UNIVERSITATEA .......

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI ŞTIINŢE POLITICE

SPECIALIZAREA RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI ŞTIINTE
EUROPENE

LUCRARE DE LICENŢĂ

TERORISMUL – FENOMEN AL CONTEMPORANITĂŢI

ÎNDRUMĂTOR STUDENTĂ
Prof. Lect.Univ.Dr.

Constanta
2010
 CUPRINS

INTRODUCERE

I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE TERORISM

1.1. Noţiuni introductive

1.2. Conceptul de terorism. Definiţie. Trăsături
1.3. Scurtă istorie a terorismului
1.4. Originea terorismului
1.5. Forme de manifestare a terorismului
1.6. Organizaţii şi structuri teroriste

II. TERORISMUL – FENOMEN AL CONTEMPORANITATI

2.1. Pericole şi ameninţări teroriste la început de secol

2.2. General şi specific în dinamica terorismului contemporan
2.3. Aspecte psihologice ale strategiei terorismului contemporan
2.4. Unele consideratii privind impactul terorismului asupra turismului modial
2.5. Tendinţe actuale ale mişcărilor teroriste
2.6. Viitorul terorismului

III. MANIFESTAREA TERORISMULUI IN AMERICA SI EUROPA

3.1. Ce reprezinta azi America si Europa ?

3.2. Atentatele teroriste din America – 11 septembrie 2001
3.3. Atentatele teroriste din Europa
3.3.1. Atentatele de la Madrid – 11 martie 2004
3.3.2. Atentatele de la Londra – 7 iulie 2005
3.3.3. Atentatele de la Beslan - Rusia
3.4. Relaţiile România – Statele Unite, Romania- NATO şi România - UE
3.4.1. Relaţiile România – Statele Unite
3.4.2. Relaţiile Romania–NATO
3.4.3. Relaţiile Romania–Uniunea Europeană
3.5. Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului din România

IV. STUDIU DE CAZ – 11 SEPTEMBRIE 2001

4.1. Date generale a cazului

4.2. Cauze care au generat dezastrul - plǎnuirea atacurilor
4.3. Filmul unei zile de cosmar - cronica unui dezastru
4.4. Reacții interne și internaționale
4.5. Efecte terifiante ale evenimentelor din 11 septembrie
4.6. Cum s-a schimbat lumea dupǎ 11 septembrie 2001?
4.7. Relatiile internationale dupa 11 septembrie
4.7. Atentatele din 11 septembrie 2001 - subiect principal al frontului mediatic
mondial
4.8. Mass – media si evenimentul din 11 septembrie 2001
4.9. Concluzii

CONCLUZII GENERALE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

ANEXE
I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE TERORISM

1.1. Noţiuni introductive

Noţiunea de terrorism1 este cunoscută omenirii de la începutul istoriei, dar în istorie acest
termen a apărut după revoluţia franceză din 1789. În secolul XX terorismul internaţional săvârşit în
timp de sabotarea căilor ferate sau a unor instalaţii industriale ori a mijloacelor de telecomunicaţii,
ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile (a râurilor, fântânilor sau rezervoarelor de apă),
producerea unor boli contaginoase, executarea de bombardamente etc. La metodele “tradiţionale”
s-au mai adăugat şi noi forme, cum ar fi atentatele contra şefilor de state, atacurile misiunilor
diplomatice şi a diplomaţilor, atentate împotriva personalităţilor politice sau a unor persoane
particulare cunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor instituţii publice sau întreprinderi
comerciale, a avioanelor, a forţelor de ordine ş.a.pace a luat o amploare deosebită. Principala
caracteristică a terorismului este intimidarea prin violenţă, mijloacele folosite fiind extrem de
variate, incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, execuţiile sumare, producerea
de explozii, distrugerea unor edificii publice,
Terorismul este o ameninţare foarte gravă. Gravitatea ei constă în abilitatea reţelelor şi
organizaţiilor teroriste de a surprinde, prin dificultatea evaluării terorismului, prin valul de
incertitudini şi de angoase care însoţesc acest fenomen, greu de înţeles şi de explicat. Oricât de
importante şi de acute ar fi problemele care generează nedreptăţi şi nemulţumiri, ele nu explică
fenomenul terorist.2

Terorismul nu este, aşa cum se încearcă uneori să se justifice, o reacţie a celui slab
împotriva celui puternic, ci o acţiune premeditată, punitivă şi răzbunătoare, inumană, criminală –
adesea sinucigaşă şi totdeauna feroce –, care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă cu cruzime şi să
înspăimânte. Terorismul nu se justifică şi nu se poate justifica în nici un fel, întrucât el nu se
prezintă nici ca o modalitate de deblocare a unei situaţii strategice – aşa cum se prezintă, în
general, războiul –, nici ca o simplă reacţie de răzbunare împotriva unui duşman pe care nu-l poţi
lovi altfel, ci ca o agresiune intempestivă şi criminală împotriva fiinţei uamne, a civilizaţiei şi
sistemelor de valori.

Dintotdeauna, acesta a fost rolul principal al terorismului şi, probabil, totdeauna tot acesta
va fi. Fenomenul terorist este şi un rezultat al adâncirii faliilor strategice dintre civilizaţia

1
Terorismul provine din arabă – “consumator de haşiş”, sun influenţa drogurilor o grupare de musulmani sectanţi
fanatici erau folosiţi de conducătorii ei pentru a răspândi prin violenţă şi crimă.
2
Gheorghe Vaduva, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securitatii si apararii nationale, in conditiile
statului Romaniei de membru NATO, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucuresti, 2005, p. 3.
democratică şi civilizaţiile nondemocratice, dintre civilizaţia de eprubetă şi civilizaţia încremenită
în subdezvoltare, prejudecăţi şi lipsă de mijloace.

De asemenea, lumea civilizată a creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei,
în sens negativ-distructiv, ca un fel de cancer care-I cuprinde aproape toate structurile şi
funcţiunile, manifestându-se sub forma anomiei sociale, creşterii criminalităţii şi inadaptării,
proliferării economiei subterane şi terorismului identitar şi patologic.3

Cu cât aceste falii se adâncesc mai mult, cu atât pericolele, ameninţările la adresa societăţii
moderne, precum şi vulnerabilităţile ei se înmulţesc. În această etapă de trecere la o societate a
cunoaşterii, de tip informaţional, caracterizată printr-o serie de vulnerabilităţi de tranziţie (care-şi
schimbă mereu configuraţia), terorismul găseşte un loc propice de dezvoltare.

Terorismul nu a afectat, până acum, în mod direct, România, deşi ţara noastră se află pe
unul dintre culoarele cele mai active ale traficanţilor de droguri şi de carne vie, ale reţelelor mafiote
şi ale crimei organizate, şi în apropierea unor zone generatoare de conflicte şi terorism (Caucaz,
Balcani, zona kurdă, Orientul Apropiat). Însă participarea efectivă la războiul antiterorist, intrarea
în NATO şi, în viitorul apropiat, în UE, proximitatea coridorului islamic, ca şi schimbarea
configuraţiei economice, politice şi sociale constituie premise ale unor posibile viitoare atacuri
teroriste şi asupra României.

1.2. Conceptul de terorism. Definiţie. Trăsături

Definiţiile date terorismului sunt numeroase şi foarte diversificate. Unele consideră acest
fenomen ca fiind normal, ca reacţie la „virusarea“ sistemelor societale şi la bulversarea sistemelor
de valori, altele îl plasează în formele extreme de manifestare a violenţei umane, iar cele mai multe
îl consideră un fenomen de patologie socială, adică o reacţie anormală, asimetrică, chiar atipică şi,
în general, cu totul disproporţionată la progres, la tendinţele evolutive ale societăţilor.
Desigur, aceste definiţii îşi au importanţa lor, întrucât analizează, din varii puncte de
vedere, un fenomen – fenomenul terorismului – şi îl plasează într-o ontology socială şi ea foarte
diversificată şi foarte complexă.4

Termenul de terorism vine din limba latină, de la cuvintele terror-terroris, şi are conotaţie
militară. Terorismul era folosit de legiunile romane pentru a impune legea lor, înspăimântând
populaţia şi obligând-o astfel la supunere. Hitler avea şi el o atitudine extrem de favorabilă faţă de

3
Ibidem, p. 4.
4
Coord. Gherghe Vaduva, Terorismul, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Bucuresti, 2002, p. 16.
terorism. Unul din principiile după care se ghida şi pe care-l enunţă în „Mein Kampf“ era acela
potrivit căruia „singurul mijloc de a câştiga cu uşurinţă împotriva raţiunii îl reprezintă teroarea şi
forţa“.
Primele încercări de definire a terorismului din punct de vedere juridic au apărut în timpul
„Conferinţelor Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale”, prin intermediul lui Quintilliano
Saladana, care a introdus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga, conceptul de „crimă
internaţională” (ce includea în sfera sa de definire crimele împotriva drepturilor omului şi crimele
comise împotriva şefilor statelor străine sau a reprezentanţilor diplomatici ai acestora). Datorită
inabilităţii statelor de a cădea de acord asupra definirii „crimei politice” sau a determinării exacte a
ceea ce constituie un act terorist, patru conferinţe internaţionale au eşuat în încercarea de a defini
terorismul.

În cadrul conferinţei de la Copenhaga din anul 1935 se ajunge la definirea juridică a

terorismului ca „act voluntar comis împotriva vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii sau libertăţii
oficialităţilor; orice act care primejduieşte o comunitate, creează o stare de teroare în vederea
schimbării autorităţi publice sau împiedicarea acţiunilor acesteia, sau care urmăreşte deranjarea
relaţiilor internaţionale ”.5

Prima „Conferinţă a Ligii Naţiunilor pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului” a avut

loc între anii 1935-1936, în cadrul acesteia adoptându-se definirea actelor teroriste ca „actele
criminale îndreptate împotriva unui stat, astfel gândite şi concepute să creeze teroare în minţile
persoanelor particulare, a grupurilor sociale sau a opiniei publice ”.

În 1972, administraţia americană a înaintat, în cadrul celei de-a şasea Adunări Generale a
ONU, memoriul „Propunerea SUA privind legiferarea convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea
anumitor acte de terorism internaţional”, finalizată cu decizia ONU de a stabili un „Comitet Ad
Hoc pentru terorismul internaţional”. La 9 decembrie 1985, ONU a adoptat pentru prima dată o
rezoluţie de condamnare a actelor teroriste, definindu-le ca „acte criminale”.
„Terorismul este o problemă a oamenilor care plonjează într-o logică a urii fără limite,
pentru care toate valorile ce fundamentează societatea noastră occidentală şi mai ales respectul faţă
de viaţa umană nu mai au curs“ 6.

5
Ibidem, p. 16.
6
La guerre contre le terrorisme, de Christian Delanghe, general (r) de corp de armată, 18.09.2001,
www.fr.strategie.org.
 Terorismul are o plajă foarte largă de scopuri, obiective şi nu poate fi redus la ceea ce s-ar
numi patologie socială. Dar el este un produs al societăţii omeneşti, vine din interiorul civilizaţiilor
şi se prezintă ca o trecere la limită, ca un summum al acumulărilor negative.

Uneori este vorba de „grupuri teroriste locale care caută pur şi simplu să utilizeze
terorismul pentru a-şi procura resursele necesare ducerii războiului lor de guerilă. Frontiera între
banditism şi terorism este flexibilă. Este ceea ce, într-un anume sens, s-a observat în Asia Centrală
unde s-a procedat la sechestrarea occidentalilor (în vederea răscumpărării lor) şi în Yemen.“7
Bătălia pentru resurse, mondializarea informaţiei şi a economiei - atât cea „pozitivă“,
necesară şi folositoare oamenilor, naţiunilor şi statelor, cât şi cea „negativă“, profitabilă doar
pentru lumea interlopă, pentru criminalitate, trafic de droguri etc., adică pentru partea socială
distructivă - produce efecte dintre cele mai ciudate.

Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex, constând din manifestarea

spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a chinui şi a impune un
anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pentru a teroriza, printr-o gamă foarte
diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă, călău şi condamnat.

Terorismul are cauze şi efecte. El se prezintă ca un aisberg, care ameninţă nu numai cu

ceea ce se vede, ci mai ales cu ceea ce nu se vede. Poate avea explicaţii, nu însă şi justificări sau
raţiuni suficiente. Terorismul frizează iraţionalul. El nu este înfruntare sau confruntare, ci
anormalitate, ură, patologie socială, inteligenţă criminală, mârşăvie.8

1.3. Scurtă istorie a terorismului

Legiunile militare romane foloseau drept tactică şi strategie împotriva populaţiei inamice
teroarea, cu scopul de a o pacifica şi a o supune (pax romana). Metodele de acest gen sunt însă
mult mai vechi. Se întâlnesc la multe triburi antice. Administraţia romană le-a „împrumutat de la
antici“ şi le-a folosit cu succes pentru realizarea obiectivelor sale. „De pildă, pentru
«omogenizarea» etnică, asiro-babilonienii şi egiptenii utilizau pe scară largă deportările masive de
populaţii, fenomen relatat nu numai de inscripţii străvechi, ci îndeosebi de Vechiul Testament,
unde se arată pe larg avatarurile evreilor, dar şi riposta acestora la un asemenea «tratament»
violent. Romanii au combinat metoda de «pacificare», dar şi de epurare etnică în teritoriile
ocupate, cu recrutările de bărbaţi valizi în armată, momindu-i cu salarii bune şi acordarea de
7
RAPPORT DE 2-eme PHASE 51-eme SESSION NATIONALE Comité 2 „ Les Fragilites de l’Europe
face au terrorisme“, mai 1999.
8
Gheorghe Vaduva, Terorismul, op. cit. p. 17.
drepturi atrăgătoare după lăsarea la vatră. În timp ce o bună parte dintre cei mai viguroşi bărbaţi ai
unei etnii, încorporată în armată, era transferată cât mai departe de locul ei de baştină, prin
deplasări militare, în locul ei erau aduşi, după acelaşi tipic, tineri ostaşi de alte etnii. A rezultat o
amalgamare, un amestec de popoare, finalul fiind slăbirea până la anihilare a rezistentei acestora.
Două popoare s-au putut opune forţei militare romane şi terorismului practicat de aceasta. Este
vorba de geto-dacii care, folosind avantajul oferit lor de munţi şi păduri, au reuşit să-i ţină locului
pe invadatori, ba chiar să-i forţeze la un moment dat să se retragă peste Dunăre. Apoi de germanii
învingători în Pădurea Teutoburgică asupra legiunilor romane, oprindu-le din înaintare spre inima
teritoriilor lor. În afara terorismului militar şi a dislocărilor etnice, romanii au avut inteligenţa de a
îngloba în Panteonul lor religios toate zeităţile populaţiilor pe care le supuneau, evitând în acest fel
şi conflictele de ordin cultic.“9

Triburile barbare şi romanii practicau un fel de „terorism de stat“ sau terorism al celui mai
tare (exista şi un drept – dreptul celui mai puternic) prin care se obţineau efecte spectaculoase.
Reacţia la un astfel de terorism erau fuga, supunerea şi, rareori, răzvrătirea. Răscoala lui Spartacus
este una din acele răzvrătiri spectaculoase care au uimit epoca romană şi au pus în operă un
principiu ce a guvernat şi încă mai guvernează lumea: la teroare se răspunde prin teroare, la
violenţă prin violenţă.10

