la o secţiune la alta să fie firească;
- să beneficieze de o bună tehno-redactare86.

Redactarea unei lucrări ştiinţifice87

Indiferent dacă trebuie să redactăm o lucrare narativă, argumentativă, sau
informativă, aceasta trebuie să conțină următoarele elemente:
1. să fie clară în privinţa scopului;
2. să fie corectă, respectiv să nu omită contra-argumentele;
3. fie să concisă;
4. să fie bine documentată și să menționeze corect sursele prin intermediul
notelor bibliografice.
Cea mai grea etapă în elaborarea unei lucrări este atunci când începem să o
redactăm. Există patru moduri standard de a începe:

- cu o frază tip rezumat;

- cu o definiţie;
- cu un citat;
- cu o întrebare.

Chiar dacă primele fraze sau paragrafe nu ni se par satisfăcătoare, le putem

perfecţiona mai târziu. La prima redactare nu trebuie însă să neglijăm nimic din
substanţa lucrării. Unii autori încep să scrie de pe la mijlocul lucrării, sau chiar de
la concluzii. Astfel, nu trebuie să ne încăpățânăm să ne propunem să scriem o
lucrare perfectă din prima. Mereu este nevoie de parcurgeri repetate, de mai multe
versiuni. La început, trebuie să ne concentrăm asupra conţinutului, deoarece
chestiunile de gramatică, de construcţie a frazelor sau de corectitudine a textului
pot fi reluate. După ce terminăm prima variantă, o citim cu atenţie, iar apoi
rescriem şi reorganizăm textul, în funcție de corectură. La final, manuscrisul
trebuie să fie respectabil din punct de vedere al organizării, clarității, stilului,
gramaticii, punctuaţiei, vocabularului, exactității citărilor şi a notelor bibliografice.
Textul trebuie să fie clar, să eludeze utilizarea cuvintelor preţioase și a frazelor
prea lungi. De asemenea, trebuie evitate citarea frecventă şi notele de subsol
excesive.

86
O lucrare neîngrijită, cu greşeli de introducere sau de gramatică, sau cu o paginație deficitară, are şanse mici de a
stârni interesul cititorului.
87
A se vedea Webster's New Universal Unabridged Dictionary (Barnes & Noble,1996), 2215-2223.

49
Titlul
Alegem titlul lucrării de la început, dar putem să-l modificăm pe parcurs,
pentru a evidenția cât mai bine conţinutul lucrării. Titlul trebuie să precizeze
problema studiată, să fie concis, dar, în același timp şi interesant, astfel încât să
poată stârni curiozitatea cititorilor. Dacă este prea lung, putem folosi un subtitlu.
Titlul poate să rezume atât obiectivul studiului cât și rezultatele acestuia.

Stilul
În redactarea unei lucrări de cercetare științifică de o importanță deosebită se
bucură claritatea. Nivelul de bază al stilului este cel al frazelor, care funcționează
pe baza următoarelor reguli88:
- frazele trebuie concentrate în jurul actorilor şi acţiunilor acestora;
- trebuie să evităm, pe cât posibil, să folosim substantive abstracte în locul
unor verbe;
- să încercăm să fim concişi: un cuvânt poate spune uneori mai mult decât o
frază;
- trebuie să fim coerenţi: este foarte important ca ideile să fie exprimate pe
rând şi în întregime (nu sărind de la una la alta chiar în mijlocul discuţiei). O
propoziţie trebuie să înceapă chiar cu subiectul ei (ideea care vrem să o
exprimăm), tranziţia de la o idee la alta trebuie să fie făcută lin, dar astfel
încât să putem delimita cele două idei;
- trebuie să împărțim frazele interminabile în două sau mai multe fraze;
- trebuie să scriem cât mai frumos din punct de vedere literar;
- să rescriem textul până când ajungem la o formă cât mai frumoasă cu
putinţă;
- să evităm erorile gramaticale sau de dactilografiere.

Reguli de citare
Când precizăm sursele avem două posibilităţi: folosim sistemul Harvard de
referinţe în text sau apelăm la note de subsol89.
Mai jos regăsim câteva dintre modalitățile de citare specifice Chicago Style.

