UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
Master: Științe penale și criminalistică

CRIMINOLOGIE

Terorismul – aspecte criminologice

 Terorismul – aspecte criminologice

Introducere
Termenul de terorism conform Dicționarului Explicativ al limbii române derivă din
termenul din francezul terrorisme și îl explică prin ,,totalitatea actelor de violență comise de
un grup sau de un regim reacționar, sau prin atitudine, manifestare teroristă”.Acțiunea
teroriştilor se bazează prin teroare realitate definită prin groază, spaimă, frică provocată
intenţionat prin amenințări sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare. Mai plastic și
mai simplu, Xavier Raufer stigmatizează fenomenul terorist drept ,,arma celui slab îndreptată
împotriva celui puternic sau atacul viespei împotriva elefantului”.

„Terorismul este un rău social care datează încă din timpuri biblice. Dar, începând cu
anii '60, terorismul a îmbrăcat forme noi, impulsionat fiind de doctrină şi maniera de acţiune
a unor grupuri cum ar fi "Baader Meinhof', "Brigăzile Roşii" şi "Pante rele Negre". Acestea
au recurs la arme cu putere mare de distrugere, răpiri şi deturnări de avioane, pentru a obţine
o publicitate sporită a acţiunilor lor.”1

În sensul cel mai larg, terorismul este un concept fundamental și inerent politic. El
ține inevitabil de putere: dobândirea și utilizarea puterii pentru a opera o schimbare politică.
Astfel, terorismul este violență – amenințare cu violență – folosită și îndreptată către sau pusă
în slujba unui obiectiv politic. Odată ce ne este clară această perspectivă, putem aprecia
semnificația definiției suplimentare oferite de OED: ,,Oricine încearcă să își impună opinia
printr-un sistem de intimidare coercitivă”. Această definiție subliniază clar și cealaltă
trăsătură fundamentală a terorismului, și anume că este o acțiune planificată, calculată și
sistematică.

Nu se poate stabili cu exactitate momentul apariţiei criminologiei ca ştiinţă, opiniile

fiind împărţite atât datorită diversităţii preocupărilor în diferite ţări europene, cât şi a
intervalelor diferite de timp în care acestea au fost exprimate. Implicarea unui număr foarte
mare de gânditori, începând cu cele mai vechi timpuri, a dus la crearea unei gândiri şi
cercetări specifice care s-au cristalizat în ştiinţa criminologiei.
Infracţionalitatea ca fenomen social a existat dintotdeauna în diferite forme de
manifestare. Categoric că la aceasta a dus şi progresul permanent al societăţii care a generat
noi poziţii faţă de proprietate, noi conflicte de interese în sfera puterii, în sfera tentaţiilor care
începeau să apară. Astfel, infracţionalitatea a crescut şi nu trebuie să ne gândim cantitativ, ci
1
Suport de curs pentru disciplina:CRIMINALISTICĂ, Lector univ. dr. Gabriela MATEI