„De-a lungul timpului, noţiunea de terorism şi-a modificat înţelesul. La un moment dat, în
Evul Mediu, cruciaţii, porniţi să elibereze Ierusalimul şi Mormântul Sfânt din «mâinile»
credincioşilor lui Muhammad, s-au văzut loviţi de împotrivirea băştinaşilor, care-i socoteau pe de o
parte invadatori, iar pe de alta şi «necredincioşi», deoarece creştinii nu-l venerau pe profetul lor.
Cei mai înverşunaţi s-au dovedit a fi membrii sectei musulmane arabe «hashihishin» (asasin), care
ucideau fără scrupule, şi creştinii, luptând până la unul, convinşi că, murind pentru credinţa lor
religioasă, vor avea parte de Paradisul lui Allah, fericiţi veşnic şi îmbuibându-se din munţi de pilaf,
înconjuraţi de cadâne. «Asasin» a devenit de atunci, prin intermediul cruciaţilor, carei considerau
pe musulmanii respectivi drept terorişti, un termen ce-a rămas ca sinonim criminalilor ce ucid cu
cruzime. Însă tot de atunci, deşi religia mahomedană interzice sinuciderea, s-a perpetuat o credinţă
sectară, în virtutea căreia a muri pentru Allah ar fi un gest răsplătit prin aşezarea celui ce se
jertfeşte direct în Paradis. Aşa sau născut Intifada şi Jihadul islamic, care stau la baza terorismului
de esenţă arabă. Intifada şi Jihadul sunt denumirile pe care le dau musulmanii atacurilor asupra
evreilor şi celor pe care le susţin, indiferent de credinţa lor religioasă. Aparent, un asemenea
comportament intolerant pare o formă a luptei de apărare a fiinţei naţionale arabe, îmbrăcând

9
Gh. Bassarabescu, Terorism, între istorie şi actualitate, CLIPA, nr. 518, din 27 septembrie 2001.
10
Gheorghe Vaduva, Terorismul, op. cit. p. 20.
conotaţii patriotice. Este iluzoriu a gândi în acest mod. Căci a pune pe picior de egalitate lupta
armată desfăşurată, de pildă, în plin război, de către partizani sau maquisarzi împotriva inamicului
înarmat, ocupant al ţării este una şi alta este a teroriza populaţii inocente, copii, femei, bătrâni
neînarmaţi, ucigând doar de dragul de a ucide, în numele lui Allah.11

Este interesant de observat aici două momente istorice petrecute în secolul trecut în spaţiul
arab. Unul îl constituie lupta de eliberare naţională a popoarelor arabe dusă împotriva otomanilor,
de aceeaşi religie cu ei, în timpul Primului Război Mondial, susţinuţi de armata britanică de religie
creştină, când intoleranţa şi fanatismul confessional nu s-au manifestat, lăsând loc raţiunii. Pe acest
fond corect, arabii şi-au dobândit libertatea. Al doilea moment este marcat de manipularea
sentimentului religios al arabilor, de către nazişti, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu
scopul de a slăbi influenta franco-britanică în zonă. Exact această propagandă hitleristă criminală
a deturnat spiritul pasiv al arabilor, convinşi că totul este predestinat de Allah şi ce se întâmpla
trebuia să se întâmple. Prin urmare, că lupta şi împotrivirea nu-şi au loc. Astfel, naziştii au readus
în actualitate mentalităţi de mult părăsite de arabi după cruciade şi chiar după expediţia lui
Napoleon Bonaparte în Egipt şi Orientul Apropiat. Întărâtaţi împotriva atât a englezilor creştini,
dar şi a evreilor, fanaticii islamici arabi şi nu numai au devenit, de-a lungul deceniilor, exponenţii
terorismului antioccidental. Prin mimetism, terorismul apare astăzi nu numai la musulmani, dar şi
la alte popoare, ca, de pildă, la japonezi, tamili, bengalezi, talibani etc., la care sinuciderea rituală
este considerată un gest de onoare şi supremă jertfă. Indiferent cum se petrece, dacă această
sinucidere are ca efect asasinarea deliberată a unor oameni nevinovaţi, ea devine un act de
terorism, condamnat de societate.

Sigur, se afirmă ca violenţa naşte violenţă sau, cum spune dictonul, «Cine scoate sabia, de
sabie va pieri!». Este adevărul pur în această aserţiune de mare bun simţ. O dovedeşte din plin
sfârşitul nu numai al fiecărui terorist în parte, dar şi al grupărilor teroriste, indiferent dacă ele se
numesc «brigăzile roşii», «mujahedini», «aynu» sau cine ştie cum. Singura soluţie valabilă pentru
rezolvarea conflictelor de orice natură este dialogul, compromisul. Din nefericire, când îşi face loc
terorismul, raţiunea dispare, înlocuită fiind de fanatism, de orbirea gândirii logice şi a valorilor
esenţiale.“12

Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului precizează, încă din articolul 1, că

„Pentru nevoile de extrădare între statele contractante, nici una din infracţiunile menţionate mai jos

11
Ibidem, p. 21.
12
Gh. Bassarabescu, Terorism, între istorie şi actualitate, op. cit.
nu va fi considerată ca infracţiune politică, ca infracţiune conexă la o infracţiune politică sau ca
infracţiune inspirată din mobiluri politice:
a. infracţiunile cuprinse în sfera de aplicare a Convenţiei pentru represiunea capturării
ilicite de aeronave, semnată la La Haye, la 16 decembrie 1970;
b. infracţiunile prevăzute de Convenţia pentru pedepsirea (sancţionarea, reprimarea) actelor
ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile, semnată la Montreal la 23 septembrie 1971;
c. infracţiunile grave constituite dintr-un atac contra vieţii, integrităţii corporale sau
libertăţii persoanelor care au dreptul la protecţie internaţională, inclusive agenţii diplomatici;
d. infracţiunile care comportă răpirea, luarea de ostateci sau sechestrarea arbitrară;
e. infracţiunile comportând utilizarea de bombe, grenade, fuzee, arme automate, scrisori
sau plicuri-capcană, în măsura în care o astfel de utilizare prezintă un pericol pentru persoane;
f. tentativa de comitere a uneia dintre infracţiunile precizate sau participarea în calitate de
coautor sau complice a unei persoane care comite sau încearcă să comită o astfel de infracţiune.“13

Aceasta era, în 1977, viziunea asupra terorismului. El nu era considerat ca având o

determinaţie politică, nu era considerat un act politic, deci un război, ci o infracţionalitate. De
aceea, autorii convenţiei, dată fiind bipolaritatea acelor vremuri şi lupta pe toate fronturile între
cele două sisteme din timpul războiului rece, au avut mare grijă să separe actele teroriste de
acţiunile politice propriu-zise, indiferent dacă acestea din urmă erau sau nu erau legitime.

Schimbarea viziunii asupra terorismului a fost determinată, fără îndoială, de atacurile

kamikaze asupra clădirii Pentagonului şi complexului World Trade Center din Statele Unite ale
Americii de la 11 septembrie 2001.
După ce lucrurile s-au mai liniştit şi campania împotriva principalului suspect – Osama ben
Laden - şi a Afganistanului, ţară care adăpostea centre de antrenare a teroriştilor - a intrat în line
dreaptă, au început din nou să fie puse întrebări cu privire la caracterul şi natura acţiunilor de tip
terorist şi, în consecinţă, la reacţiile sau acţiunile lumii civilizate. S-a ajuns astfel la concluzia că
terorismul este un fenomen mult mai complex chiar decât războiul, care trebuie studiat şi
aprofundat nu doar pentru a-i limita efectele şi a-i pedepsi pe cei vinovaţi, ci îndeosebi pentru a-i
înţelege şi a-i eradica mecanismele şi cauzele. Aceasta este o altă concluzie foarte importantă de
care trebuie să se ţină seama în analiza şi combaterea acestui fenom„Peno.l itica lumii este
dominată nolens-volens de hotărârea Statelor Unite ale Americii (şi a coaliţiei care s-a format în
jurul ei) de a eradica terorismul din lume prin operaţia «Justiţie Infinită14». Problema este însă
extrem de dificilă, căci nu este vorba de a deschide unul sau mai multe fronturi militare împotriva

13
Convention européenne pour la répression du terrorisme, Strasbourg, 27.01.1977
14
O traducere mai corectă, în sensul acţiunilor care s-au întreprins, ar fi „Justiţie până la capăt“.
unor naţiuni vinovate, ci de necesitatea depistării unei reţele planetare de cuiburi teroriste (depozite
de arme, locuri de antrenament, centre de informare, depozite bancare, unităţi economice etc.) care
formează o vastă şi complexă structură multinaţională ce trebuie anihilată. La aceasta se adaugă
caracterul clandestin şi conspirativ. Simpla arestare a lui ben Laden nu rezolvă problemele
terorismului, căci structurile construite vor funcţiona mai departe. Mai mult încă, încarcerarea
«şefului» va provoca cert acţiuni teroriste (tip luare de ostatici) pentru obţinerea eliberării sale,
lucru care va crea dificultăţi mari, în ciuda anulării principiului «zero pierderi». Evident că, prin
fermitate şi cu răbdare, terorismul mondial poate fi eradicat, aşa cum a fost lichidat cel german
acum câteva decenii. Incontestabil, nota de plată va fi foarte mare.“15
Evoluţia terorismului de la acte de înspăimântare a populaţiei, din vremea Imperiului
roman şi a invaziilor barbare, şi de impunere a unui tip de comportament, până la ceea ce azi
numim război terorist, război care, într-o formă sau alta, afectează întreaga planetă, este
indubitabilă. De aici rezultă o mulţime de întrebări la care nu se poate răspunde imediat şi
superficial. Neîndoielnic, terorismul este un fenomen complex, cu cauze profunde, ce ţin de
funcţionarea societăţii, de relaţiile dintre individ, grup şi societate, de raporturile sociale şi,
deopotrivă, de patologia socială. Care sunt factorii care au favorizat o astfel de evoluţie? Cum au
apărut? Cât sunt ei de „obiectivi“, de necesari, de întâmplători? În ce măsură puteau fi preveniţi?
Cu alte cuvinte, cât de „vinovată“ este lumea pentru propria ei terorizare?

1.4. Originea terorismului

Într-un articol publicat de Maricica Ghiculescu in revista “Lumea”, se presupune ca

rădăcinile terorismului s-ar intinde cu cate sute de ani în trecut, avându-şi originile în luptele dintre
ismaeliţi şi selgiucizi, de pe teritoriul Iranului. Conform acestei teorii, în anul 1090 un ismaelit, pe
nume Hassan Bin Sabbah înfiinţează o sectă foarte temută, numită Hashishin. Prin termenul de
hashishin sunt denumiţi consumatorii de haşis, cuvântul luând in timp forma de asasin. Se crede
că întemeietorul sectei işi droga adepţii, iar apoi ii trimitea in misiuni ucigaşe, cu iluzia că el avea
puterea să-i transporte în paradis.16 Unii cercetători susţin că denumirea sectei ar fi fost Hassassini,
provenind de la numele lui Hassan Bin Sabbah. Aceştia se antrenau în confiţii foarte grele, în
urma antrenamentelor urmarindu-se atât îmbunătăţirea condiţiei fizice, dar şi pierderea voinţei,
pentru a-I rupe pe tinerii adepţi de concepţiile vechi pe care le aveau. Recruţii erau răpiţi din
rândurile populaţiei, şi în urma antrenamentelor aceştia ajungeau sa nu se mai ghideze decât după
principiile organizaţiei şi poruncile lui Sabbah. Forţa Asasinilor a constituit-o terorismul (fedai).
Cele mai frecvente victime ale terorismului erau selgiucizii, în special conducătorii politici, o

15
Constantin BALACEANU –STOLNICI, La judecata zilei, ziarul ZIUA din 26.09.2001.
16
Maricica Ghiculescu – Originile terorismului. Ismailismul şi asasinii, revista „Lumea”.
cronică din secolul XIV cuprinzând o listă cu peste 75 de conducatori asasinaţi. După moartea lui
Sabbah au existat alţi lideri ai mişcării, însă mişcarea nu mai cunoscut niciodată forţa pe care o
avusese cat timp acesta trăia.17
Originea terorismului internaţional este considerat Orientul Apropiat, în Palestina. A
început cu fedainii palestinieni care, frustraţi de zdrobirea coaliţiei arabe de către Israel în războiul
de 6 zile din 1967, recurg la atentate teroriste. Un astfel de atentat este asasinarea lui Anwar Sadat
la 6 octombrie 1981 deoarece acesta semnase un acord de pace cu Israelul. La o paradă militară
câţiva soldaţi convertiţi la cauza islamistă au deschis focul cu arme automate asupra tribunei
oficiale în care se afla preşedintele Sadat, acesta fiind ucis, iar 20 de oameni au fost răniţi
(diplomaţi străini). Vicepreşedintele Hosni Mubarak a scăpat şi a devenit ulterior şef al statului. 18

1.5. Forme de manifestare a terorismului

Departamentul de Stat al S.U.A. aprecia, după anii '90, ca fenomenul poate fi regăsit şi sub
următoarele forme de manifestare19:
• terorism organizaţional, materializat prin grupuri mici, omogene politic, însă incapabile să
dezvolte simpatia şi sprijinul popular în favoarea poziţiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze la
acte violente pentru a-şi câştiga influenta (ex. 17 Noiembrie, din Grecia, Grapo, IRA-ULTZA şi
ETA din Spania, RAF-ul, din Germania, Celulele Combatante, din Belgia etc.). Unele grupări au
devenit între timp transnaţionale (ex. Abu Nidal, din Palestina, Armata Roşie japoneză);
• terorismul insurgent, practicat de separatiştii etnici, de rebelii politici etc. Acţiunile acestora sunt
de natură paramilitară sau de gherilă. Deseori, prin actele lor, erodează puternic credibilitatea
grupului, legitimitatea şi sprijinul acestuia (ex. Armata Populară – aripa comunistă, din Filipine);
• terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea grupărilor şi a activităţilor acestora de către state
suverane (ex. grupările sponsorizate de state precum Irak, Iran, Libia, Afganistan etc.),
sponsorizarea de stat putând atinge mai multe grade de implicare: directă, încurajare asistată
logistic şi material, dotare şi acoperire ideologică, asistenta instrucţională etc.
În literatura de specialitate se întâlnesc fel de fel de clasificări, care încearcă să explice mai
bine fenomenul. În opinia mea terorismul ar putea fi clasificat astfel20:
• terorism patopolitic, reprezentat de grupări naţionaliste (ex. ANE, în S.U.A.) care „apără”
interesele etniei sau culorii din care provin; acţionează iraţional, violentă fiind singură şi cea mai
uzitată formă de exprimare;

17
Ibidem.
18
Catherine Păvăloiu – Terorismul, o armă a războiului rece?, Buletinul Universităţii de Apărare “CAROL I", nr.4
2007.
19
Tudor Cearapin, Terorismul International – Repere juridice, istorice şi forme de manifestare, Ed. Fundaţia Revista
Jandarmeriei, 2005. p. 35.
20
Ibidem, p. 36.
• terorism psihotic, reprezentat de persoane care provin de obicei, din familii dezorganizate, de
indivizi cu probleme de adaptabilitate socială, de comportament care s-au aflat mult timp în şomaj
sau n-au fost integraţi organizaţional. Acestea, în general, atacă personalităţi politice;
• terorism „autorizat”, în care caracteristic este abaterea de la reguli, cutume sau înţelegeri
internaţionale (ex. folosirea armelor atomice, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, asupra
Japoniei, implicarea personalului CIA în asasinate politice în America Latina etc.);
• terorism criminal sau pirateria, prin care se forţează obţinerea unei recompense importante, după
care se retrag sub „protecţia” ostaticilor luaţi;
• terorism endemic sau al bâtei, caracterizat prin anarhie, massacre intertribale, între grupările
mafiote; acte care se petrec numai într-o anumită zonă;
• terorism practicat de „vigilenţi”, aprobat tacit de către un regim politic ameninţat şi exercitat
asupra dizidenţilor;
• terorism organizaţional, practicat de organizaţii revoluţionare sau de tip Mafia, fată de care statul
de drept foloseşte măsuri drastice pentru a putea menţine liniştea socială;
• terorism pragmatic, unde folosirea violenţei are ca scop obţinerea sprijinului populaţiei pentru
acte de extorcare de fonduri sau în declanşarea unor greve;
• terorism funcţional, prin care o organizaţie – folosind violenta – poate obţine avantaje strategice
într-o anumită zonă, structură sau domeniu;
• terorism manipulativ, cel care creează unele situaţii de negociere prin mijloace specifice,
folosindu-se de mass-media pentru manipularea sentimentelor de simpatie ale opiniei publice;
• terorism simbolic, în care victima ce trebuie distrusă reprezintă un simbol deosebit pentru partea
adversă şi prin a cărei eliminare se încearcă obţinerea de avantaje etnice, politice sau de altă natură.