1. Cărți

Referințe bibliografice (în ordine alfabetică)

88
Sandor, 270-271.
89
http://www.chicagomanualofstyle.org/tools_citationguide/citation-guide-1.html

50
Grazer, Brian, Charles Fishman. 2015. A Curious Mind: The Secret to a Bigger
Life. New York: Simon&Schuster.

Smith, Zadie. 2016. Swing Time. New York: Penguin Press.

Note de subsol

Zadie Smith, Swing Time (New York: Penguin Press, 2016), 315–16.

Brian Grazer, Charles Fishman, A Curious Mind: The Secret to a Bigger Life (New
York: Simon & Schuster, 2015), 12.

Dacă cităm aceeași lucrare de mai multe ori:

Smith, Swing Time, 320.

Grazer, Fishman, Curious Mind, 37.

Citări în text

(Grazer and Fishman 2015, 12)

(Smith 2016, 315–60)

2. Capitole sau alte părți dintr-o carte editată

Referințe bibliografice

Thoreau, Henry David. 2016. “Walking.” In The Making of the American Essay,
edited by John D’Agata, 167–95. Minneapolis: Graywolf Press.

Note de subsol

Henry David Thoreau, “Walking,” in The Making of the American Essay, ed. John
D’Agata (Minneapolis: Graywolf Press, 2016), 177–78.

Dacă cităm aceeași lucrare de mai multe ori:

Thoreau, “Walking,” 182.

Citări în text

51
(Thoreau 2016, 177–78)

3. Cărți traduse

Referințe bibliografice

Lahiri, Jhumpa. 2016.  In Other Words. Translated by Ann Goldstein. New York:
Alfred A. Knopf.

Note de subsol

Jhumpa Lahiri, In Other Words, trans. Ann Goldstein (New York: Alfred A.
Knopf, 2016), 146.

Dacă cităm aceeași lucrare de mai multe ori:

Lahiri, In Other Words, 184.

Citări în text

(Lahiri 2016, 146)

4. E-books

Pentru cărțile consultate online, citarea include URL-ul sau numele bazei de
date în referințe. Pentru alte tipuri de e-books, se precizează formatul acestora.

Referințe bibliografice

Austen, Jane. 2007. Pride and Prejudice. New York: Penguin Classics. Kindle.

Borel, Brooke. 2016. The Chicago Guide to Fact-Checking. Chicago: University of

Chicago Press. ProQuest Ebrary.

Kurland, Philip B., and Ralph Lerner, eds. 1987. The Founders’ Constitution.
Chicago: University of Chicago Press. http://press-pubs.uchicago.edu/founders/.

Melville, Herman. 1851. Moby-Dick; or, The Whale. New York: Harper &
Brothers. http://mel.hofstra.edu/moby-dick-the-whale-proofs.html.

Note de subsol:

52
Herman Melville, Moby-Dick; or, The Whale (New York: Harper & Brothers,
1851), 627, http://mel.hofstra.edu/moby-dick-the-whale-proofs.html.

Philip B. Kurland and Ralph Lerner, eds., The Founders’ Constitution (Chicago:
University of Chicago Press, 1987), chap. 10, doc. 19, http://press-
pubs.uchicago.edu/founders/.

Brooke Borel, The Chicago Guide to Fact-Checking (Chicago: University of

Chicago Press, 2016), 92, ProQuest Ebrary.

Jane Austen, Pride and Prejudice (New York: Penguin Classics, 2007), chap. 3,
Kindle.

Dacă cităm aceeași lucrare de mai multe ori:

Melville, Moby-Dick, 722–23.

Kurland and Lerner, Founders’ Constitution, chap. 4, doc. 29.

Borel, Fact-Checking, 104–5.

Austen, Pride and Prejudice, chap. 14.

Citări în text

(Austen 2007, chap. 3)

(Borel 2016, 92)

(Kurland and Lerner 1987, chap. 10, doc. 19)

(Melville 1851, 627)

5. Articole din reviste

Referințe bibliografice

Keng, Shao-Hsun, Chun-Hung Lin, and Peter F. Orazem. 2017. “Expanding

College Access in Taiwan, 1978–2014: Effects on Graduate Quality and Income
Inequality.” Journal of Human Capital 11, no. 1 (Spring): 1–34.
https://doi.org/10.1086/690235.