2
şi calitativ. De la omorul comis din cele mai vechi timpuri s-a ajuns astăzi la terorismul
internaţional, la crima politică. De la furtul simplu s-a ajuns la deturnarea de fonduri cu
ajutorul computerului. Fiecare epocă a generat infractorii ei, şi ca atare s-au constituit şi
mecanisme de luptă specifice. Noile relaţii de producţie capitaliste au produs schimbări
sociale radicale în marea majoritate a ţărilor dezvoltate din Europa.
Dezvoltarea socială şi progresul ştiinţific au dus şi la creşterea fenomenului
infracţional. Paralel, societatea începe să se emancipeze, să se transforme din punctul de
vedere al valorilor. Renaşterea şi Iluminismul reprezintă pentru Europa momente de vârf.
Astfel, putem vorbi despre condiţii subiective care au favorizat cristalizarea criminologiei ca
ştiinţă. Nu poţi crea făcând abstracţie de apartenenţa la societatea în care exişti şi căreia i te
adresezi. Numărul mare al gânditorilor care s-au preocupat de fenomenul infracţional a
conturat prin numărul mare de şcoli o nouă atmosferă de analiză, de creaţie, constituind piatra
de temelie pentru marea ştiinţă. Nu se poate stabili cu exactitate momentul apariţiei
criminologiei ca ştiinţă, opiniile fiind împărţite atât datorită diversităţii preocupărilor în
diferite ţări europene, cât şi a intervalelor diferite de timp în care acestea au fost exprimate.
Implicarea unui număr foarte mare de gânditori, începând cu cele mai vechi timpuri, a dus la
crearea unei gândiri şi cercetări specifice care s-au cristalizat în ştiinţa criminologiei.
Terorismul reprezintă un fenomen social extrem de complex, constând din
manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a chinui
şi a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pt. a teroriza, printr-o gamă
foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă, călău şi
condamnat. Însumat, luat adică la nivelul efectelor psihologice şi nesiguranţei cetăţeanului,
terorismul este un fenomen, este un război. Dar micile grupuri teroriste, chiar şi organizaţiile
teroriste (care numără de la câţiva membri la câteva zeci, rareori sute de membri), nu sunt
forţe sociale reprezentative. Acţiunile şi mişcările teroriste nu pot fi încadrate în mari
ideologii, în mari mişcări de idei, nici chiar cele care ţin de fundamentalismul islamic.
Actele de terorism reprezintă diferite acţiuni violente, prin care persoane sau grupuri
de persoane: atentează la viaţa şi la integritatea corporală sau bunurile unor demnitari,
personalităţi politice, a membrilor familiei acestora; săvârşesc asemenea acte, împotriva unor
grupări politice, organizaţii sociale, instituţii, grupuri de persoane reunite, în mod organizat
sau aflate, în mod întâmplător, în locuri sau localuri publice sau private. Dacă asemenea acte
sunt îndreptate contra ordinii internaţionale, atunci ele pun în pericol relaţiile internaţionale,
constituie o ameninţare directă împotriva păcii, pot crea tensiuni şi înrăutăţi relaţiile dintre
state, produc instabilitate într-o anumită zonă geografică ori situaţii de confruntări şi-n orice

3
caz, prejudiciază climatul internaţional. Scopul urmărit, prin aceste acte, este să atragă atenţia
lumii asupra existenţei teroriştilor şi obiectivelor lor ori să tragă foloase materiale (asasinate
şi răpiri de persoane în vederea răscumpărării, incendieri şi distrugeri etc.).
În secolul XX terorismul internaţional săvârşit în timp de pace a luat o amploare
deosebită. Principala caracteristică a terorismului este intimidarea prin violenţă, mijloacele
folosite fiind extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul,
execuţiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor
ferate, a unor instalaţii industriale ori a mijloacelor de telecomunicaţii, deturnarea sau
capturarea unei garnituri de tren, a unei nave sau aeronave, ruperea unor diguri, otrăvirea apei
potabile (a râurilor, fântânilor sau rezervoarelor de apă), producerea şi răspândirea unor boli
contagioase. La metodele “tradiţionale” s-au mai adăugat şi noi forme, cum ar fi atentatele
contra şefilor de state, atacarea misiunilor diplomatice şi a diplomaţilor, atentate împotriva
personalităţilor politice sau a unor persoane particulare cunoscute pentru opiniile lor, atacarea
unor instituţii publice sau întreprinderi comerciale, a avioanelor, a forţelor de ordine ş.a. În
perioada care a trecut, au fost comise acţiuni teroriste, îndreptate împotriva şefilor de stat, de
guvern sau a altor oameni politici, instituţii ori împotriva unor grupuri de persoane refugiate
pe teritoriul unor state străine; dacă asemenea acţiuni sunt săvârşite cu ajutorul, încuviinţarea
sau ştiinţa altor state, aceste acte constituie terorism de stat. Conducerile statelor care practică
terorismul, poarta o gravă răspundere, nu numai pentru victimele pe care le fac şi pentru
consecinţele care se pot declanşa, dar se fac vinovate şi de violarea dreptului internaţional.
Juriştii consideră că acţiunile teroriste sunt îndreptate împotriva ordinii juridice interne din
statele respective, dar ele constituie, în acelaşi timp, şi o infracţiune internaţională.
În faţa unui asemenea pericol care, în secolul nostru a devenit un adevărat flagel,
statele au luat o atitudine netă de respingere şi hotărârea de a-l reprima, colaborând între ele
în acest scop, conştientizând faptul că terorismul are un caracter transnaţional şi internaţional.