De cele mai multe ori, terorismul este conjunctural (cu excepţia regimurilor totalitare). Unii
analişti ai fenomenului au ajuns la concluzia că subiectul este în declin. Naţionalismul,
patriotismul, interesele etnice sau proletarismul, în epoca modernă, datorită globalismului, devin
desuete şi, deci, nu mai pot constitui „motorul” actelor teroriste. În cazul unui declin progresiv şi
durabil al cauzei, terorismul poate deveni însă un scop în sine, o activitate fără motivaţii explicite şi
justificabile la nivelul analizei şi al grupului, apărând ca o anomalie ce trebuie eliminată din viaţa
socială.21 Va fi însă greu de anihilat, tocmai datorită faptului că disimularea practicanţilor
fenomenului este perfectă în mediul pe care-l vor distruge la momentul potrivit, nelăsând nici o
urmă de îndoială asupra bunelor lor intenţii fată de cetăţenii printre care se amestecă.

Terorismul rămâne, în esenţă, o problemă politică. Politicienii, diplomaţii, structurile

forţelor informativ-operative trebuie să ţină cont de impactul produs de orice tip de răspuns la un
21
Tudor Cearapin, Terorismul International – Repere juridice, istorice şi forme de manifestare...op. cit. p. 35.
act terorist, de consecinţele asupra intereselor politice şi naţionale şi, mai ales, dacă costurile
economice, politice, sociale sau financiare justifică amploarea răspunsului preconizat ca pedeapsă.
Contraatacurile excessive aplicate organizaţiilor teroriste, uciderea unor oameni nevinovaţi prin
amploarea pedepsei au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorinţelor de eradicare a
fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine fenomenul, motivaţiile care stimulează
acţiunile teroriste, izvoarele acestuia şi numai după aceea să se treacă la măsuri coercitive.22

1.6. Organizaţii şi structuri teroriste

Ce sunt organizaţiile şi structurile teroriste? Cum au apărut ele? Apariţia şi proliferarea lor
răspund unor necesităţi? Sunt adică produsul unor legităţi sociale, politice, economice sau militare?
Cu alte cuvinte, organizaţiile teroriste sunt un accident social, o anomalie socială sau se constituie
într-un fenomen specific unei anumite perioade a dinamicii evoluţiei societăţii omeneşti,
comportându-se semper ubique ca un fel de „viruşi sociali“ care se caracterizează prin acţiuni şi
reacţii violente şi imprevizibile.23

Din punctul de vedere al anomiei sociale, organizaţiile teroriste reprezintă modalităţi de

polarizare şi de exprimare organizată, comună a violenţei, de selectare a indivizilor violenţi sau
predispuşi la violenţă (din varii motive, unele patogene, altele de sorginte socială, altele subiective)
şi de grupare a lor pe motivaţii şi sisteme de reacţie. Ar fi însă o mare greşeală dacă s-ar reduce
fenomenul terorism şi, respectiv, organizaţiile teroriste la necesitatea organizării şi regrupării
violenţei sociale şi individuale în poli de violenţă sau în mici nuclee de violenţă. Terorismul este, în
primul rând, o mişcare politică, un fenomen politic, mai precis, un mijloc de punere în operă a unor
politici. De aceea, terorismul nu poate fi privit doar ca lucrare a unor criminali, a unor descreieraţi.
Criminalii şi descreieraţii pot fi instrumente (nu cauze) ale terorismului.

El trebuie considerat, cel puţin în această etapă a analizei fenomenului, ca un system

(aparent haotic) de mijloace de realizare a unor scopuri şi obiective foarte bine gândite, în
majoritatea lor de natură politică. În acest sens, terorismul are valoare strategică, principalele sale
funcţii fiind24:
� funcţia de ameninţare;
� funcţia de descurajare;
� funcţia de pedepsire (funcţia punitivă);
� funcţia de răzbunare;
22
Gheorghe Vaduva, Terorismul…, op. cit. p. 45.
23
Gherghe Aradavoaice, Dumitru Iliescu, Dumitru Nita, Dan Laurentiu, Terorism, antiterorism, contraterorism, Ed.
Antet, Bucureşti, 1997, p. 383.
24
Ibidem, p. 383.
� funcţia de atragere a atenţiei.

Aproape toate actele teroriste au fost revendicate. Excepţie face cel din 11 septembrie
2001 din Statele Unite ale Americii, dar lucrurile nu sunt încă foarte clare în legătură cu autorii
acestui atentat fără precedent în istoria terorismului. Faptul că majoritatea actelor teroriste au fost
revendicate dovedeşte că, deşi terorismul loveşte din umbră, organizaţiile respective doresc să se
ştie că ele există, că ameninţă, că nu glumesc, că au capacitatea de a lovi oriunde şi pe oricine şi, ca
atare, trebuie luate în seamă.

Organizaţiile teroriste sunt numeroase, diversificate, extrem de violente şi îmbracă tot

spectrul de structuri, forme şi procedee de terorizare a lumii. Unele sunt create ad hoc, pentru
câteva misiuni (chiar şi pentru o singură acţiune de amploare), după care dispar. Altele sunt create
pe termen lung, urmărind scopuri şi obiective ample pentru realizarea cărora acţionează prin orice
mijloace şi prin procedee nelimitate. Cele mai multe din organizaţiile teroriste s-au format în
deceniile 8 şi 9 ale secolului al XX-lea şi poartă, cel puţin formal, dar nu numai formal, ci şi în
esenţa lor, în concepţie şi în modul de acţiune, puternice amprente ideologice. Natura organizaţiilor
teroriste este foarte diversificată. Deşi par a se asemăna, organizaţiile teroriste se deosebesc unele
de altele, iar acţiunile lor rareori sunt concertate.25

De altfel, specificul acţiunilor teroriste constă în extrema lor particularitate, în caracterul

aparent aleatoriu şi în intensitatea mare a loviturilor pe unitate de timp, adică a violenţei.
Şi chiar dacă ele se aseamănă prin ferocitate şi lipsa oricărei măsuri, nu vin, totuşi, din acelaşi
arbore, nu au aceeaşi origine. Paradoxal, deşi mediul haotic le este favorabil, ele însele fiind un
mijloc de regenerare a acestuia, cele mai multe dintre actualele organizaţii teroriste nu sunt un
produs al stării de haos; ele au apărut mai ales în timpul războiului rece, sunt un produs al acestuia,
adică o prelungire a efectelor confruntărilor latente de atunci într-un mediu complex de insecuritate
şi teroare. Sunt şi organizaţii care au apărut înainte de războiul rece, dar şi câteva care au apărut
după acesta.

Raportate, deci, la cea mai recentă confruntare de nivel mondial – războiul rece –
organizaţiile teroriste se împart în26:
a) Organizaţii care au apărut înainte de războiul rece;
b) Organizaţii create în timpul războiului rece, ca instrumente ale acestuia;
c) Organizaţii care s-au format după războiul rece.
25
Gheorghe Vaduva, Terorismul…, op. cit. p. 50.
26
Gherghe Aradavoaice, Dumitru Iliescu, Dumitru Nita, Dan Laurentiu, Terorism, antiterorism, contraterorism, …op.
cit. p. 384.
Această clasificare se pare că nu spune mare lucru. Ea este însă foarte importantă, întrucât situează
fenomenul terorismului într-un spaţiu al confruntării globale, ceea ce facilitează procesul de
analiză şi de decelare a cauzelor şi determinaţiilor acestuia.

Principalele concluzii care se deprind din această clasificare sunt următoarele:

- în perioada de maximizare a ameninţărilor şi a intensificării riscurilor de confruntare, fenomenul
terorist se intensifică;
- organizaţiile teroriste, în condiţiile bipolarităţii, sunt puternic ideologizate, atât de o parte, cât şi
de cealaltă;
- cele mai multe din organizaţiile teroriste sunt folosite, în această perioadă, ca instrumente
asimetrice ale confruntării;
- şi de o parte şi de cealaltă se creează confuzii în ceea ce priveşte delimitarea terorismului de lupta
pentru eliberare naţională sau pentru democraţie;
- perioada bipolarităţii a favorizat, într-o oarecare măsură, terorismul de stat, sub toate formele
sale, de la dictatură militară sau politică la agresiune armată.

Din punct de vedere al resurselor de finanţare - unele cunoscute sau bănuite, altele
necunoscute -, organizaţiile teroriste se împart în27:
a. Organizaţii finanţate de unele state, inclusiv mari puteri;
b. Organizaţii finanţate de anumite cercuri de interese, fundaţii, corporaţii naţionale sau
transnaţionale;
c. Organizaţii care se autofinanţează din traficul de droguri, criminalitate, spargeri de bănci, jafuri
şi alte activităţi de acest gen.

De aici se desprinde concluzia că organizaţiile teroriste nu au, totuşi, o existenţă în sine, nu

sunt doar un rezultat al schizofreniei sociale, al degradării fiinţei umane. Ele sunt, totodată, şi
modalităţi de impunere a unui comportament favorabil anumitor acţiuni ilicite, de manifestare a
puterii, de reacţie virulentă, asimetrică la acţiuni şi presiuni care se consideră inacceptabile28.

Organizaţiile teroriste nu sunt de masă, nu au foarte mulţi membri. Ele se alcătuiesc în

funcţie de anumite interese sau de anumite porniri şi adună oameni dispuşi la orice, care au
convingeri foarte puternice, vecine cu obsesia, şi cu o inteligenţă remarcabilă. De aceea, ele sunt
foarte periculoase.

27
Ibidem, p. 384.
28
Ibidem.
II. TERORISMUL – FENOMEN AL CONTEMPORANITATI

2.1. Pericole şi ameninţări teroriste la început de secol

La început de secol, pericolele şi ameninţările teroriste sunt, după cele prezentate de

existenţa şi posibilitatea folosirii armelor de distrugere în masă, cele mai mari şi cele mai greu de
înţeles, de acceptat şi de gestionat. Lumea este înmărmurită în faţa unor astfel de pericole şi
ameninţări. Chiar şi instituţiile însărcinate cu asigurarea securităţii şi apărării persoanei,
proprietăţii, ordinii şi legii nu au găsit încă soluţii pentru gestionarea fenomenului terorist. Este
adevărat, acest fenomen face parte din tipologia crizelor politice, sociale, economice şi militare din
toate timpurile, dar el nu poate fi încă gestionat şi dezamorsat. Oricât de mulţi şi importanţi paşi au
fost făcuţi din 2001 până în prezent în investigarea şi combaterea acestui fenomen, inclusiv în
România, prin elaborarea unei strategii naţionale împotriva terorismului, el rămâne încă un mare
pericol pentru fiinţa umană, pentru societate, pentru economie ş instituţii.29

2.2. General şi specific în dinamica terorismului contemporan

Fără a avea structuri şi infrastructuri de mare anvergură şi baze de susţinere complexe şi

ultramoderne, teroriştii au dovedit, totuşi, că sunt în măsură să opereze în lumea întreagă. Ei
acţionează în Asia Centrală, în Asia de Sud-Est, în Japonia, în China, în Rusia, în Caucaz, în
Balcani, în Turcia, în Irak, în Orientul Apropiat, în Africa, în Europa Occidentală, dar, de la
atacurile din 11 septembrie 2001, mai puţin pe teritoriul Statelor Unite. Datorită măsurilor extrem
de riguroase luate de autorităţile americane, deşi rămâne încă vulnerabil la terorism, teritoriul
american nu a mai fost supus, din 2001 încoace, la atacuri teroriste de anvergură. Teroriştii n-au
încetat însă să-i atace pe americani şi pe prietenii şi aliaţii lor, oriunde au reuşit să o facă. Chiar
dacă Al-Qaeda şi multe alte organizaţii declară că ţintele lor predilecte sunt americanii şi tot ce ţine
de americani, realitatea este cu totul alta. Ofensiva americană împotriva terorismului a dat roade.
Teroriştii nu mai reuşesc să pătrundă atât de uşor pe teritoriul american. Seria de atacuri de
amploare de după 2001 s-a derulat pe alte meridiane, dar „performanţa“ din 2001 nu a mai fost
atinsă. Superputerea americană a fost stârnită, aproape în acelaşi mod în care a fost stârnită după
atacul japonez de la Pearl Harbor, şi, probabil, nu se va opri din acţiune decât atunci când
terorismul (un anumit tip de terorism) va fi distrus sau pus sub control.

29
Gheorghe Vaduva, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securitatii si apararii nationale, in conditiile
statului Romaniei de membru NATO, …op. cit. p. 6.
 Terorismul contemporan este, totuşi, preponderent, antiamerican şi antioccidental şi are
câteva caracteristici specifice, printre care cele mai importante considerăm că ar putea fi şi
următoarele30:
- spaţiile de generare şi de regenerare a reţelelor, organizaţiilor şi grupurilor teroriste sunt
tentaculare, cu filiale flexibile şi dinamice peste tot, dar cu preponderenţă în ţările occidentale şi în
zonele de falii strategice;
- baza de recrutare a teroriştilor se află îndeosebi în populaţia tânără, instruită şi chiar domiciliată
în Occident, inclusiv în România, care se simte frustrată, înstrăinată, discriminată şi nemulţumită şi
împărtăşeşte preceptele fundamentaliste şi extremiste, nu preţuieşte viaţa şi acceptă martiriatul şi
spiritul de sacrificiu în numele unor dogme care, pentru o parte din lumea lor, sunt indiscutabile;
- ţintele predilecte ale teroriştilor contemporani le reprezintă locurile publice, infrastructurile,
diferitele instituţii (occidentale sau care-i sprijină pe occidentali), de regulă, cele vulnerabile la
astfel de atacuri sau făcute să devină vulnerabile;
- sporeşte caracterul punitiv şi răzbunător, în numele unor cauze care vin din frustrări şi percepţii
deformate, dar şi din realităţi dramatice.

Terorismul nu poate fi pus sub autoritatea unor principii, teorii şi metode unitare. El
rămâne, în continuare, un război specific, în mozaic, caracterizat de acţiuni hoţeşti, precise, adică
punctuale şi extrem de violente, care vizează îndeosebi zonele cele mai vulnerabile şi urmăreşte
umilirea, înspăimântarea şi agresarea continuă şi surprinzătoare a oamenilor şi anumitor
comunităţi, precum şi distrugerea unora dintre instituţiile care sunt percepute ca satanice sau care
impun reguli şi realităţi considerate ca inacceptabile pentru spaţiul ce generează terorism.31

2.3. Aspecte psihologice ale strategiei terorismului contemporan

Terorismul reprezinta o strategie care se bazeaza – prin intermediul mass-media, a

martorilor oculari – pe impactul psihologic în rândul opiniei publice iar acest impact psihologic
devine mai important decât rezultatul actiunilor teroriste.32

În fapt, toate formele de lupta contin un element psihologic important care vizeaza atât
scaderea moralului inamicului prin îngrozire, cât şi întărirea fortelor proprii, a încrederii în sine si
a vointei de a lupta. Or intentia terorismului este de influentare a unui public având scopul de a
induce sentimentul de frica în populatie sau într-o parte a populatiei.
30
Ibidem, p. 24.
31
http://www.iranfocus.com/french/modules/news/article.php?storyid=393, Luc Chatel, L’Iran, Al-Qaïda et...
Dostoïevski.
32
Dr. Ion Suceava, Pavel Olaru – Miraj si realitate. Terorism, violenta, toxicomanie, Ed. Militara, Bucuresti 1985, p.
54.
 Un alt element esential al psihologiei teroriste este producerea unui soc masiv în rândul
populatiei prin intermediul unor atentate indiscriminatorii care induce populatiei ideea ca oricine
poate fi vizat, oricând, oriunde.

Aceasta duce la intimidarea populatiei, la fortarea ei de a lua atitudine fata de autoritati.