53
LaSalle, Peter. 2017. “Conundrum: A Story about Reading.” New England Review
38 (1): 95–109. Project MUSE.

Satterfield, Susan. 2016. “Livy and the Pax Deum.” Classical Philology 111, no. 2
(April): 165–76.

Note de subsol:

Susan Satterfield, “Livy and the Pax Deum,” Classical Philology 111, no. 2 (April
2016): 170.

Shao-Hsun Keng, Chun-Hung Lin, and Peter F. Orazem, “Expanding College

Access in Taiwan, 1978–2014: Effects on Graduate Quality and Income
Inequality,” Journal of Human Capital 11, no. 1 (Spring 2017): 9–10,
https://doi.org/10.1086/690235.

Peter LaSalle, “Conundrum: A Story about Reading,” New England Review 38, no.
1 (2017): 95, Project MUSE.

Dacă cităm aceeași lucrare de mai multe ori:

Satterfield, “Livy,” 172–73.

Keng, Lin, and Orazem, “Expanding College Access,” 23.

LaSalle, “Conundrum,” 101.

Citări în text

(Keng, Lin, and Orazem 2017, 9–10)

(LaSalle 2017, 95)

(Satterfield 2016, 170)

6. Teze sau dizertații

Referințe bibliografice

Rutz, Cynthia Lillian. 2013. “King Lear and Its Folktale Analogues.” PhD diss.,
University of Chicago.

54
Note de subsol:

Cynthia Lillian Rutz, “King Lear and Its Folktale Analogues” (PhD diss.,
University of Chicago, 2013), 99–100.

Dacă cităm aceeași lucrare de mai multe ori:

Rutz, “King Lear,” 158.

Citări în text

(Rutz 2013, 99–100)

Indicații privind tehnoredactarea lucrării

Lucrarea trebuie să fie scrisă astfel încât să poată să fie citită cât mai uşor.
Acest lucru presupune alegerea unui font cât mai lizibil, cum ar fi Times New
Roman. În text este bine să folosim caracterul 12. În tabele reducem fontul, dar nu
sub caracterul 10.
De preferat, paragrafele trebuie să fie aliniate de tip Justify (la stânga şi la
dreapta). E indicat ca distanţa dintre rânduri să fie de un rând şi jumătate.
Tabelele şi figurile trebuie să se vadă cât mai clar, de aceea ar fi bine să fie
numerotate şi să aibă un titlu.
Titlurile capitolelor şi sub-capitolelor trebuie scrise cu caractere diferite,
pentru a ieşi în evidenţă. Putem să folosim Heading 1, 2 sau 3, prin care se
generează automat cuprinsul, asigurându-ne că acestea vor apărea pe tot parcursul
lucrării cu acelaşi font, aliniere şi spaţiere.

Norme de editare ale lucrării de licență90

În redactarea lucrării de licență trebuie să ținem cont de normele ortografice
ale Academiei în vigoare, evitând greșeli frecvente precum:
- în enumerări, virgulă înainte de şi, sau;
- virgulă înainte de etc.91;
- dublarea/triplarea semnelor de punctuaţie (puncte sau virgule după „?“ sau
„!“);
- virgulă înainte de cratima mare ori paranteză;
- plasarea între virgule a conjuncţiilor adversative şi concluzive ca însă,
deci92;
90
Cf Vlad T. Popescu, Simţul limbii. Redactare, corectură, probleme de stil. Norme de editare,
http.://www.cartea.info/revista/curseditare/6.html
91
Însă se pune virgulă înainte de dar, ci, însă, iar, deci.
92
Dar se va pune între virgule aşadar, totuşi.