Aspecte criminologice

Formelor de luptă teroristă le corespund metode caracteristice comiterii infracțiunilor:

răpirea, luarea de ostatici, sechestrarea de persoane, deturnarea mijloacelor de transport,
atacul armat împotriva țintelor, la care se adaugă ocuparea sediilor unor instituții politice sau
de stat, provocarea de incendii sau de explozii, acțiuni de comando, sabotaje, contaminare
radioactivă, chimică și biologică.

4
 Terorismul are ca motivaţie intrinsecă interpretarea subiectivă a realităţii, care diferă
de percepţiile oficiale, ale guvernelor şi societăţilor cu care se confruntă teroriştii, și care
reprezintă motivul frustrării lor. Una din crizele existenţiale ale teroriştilor constă în obsesia
acestora de a convinge opinia publică vizată, grupul social ţintă, să privească lumea prin ochii
lor, în conformitate cu propriile standarde de legitimare politico-socială.
Caracteristicile infracțiunii de terorism sunt, în esență, următoarele:
– intenția autorilor de a provoca o stare de groază, tulburare și agitație;
– luarea victimelor, fără discriminare, prin surprindere;
– stare de pericol general creată de metodele şi mijloacele folosite în atentat.
Considerând elementul subiectiv al infracțiunii, terorismul se clasifică în:
– terorism de drept comun, ce include fapte care intră sub incidența legii penale, ca
infracțiune obișnuită agravată de modalitatea de comitere și  teroarea rezultată.
– terorism social, ce urmărește impunerea unei doctrine sociale, a unei ideologii, distrugerea
unei orânduiri sociale;
– terorismul politic, al cărei principală caracteristică este elementul intențional, subiectiv, de
ordin politic, acțiunea teroristă țintind statul și reprezentanții acestuia. Terorismul politic, prin
natura și esența lui, trebuie declarat delictum juris gentium, supus principiului universalității;
– terorism național/intern, infracțiune violentă cu efecte interne.
În ultima perioadă, terorismul clasic tinde să stabilească o relație de simbioză cu crima
organizată și violența politică de tip insurgent, dirijată contra instituțiilor fundamentale ale
statului, combinația rezultată fiind criminalitatea strategică.
Aceasta urmărește, prin crearea unei economii subterane, paralele, uzurparea puterii
politice prin scăderea credibilității instituțiilor democratice ale statului, pe care le corupe și le
pervertește, diminuându-le capacitatea de apărare a intereselor cetățeanului.
În context, criminalitatea strategică se află, adesea, la baza unor serii de conflicte de mică
intensitate, cronicizate la nivel substatal, combinația dintre conflictele etnice, anarhie,
integrismul religios, criminalitatea și narco-terorism constituind un complex de factori
destabilizatori, de amenințare.
Conjugarea acestor factori de destabilizare și de amenințare poartă, în general, denumirea de
„terorism specific zonelor gri”, „zona-gri”, desemnând combinația/interacțiunea dintre
terorismul clasic, violența de tip insurgent și criminalitate.
Potrivit INTERPOL, organizațiile teroriste care practică asasinate, deturnări și distrugeri de
mijloace de transport, răpiri de persoane, sunt considerate organizații criminale.