Aceasta amenintare difuza reprezinta un atu psihologic care trebuie luat în seama.
Un instrument al presiunii psihologice teroriste aplicate populatiei si regimului politic tinta îl
constituie provocarea.33

Atacurile teroriste tin sa atraga reactii represive din partea regimului. Masurile de
securitate care se iau – urmare a atacurilor teroriste – împreuna cu reactiile punitive afecteaza
parte a populatiei care nu este implicata în actiunile teroriste, guvernul devenind astfel nepopular.
Populatia se simte în nesiguranta, nemaiavând încredere în posibilitatea guvernului de a-i apara.
Neputinta guvernului de a actiona eficient în fata sfidarii teroriste, indiferent de raportul de forte
care este favorabil autoritatilor, reprezinta alt atu psihologic important în cadrul strategiei
grupurilor teroriste.34

Deşi factorii de stres ai terorismului sunt mai puţin copleşitori decât cei din timpul
razboiului clasic, ei au impact atât asupra victimelor directe cât si asupra martorilor pasivi la
distrugere. Actele teroriste produc rectii de stres datorita socului creat de eveniment, violarea
brusca a cadrului familiar si aparitiei sentimentului de pierdere a controlului.

2.4. Unele consideratii privind impactul terorismului asupra turismului mondial

Terorismul internaţional a crescut rapid între anii 1960-1971. După o scurtă perioadă de
linişte violenţele teroriste marchează începutul şi sfărşitul anilor 80. Anii 1990-2005 au fost
marcaţi de evenimente teroriste dar calamităţile naturale şi amploarea acestora sunt incomparabile
cu cele din anii precedenţi. Experţii speculează că teroriştii vor continua să-şi aleagă ţinte
vulnerabile şi că atacurile lor vor deveni mai nediscriminate. Terorismul va deveni o metodă
obişnuită de conflict armat iar marele public va fi, mai mult ca niciodată, un martor neputincios în
faţa acestor acte teroriste. Măsurile de securitate luate pentru prevenirea actelor teroriste riscă să
devină un element permanent şi cotidian al vieţii ca şi terorismul care se va înscrie într-o "rutină"
aproape "tolerabilă". Acest fapt este demonstrat de atacurile teroriste împotriva teritoriului
american‫ ׃‬bomba de la World Trade Center din 1993, bomba de la Oklahoma în 1995, bomba
33
Dr. Opan Maxim – Terorismul – cauze, efecte si masuri de combatere, Ed. Politica, Bucuresti 1989, p. 43.
34
Ibidem.
asupra unei baze americane în Arabia Saudită în 1996, bomba din parcul olimpic din Atlanta in
1996, bomba asupra aeroportului internaţional O-Hare Chicago din 1996, bomba şi distrugerea
World Trade Center in 2001.35

Terorismul contemporan se identifică prin mai multe caracteristici specifice care îl

diferenţiază de formele de acţiune teroristă din deceniile precedente:
1.) teroriştii marxişti leninişti ai anilor 70-80 au fost înlocuiţi în cea mai mare parte de
fundamentaliştii musulmani;
2.) Statele teroriste care procurau arme, bani, tehnică, s-au schimbat: Moscova, Sofia, Berlinul de
Est din anii 80 au fost înlocuite de Iran , Irak, Libia, Coreea de Nord, Siria, Sudan în anii 90;
3) Stabilirea conexiunilor între terorişti şi grupările lor a devenit mult mai dificilă;
4) Posibilităţile de utilizare a armelor de distrugere în masă ( biologice, chimice şi nucleare ) au
crescut considerabil;36

Ca răspuns la aceste ameninţări teroriste, mai multe ţări şi-au unit forţele în activităţi
antiteroriste, si-au adoptat arsenalul legislativ şi potenţialul lor de informaţie. Începând cu anul
1995 au fost organizate numeroase conferinţe multilaterale pentru a pune bazele unei strategii
antiteroriste la nivel mondial. În acelaşi timp, ţările care sunt ameninţate în mod direct şi-au
consolidat propriul arsenal legislativ. În anul 1996 preşedintele Clinton a semnat un act prin care
creşte în mod considerabil puterea statului federal în ceea ce priveşte lupta antiteroristă.

Actul terorist este rapid şi concis, atrage rapid atenţia publicului şi este puternic mediatizat.
Paradoxal, turismul şi terorismul au câteva trăsături comune: implică cetăţeni din diferite ţări şi
utilizează tehnologi de deplasare şi comunicare moderne. Dezvoltarea acestui tip de luptă armată
poate afecta intr-o manieră durabilă turismul internaţional şi poate modifica radical
comportamentul şi fluxul de turişti. În anumite ţări un terorism persistent poate afecta durabil
imaginea destinaţiei şi poate compromite pe termen lung activitatea turistică.37

Turismul suferă, în mod particular, când atacurile teroriste sunt prelungite şi îndeosebi când
actele teroriste au ca scop turiştii. Turiştii sunt percepuţi ca ambasadori ai ţării lor, ei sunt o ţintă
uşoară, ei sunt purtătorii unei încărcăturisimbolice ca şi reprezentanţi indirecţi a unui guvern ostil
sau indiferent. Teroriştii sunt perfect conştienţi de importanţa acţiunilor lor şi de impactul acestora
asupra populaţiei atunci când turiştii sunt răpiţi sau împuşcaţi. Situaţia va fi instantaneu
35
Dr. Opan Maxim – Terorismul – cauze, efecte si masuri de combatere, ...op. cit. 43.
36
Patriche D., Stremţan F., Ispas A., Patriche, I., Elemente de marketing turistic, Editura Global Media Image, Deva ,
2000, p. 54.
37
Ibidem.
dramatizată de mass media care va da o notorietate mondială conflictului dintre terorişti şi
guvernul respectiv.

Obiectivele teroriştilor sunt ideologice, strategice şi tactice. Obiectivele lor ideologice sunt
pe termen lung şi în contextul unei lupte naţionale. Obiectivele tactice motivate de interese
imediate sunt: locurile şi instituţiile turistice, turiştii însăşi, staţiunile sau locurile de rezidenţă ale
elitei politice, sociale şi economice ( acestea sunt adesea staţiunile turistice frecventate de clienţi
internaţionali ). Locurile cu potenţial turistic deosebit reprezintă unul din obiectivele teroriştilor.
Într-o manieră generală teroriştii au mult de câştigat atacând obiectivele turistice:
- Turismul simbolizează capitalismul iar dacă un stat adversar este atacat prin turiştii acestuia, acest
atac este de fapt un atac asupra statului respectiv;
- Un atac terorist asupra obiectivelor turistice duce la instabilitatea comerţului exterior permiţând
astfel teroriştilor de a da o lovitură indirectă economiei statului respectiv;
- Decizia turiştilor de a rămâne în ţara lor sau de a alege o destinaţie mai sigură, determină pierderi
economice substanţiale pentru ţările atacate de terorişti. Un exemplu în acest sens este Egiptul,
Spania, Anglia etc.38

Efectul terorismului a fost considerabil pentru turism. În 1985, peste 5 mil. de americani au
vizitat Europa iar în 1986 alţi 7mil. Peste 54% din turiştii americani şiau anulat rezervările pentru
Europa odată cu intensificarea atacurilor teroriste. Organizaţia mondială a turismului estimează că
pierderile la nivel de încasări din turismul internaţional, se ridică la cifra de 105 bilioane de dolari.
O parte din turişti percep loviturile teroriste date asupra unui stat ca un risc pentru întreaga regiune.
Este posibil astfel să rezulte un declin al turismului atât în statul afectat de atacurile teroriste,
precum şi în statele vecine acestuia. Un factor esenţial în determinarea comportamentului turistic în
faţa ameninţărilor teroriste, îl reprezintă mass media. În anumite state aceasta serveşte intereselor
terorismului de ex. postul de televiziune Al Jazerra .39

Evenimentele tragice din 11 septembrie a influenţat turismul din toate regiunile din lume.
În 2001, dezvoltarea turismului mondial a fost redusă, iar sosirile internaţionale au scăzut cu 0,6%
sub efectul atacurilor teroriste şi a scăderii economice a marilor pieţe turistice emitente.
Regiunile turistice din liume au fost afectate in mod inegal ‫ ׃‬Asia de Sud ( - 24% in septembrie-
decembrie 2001), America ( - 20% în aceeaşi perioadă ), Orientul Mijlociu ( -11% ). Pe ansamblu,
în anul 2001 scăderea a fost de 6% pentru America şi Asia de Sud, de 3% pentru Orientul Mijlociu,
de 0,6% pentru Europa. Din contră Asia de Est şi Pacificul au beneficiat de o creştere de 5% iar

38
www.world-tourism.org
39
Ibidem.
Africa de 4%. În anii care au urmat terorismul a avut efecte deloc neglijabile asupra activităţii
turistice.
- În Egipt, atentatul de la Cairo ( sept. 1997 ), apoi atentatul de la Luxor a afectat drastic turismul
care era dealtfel în plină dezvoltare. Anul 1998 a fost un an în regres în ceea ce priveşte turismul de
aproximativ 13%. Recuperarea a fost rapidă cu un progres de 40% pentru 1999. La fel ca multe ţări
din Orientul Apropiat, Egiptul a fost afectat şi el de atentatele din 11 septembrie 2001. Ţara a
încheiat anul cu o creştere de 15,6% în ceea ce priveşte frecvenţa turistică. Nu putem să nu
amintim aici şi atentatul de la Sharm El Sheic din anul 2006.
- În Turcia , anul 1999 a fost un an de regres din punct de vedere turistic. Atentatele din această
ţară au declanşat multe anulări şi au determinat un număr mare de călători să renunţe la zboruri.
Seismul din 17 august a făcut ca Turcia să apară ca o destinaţie riscantă.40

Măsuri recomandate pentru securitatea turismului

Aceste măsuri au fost aprobate de Ansamblul General al Organizaţiei mondiale de turism în cea
de-a noua sesiune care a avut loc la Buenos Aires, Argentina în 30 sept- 4 oct 1991.41

Domenii de aplicare

1) Măsurile recomandate turismului au ca scop de a garanta securitatea, în mod special a turiştilor

şi excursioniştilor internaţionali, de aceste măsuri beneficiind de asemenea şi turiştii naţionali;
2) Înainte de a prezenta măsurile recomandate, prin turişti internaţionali, numiţi simplu turişti, se
înţeleg toate persoanele:
a) care călătoresc într-o altă ţara decât ţara de rezidenţă;
b) a căror motiv principal de călătorie este o vizită, un sejur turistic pentru o perioadă mai mică de
un an;
c) care nu exercită o activitate de remunerare în ţara vizitată;
3) Termenul de turist nu se aplică persoanelor care intrate într-o ţară pentru a efectua o vizită sau
un sejur turistic caută să-şi prelungească vizita sau sejurul lor în scopul de a obţine rezidenţă în ţara
respectivă sau exercită o activitate de remunerare;
4) Măsurile recomandate nu trebuie interpretate într-un mod prin care să favorizeze persoanele care
abuzează de statutul lor de turişti în special în comiterea de acţiuni criminale grave, cum ar fi

40
www.world-tourism.org …op. cit.
41
http://geotourweb.com
atentatele la securitatea psihică a altor persoane, participarea la crime organizate, acte de terorism,
trafic de
stupefiante sau furturi de bunuri culturale;
5) Nici una din măsurile recomandate nu trebuie interpretată ca o limitare a intereselor şi
drepturilor la securitate şi protecţie a turiştilor interni sau a prestatorilor de servicii turistice;
6) Nici una din măsurile recomandate nu trebuie interpretată intr-un mod prin care se limitează sau
se denaturează legislaţiile naţionale şi acordurile internaţionale, în ceea ce priveşte drepturile,
privilegiile şi datoriile străinilor, prevenirea criminalităţii şi comportarea delicvenţilor.42

Măsuri preventive43
1) Fiecare stat va trebui să evalueze şi să controleze gravitatea pericolelor care ameninţă , pe
teritoriul propriu, viaţa, sănătatea, bunurile şi interesele economice ale turiştilor şi să stabilească o
politică naţională de securitate a turismului.
2) Fiecare stat va trebui să ia măsuri pentru:
a) identificarea potenţialelor riscuri, conform cu tipul călătoriei, destinaţia şi obiectivele turistice;
b) adoptarea de norme şi practici de securitate pentru echipamentele şi obiectivele turistice
insistând în special asupra:
- protecţia împotriva incendiilor
- securitatea alimentară
- condiţiile sanitare şi de sănătate
- protecţia mediului
c) garanţia că obiectivele şi aşezările turistice sunt protejate de forţe de ordine, în scopul ca toate
actele delictuoase care au ca obiectiv turiştii, să poată fi detectate şi prevenite;
d) furnizarea unei documentaţii în ceea ce priveşte securitatea turistică, în special pe următoarele
probleme:
- reglementări de bază relative la securitatea turiştilor
- practicarea securităţii în locaţiile destinate transportului de turişti ( aeroport, gară, staţii de
autobuz, alte terminale pentru transport)
- prevenirea eventualelor ameninţări asupra obiectivelor şi staţiunilor turistice
- prevenirea eventualelor riscuri în ceea ce priveşte sănătatea şi informarea asupra modului de a se
proteja
- servicii de asistenţă puse la dispoziţia turiştilor în cazul în care aceştia au nevoie

42
Kotler, Ph., Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 2005, p. 34.
43
Patriche D., Stremţan F., Ispas A., Patriche, I., Elemente de marketing turistic…, op. cit. p. 54.
e) protejarea turiştilor împotriva traficului ilicit de stupefiente şi vegherea ca mijloacele de
transport utilizate de turişti să nu fie utilizate pentru transportul ilicit sau contrabandă cu
stupefiante;
f) personalul ce deserveşte unităţile şi serviciile turistice trebuie format în conformitate cu
problemele de securitate din turism;
g) stabilirea unor reguli care să determine responsabilitatea civică a turiştilor asupra obiectivelor
turistice, iar informaţiile referitoare la acestea să poată fi obţinute cu uşurinţă de către turiştii şi
reprezentanţii acestora;
h) înfiinţarea unor politici şi servicii naţionale în ceea ce priveşte sănătatea turiştilor.

Facilităţi de sprijin pentru turişti44

1) Urmărirea persoanelor vinovate de acte delictuoase împotriva unor personae sau turişti. Statele
trebuie să faciliteze turiştilor posibilitatea de a se asocia în aceste urmăriri în special în cazul
infracţiunilor foarte grave. Un turist trebuie să aibă aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statului în care
s-a comis infracţiunea.
2) Protecţia consumatorilor şi rezolvarea pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre turişti şi
prestatorii de servicii turistice
a) Statele trebuie să publice reguli pentru protecţia consumatorilor în domeniul turismului, care să
ţină cont de diferitele tipuri de consumatori cum ar fi:
- Turiştii care călătoresc individual, respectiv cei care sunt întro relaţie contractuală directă cu
prestatorii de servicii turistice individuale;
- Turiştii care au cumpărat, prin negociere, un ansamblu de prestări turistice pregătite de un
organizator de turism;
b) Pentru turiştii care călătoresc cu titlu individual, statele trebuie să se angajeze în instituirea unor
proceduri definite clar care să permită o rezolvare rapidă a neînţelegerilor în care sunt implicaţi
consumatorii, şi să desemneze organisme la care turiştii să poată avea acces pentru a-şi depune
plângerile în calitatea lor de consumatori;
c) Statele trebuie să se angajeze de asemenea în a determina cu claritate responsabilităţile ce revin
în mod obligatoriu organizatorilor, detailiştilor sau prestatorilor direcţi în caz de nerespectare a
serviciilor ce figurează în contract.45
3) Asistenţă medicală de urgenţă a turiştilor Starele trebuie să se angajeze în desemnarea sau
indicarea serviciilor de sănătate publice sau private pentru turişti şi să pună la dispoziţia turiştilor
sau reprezentanţilor acestora toate informaţiile necesare în acest domeniu;

44
Kotler, Ph., Managementul marketingului, …op. cit. p. 34.
45
Ibidem.
4) Accesul turiştilor la reprezentanţii diplomatici şi consulari ai ţării lor precum şi la serviciile de
legătură cu străinătatea. Statele trebuie să ia măsuri pentru:
a) facilitarea acestui acces atunci când un turist caută să obţină ajutor şi sfatul ţării sale în caz de
urgenţă;
b) informarea reprezentanţilor diplomatici sau consulari ai ţării din care provine turistul, sau direct
familia sa atunci când un turist este victima unei catastrofe naturale, un accident grav sau a unei
agresiuni serioase, sau atunci când a suferit o gravă problemă de sănătate şi în consecinţă se află în
incapacitatea de a contacta el însuşi familia sau reprezentanţii diplomatici;
5) Repatrierea turiştilor46
Statele trebuie să ia măsuri pentru:
a) repatrierea turiştilor în ţara lor de origine atunci când aceştia sunt victima unei catastrofe
naturale, accident, agresiuni sau probleme de sănătate şi care , din cauza sănătăţii lor se găsec în
imposibilitatea de a-şi continua călătoria sau sejurul turistic şi în plus nu sunt capabil să se întoarcă
în ţara lor de origine;
b) facilitatea repatrierii corpurilor turiştilor decedaţi în cursul unui voiaj.