55
 - folosirea parantezelor în paranteze. Al doilea rând de paranteze poate fi
înlocuit cu cratime mari;
- frazele complet închise în paranteze;
- folosirea formelor verbale aşează, înşeală şi a substantivului greşală (corect:
aşază, înşală, greşeală);
- forma de conjunctiv să aibe (corect: să aibă);
- trecerea unor verbe de conjugarea a II-a (-ea) la a III-a (-e): a pare, a place, a
tace, a zace (corect: a părea, a plăcea, a tăcea, a zăcea);
- utilizarea verbului a concluziona (corect: a conchide, a trage concluzii);
- folosirea prepoziţiei datorită în contexte negative (corect: din cauza, din
pricina);
- căderea pe cratimă la capăt de rând, în cazul cuvintelor compuse şi al
locuţiunilor care se scriu cu cratimă (de tipul propriu-zis);
- despărţirea în silabe la capăt de rând.
Cu excepția propozițiilor subiective, propoziţiile secundare care preced
principala vor fi despărţite de aceasta prin virgulă.
Citatele în citate apar în următoarea ordine: ghilimele rotunde jos („) →
ghilimele ascuţite (« ») → ghilimele rotunde sus (“). Semnul de punctuaţie care
închide citatul se pune înainte de ghilimele.
Manuscrisele copertate trebuie să aibă o formă unitară și să fie
dactilografiate inteligibil pe o singură faţă, la 2 rânduri, cu diacritice.
Noul capitol începe pe o pagină nouă. Paragrafele sunt retrase cu tab.
Cuprinsul se plasează fie la începutul, fie la sfârșitul lucrării.
Cuvintele din alte limbi decât româna se reproduc cursiv, iar traducerea lor,
când este cazul, vine după virgulă şi între ghilimele; ex. metodologie,
„metodologie”, provine din fr. la méthodologie. Nu folosim ghilimelele şi cursivele
pentru acelaşi cuvânt sau text. Citatele mai ample în limbi străine se vor da între
ghilimele sau retras (situație în care ghilimelele sau cursivele dispar).
În motto-uri, sursele se precizează pe un rând separat, în dreapta, eventual
între paranteze. Dacă trimiterea constă numai în titlu, nu punem punct. Dacă după
titlu urmează şi alte precizări, precum pagină, an, editură etc., atunci punem punct.
Dacă facem trimiterile bibliografice în continuarea fragmentului citat în text,
le vom pune între paranteze, urmate de punct. În cadrul aceleiaşi trimiteri
bibliografice vom folosi virgule, nu puncte.
La titlurile cu mai mulţi autori se poate folosi după primul nume
prescurtarea et alii (et al.).
Numeralele cardinale se scriu cu litere în textele literare. Când este vorba
despre un discurs ştiinţific evident, care cuprinde măsurători sau calcule
matematice, atunci folosim cifre. Secolele scriu cu cifre romane fără prescurtări:
secolul al XVIII-lea.

56
 Se scriu cu majuscule:
- cuvintele din titlurile anglo-americane reproduse în original, exceptând
cuvintele ajutătoare (articole, prepoziții);
- cuvinte precum: Antichitatea, Evul Mediu, Reforma, Epoca Luminilor,
Maiestatea Sa etc.
- războaiele, în general, se vor scrie cu minuscule.
Se scriu despărţite următoarele locuţiuni: o dată ce, o dată cu, de îndată ce
şi o dată + participiu, dintr-o dată.
Prefixele de tipul supra, anti, hiper, super etc. se vor aglutina cu
substantivul sau adjectivul secvent. Cratima apare în cazul redublării unor vocale
(anti-imperialist) sau consoane (hiper-realist). În genere, renunţăm la cratimă în
cazul articulării unor cuvinte străine cu frecvență mare în limba română (ex.: Mi-a
căzut netul).

Abrevieri permise într-o lucrare științifică

a.c. = anul curent
a.m. = antemeridian
bd. = bulevardul
cca. = circa
d. ex. = de exemplu
Dl, D-lui = Domnul, Domnului
D-na, D-nei = Doamna, Doamnei
Dr. = doctor
D-ra, D-rei = Domnişoara, Domnişoarei
Dvs. = Dumneavoastră
ms., mss. = manuscrisul, manuscrisele
n. = nota
n.a. = nota autorului
N.B. = nota bene
n.ed. = nota editorului
n. trad. = nota traducătorului
p. = pagina (dar: pp. = paginile)
p.m. = postmeridian
Sf. = Sfântul, Sfânta
sq. = şi următoarele
ş.a. = şi altele/alţii
ş.a.m.d. = şi aşa mai departe
ş. cl. = şi celelalte/ceilalţi