5
Atentatele planificate și pregătite de grupările și organizațiile teroriste sunt de cele mai multe
ori un efect al unor sentimente de frustrare dobândite în lupta de înlăturare a unor stări de
lucruri neacceptate de un grup social, prin folosirea unor mijloace violente, ilegale.
Atentatele teroriste, similar unor activități aparținând infracționalității de drept comun, sunt
precedate de o activități de observare, studiere și documentare perseverentă a țintei vizate, în
vederea stabilirii vulnerabilităților de securitate a acesteia și a factorilor de risc. Urmare
studiului minuțios al țintei, sunt alese judicios coordonatele spațio-temporale ale atentatului,
în scopul asigurării reuşitei și obținerii efectului maxim scontat (impact mass-media,
transmiterea mesajului politico-ideologic, soluționarea revendicărilor, obținerea recompensei
materiale).
Odată stabilită şi documentată ținta actului terorist, urmează acţiunile preparative ale
atentatului. Acestea presupun procurarea substanţelor exploziv-incendiare, de mijloace
financiare și de logistică (autovehicule, tehnică de comunicaţie, documente de identitate,
mijloace de confecţionare și mascare a armelor și/sau explozibilului).
Deşi axate pe obiective politico-sociale şi diplomatice, acțiunile teroriste s-au grefat
adesea pe activități infracţionale de drept comun sau aparținând crimei organizate, de natură a
asigura suportul logistico-financiar (răpiri de persoane în scopul răscumpărării, trafic,
contrabandă etc.). Totodată, în pregătirea unui atentat intră și atragerea unor complici, de
exemplu a unor autohtoni, care asigură, uneori involuntar, suport logistic acțiunii (ex:
găzduirea teroriştilor înainte sau după comiterea actului, ascunderea explozibilului şi
armamentului, atragerea țintei în anumite locuri pentru şantaj sau asasinat, contactul cu
emisari ai organizaţiilor extremiste, acoperirea și motivarea şederii îndelungate într-o ţară a
atentatorilor, obţinerea de date și informații privind ţinta).
Acțiunile preparative preced elaborării detaliate a planului de acţiune, un plan
tactic de derulare a atacului în teren. Din punct de vedere al tacticii folosite se remarcă două
tipuri principale de acțiune:
1)  cele în care teroriștii supraviețuiesc în urma executării atentatului;
2)  misiunile sinucigașe
Sub aspect psihologic, acţiunile teroriste propriu-zise sunt de două categorii:
– acţiuni de confruntare directă, în care teroristul riscă, se expune direct represiunii forțelor
de ordine, moneda de schimb a supravieţuirii sale constituind-o eliberarea ostaticilor
capturați. Astfel de acţiuni au ca țintă personalităţi politice şi diplomatice, obiective fixe
(ambasade şi reşedinţe diplomatice, lăcaşe de cult, aeroporturi etc.) sau mobile (aeronave,
autovehicule, vase maritime) şi vizează răpirea, sechestrarea şi luarea de ostatici;

6
– acţiuni teroriste executate de la distanţă, în care atentatorul acționează de la depărtare
față de locul atentatului, fapt ce îi oferă protecție fizică și identitară față de forțele de ordine.
Astfel de atentate presupun:
a) plasarea de dispozitive exploziv-incendiare în obiective (clădiri, locuri publice etc.);
b) acționarea acestora prin mijloace telecomandate;
c) expedierea de colete/scrisori “capcană” sau care conţin substanţe chimice periculoase;
d) infestarea cu substanţe toxico-bacteriologice a unor locații sau obiecte;
e) terorismul psihologic (ameninţarea şi şantajarea unor personalităţi politice, diplomatice;
terorizarea populaţiei prin zvonuri, știri și alarmele false etc.).
În etapa post-acţiunii, teroriștii fie se retrag de la locul faptei după un plan prealabil stabilit,
fie supraveghează de la distanţă sau sub diverse acoperiri efectele acţiunii lor. Considerând
acest aspect, forțele de ordine se infiltrează în mulţimea oamenilor care asistă la derularea
efectelor unui act terorist, în încercarea de a descoperi eventuala prezenţă în mulţime a unor
terorişti sau complici.
Acţiunea teroristă solicită intens psihologia atentatorilor, puternic angajați emoţional
și afectiv pe întregul parcurs al derulării acesteia. Starea de tensiune afectivă, de nelinişte şi
încordare a teroriștilor cunoaște o serie de variații: creşte odată cu începerea acţiunii,
deplasarea şi pătrunderea acestora în obiectiv şi, eventual, aşteptarea momentului oportun
(exemplu îmbarcarea sau decolarea avionului).
Starea de nervozitate atinge, de regulă, intensitatea maximă odată cu declanşarea acţiunii,
odată cu capturarea obiectivului/a ostatecilor. La acest moment teroriştii afișează, de obicei,
cele mai violente şi periculoase comportamente, mergând de la bruscări şi loviri, până la
uciderea celor care opun rezistenţă. Ulterior, starea de încordare şi tensiune a teroriştilor
scade din intensitate, putând manifesta chiar îngăduinţă faţă de ostatici.
Neliniştea teroriştilor crește însă în intensitate odată cu creșterea sentimentului de
nesiguranţă şi a incertitudinii privind posibilele riposte şi reacţii ale autorităţilor. La acest
moment, teroriştii doresc să negocieze cu reprezentanții autorităţilor. Cu cât negocierile
întârzie, cu atât crește și starea lor de tensiune şi incertitudine, fapt ce îi determină să comită,
uneori, abuzuri asupra ostaticilor cu scopul grăbirii inițierii negocierilor.
Starea emoţional-afectivă a teroriştilor oscilează în continuare, funcţie de rezultatul
negocierilor, de evoluţia generală a evenimentelor şi de starea psiho-comportamentală a
ostaticilor. Prelungirea negocierilor conduce la apariția unei stări de epuizare psihică și fizică
a atentatorilor, care încep să comită erori, acesta fiind momentul optim pentru descurajarea
psihologică şi capturarea lor.