2.5. Tendinţe actuale ale mişcărilor teroriste

Evoluţia fenomenului terorist în cursul ultimilor ani a evidentiat noi tendinte majore în
ceea ce priveşte modalitatea de acţiune:
- tendinta de a organiza atacuri împotriva unor mari aglomerari urbane;
- tendinta de a organiza atacuri cu substante letale;
- tendinta de a organiza atacuri care sa puna în pericol economiile nationale, prin detonarea unor
bombe în centre financiare si comerciale de mare importanţă;
- escaladarea atacurilor soldate cu luarea de ostatici în scopul de a obtine fonduri de la familie,
guverne;
- intensificarea colaborarii între grupari teroriste şi grupari ale crimei organizate;
- proliferarea actelor de terorism prin sacrificiu. Amploarea deosebita luata de aceste procedee de
acţiune şi are originea în factori de ordin psiho-social si în fanatismul caracteristic terorismului din
lumea contemporana.47

46
Kotler, Ph., Managementul marketingului, …op. cit. p. 34.
47
Gherghe Aradavoaice, Dumitru Iliescu, Dumitru Nita, Dan Laurentiu, Terorism, antiterorism, contraterorism, Ed.
Antet, Bucureşti, 1997, p. 38.
2.6. Viitorul terorismului

Însumat, luat adică la nivelul efectelor psihologice şi nesiguranţei cetăţeanului, terorismul

este un fenomen, este un război. Dar micile grupuri teroriste, chiar şi or ganizaţiile teroriste (care
numără de la câţiva membri la câteva zeci, rareori sute de membri), nu sunt forţe sociale
reprezentative.
Acţiunile şi mişcările teroriste nu pot fi încadrate în mari ideologii, în mari mişcări de idei.
Nici chiar cele care ţin de fundamentalismul islamic.

Există patru categorii de cauze ale terorismului:

• cele care ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională,
etnică, culturală şi chiar individuală;
• cele care ţin de criza de sistem politic (regimuri totalitare, dictaturi militare), de lupta pentru
putere şi pentru impunerea autorităţii (de stat, de partid, de grup, de interese);
• cele care ţin de mondializarea haosului în folosul lumii interlope şi cercurilor de interese
(economice, politice şi financiare) ce nu vor să se supună autorităţii dreptului internaţional;
• cele care ţin de natura umană (sentimentul înstrăinării, degradarea condiţiei umane, îmbogăţire,
influenţă etc.).48

Elemente de sociologie a terorismului:

• mişcările teroriste sunt efectuate, în general, de persoane tinere (majoritatea teroriştilor şi a

membrilor organizaţiilor de tip terorist au sub 30 de ani);
• teroriştii din extrema dreaptă sunt recrutaţi îndeosebi dintre bărbaţii din rândul claselor sărace,
din lumea a treia şi rareori din mediul intellectual pur;
• majoritatea teroriştilor din extrema dreaptă trăiesc în oraşe mici şi sunt credincioşi, chiar fanatici;
• în mişcările de extremă stângă sunt admise şi femei (până la o treime), iar recrutarea teroriştilor
se face din clasa burgheză mijlocie şi înaltă, trăiesc în mari oraşe şi sunt, în genere, necredincioşi
sau, în orice caz, fără să aparţină unei anume religii.49

48
Centrul de Studii Strategice de Securitate, TERORISMUL. DIMENSIUNE GEOPOLITICĂ ŞI
GEOSTRATEGICĂ. RĂZBOIUL TERORIST, RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI, Editura AISM,
Bucureşti, 2004, p. 18.
49
Ilie Badescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, Ed. Eminescu, Bucureşti,
1996, p. 704.
Elemente de psihologie a mişcărilor teroriste:

• parte din terorişti sunt personalităţi dezechilibrate, cu ambiţii foarte mari, invers proporţionale cu
capacităţile lor reale, care dispreţuiesc viaţa;
• persoane cu idei fixe şi convingeri inşanjabile;
• teroriştii din cadrul mişcărilor de extremă stângă au obsesia grupului, a colectivităţii, manifestă
devotament excesiv faţă de sloganuri, precepte, idei etc.;
• teroriştii din cadrul mişcărilor de extremă dreaptă rămân cel mai adesea în identităţi slab
organizate, chiar dezorganizate, nu comunică cu exteriorul incintei, au o imagine fixă amic-inamic,
cred în ritualuri simbolice, în jurăminte de răzbunare, în justiţia poporului, în pedepsirea
trădătorilor, în clipa judecăţii etc.;
• liderii întreţin acest spirit şi creează un cult în jurul lor; ei se consideră aleşi, unşi, trimişi să facă
dreptate, să negocieze etc.50

Există mai multe feluri de terorism

• cel care critică, în mod spectaculos, prin toate mijloacele posibile, societatea, autoritatea şi
promite că va schimba lumea, pedepsindu-i pe „ticăloşi“ şi pe „necredincioşi“ şi instaurând o altă
societate;
• cel care vizează răzbunarea împotriva vinovaţilor;
• cel care urmăreşte întoarcerea la origini şi distrugerea civilizaţiei actuale care a degradat mediul
şi omenirea;
• terorismul punitiv.51

De aceea, acţiunile teroriste vizează:

• atacarea unor simboluri, monumente, cimitire, clădiri importante, poduri, complexe arhitecturale;
• să demonstreze lumii că există o forţă deasupra statelor, armatelor, partidelor, instituţiilor şi
ordinii existente, care-i va pedepsi pe toţi cei ce nu cred în ea;
• să provoace reacţii virulente ale autorităţilor pentru a le putea acuza şi a atrage în felul acesta de
partea lor opinia publică;
• să provoace panică şi nesiguranţă;

50
Dr. Ion Suceava, Pavel Olaru – Miraj si realitate. Terorism, violenta, toxicomanie, Ed. Militara, Bucuresti 1985, p.
55.
51
Gherghe Vaduva, Terorismul, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Bucuresti, 2002, p. 54.
• să creeze impresia că există o zi de apoi şi că ea nu este prea departe.

Astfel, unele mişcări teroriste – mai ales cele care vin dinspre zona ideologică marxistă –
speră să provoace revoluţia mondială sau o formă foarte violentă a acesteia. Dar formele acestea de
terorism politic şi ideologic nu mai sunt atât de acute după încheierea războiului rece. De aici nu se
desprinde concluzia că acest tip de terorism a încetat, ci doar aceea că îşi caută noi forme de
exprimare, cum ar fi cele care ţin de ciberterorism sau de terorismul mediatic. Însă, deocamdată,
aceste tipuri de terorism nu sunt prea agreabile, întrucât nu vizează spectaculosul, sunt invizibile
şi, deci, nu înspăimântă.52
Mişcările teroriste proliferează şi se diversifică. Cu toată reacţia relativ unitară a lumii
civilizate împotriva terorismului, nu se poate spune că efectul va fi foarte mare şi că, într-un timp
relativ scurt, va duce la eradicarea acestei ameninţări. Dimpotrivă, cu cât lumea devine mai
complexă, cu atât ameninţările de tip extremist (între care se diferenţiază net cele teroriste) vor fi
mai numeroase.
Mulţi teoreticieni definesc terorismul ca războiul celui slab împotriva celui puternic. Aceste
definiţii sunt relative şi vin, de regulă, din partea celor puternici. La originea sa, terorismul a fost
un mijloc al celor puternici pentru supunerea celor slabi. Nici acum nu se poate spune că o astfel de
perspectivă a dispărut. Acţiunile unora dintre ţările occidentale sunt percepute în multe locuri de pe
planetă ca fiind de tip terorist. În condiţiile actuale, terorismul este, deopotrivă, acţiune (sau
reacţie) a celui slab împotriva celui puternic, dar şi acţiune a celui puternic pentru a-şi extinde
puterea.53

Tendinţele în evoluţia mişcărilor de tip terorist îmbracă un spectru foarte larg,

având, în general, următoarea configuraţie:
- recrudescenţa violenţei;
- intensificarea loviturilor asupra punctelor vulnerabile ale societăţilor şi, deopotrivă, asupra
zonelor vitale;
- folosirea pe scară largă a terorismului extrem, a terorismului kamikaze;
- diversificarea mijloacelor teroriste, folosirea loviturilor la distanţă;
- apariţia probabilă a terorismului genetic;
- dezvoltarea ciberterorismului şi utilizarea loviturilor de tip cosmic (spre exemplu, ar putea fi
folosite sistemele HAARP pentru crearea unor lentile în ionosferă prin care să pătrundă razele
cosmice care sunt distructive).

52
Gherghe Vaduva, Terorismul, ... op. cit. p. 54.
53
Ibidem.
 Este posibil ca, în viitor, tipurile de terorism cu care s-ar putea confrunta lumea
să evolueze pe următoarele paliere:
- terorismul politic (terorismul puterii);
- terorismul identitar;
- terorismul infracţional;
- ciberterorismul;
- terorismul economic;
- terorismul cosmic;
- terorismul genetic;
- terorismul sexual.54

Terorismul politic este acelaşi de când e lumea. El nu se schimbă niciodată. Nici mijloacele
nu suferă schimbări radicale. Mereu vor fi folosite asasinatul politic, hărţuirea sângeroasă, luarea
de ostatici, satanizarea liderilor şi, bineînţeles, lovitura armată.

Terorismul identitar, care, într-un fel, este cel clasic, cel protestatar, s-ar putea să aibă ca
principali actori identităţile de tip etnic şi religios, grupuri extremiste, alte grupuri în general
antisociale şi, mai ales, entităţi care se situează pe poziţii de neacceptare a ordinii post-haos şi cu
atât mai puţin a noii ordini mondiale.
Ciberterorismul cunoaşte deja o evoluţie care începe să îngrijoreze. El vizează nu doar
reţelele Internet, ci şi iniţierea unor „lovituri de decapitare“ fără precedent. Este vorba de atacarea
bazelor de date, a sistemelor de conducere şi mai ales a sistemelor de securitate nucleară, biologică
şi financiară.

Şi în viitor, terorismul economic (cu finalitate în domeniul economic) va ocupa un loc

important. El va veni, pe de o parte, din rândul lumii interlope, care doreşte să prelungească starea
de haos, şi, pe de altă parte, din partea unor cercuri politice şi economice care doresc să se menţină
cu orice preţ în vârful ierarhiei economice.

Terorismul cosmic nu-şi anunţă încă o prezenţă prea apropiată. Cosmosul este stăpânit (atât
cât e stăpânit) de un număr limitat de ţări, iar bătălia pentru el nu are, deocamdată, decât o un
obiectiv strategic global. Terorismul cosmic va apărea în momentul când cosmosul va fi un spaţiu
din care se va putea acţiona cu uşurinţă oricând şi împotriva oricui. Iar acest timp nu este prea
departe. Lumea nu are nici un fel de protecţie anticosmică.

54
Gherghe Vaduva, Terorismul, ... op. cit. p. 54.
 Terorismul genetic va fi, probabil, cel care va atenta la informaţia prin care se transmite
viaţa. Terorismul genetic ar putea fi încadrat şi în ceea ce numim bioterorism. Totuşi, terorismul
genetic – care nu va întârzia să apară – nu este doar folosirea unor mijloace de atac biologic
împotriva vieţii umane sau animale. El este un atac asupra informaţiei ereditare şi vizează nu doar
uciderea, ci şi crearea unor mutanţi, schimbarea naturii, distrugerea populaţiilor, a speciilor, a
vieţii.

Terorismul sexual a luat o amploare fără precedent. În afara traficului cu carne vie, care se
practică deja la nivel planetar, este vorba de proliferarea reţelelor pedofile, a prostituţiei şi
industriei porno, care, exacerbate, pot duce efectiv la degradarea fiinţei umane.

Terorismul este o ameninţare omniprezentă şi necesită un răspuns omnipresent şi

omnipotent. Această ameninţare vizează, în principiu, valorile democratice şi, deci, reclamă un
răspuns în respectul acestor valori.55

Terorismul este favorizat de câteva realităţi, între care:

• fracţionarea tot mai accentuată a societăţilor, chiar şi a entităţilor naţionale, apariţia şi proliferarea
intereselor care impun violenţa;
• izvoarele etnice şi naţionaliste din ce în ce mai puternice ale terorismului;
• plictisul societăţilor bogate;
• proliferarea climatului şi implicit a mediului de violenţă gratuită: filme de acţiune,
comportamentul de la meciurile de fotbal, din mediul şcolar, din cartiere, de pe stradă;
• costurile reduse ale terorismului, în comparaţie cu efectele sale spectaculoase;
• accesul posibil la tot felul de armamente, inclusiv la arme de distrugere în masă (la materiale
nucleare, chimice şi biologice);
• intelectualitatea, sărăcită, dispreţuită şi umilită, ar putea genera elemente care să înarmeze
terorismul cu mijloace şi idei greu de contracarat;
• diminuarea autorităţii statelor naţionale şi proliferarea atitudinilor şi atacurilor împotriva marilor
entităţi naţionale şi a valorilor acestora, încurajate de media şi de cercurile interesate în menţinerea
stării de haos.56

III. MANIFESTAREA TERORISMULUI IN AMERICA SI EUROPA

55
Gherghe Aradavoaice, Dumitru Iliescu, Dumitru Nita, Dan Laurentiu, Terorism, antiterorism, contraterorism…op.
cit. p. 76.
56
Ibidem.
3.1. Ce reprezinta azi America si Europa ?

Atunci când ne propunem să vorbim despre relaţiile dintre Europa şi America, cred că este
firesc să vedem, înainte de toate ce reprezintă cele două puteri, cum se poziţionează acestea pe plan
mondial, care sunt elementele ce le apropie sau le despart şi care ar putea fi perspectiva realizării
unei agende comune în viaţa internaţională.

SUA şi Europa nu sunt nişte actori oarecare pe scena vieţii politice mondiale: după
prăbuşirea URSS, America a devenit singura superputere a lumii, iar Europa este pe cale să devină
şi ea un important actor global (global player).

Să vedem unde se află, azi, Statele Unite ?

În lucrarea „Istoria Statelor Unite (Istoria unui popor liber)”, apărută, în 1946, la Editura
Cartea Românească, doi istorici americani, Allan Nevins şi H.S. Commanger, făceau următoarea
afirmaţie: „America a ieşit din obscuritate şi a intrat în istorie abia acum patru secole. Este cea mai
nouă dintre marile naţiuni, totuşi din multe puncte de vedere este
cea mai interesantă naţiune”57 .
Peste o jumătate de secol, fostul secretar al Departamentului de Stat, Henry Kissinger, avea
să spună într-o lucrare de referinţă că, „în zorii noului mileniu, Statele Unite se bucură de o
preeminenţă cu care nu ar fi în măsură să rivalizeze nici cele mai mari imperii din trecut. Fie că
este vorba de armament sau dinamism economic, de ştiinţă sau tehnologie, de învăţământ superior
sau cultură populară, America exercită un ascendent fără precedent asupra ansamblului planetei”58
. Titlul original al lucrării era „Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacy for the
21st century”, tradusă, în franceză sub titlul mult mai sugestiv şi mai potrivit: „La nouvelle
puissance Americaine”. Acesta a fost drumul parcurs de America în patru secole şi jumătate: de la
o naţiune abia formată, la cea mai puternică şi influentă naţiune a lumii.