57
 BIBLIOGRAFIE

Alistar, V., Transparenţa decizională în administraţia publică, Institutul Naţional

de Administraţie, Bucureşti, 2005.
Alistar, V., Etică şi transparenţă în administraţia publică - Suport de curs,
Bucureşti, 2007.
Alistar V., Cocoşatu, M., Dincă, D., Popescu, I., Deontologia funcţionarilor
publici – Suport de curs, Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă, Bucureşti,
2001.
Aristotel, Etica nicomahică, Editura Politică, Bucureşti, 1988.
Aristotel, Politica, http://www.scribd.com/doc/25315388/Aristotel-Politica#scribd.
Alexandru, Ioan, Administrația Publică: Teorii, Realități, Perspective, Ediția a IV-
a, Editura Lumina Lex, București, 2007.
Auby, Jean Marie, Ader Robert Duces, Droit administratif, Précis Dalloz, 1986.
Auby, Jean Marie, Jean Bernard Auby, Institutions administratives: organisation
générale. Fonction publique. Contentieux administrative. Interventions de
l'Administration dans l'economie. Prix. Planification. Aménagement du territoire,
7e édition, Dalloz, Paris, 1996.
Braibant, G., Le droit administratif franҫais, 2e édition, Dalloz, Paris, 1988.
Breban, Vasile, Dicţionar general al unirii române, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1991.
Boulouis, J.,Droit institutionnel de l'Union européenne, Paris, Montchrestien
6e éd., 1997.
Burrell, Gibson, Gareth Morgan, Sociological Paradigms and Organizational
Analysis, Portmouth: N.H. Heinemann, 1985.
Călinoiu, Constanța, Virginia Vedineș, Teoria funcției publice comunitare, Ed.
Lumina Lex, 1999.
Costin, Mircea, Răspunderea juridică în R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974.
Dobrinoiu, Vasile, Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal român,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1983.
Duguit, Léon, Traité de droit Constitutionnel, vol. III, Paris, 1906.
Duguit, Léon, Traité de droit Constitutionnel, 3e édition, Paris 1930.
Filipescu, Ion, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ediția a
III-a, Editura Actami, Bucureşti 1997.
Flew, Anthony, Dicționar de filozofie și logică, București: Humanitas, 1996.
Gulyas, Gyula, Liviu Radu, Dan Octavian Balica, Cristina Haruţa, Etica în
administrația publică. Suport de curs, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.
Hauriou, M., Précis élémentaire de droit constitutionnel, Deuxième édition,
Recueil Sirey Paris, 1930.

58
Haugaard, M., Power: A Reader, Manchester University Press, Manchester, 2003.
Hursthouse, R., On Virtue Ethics, Oxford University Press, Oxford, 1999.
Iorgovan, Antonie, Valentina Gilescu, Drept administrativ și Știința administrației,
București, 1986.
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. 2, Editura Nemira,
București, 1996.
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Ediţia a II-a, Editura All Beck,
2005.
Ionescu, Romulus, Drept administrativ, Editura Didactică, București, 1977.
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administartiv, vol. I, Ed. All Beck,
București,1996.
Ivanoff, Ioan, Teoria şi exerciţiul funcţiei publice, Universitatea Valahia,
Târgovişte, 2001.
Izdrăilă, Vasile, Bună-cuviinţă. Politeţe.Comportament. Editura de Vest,
Timişoara, 1997.
Jéze, Gaston, Cours de droit publique. Le statut des functionaires, M. Giard, Paris,
1929.
Jèze, Gaston, Les principes généraux du droit administratif, M. Giard, Paris, 1930.
Jéze, G., Les principes généraux de droit administratif, 3e éd., M. Giard, Paris,
1936.
Labant, Paul, Le droit public de l’Empire allemand, Tome II, Paris, 1900.
Laferrière, Ėdouard Louis Julien, Traité de la juridiction administrative et des
recours contentieux, Berger-Levrault et cie, 1841-1901, Paris.
Locke, John, Câteva păreri asupra educaţiei, E. D. P. , Bucureşti, 1971, p. 84.
Machiavelli, N., Principele, Bucureşti: Editura Antet, 2000.
MacIntyre, A., After Virtue. A Study in Moral Theory, Notre Dame, University of
Notre Dame Press, Indiana, 2007.
Miller, S., Roberts, P. şi Spence, E., Corruption and Anti-Corruption. An Applied
Philosophical Approach, Pearson Prentice Hall, Essex, 2005.
Moor, Pierre, Droit administratif -Vol. III: L'organisation des activités - Les biens
de l'Etat, Stämpfli, 1992.
Moureau, Franҫois, Droit administratif, vol. II, Paris, 1987.
Muraru, Ioan, in Revista de Drept nr. 8/1967.
Nedelcu, Iulian, Miulescu Nicoleta, Alina Nicu, Elemente de ştiinţa administraţiei,
Editura Sitech, Craiova, 1999.
Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ, ed. a-II-a, Editura Marvan,
Bucureşti, 1934.
Onişor, Victor, Tratat de drept administrativ român, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1930.