7
 Una din caracteristicile esențiale ale acestui tip de criminal constă în obsesia sa de a
convinge opinia publică vizată sau grupul social țintit să privească lumea potrivit propriilor
standarde de legitimitate politico-socială.
În studiul său Adevărata faţă a teroriştilor. Psihologia şi sociologia actorilor Jihadului,
Denoël 2005, psihiatrul Marc Sageman, se întreba dacă teroriştii nu sunt decât doar niște
indivizi care încalcă legea. Constatarea cercetătorului era însă că teroriștii nu sunt simpli
criminali, în sensul comun al termenului, întrucât ei încalcă legea nu pentru avantaje
personale, ci în numele unei credințe, a unui crez. În context, Sageman se întreabă dacă nu
cumva „noul terorist, nihilist şi integral” nu este decât o figură emblematică a
postmodernităţii noastre extreme.2
Grupările teroriste „instituţionale” sunt susținute de state sau organizaţii puternice, de
diverse serviciile de spionaj, care le susțin financiar și logistic și, uneori, le justifică ideologic
acțiunile.
Prin grija susținătorilor lor, acestea dispun de mijloacele materiale şi logistice, reţele
informative, canale de transmitere a informaţiilor, documente de identitate, baze de
antrenament şi instrucţie, locuri de adăpost, armament sofisticat, explozibil de mare putere,
dispozitive de detonare comandată de la distanţă etc.
Cu excepţia unor cazuri foarte rare, atentatorii terorişti profesionişti acţionează
exclusiv din raţiuni politice sau sociale. Atentatele lor nu reprezintă materializarea unor
impulsuri sau motivații individuale.
În general, teroriştii înregimentați instituțional sunt cei mai periculoşi: au îndemânare,
precizie, profesionalism, neavând reticenţe sentimentale, morale sau umane. Ei acționează
profesionist, la comanda superiorilor, în cadrul unui program de acțiune bine stabilit și
organizat, care urmărește materializarea acțiunii de comando în siguranță și mai puțin
publicitatea media. Atentatorul terorist este, în general, o persoană cu bune abilități fizice și
aptitudini intelectuale, admis de organizație urmare unui proces de recrutare strict, instruit în
spiritul valorilor ideologice promovate de organizație și antrenat în condiții speciale în
folosirea metodelor și mijloacelor necesare comiterii atentatelor teroriste.
Grupările teroriste tind să se formeze pe fondul existenței unor frustrări legate de o
defavorizare de ordin politic, rasial, etnic, religios. Abordarea extremistă a grupării pleacă din
convingerile că scopul – înlăturarea cauzelor defavorizatoare generatoare de frustrare – nu va
putea fi atins pe cale legală. Acest scop capătă valoare absolută, motiv pentru care
apartenența la grupul terorist conferă membrului valoare superioară, auto-importanță și
2
Marc Sageman, Adevărata faţă a teroriştilor. Psihologia şi sociologia actorilor Jihadului, Denoël 2005