La sfârşitul secolului trecut, Statele Unite au jucat un rol greu de înlocuit în stabilitatea
lumii:
- Au arbitrat conflicte în mai multe puncte fierbinţi ale globului: Orientul Apropiat; Asia (conflictul
dintre India şi Pakistan în problema Caşmirului); Europa(Cipru, Bosnia- Herţegovina);

57
Allan NEVIS, H. S. COMMAGER, Istoria Statelor Unite -Istoria unui popor liber, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1946, p.3.

58
Henrz KISSINGER, La nouvelle puissance Americaine,Fazard, 2003, p.13.
- Şi-au permanentizat prezenţa militară în puncte strategice ale planetei şi au creat protectorate,
interpunându-se între diverse grupuri etnice în Europa şi Africa, Kosovo, Etiopia, Somalia;
- America se consideră sursă şi garant al instituţiilor democratice, erijându-se în judecători
imparţiali în problematica apărării drepturilor omului, desfăşurarea alegerilor şi funcţionarea
statului de drept;
- Au dominat sistemul financiar internaţional, dispunând de cel mai important rezervor de capital,
precum şi de o piaţă atrăgătoare pentru investiţii şi exporturi străine;
- Cultura americană şi-a impus norme în materie de gusturi şi preferinţe lumii întregi, fie că este
vorba de filme, muzică, dans, fără a mai vorbi de INTERNET, media şi „civilizaţia Mc.Donald”.

Cu toate acestea, în ultimul deceniu al secolului trecut, America a fost cuprinsă de un val
de pesimism, urmare îndeosebi slabelor performanţe economico-sociale. Datele sunt semnificative:
salariul real şi productivitatea în scădere; companiile americane mai puţin competitive pe piaţa
mondială; locurile de muncă ale „gulerelor albe” (white-collar) mai nesigure; infrastructura în stare
de prăbuşire; deficitul federal în creştere; sistemul sanitar şi de educaţie în suferinţă; oraşe
nesigure; prăpastia dintre bogaţi şi săraci lărgindu-se. Nu întâmplător, această preocupare a dat
naştere, în America, unei şcoli de gândire, numită „declinism”59 pentru a sugera că ceva
fundamental rău se întâmplă cu economia americană. Concluzia era aceea că până când aceste
probleme nu vor fi rezolvate, economia SUA nu va fi competitivă pe pieţele mondiale, iar cetăţenii
săi nu vor beneficia de un standard de viaţă adecvat.

Criticii acestei şcoli consideră însă că problema reală a Americii nu este atât declinul
propriei economii, cât, mai ales, avansul irezistibil al celorlalte naţiuni industrializate din Europa şi
Asia care făcea să crească competiţia într-o lume pe cale de globalizare. În acelaşi timp, creşterea
inegalităţilor sociale din societatea americană avea implicaţii socio-economice directe (în 1989, 1%
din familiile americane deţineau 37% din avuţia ţării).60

Sfârşitul războiului rece a făcut loc procesului de globalizare, în care – potrivit unor autori –
securitatea economică capătă un rol preponderent în raport cu aspectele militare. În acest sens, unii
economişti americani apreciază că, în secolul XXI, geopolitica va ceda locul geoeconomiei. În
geoeconomie – spune Edward Luttwak de la Centrul de Studii Strategice şi Internaţionale din
Washington, puterea reală „o reprezintă capitalul, penetrarea pieţelor înlocuieşte bazele şi
garnizoanele străine (…). Echivalentul armelor nucleare strategice, sau cu alte cuvinte armele

59
Michael Prowse , Is America in Decline ?, în Harvard Business Review, July-August 1992, p.34.
60
Ibidem.
superputernice care sunt periculoase pentru a fi folosite, pot fi comparate cu politicile industriale şi
de investiţii. Instrumentul zilnic, puternic dar mult mai flexibil, este accesul pe pieţe”61.
Iar la capitolul economie, pe ansamblu, America stătea bine. Oricum, de la puterea economică şi
până la cea militară, Statele Unite reprezintă cea mai importantă forţă a lumii de azi.
Autodizolvarea şi prăbuşirea imperiului sovietic i-au conferit Americii un nou statut, la nivel
planetar, dar şi noi responsabilităţi. „Niciodată, în istoria modernă – scria reputata publicaţie
germană – Der Spiegel – nu a existat o ţară care să domine lumea, atât de total precum o face azi
SUA …. America este un fel de Schwarzeneger al politicii internaţionale: arătându-şi muşchii,
băgăreaţă, intimidând (…) Americanii, în lipsa unor limite puse lor de cineva sau de ceva,
acţionează ca şi cum ei ar deţine un fel de «blank cheek» în «Mc World-ul»lor”62.

La rândul său, fostul ministru francez de externe, Hubert Vedrine, afirma în 1999 că
„supremaţia americană de azi se exercită atât asupra economiei, a monedei, a tehnologiei, a
domeniilor militare, cât şi asupra modurilor de viaţă, a limbii şi produselor culturale de masă care
îneacă lumea, modelând gândurile şi fascinându-i până şi pe adversarii Statelor Unite (…)
Fideli în privinţa a ceea ce gândeşte America despre ea însăşi şi a restului lumii de două secole
încoace, cea mai mare parte a responsabililor importanţi sau marilor analişti nu se îndoiesc nici un
moment că Statele Unite sunt „naţiunea indispensabilă” şi că aceasta, în interesul umanităţii,
trebuie să rămână preponderentă”63 . De altfel, Hubert Vedrine este autorul cunoscutei expresii care
definea SUA ca fiind o „hyper-putere”. În lucrarea „Les cartes de la Franmce à l’heure de la
mondialisation”, apărută la Paris în 2000, Vedrine afirma că „Printre cele 189 de ţări cât număra
lumea în prezent, există una care formează singură o categorie, în ciuda egalitarismului formal al
Naţiunilor Unite: Statele Unite sunt singura şi unica hyper-putere (…).
Această situaţie este fără precedent – şi se întreabă autorul: „care este imperiul care să fi
subjugat înainte întreaga lume, inclusiv pe adversarii săi”64.
Merită să fie subliniat că puterea Americii nu rezidă doar în forţa sa militară, politică şi
economică (hard power), aşa cum se crede uneori, ci şi în puterea de atracţie a modelului sau
„visului american”, îndeosebi asupra adolescenţilor, în dinamismul societăţii americane şi
posibilităţile de afirmare a individului (soft power).
Această putere constituie rezultatul unei combinaţii de vitalitate economică şi umană, de
creativitate culturală şi tehnologică, de mituri bine întreţinute şi realităţii provocatoare.

61
Thomas A Stewart, The new face of American Power, Future, July 26, 1993, p.71.
62
Der Spiegel, mai 2003.
63
Hubert Vedrine , Discurs inaugural la Conferinţa Institutului francez de Relaţii Internaţionale, „Vers le XXIe
siecle”, ţinută la Paris, la 3 noiembrie 1999.
64
Hubert Vedrine, Les cartes de la France à l’heure de la mondialisation, Fayard, Paris, 2000, p.9.
Ce reprezintă Europa ?
Europa geografică este un continent care, potrivit expresiei generalului de Gaulle, se întinde
de la Atlantic la Urali. Din punct de vedere politic, ea cuprinde cele 46 de state membre ale
Consiliului Europei.
Până în urmă cu câţiva ani se aprecia că, în sensul cel mai larg, Europa este o civilizaţie
unitară, derivată dintr-o tradiţie creştină împărtăşită. Acum, o asemenea evaluare este depăşită,
urmare încorporării şi a dimensiunii musulmane. Albania, Turcia, Azerbaijan şi o parte din Bosnia-
Herţegovina sunt musulmane.
O definiţie occidentală a Europei a fost asociată cu Roma şi moştenirea sa istorică –
catolicismul. Dar tradiţia creştină a Europei a înglobat de asemenea Bizanţul şi tradiţia sa ortodoxă.
De aceea, pe bună dreptate, actualul Papă, Ioan Paul al II-lea, vorbea despre catolicism şi
ortodoxism ca despre doi lobi ai aceluiaşi plămân – creştinismul. Aşadar, civilizaţia europeană este
mai mult decât . Europa lui Carol cel Mare, adică Europa occidentală.

După dispariţia sau prăbuşirea marilor civilizaţii orientale şi nord africană-chineză,

mesopotamiană, asirobabiloneană sau egipteană – Europa a devenit leagănul noilor civilizaţii:
greco-romană, bizantină, germanică. Din Europa au pornit marile descoperiri geografice şi tot aici
au avut loc primele revoluţii burgheze, precedate de Iluminism şi Renaştere.65

Aici s-au creat primele state naţionale centralizate. Într-o lucrare apărută în 1998 întitulară
„The wealth and poverty of Nations”, David Landes spune că „în ultima mie de ani, Europa a
constituit motorul dezbvoltării şi al modernizării”. La rândul său, omul politic american Zbigniew
Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Carter, în cartea
sa „Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice”, publicată în
1997, afirma că „în ultimii 500 de ani, Europa a fost centrul de putere a lumii”. Pe căi diferite, în
perioade diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de la extremitatea ei vest-europeană – au
pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii”.66

Atunci când vorbim de Europa, nu putem omite faptul că ea a cunoscut inchiziţia şi

războaiele religioase, cele două conflagraţii mondiale şi fascismul. Sfârşitul celui de-al II-lea
război mondial a însemnat pentru Europa nu numai zdrobirea fascismului german, care
urmărea instaurarea dominaţiei mondiale, ci şi separarea continentului în cele două blocuri militar-
politice şi economice opuse. De o parte, , în Răsărit, Pactul de la Varşovia şi CAER-ul; de cealaltă

65
Thomas A Stewart, The new face of American Power, Future, July 26, 1993, p.71.
66
Ibidem.
parte, în Vest, Consiliul Europei, NATO şi Comunitatea Economică Europeană devenită, ulterior,
Uniunea Europeană.

Să vedem acum harta politică a Europei de azi:

- 25 de ţări sunt membre ale Uniunii Europene; Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea
Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, R. Cehia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria;
- două ţări, respectiv România şi Bulgaria vor adera la Uniune la 1 ianuarie 2007;
- Turcia, care a solicitat aderarea în urmă cu mai bine de 30 de ani are un Acord de Uniune Vamală
cu UE şi este candidat la aderare. Comisia Europeană, în Raportul de evaluare pe 2004, a dat un
Aviz pozitiv pentru începerea negocierilor de aderare cu Turcia;
- 3 ţări (Liechtenstein, Islanda şi Norvegia) sunt membre ale AELS şi al Spaţiului Economic
European; Norvegia a refuzat de două ori aderarea la UE, prin referendum naţional;
- Elveţia, care are cel mai ridicat nivel de trai din Europa, este membră a Consiliului Europei, dar a
refuzat, prin referendum, să adere la Uniunea Europeană;
- Ţările din spaţiul ex-iugoslav (Uniunea Serbia-Muntenegru, Croaţia, Macedonia, Bosnia-
Herzegovina) şi Albania formează o categorie aparte. Ca membre ale Pactului de stabilitate pentru
Sud-Estul Europei şi semnatare ale Acordului de asociere şi stabilitate, aceste ţări pot şi ele, în
perspectivă, să adere la Uniunea Europeană; Croaţia va începe negocierile în 2005 şi are bune
perspective de aderare;
- Republica Moldova basculează între CSI şi Uniunea Europeană. Totuşi, în cursul anului 2003,
autorităţile de la Chişinău şi-au exprimat dorinţa de conectare la Uniunea Europeană. La alegerile
din 6 martie 2005, Partidul Comuniştilor, condus de Vladimir Voronin, a obţinut 46 % din voturi
pe baza unei agende pro-europene.;
- Ucraina are puţine şanse în viitorul apropiat să adere la Uniune. Într-o evoluţie normală însă,
Ucraina va deveni membru al Uniunii Europene. Preşedintele Iuşcenco şi-a exprimat o asemenea
opţiune;
- Rusia are un Acord de parteneriat cu Uniunea Europeană, dar nu credem că va adera vreodată la
U.E.;
- Azerbaidjanul, Georgia şi Armenia sunt membre ale Consiliului Europei, dar fără perspective de
aderare la U.E. Belarus nu este nici măcar membru al Consiliului Europei, dar situaţia poate evolua
în bine.
Europa Occidentală s-a refăcut după război cu sprijin economic şi financiar american. Planul
Marshall a fost balonul de oxigen care i-a diminuat suferinţa şi i-a asigurat relansarea economică.
Dar Planul Marshall le-a arătat vest-europenilor şi faptul că – în ciuda sechelelor războiului – o
cooperare între ei este posibilă. În plus, odată cu declanşarea „războiului rece”, în timpul
preşedintelui Truman, atitudinea americanilor faţă de eventuala unificare a Europei s-a modificat în
mod sensibil. O Europă Occidentală unită şi prietenă a Statelor Unite nu a mai fost considerată ca o
erezie, ci dimpotrivă ar fi reprezentat o contrapondere la Europa Răsăriteană, aflată sub tutelă
sovietică. De aceea, se poate spune că renumita „Containement policy” (Politica de îngrădire) la
adresa comunismului, promovată de americani a facilitat, în timp, crearea unor structuri regionale
vest-europene: Consiliul Europei, Uniunea Europei Occidentale (UEO), Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului şi, apoi, Comunitatea Economică, devenită, în ultimul deceniu al secolului
XX, Uniunea Europeană..
Azi, Uniunea Europeană este cea mai complexă structură economică şi politică de pe
vechiul continent. Europa a devenit o mare putere economică autonomă, care începe să joace un rol
tot mai important în afacerile lumii. Absorbţia a noi membri reprezintă o provocare care trebuie
asumată. Vecinătatea sa cu Rusia, ţările Caucaziene, cu cele din Golful Persic şi din Bazinul
Mediteranean fac din Europa un pol natural de creştere şi de putere. Existenţa Euro va conduce la o
mai mare concentrare economică între naţiunile europene şi la naşterea unei veritabile politici
bugetare comune.
Europa se bucură de binefacerile prosperităţii şi, de aceea, optează pentru pace, stabilitate,
democraţie şi preferă soluţii diplomatice stărilor conflictuale din lume.
Istoria secolului XX a făcut ca Statele Unite să fie prezente în Europa. Şi în primul şi în al doilea
război mondial, americanii au fost chemaţi în ajutor de europeni. După ultimul război, au rămas pe
continent, mai întâi pentru a sprijini refacerea şi relansarea economică, iar apoi, din raţiuni
strategice. SUA a constituit coloana vertebrală a Alianţei Nord-Atlantice şi au apărat
Europa Occidentală de pericolul, real sau propagandistic, al Uniunii Sovietice şi al Pactului de la
Varşovia. Este de la sine de înţeles că prezenţa militară americană în Europa nu urmărea numai
apărarea Europei, ci implicit şi apărarea avansată a Statelor Unite.

Dar, trebuie reţinut că şi în Europa Occidentală există ţări, precum Franţa de exemplu, care
au fost şi sunt critice la adresa Statelor Unite. Exemplul generalului de Gaulle este semnificativ,
pentru că nu trebuie uitat faptul că el este cel care a scos Franţa din comandamentul militar al
NATO şi a expulzat sediul Alianţei de la Paris, la Bruxelles.

În 2001, la Paris, a apărut lucrarea „Tresors et secrets du Quai d’Orsay”8) sub conducerea
lui Pierre-Jean Rémy, membru al Academiei Franceze. Lucrarea, de peste 1000 de pagini, conţine
un număr important de documente, începând cu secolul XVI şi mergând până în 1968, aflate în
arhiva Ministerului Francez de Externe care, între altele fie spus, are nu mai puţin de 80 km lineari
de rafturi. Penultimul document este stenograma convorbirii generalului Clarles de Gaulle cu
Nicolae Ceauşescu, cu prilejul vizitei oficiale a preşedintelui Franţei în România, în mai 1968. Am
ales acest document pentru că acesta reflectă poziţia preşedintelui francez faţă de Statele Unite ale
Americii şi, totodată, evoluţia politicii americane în perioada post-belică.