59
Oroveanu, M.T., Teoria generală a serviciilor publice, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1994.
Petrescu, Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Cordial Lex, Bucureşti,
2001.
Poenaru, Iulian, „Noul regim juridic al contravenţiilor. Ordonanţa 2/2001” in
Revista de Drept nr. 12/2001.
Popa, Nicolae, Sociologie Juridică, Editura Universității Bucureşti, București,
1997.
Profiroiu, Marius, Anton Parlagi, Eugen Crai, Etica şi corupţia în administraţia
publică, Editura Economică, Bucureşti 1999.
Preda, M., Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996.
Rudescu, Corneliu, Gheorghe, Marchidan, Statutul funcţionarilor publici şi statutul
salariaţilor comunali (comentariu doctrinar şi jurisprudenţial), cu o prefaţă de
Anibal Teodorescu, Bucureşti, 1947.
Rărincescu, C., Contenciosul administrativ român, Ed. Universală Alcalay Co.,
1937.
Rideau, Jöel, Droit Institutionnel de l’Union Europeénne, 2e éd, LGDJ, 1996.
Rigaud, Jacques, Xavier Delcros, Les institutions administratives franҫaises. Le
functionnement, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Dalloz,
1986.
Richter, W.L., Burke, F. şi Doig, J.W., Combating Corruption, Encouraging
Ethics, ASPA Publications, Washington D.C., 1990.
Rousseau, Jean-Jacques, „Discours sur l'origine et les fondemens de
l'inégalité parmi les hommes”, in Oeuvres Complètes, Seuil, Paris, vol. II, 1971.
Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Bucureşti, 1957.
Schneewind, J.B., Inventarea autonomiei. O istorie a filosofiei morale moderne,
Iași: Polirom, 2003.
Schwarze, Jurgen, Droit administratif européen, vol. I, Office des publications
officielles des Comunautée Européenes, Bruylant, 1994.
Stoenescu, I., Dreptul procedural civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981.
Sheeran, Patrick J., Ethics in Public Administration. A philosophical approach,
Greenwood Publishing Group, 1993.
Singer, P., (editor), Ethics, Oxford University Press, Oxford, 1994.
Singer, Peter, Tratat de etică, Polirom, Iași, 2006.
Socaciu, E.M., Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, Editura Polirom, Iaşi,
2001.
Stillman, R.J., Public Administration. Concepts and Cases, Boston: Houghton
Mifflin Company, 2000.

60
Vedinaş, Virginia, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Ed.
Lumina Lex, București, 2002.
Vedinaş, Virginia, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998.
Vermeluen, Jean, Statutul funcţionarului public, Institutul de Arte Grafice Vremea,
Bucureşti, 1933.
Vermeulen, Jean, Evoluţia dreptului administrativ roman, Institutul de Arte
Grafice Vremea, Bucureşti, 1943.
Ziller, Jacques, Egalité et Mérite. L'acces à la fonction publique dans les Etats de
la Communauté Europeénes, Bruylant, Bruxelles, 1988.
Ziller, Jacques, Administrations Comparées. Les systemes politico-administratifs
des L᾽Europe des Douz, Montchrestien, Paris, 1993.
Waline, M., Pandectele săptămânale, 1931.
Waline, M., Manuel élémentaire de droit administratif, Paris, éd. Sirey, 1936.
Yannaras, Christos, Libertatea moralei, Anastasia, București, 2004.
www.iep.utm.edu/ethics
webcultura.ro/diferenta-dintre-etica-si-moralitate

61