8
prețuirea sinelui, asocierea cu imaginea eroului salvator, concomitent cu un anumit grad de
depersonalizare, care face posibilă înfruntarea tuturor riscurilor. Susținătorii fanatici ai unei
cauze rezultă urmare unui proces de diminuare al propriului Eu, care se contopește cu un Eu
colectiv, adesea absurd și nebulos, pe principiul „distruge pentru a salva”.
Numeroși specialiști au încercat să contureze portretul teroristului pe baza evidențelor
– datele biografice și psihologice despre liderii și membrii unor organizații teroriste, despre
atentatorii implicați în comiterea atentatelor teroriste.
  În comiterea atacurilor, atentatorii teroriști au relevat o serie de aptitudini precum:
§ capacitatea de a identifica problema nou ivită în situații neprevăzute;
§ raționament deductiv, pe baze logice;
§ raționament inductiv, prin corelarea logică a elementelor disparate;
§ ordonarea informației în succesiunea optimă;
§ flexibilitate în clasificare, prin găsirea unor moduri de grupare alternativă;
§ orientare spațială bună în locurile noi (spații închise);
§ vizualizare mentală anticipativă;
§ rapiditate și flexibilitate în cuprinderea informațiilor;
§ atenție selectivă;
§ viteză de percepție și de reacție;
§ eficiență și dozarea optimă a timpului;
§ forță statică și dinamică;
§ rezistența fizică și psihică;
Având determinaţie politică, terorismul, ca și războiul, este adesea un mijloc alternativ
diplomației în soluționarea diferendelor. Fenomenul terorist contemporan a devenit, practic, o
manifestare a schimbării tipului naturii conflictelor armate, o nouă formă de ducere a
războiului, rezultată din revoluția tehnologică, transformările politico-sociale și structurale la
nivel statal, regional și mondial, dinamica centrelor de greutate ale puterii la nivel
internațional. Multiple teorii ale conspirației pun adesea o serie de atentate teroriste pe seama
atingerii unor interese de moment, adesea discutabile, de către anumiți actori statali sau
facțiuni politice, care s-ar folosi de fapt de impactul emoțional generat de actul terorist în
diverse scopuri: pentru a atenționa și transmite un mesaj de dezaprobare la adresa politicii
duse de un alt stat, pentru a certifica necesitatea adoptării unor decizii la nivel intern sau la
nivelul forurilor internaționale, pentru a justifica alocarea de fonduri suplimentare la bugetul
aferent apărării, siguranței și securității naționale etc.

9
 Țintit de toate serviciile de intelligence, mediul terorist a devenit adesea un teren de
confruntare și înfruntare al acestora, confiscat uneori pentru atingerea unor scopuri politice,
prin metode informativ-operaționale precise.
Uneori, întâlnim vehiculate prin Internet scenarii neconfirmate la nivel oficial, care susțin
ipoteze potrivit cărora atentatorii teroriști au fost, de fapt, inițial agenți infiltrați de serviciile
speciale în mediul terorist, dar care, din anumite motive, au devenit agenți dubli și s-au întors
împotriva celor care i-au recrutat pentru misiunile de infiltrare.
Alteori, există opinii potrivit cărora anumite structuri teroriste au fost create și susținute
logistic și financiar, chiar prin intermediul unor servicii speciale, în scopul creării unor
situații tensionate în teren, de natură a facilita slăbirea, înlăturarea oponentului politic, prin
inducerea unor probleme interne care să-i abată și să-i mențină atenția ocupată.
Scenariile operaționale, o dată create și puse în practică, au scăpat uneori ulterior de sub
control, fiind adesea contracarate de altele, mult mai periculoase și amenințătoare, conducând
per ansamblu la creșterea violenței, apariția unor focare multiple de conflict, cu deteriorarea
în ansamblu a mediului de securitate.
Pe acest fond, incapacitatea și lipsa inițiativei elitelor conducătoare de a rezolva
problemele stringente ale societății, contestarea ordinii instituite, monopolurile economico-
financiare într-un mediu concurențial, politicile cvasioficiale de segregare rasială, decăderea
sistemelor de control social, dezvoltarea tehnologică în domeniul comunicațiilor și folosirea
mijloacelor de informare în masă și a mijloacelor moderne de comunicare cu rea credință,
libertatea de mișcare, scăderea nivelului de conștiință, sărăcia, ura de rasă, corupția, crima
organizată, șomajul, creșterea numerică a populației alături de condiția socio-economică tot
mai precară a unor grupuri sociale defavorizate, lipsa de asistență și protecție a tinerilor,
exacerbarea sentimentului religios, au constituit factori importanți de favorizare a proliferării
fenomenului terorist.
Astfel, Occidentul, prin libertățile și democrația oferită în egală măsură tuturor, prin
oportunitățile economico-financiare, a atras de-a lungul timpului valuri de emigranți ai căror
descendenți resimt în prezent un puternic sentiment de dezrădăcinare și marginalizare, de
inadaptabilitate și neintegrare socială, la care autoritățile caută încă soluții.
Un exemplu potrivit pentru a nuanța aspectele menționate în acest referat îl reprezintă
Atentatul de la Paris împotriva redacției revistei Charlie Hebdo s-a comis pe fondul unor
ironii constante ale unor jurnaliști transformate, în timp, în satire țintite religios.
Religia fiecărei persoane este un lucru intim, o demonstrație personală atâta vreme cât nu
lezează alegerea/religia celuilalt. În contextul atentatului terorist islamic de la Paris, Papa