Generalul începe frumos, spunând că „în cele două războaie mondiale, Statele Unite au
intrat în acţiune, este adevărat târziu, dar totuşi alături de noi. Aceasta explică faptul că între noi
există o puternică tradiţie de prietenie”. Pentru ca, apoi, să-şi dezvăluie sentimentele reale.

După cel de-al doilea război mondial, puterea lor a crescut şi – spune generalul de Gaulle –
„cu această putere crescândă, au devenit imperialişti. La aceasta se adaugă un oarecare mesianism
american: ei sunt convinşi că puterea lor se aliază cu adevărul. Ei cred că binele este de partea lor
şi că răul le este adversarul. Tocmai, în legătură cu această atitudine noi nu-i aprobăm, Ori, este
un fapt că după ultimul război, odată cu planul Marshall, cu Organizaţia Atlantică, americanii au
luat, într-un anume fel, conducerea treburilor. La aceasta se adaugă puterea dolarului devenită
monedă mondială. Cu aceasta, Franţa nu este de acord.
Fără să mai vorbim că Americanii au vrut să ia locul nostru în Indochina (În fapt, America domina
prin banii şi economia sa. Ea este o putere enormă. Dar, Americanii îşi fac iluzii, fac şi erori, ei nu
au obiceiul să poarte război, să fie cotropiţi, să fie bombardaţi, aşa cum ni s-a întâmplat nouă în
Europa”67 . Este un tablou realist care reflectă sentimente contradictorii faţă de o ţară prietenă,
puternică, dar şi criticabilă.

Care sunt elementele care apropie SUA de Europa ?

- În primul rând, atât SUA cât şi Europa manifestă un ataşament comun faţă de valorile şi
instituţiile democratice ca şi faţă de economia de piaţă. Guvernele lor sunt democratice pentru că
sunt rezultatul unor alegeri libere, într-o societate pluralistă, care acceptă alternanţa paşnică la
putere;
- Alianţa Nord-Atlantică constituie pentru ţările din această zonă cheia de boltă a politicii lor
externe şi de securitate. Chiar şi după dispariţia ameninţării sovietice, NATO a rămas un factor
esenţial al stabilităţii şi păcii în Europa şi în lume;
- Schimburile comerciale şi mai ales investiţiile străine dinspre America spre Europa şi invers s-au
dovedit a fi, în timp, un element indispensabil al dezvoltării şi prosperităţii lor economice. Ele sunt
cele care domină Organizaţia Mondială a Comerţului şi impun regulile comerciale într-o lume
globalizată;

67
Jean-Piérre Rèmy, Trèsors et secrets du Quai d’Orsay. Une histoire inèdité de la diplomatic française, J.C. Latlès,
2001.
- Chiar dacă uneori apar divergenţe între ele în ceea ce priveşte mijloacele şi modalităţile de
acţiune, SUA şi Europa împărtăşesc voinţa comună de a soluţiona diferendele pe
calea negocierii şi nu a războiului;
- Disponibilitate de a coopera la soluţionarea, în comun, a unor probleme majore ale lumii
contemporane: terorismul; armele de distrugere în masă; crima organizată; prăpastia dintre ţările
bogate şi cele sărace; mediul înconjurător etc.

Care sunt elementele ce le despart ?

Într-o temă pe care o vom trata ulterior vom avea ocazia să discutăm mai pe larg despre
acest subiect. Totuşi, nu mi se pare nimerit să trecem cu uşurinţă peste o realitate, care se manifestă
pregnant în zilele noastre: nu totul este roz în raporturile dintre SUA şi Europa şi, lai ales în ceea ce
priveşte conduita politicii lor externe. De fapt, nici nu ar putea să fie altfel, având în
vedere istoriile şi culturile lor diferite, concepţiile diferite în legătură cu natura şi modul de
soluţionare a problemelor fundamentale ale lumii de azi, iar uneori, chiar şi interesele diferite, în
funcţie de definirea de către acestea a interesului lor naţional.68

Europenii consideră, de exemplu, aşa cum s-a văzut din opţiunile generalului de Gaulle,
americanii recurg prea repede şi des la folosirea forţei, că pentru ei lumea este împărţită între bine
şi rău, între prieteni şi inamici, că preferă coerciţiunea şi acţiunile
punitive în locul diplomaţiei şi negocierilor, că favorizează unilateralismul în locul conlucrării cu
alte ţări şi structuri internaţionale precum Organizaţia Naţiunilor Unite.

Europenii consideră că, în faţa unor situaţii conflictuale, ei sunt mai favorabili unei reacţii
paşnice, preferând diplomaţia şi negocierile. Pentru soluţionarea conflictelor, ei sunt mai degrabă
înclinaţi să invoce dreptul internaţional, convenţiile care pot oferi cadrul unei rezolvări negocierile,
chiar dacă aceasta cere mai mult timp. Este adevărat că nici europenii nu pot fi băgaţi în acelaşi
sac: în privinţa ultimului război din Irak, de exemplu, britanicii, spaniolii şi italienii i-au sprijinit pe
americani pentru a interveni în forţă, în timp ce francezii, belgienii şi germanii s-au opus cu
înverşunare, provocând o mare criză în relaţiile transatlantice. De aceea, într-o lucrare întitulată
„La puissance et la faiblesse. Les Etates Unis et l’Europe dans le nouvel ordre mondial”, Robert
Kagan afirma că marea majoritate a guvernelor europene „au fost şocate de militarismul
american”69 .

68
Ibidem.
69
Robert Kagan, La puissance et la faillesse. Les Etats-Units et ll/Europe dans le nouvel ordre mondial, Plon,Paris,
2003, p.14. Titlul original al lucrării este „OfParadise and Power. America and Europe in the NewWorld Order, New
York, 2003.
 Autorul găseşte explicaţia acestei culturi strategice diferite în istoria diferită a ţărilor
europene şi a SUA. „Când Statele Unite erau slabe – spune Kagan – acestea practicau strategiile
căilor ocolitoare, strategiile celor slabi,. În prezent, când sunt puternicie, ele adoptă
comportamentul naţiunilor puternice. Când marile ţări europene erau puternice, ele credeau în
putere şi în gloria marţială.
Azi, însă, ele văd lumea cu ochii naţiunilor slabe. Aceste două puncte de vedere foarte
diferite au făcut loc, în mod natural, unor luări de poziţie strategice opuse, unor evaluări contrare în
legătură cu ameninţările şi mijloacele adecvate de a le răspunde, unor calcule diferite şi puncte de
vedere diferite asupra valorii şi semnificaţiei dreptului internaţional şi instituţiilor
internaţionale”70 .

3.2. Atentatele teroriste din America – 11 septembrie 2001

Primul an al noului secol și al noului mileniu a fost marcat de evenimente cu un impact

deosebit asupra ȋntregii omeniri.
In acea zi ȋnsoritǎ de septembrie, a doua zi dupǎ ce americanii sǎrbǎtoriserǎ ,, Labour Day ‘’,
terorismul a ȋntunecat America. 71
Ziua de 11 septembrie 2001 a marcat ȋn inimile ȋntregii omeniri una dintre cele mai negre
și nefaste clipe. Oamenii au fost ȋngroziți, nesiguranța a pus stǎpȃnire pe ȋntreaga populație . 11
septembrie 2001 s-a transformat ȋn ziua care a schimbat percepția oamenilor despre lumea ȋn care
trǎiesc. Ziua ȋn care Turnurile Gemene ( simbolul unui New York prosper, trufaș și lipsit de griji )
s-au prǎbușit ca un castel din cǎrți de joc. A devenit momentul ȋn care America și-a pierdut
inocența, momentul ȋn care Dumnezeu a ȋntors spatele ȋntregii omeniri, clipa ȋn care a pierit pacea
lǎsȃnd loc unor sentimente contrarii, precum: stupoare, lacrimi și fricǎ.
O zi ȋn care avioanele de pasageri au devenit arme ȋn mȃna unor fanatici, ziua ȋn care trei mii
de oameni au pierit ȋntr-o clipǎ. Atrocitatea care s-a petrecut ȋn urmǎ cu opt ani, a schimbat lumea
ȋntr-un cerc vicios. Lumea liberalǎ dovedește cǎ din pǎcate nu mai are sistem imunitar. Lumea
civilizatǎ a fost ȋngrozitǎ, revoltatǎ, oripilatǎ. Regimurile totalitare au jubilat.72
Evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001 au adus ȋn atenția lumii unul din cele mai
cumplite fenomene: terorismul, cu fața sa vǎzutǎ și nevǎzutǎ, cu efectele sale terifiante ȋn viața
cotidianǎ a oamenilor, cu distrugerile fǎrǎ precedent pe care le provoacǎ .73
Dar despre acest dramatic eveniment doresc sa vorbesc mai mult in urmatorul capitol, un am
realizat un studiu de caz.
70
Ibidem, p.20.
71
Dumitru Mazilu ,, Dreptul internațional public’’ , Ed. Lumina Lex, Buc. 2008, p.5.
http://www.adevarul.ro/articole/2002/11-septembrie.html
72

73
Ibidem.
3.3. Atentatele teroriste din Europa
3.3.1. Atentatele de la Madrid – 11 martie 2004

Atacul a prÎn dimineaţa zilei de joi 11 martie 2004, zece rucsacuri încărcate cu TNT au
explodat în patru trenuri în Madrid (Spania) în timp ce intrau şi ieşeau pasageri din patru staţii
diferite.74

Exploziile au avut loc simultan, între 7:39 şi 7:42 dimineaţa în staţiile madrilene Atocha (3
bombe), El Pozo del Tío Raimundo (2 bombe) şi Santa Eugenia (1 bombă) şi o a patra în calea
Téllez spre Atocha (4 bombe). Forţele de securitate au găsit şi alte trenuri încărcate cu explozibil,
după cele declarate de ministrul de interne spaniol Ángel Acebes, ce aveau să fie detonate la
ajungerea ambulanţelor.odus cel puţin 199 de morţi (dintre aceştia 181 în momentul efectiv al
exploziilor) şi 1467 răniţi, număr cu care devine al doilea cel mai puternic atac suferit de Europa în
timpuri de pace, după atacul aerian (asupra unui avion Pan Am) din Lockerbie pe 21 decembrie
1988.75

Poliţia a detonat mai multe bombe care aveau să explodeze în staţii. Un total de 13 bombe
au fost pregătite pentru atacul ce a avut loc cu trei zile înainte de alegerile generale

Patruzeci şi unu de morţi erau cetăţeni străini, printre care cincisprezece proveneau din
România, câte cinci din Ecuador şi Peru, patru din Polonia, trei din Columbia, doi din Honduras, şi
câte unul din Bulgaria, Chile, Cuba, Republica Dominicană, Guineea-Bissau, Franţa şi Maroc.

Autorii atentatului nu sunt cunoscuţi încă, dar investigaţiile continuă. O ipoteză importantă
este cea lansată de guvernul spaniol care incriminează Organizaţia Separatistă Bască (ETA). Altă
ipoteză, cea lansată de un ziar arab apărut la Londra, citează o declaraţie posibil aparţinând Al-
Qaidei în care organizaţia revendică atentatul motivată fiind de sprijinul acordat de José María
Aznar guvernului american, după Atentatele din 11 septembrie 2001 de la New York.

În primă fază, atentatul a fost atribuit, de către guvern şi majoritate mediilor de

comunicaţie, organizaţiei ETA. Garda Civilă a dejucat deja numeroase planuri atrbuite organizaţiei
separatiste şi pe 29 februarie a capturat peste 500 kg de explozivi şi a arestat presupuşi membri ai

74
ro.wikipedia.org
75
Www. AMOS News. com
ETA. Explozivii erau de acelaşi tip ca cel folosit la atentatele de la Madrid. (Acest lucru pare să fie
dezminţit în ultimele infomaţii de la Interne).76

Totuşi, ETA obişnuia să anunţe înainte de atacurile sale indiscriminante, iar înainte de acest
atac nu a existat nici un anunţ. Directorul Europol, Jürgen Storbeck, a precizat că exploziile "nu
corespund cu modus operandi pe care ETA l-a adoptat până acum". În plus, ţinând cont că atacurile
se produc la 2 ani şi jumătate după atentatele din 11 septembrie 2001 de la New York (911 zile, iar
în engleză atentatul este de obicei referit ca şi 9/11), s-ar putea zice că atentatorii urmează tipul
celor care atacă în zile cu semnificaţie importantă pentru ei.77

ETA a revendicat responsabilitatea pentru mai mult de 800 de morţi de la fondarea sa, în
1968. ETA a atentat şi cu alte ocazii în perioada campaniei electorale.

Arnaldo Otegi, lider al partidului politic Batasuna, scos în afara legii pentru legăturile sale cu ETA
"respinge în totalitate" acest "masacru" şi orice legătură a sa cu atentatul. A sugerat ca ipoteză că
vinovaţi ar fi terorişti islamici ca Al-Qaida, probabil ca răspuns la sprijinul spaniol dat invaziei
Irakului. Prima reacţie a guvernului a fost să respingă această interpretare, considerând că este
vorba de inducerea în eroare a investigaţiei.78

În seara/noaptea lui 11 martie, conform Ministrului de Interne al Spaniei, se deschide o

nouă linie de investigaţie, care are să găsească o casetă audio în arabă cu verseturi din Coran într-o
furgonetă, la Alcalá de Henares, de unde veneau trei din cele patru trenuri. În aceaşi linie, ziarul 'Al
Quds Al Arabi' Al-Quds a primit la sediul său din Londra o scrisoare care afirma că Brigadele lui
Abu Hafs Al Masri, în numele al-Qaidei, reţeaua teroristă a lui Osama bin Laden, se află în spatele
atentatelor de la Madrid. Scrisoarea mai zice că atacurile au fost "o reglare de conturi" cu Spania,
pe care o acuză de complicitate cu Statele Unite şi Regatul Unit, de o "cruciadă contra Islamului".

Mai târziu, au apărut îndoieli în privinţa autenticităţii acestui comunicat, deoarece grupul a
mai reclamat responsabilitate în numele Al-Qaidei în atentatul contra sinagogilor din Turcia pe 15
noiembrie 2003 şi delegaţiei Naţiunilor Unite în Bagdad pe 19 august acelaşi an.

În noiembrie 2001, autorităţiile spaniole au arestat opt oameni suspectaţi de a opera pentru
al-Qaida, unul dintre ei având relaţii în trecut cu ETA. Osama bin Laden a ameninţat public în
2003 cu acţiuni de pedepsire contra ţărilor care vor sprijini Statele Unite în invazia Irakului,
indicând foarte clar numele Spaniei, care are 1300 soldaţi pe pământul irakian la începutul lui
2004.
76
Www. AMOS News. com
77
Gherghe Carp, Terorismul International, Ed. Ministerul Administratiei si Internelor, Bucuresti, 2005.
78
Ibidem.
 La orele 14 în ziua de 12 martie, Ministrul de Interne a dat o serie de detalii referitoare la
detonare şi tipul de exploziv implicat, care pare să sublinieze bănuielile asupra unui grup islamic.