10
Francisc a declarat că „Nu poți să glumești pe seama religiei sau să insulți credința altora.
Există o limită. Fiecare religie care își respectă oamenii are demnitatea sa. Există limite și în
libertatea de exprimare”.
Organizația teroristă, oricare ar fi ea, nu trebuie provocată. Oricine este provocat
poate reacționa în mod imprevizibil, cu atât mai mult cu este vorba de fundamentaliști
fanatici. Religia islamică și membrii oricărei organizații teroriste nu trebuie satirizați sau
ironizați. Chiar dacă studiile psihiatrice, din perspectivă psihopatologică, arată că atentatorii
teroriști dețin un echilibru psihic în momentul comiterii atacului, ei se simt lezați în puterea
pe care și-o arogă de la sine putere. Provocarea teroriștilor prin satiră este strict interzisă.
Aceștia nu dispun de simțul umorului, iar racolarea indivizilor în scopul comiterii atentatelor
vine pe fondul faptului că teroristul, deși fundamentalist, fanatic, este, totuși, perfect lucid în
îndeplinirea misiunii date, analizând permanent situația. Perfect rațional în momentul
comiterii atacului, dar manipulat și îndoctrinat religios, el este animat de simbolica martirului
(în special în cazul teroriștilor suicidari).
Studiile psihologice și biografice privind teroriștii concluzionează că „o patologie
mentală moștenită/ereditară este absentă în aceste cazuri”.
În cazul atentatului terorist de la Paris, victimele au provocat deliberat „criminalul”.
Cât timp „criminalul” te avertizează, iar tu continui să îl provoci, trebuie să fii pregătit a-ți
asuma consecințele. Din punct de vedere criminologic, putem afirma că victima a contribuit
esențial la ațâțarea infractorului pentru a comite actul infracțional. Criminalul nu a făcut decât
să analizeze extrem de bine situația: dacă lichidează victima provocatoare, totul se va opri.
În acest caz, vorbim despre un act criminal care ar fi putut fi evitat dacă „victima” nu era
hiper-provocatoare de-a lungul timpului, căci libertatea presei presupune și riscuri ce pot
pune în pericol viața. 3

Concluzii
La începutul acestui mileniu, terorismul, prin  amploarea  şi formele  sale  de  acțiune
și manifestare, constituie o amenințare complexă, extinsă la nivel mondial.
Fenomenul terorist contemporan a devenit, practic, o expresie a schimbării tipului
naturii conflictelor armate, o nouă formă de ducere a războiului, rezultată din revoluția
tehnologică, transformările politico-sociale și structurale la nivel statal, regional și mondial,
respectiv, din dinamica centrelor de greutate ale puterii la nivel internațional.

3
lin Leș, psiholog expert criminolog, Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, Filiala Sibiu
Președinte

11
 Se disting diverse tipuri și forme de terorism, funcție de scopurile urmărite de actul
terorist și de modalitățile de atingere a obiectivului vizat. De aici și dificultățile în eforturile
de definire a terorismului, de încadrare juridică a acestuia, de stabilire a caracteristicilor și
motivațiilor actelor de terorism, în încercarea includerii acestora în zona infracționalității.
În cercetările criminologice privind terorismul, specialiștii și-au pus întrebarea dacă
teroriștii nu constituie decât o categorie aparte de criminali, perspectivă din care problematica
terorismului migrează din sfera politică în cea a criminalităţii.
Din acest punct de vedere, teoretic, teroriștii pot fi asimilați unor asasini atipici, care
folosesc, în general, moduri de operare violenţe împotriva unor victime alese aleatoriu, cu
care nu au legături prealabile. Practic, pot fi considerați agenți de acțiune criminală din
categoria criminalilor extremiști însetați de putere în domeniul social, niște infractori care
comit cu intenție o crimă în numele unei motivații considerate “superioară”.
Teroriștii nu sunt însă niște simpli criminali, în sensul comun al termenului, întrucât ei
încalcă legea nu pentru avantaje personale, ci în numele acestei motivații. Eforturile
cercetătorilor de a contura un profil unitar, unic, general valabil al teroristului, nu s-au soldat
cu succes, între teroriști existând tot atât de multe asemănări pe câte diferențieri.
Lipsa unei ideologii teroriste unice face ca grupările teroriste să se raporteze unor cauze
ideologice extrem de variate, de unde diversitatea și diferențele dintre membrii acestora, ce
face imposibilă generalizarea și încadrarea în stereotipuri.
O serie de concluzii rezultate din cercetările criminologice frapează: atentatorii
sinucigași nu sunt, în realitate, niște sinucigași, iar catalogarea teroriștilor drept persoane
psihopate și dezaxate constituie o gravă eroare.
Pe fondul complexității fenomenului terorist contemporan, conturarea portretului
atentatorului terorist trebuie să ia mai degrabă în calcul elemente biografice, de dezvoltare
psihosocială și emoțională, de relaționare cu mediul extremist recrutor și cu ținta vizată prin
actul terorist întreprins.
În context, teroristul contemporan nu devine decât o figură emblematică a unei
postmodernităţi extreme, un obiect de studiu al științelor sociale, criminologice și juridice, în
încercarea de a răspunde necesităților societății de combatere și contracarare a fenomenului
terorist.
Cunoscând profilul moral, psihologia şi mentalitatea teroriștilor moderni, sperând a
înțelege mai bine substratul personalității lor, societatea poate năzui la găsirea unor soluții,
socio-juridice și diplomatice, pentru reducerea bazinului de recrutare al acestora și, astfel,
diminuarea fenomenului.

12
 Diplomația are un rol important, de neînlocuit, devenind o armă în lupta împotriva
terorismului contemporan. Spre deosebire de diplomația tradițională, cea adaptată
necesităților actuale cuprinde o sferă lărgită, în care la dialog nu mai participă doar diplomații
de carieră, ci și reprezentanții societății civile, ai asociațiilor și organizațiilor cetățenești, ai
unor organisme non-guvernamentale, alături de cercetători, analiști, oameni de știință.
Evident, diplomația, singură, nu poate schimba comportamentul teroriștilor, dar oferă
suportul de bază tuturor mijloacelor și metodelor folosite în lupta împotriva terorismului. Și,
desigur, când mijloacele diplomatice eșuează, intervenția militară împotriva terorismului și
violenței rămâne singura opțiune.
Pe fondul creșterii numărului și amplorii atacurilor teroriste, precum și al 
diversificării metodelor de atac, se remarcă o intensificare a eforturilor comunității
internaționale pe linia găsirii unor mijloace de combaterea cât mai eficientă a fenomenului
terorist, inclusiv prin folosirea tuturor instrumentelor juridice internaționale disponibile.
În prezent, UE are nevoie de un răspuns ferm al justiției criminale la adresa
terorismului, care să cuprindă sfera de investigație și condamnarea celor care plănuiesc acte
de terorism, sunt suspecți de recrutarea, pregătirea și finanțarea terorismului sau instigă la
comiterea de atentate teroriste.
În context, iniţiativa diplomației românești privind crearea unui nou instrument juridic
– Curtea Internaţională care să judece crima de terorism – ar putea scrie o nouă filă în dreptul
internațional privind combaterea terorismului.

Bibliografie:
1. Suport de curs pentru disciplina:CRIMINALISTICĂ, Lector univ. dr. Gabriela
MATEI
2. Suport de curs pentru disciplina:CRIMINOLOGIE, Lector univ. dr. Gabriela MATEI
3.
4. Marc Sageman, Adevărata faţă a teroriştilor. Psihologia şi sociologia actorilor
Jihadului, Denoël 2005
5. Gabriela Matei, Investigarea criminalistica a infracţiunilor privind operele de artă şi
artefactele arheologice, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010;
6. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2016;

13