Reacţii politice şi sociale

Pe plan naţional

• La numai trei zile înainte de alegerile generale, principalele partide politice din Spania şi-au
suspendat campania electorală ca urmare a atentatelor.
• Guvernul a decretat trei zile de doliu naţional şi a chemat populaţia la manifestări în toate
oraşele principale sub emblema "Cu victimele, cu Constituţia, împotriva terorismului".
• Regele Juan Carlos I a ţinut un discurs televizat condamnând atentatul. De obicei singura
astfel de apariţie a regelui la televiziune este cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. În discurs el
nu a menţionat deloc grupările ETA sau Al Qaida.79

Pe plan internaţional

• Diverşi lideri mondiali şi-au exprimat condamnarea lor asupra atentatelor de la Madrid şi s-
au solidarizat cu victimele. Printre aceştia s-a aflat şi prim-ministrul român Adrian Năstase.
• Parlamentul European a declarat ziua de 11 martie "ziua victimelor terorismului".
• Statele Unite oferă sprijinul lor în lupta antiteroristă pentru a găsi responsabilii.
• Israel trimite experţi pentru recunoaşterea cadavrelor şi analiza ADN.
• Amnisty International condamnă atentatele.
• Portugalia declară ziua următoare, 12 martie, zi de doliu naţional.
• În Franţa, toate steagurile maţionale au fost coborâte în bernă în timpul celor trei zile de
doliu din Spania.
• Personalităţi precum Romano Prodi, Silvio Berlusconi, Jean-Pierre Raffarin şi Joschka
Fischer au venit pe 12 martie la Madrid pentru a participa la protestele pacifiste de la 7
seara.
• Cea mai mare parte din bursele europene au căzut cu procente între 2 şi 3% ca şi consecinţă
a atacurilor de la Madrid. Indicele Dow Jones a căzut cu 1,6%. Acţiunile întreprinderilor
legate de aviaţie şi turism au fost cele mai afectate.80

79
Gherghe Carp, Terorismul International,...op. cit. p. 54.
80
ro.winkpedia.org
 • În România, drapelul naţional a fost coborât în bernă, iar ziua de 14 martie a fost declarată
zi de doliu naţional, în solidaritate cu victimele din atentat (la acel moment existau 9 morţi,
8 dispăruţi şi 24 de persoane erau încă internate în spital).

3.3.2. Atentatele de la Londra – 7 iulie 2005

Pe 7 iulie 2005 la ora locală 08:49 (07:49 UTC), o serie de explozii a lovit sistemul de
transport din Londra pe fondul aglomeraţiei de la orele de vârf ale dimineţii. BBC a anunţat că au
avut loc patru explozii. Iniţial, buletinele de ştiri anunţau existenţa a unui număr de şapte explozii
dar se pare că această greşeală a fost cauzată de pasagerii care ieşeau din mai multe staţii.81

Principală ipoteză este aceea a unor atacuri premeditate cu bombă, puse la cale de o grupare
teroristă. Comisarul serviciului metropolitan de poliţie Sir Ian Blair a declarat că exploziile au fost
probabil rezultatul unui "atac terorist major", dar nu a dorit să speculeze asupra implicării unei
anumite organizaţii teroriste. Atacurile au avut loc în momentul în care Regatul Unit găzduia
summitul G8 de la Gleneagles (Scoţia), la o zi după câştigarea de către Londra a dreptului de
organizare a Jocurilor celei de-a XXX-a Olimpiade şi în timpul procesului lui Abu Hamza al-
Masri.

Incidentele au condus la imediata evacuare a staţiilor metroului londonez şi la închiderea

reţelei. Străzile din apropierea staţiilor au fost închise. Trenurile aflate pe magistrale spre staţiile
Euston, Paddington, Liverpool Street şi King's Cross au fost conduse în afara oraşului. Reţeaua de
transport în comun cu autobuzul a fost închisă în zona centrală.

Exploziile par să fi fost plănuite pentru a coincide cu prima zi de lucru a celui de-al 31-lea
summit G8. În schimb, este puţin probabil ca acestea să fi fost un răspuns la desemnarea Londrei
ca oraş organizator al Jocurilor Olimpice, deoarece astfel de atentate necesită o bună planificare iar
neaşteptata victorie a Londrei a fost anunţată doar cu o zi înainte. COI a anunţat că jocurile din
2012 se vor desfăşura la Londra, în ciuda atacurilor.82

Primul Ministru britanic, Tony Blair, a descris atacurile ca fiind "barbare". "Determinarea
noastră de a ne apăra valorile şi stilul nostru de viaţă este mai mare ca determinarea lor de a
cauza moarte şi distrugere unor oameni nevinovaţi, în dorinţa de a impune extremismul în lume", a
declarat el. Premierul a părăsit summitul G8 de la Gleneagles, în ciuda faptului că Downing Street

81
ro.winkpedia.org
82
www.telegrafonline.ro
a sugerat iniţial că informaţiile despre revenirea sa în Londra ar fi fost false]. Blair s-a întors la
Londra pentru a se consulta cu serviciile de urgenţă. Reuniunea a continuat în absenţa sa.

Incidente

Ministrul de Interne Charles Clarke a confirmat Camerei Comunelor că au avut loc patru
explozii: trei la metrou în centrul Londrei şi una într-un autobuz, la o oră de vârf.

Primele trei explozii au avut loc pe tronsonul de metrou dintre staţiile Liverpool Street şi
Aldgate East (ora locală 08:51), în staţia Edgware Road (ora locală 08:56) şi pe tronsonul dintre
staţiile King's Cross şi Russell Square (09:17 ora locală). O altă explozie a avut loc la bordul unui
autobuz cu două etaje la ora locală 09:47 BST (pe linia nr. 30, de la Hackney la Marble Arch) în
Tavistock Square în faţa clădirii Asociaţiei Medicale Britanice. Numărul exploziilor este mai mic
decât se crezuse iniţial, datorită faptului că două dintre explozii au avut loc între staţii. Mulţimea
care ieşea din ambele staţii a dat impresia că ar fi avut loc explozii în amândouă.83

Victime

Surse oficiale au confirmat că cel puţin 38 de persoane au murit, numărul din Tavistock
Square neputând fii încă calculat.

Cel puţin 90 de persoane au fost rănite doar în staţia Aldgate. Toate spitalele londoneze au
intrat în alertă. 95 de răniţi au fost ransformaţi la Spitalul Royal London, unde sunt trataţi; 10
dintre ei se află în stare critică. Mulţi alţii sunt trataţi la Spitalul Sfânta Maria (Paddington).
Persoanele rănite care pot umbla sunt tratate la locul faptei; un martor ocular a declarat că "erau
operaţi răniţi în îmbulzeala de la staţia Liverpool Street.". Au fost trimişi paramedici în sistemul de
transport subteran în căutarea unor eventuale victime.84

Buletinele recente precizează că 300 de persoane (208 numai la Spitalul Royal London [6]
sunt tratate la spital, şi că 150 dintre acestea se află în stare gravă. Poliţia a declarat că numărul
total al răniţilor este de 700, însă nu toţi aceştia au avut nevoie de tratament.

Cauză

Ipoteza iniţială: un scurtcircuit

Primele ipoteze sugerau faptul că un scurtcircuit în reţeaua metroului a cauzat explozii la

circuitele electrice. Totuşi, această variantă a fost exclusă mai târziu de National Grid, furnizorul
83
Www.realitatea.net
84
Gherghe Carp, Terorismul International,...op. cit. p. 65.
de electricitate. Analiştii au sugerat că această ipoteză a apărut datorită deteriorării (din pricina
atacurilor) a liniilor electrice din apropierea şinelor; seria rapidă de întreruperi ale alimentării cu
curent electric a făcut ca exploziile să pară similare, din punctul de vedere a unui operator din
cabina de control, cu o operaţiune de întrerupere a circuitelor, cauzată de o supratensiune majoră.

Şeful poliţiei londoneze, Sir Ian Blair era de părere că exploziile au fost "probabil un
atentat terorist major". El a menţionat de asemenea că poliţia a găsit urme de explozibil la unul
dintre locurile deflagraţiei, deşi nu a dort să facă speculaţii asupra vinovaţilor.85

Revendicări

La aproximativ 11:10 UTC, pe 7 iulie 2005, BBC News a informat că pe un sit web
cunoscut a fi operat de asociaţi ai Al-Qaeda s-a găsit o declaraţie de 200 de cuvinte care revendica
responsabilitatea pentru atacuri. Magazinul online german, Spiegel Online (situl web al ziarului
Der Spiegel) şi BBC Monitoring au anunţat că o grupare numită ‘Organizaţie Secretă – Al-Qaeda
în Europa’ a revendicat atacurile pe forumurile Al-Qal3ah (Castelul). Anunţul precizează că
atacurile sunt un răspuns la implicarea britanică în invadarea Irakului şi Afghanistanului.
Scrisoarea cerea şi altor guverne implicate în Irak (menţionând Danemarca şi Italia) să părăsească
Irakul şi Afganistanul. Totuşi, un analist saudit la Londra a menţionat că araba din declaraţie avea
greşeli de gramatică şi că citatul din Coran era incorect, lucru care nu este tipic pentru Al-Qaeda.86

Atacurile au câteva similarităţi cu atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid şi sugerează

stilul Al-Qaeda, a declarat Sebestyén Gorka, un analist de securitate din Budapesta. “Primul
lucru care atrage atenţia este natura sincronizată a atacurilor, care este clasică pentru Al-Qaeda
şi organizaţiile înrudite cu Al-Qaeda”.87

Efecte imediate ale atentatelor de la Londra pe pietele europene

Atentatele de ieri din capitala Marii Britanii au determinat o deteriorare rapida a indicilor
bursieri si o scadere drastica a cotatiilor principalelor companii londoneze. Pretul petrolului s-a
resimtit la randul sau puternic, cunoscand o scadere de aproape patru dolari

Imediat dupa atentatele care au avut loc ieri in reteaua de metrou londoneza, aruncand in
panica intreaga Europa, efectele dezastrului s-au facut simtite pe pietele bursiere.

85
ro.winkpedia.org
86
www.bbc.co.uk
87
Ibidem.
 Actiunile londoneze au cunoscut astfel o scadere rapida de aproximativ 3 procente si au fost
urmate, cu aceeasi tendinta, de pietele europene. ''Oamenii nu stiu ce sa faca, declara un dealer de
la Bursa londoneza. Nu se tranzactioneaza nimic. Nu mai avem schimburi pe monitoare''.

In primele ore dupa atac, indicele FTSE 100 a inregistrat o cadere de 167 de puncte, adica
de 3,2 procente, pana la 5.062 puncte. Indicele FTSEurofirst 300 s-a redus cu 3,2 la suta, pana la
1.120,55 puncte, iar DJ Euro Stoxx s-a diminuat cu 3 procente, pana la 3.128,84 puncte. Bursa din
Londra a cunoscut o cadere de 3,24 la suta. Cel mai puternic impac s-a resimtit insa la Paris, unde
indicele CAC a scazut cu 4,45 la suta, pana la 4.093,47 de puncte. Bursa din Frankfurt a scazut si
ea cu 3,11 procente, urmata de cea din Milano, cu 2, 74 procente. La Madrid, scaderea a fost de
3,19 la suta. In randul companiilor, cele mai afectate par sa fi fost British Airways, cu o scadere de
8 procente, si Air France-KLM, respectiv Lufthansa si Iberia, cu 4 procente. Operatorul de aviatie
BAA, grupurile Carnival si Hilton au cunoscut, la randul lor, o scadere pe pietele bursiere de
aproximativ 5 procente. ''Am auzit de brokeri care practica dumping-ul pentru principalele pozitii.
Am avut cateva ordine suspendate. Asta arata ca exista o adevarata panica'', a declarat un dealer.88

Petrolul a scazut cu patru dolari

Cel mai puternic impact al exploziilor din Londra s-a resimtit insa in pretul petrolului, care
pe pietele internationale a cunoscut o scadere brusca de pana la patru dolari pe baril, dupa ce la
primele ore ale diminetii acesta se afla la maxime istorice de aproape 62 de dolari barilul. Daca
uraganele care s-au abatut asupra Golfului Mexicului au determinat o crestere a preturilor la petrol
pe pietele mondiale, prin intreruperea activitatii in zona si alimentarea temerilor ca rezervele
americane ar putea fi grav afectate, atentatele de ieri de la Londra au avut un efect contrar,
determinand o scadere rapida a preturilor la titei pe pietele mondiale.

Pe piata londoneza, barilul de petrol a ajuns la 58 de dolari, in scadere cu 1,85 dolari, la ora
11.00 GMT, dupa ce scazuse anterior la 55,55 dolari. Pe pietele americane, cotatia titeiului a
inregistrat o diminuare de 2 dolari, la 59,28 dolari pe baril, in urcare fata de minimul zilei, de 57,20
dolari. O serie de brokeri au declarat ca, daca exploziile din capitala Marii Britanii sunt rezultatul
unui atac terorist, este de asteptat o scadere in economie, similar cu situatia creata dupa atacurile de
pe 11 septembrie 2001 din Statele Unite. "Daca se dovedeste ca traim o situatie de tipul 11
septembrie, piata va reactiona prin vanzari masive", a spus reprezentantul Glencore, Nigel Saperia,
transmite Mediafax.89

88
Www.realitatea.net
89
www.wall-street.ro
Crestere la pretul aurului

Atentatele au determinat inclusiv o crestere cu peste 1 la suta a pretului aurului pe pietele

europene, contractele spot pentru aur inregistrand un avans de 1,2 la suta, pana la 428,5 dolari
pentru o uncie troy, imediat dupa aflarea vestilor, iar la ora 10.47 GMT cotatia era cuprinsa intre
428,40 dolari si 429,10 dolari pe uncie, se arata intr-un comunicat Mediafax. "Este o nebunie.
Nimeni nu stie ce se intampla", declara un broker. Potrivit dealerilor, era de asteptat ca pretul
aurului sa se majoreze, intrucat in perioade de nesiguranta, investitiile in metalul pretios sunt
considerate a fi dintre cele mai sigure. Francul elvetian, o alta investitie considerata sigura, a atins
cel mai ridicat nivel din ultimele sase saptamani in raport cu lira sterlina si s-a apreciat cu 1 la suta
fata de dolar. De asemenea, argintul s-a apreciat, urmand tendinta aurului, pana la sapte dolari
uncia, dupa ce, saptamana trecuta, inregistrase o scadere puternica.90

3.4. Relaţiile România – Statele Unite, Romania- NATO şi România – UE

3.4.1. Relaţiile România – Statele Unite

Timp de aproape 20 de ani, de la jumătatea anilor 1960, până la începutul anilor 1980,
România a fost ţara cea mai răsfăţata de Statele Unite, dintre celelalte ţări comuniste, membre ale
Tratatului de la Varşovia. Către anul 1989, ea se situa însă pe ultimul loc în ochii Statelor Unite.
Printre motivele acestei schimbări se număra creşterea represiunii din România, programele de
reformă din Uniunea Sovietică şi Europa de Răsărit, precum şi schimbarea prioritatilor SUA în
abordarea acestei relaţii.” Neînţelegerile fundamentale şi lipsa de comunicare au jucat, de asemnea
un anume rol”91.
Dacă facem o scurtă recapitulare a istoriei relaţiilor dintre România şi Statele Unite, în
perioadă anterioară jumătăţii anului 1985, vom reuşi să stabilim cadrul adecvat pentru clarificarea
evenimentelor din acea perioadă. Statele Unite au stabilit relaţii consulare şi mai apoi relaţii
diplomatice cu România, imediat după ce ţara noastră a ieşit de sub dominaţia Otomana în anul
1860. Discuţiile bilaterale româno-americane din perioadă anterioară celui de-al doilea Război
Mondial, s-au concentrat în mare parte asupra problemelor economice.
Ca o prevestire a ceea ce urma să vină, ele au inclus îngrijorarea Statelor Unite faţă de
tratamentul aplicat de România populaţiei sale minoritare, în special minorităţilor evreieşti, precum
şi temerea romanilor faţă de pierderea forţei de muncă, ca urmare a emigrării.România s-a aliat mai
apoi cu Germania nazista în noiembrie 1940 şi a declarat război Statelor Unite pe 12 decembrie
90
www.wall-street.ro

91
Roger Kirk, Mircea Răceanu – “România împotriva Statelor Unite. Diplomaţia absurdului 1985-1989”, Capitolul 1:
Cadrul acţiunii, pag.13
1941, contribuind cu trupe la efortul germanilor îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, dar a trecut
de partea aliaţilor în august 1944.
Trupele sovietice au ocupat România începând cu august 1944, facilitând formarea unui
prim guvern-paravan pentru comunişti. SUA au restabilit relaţii diplomatice cu Bucureştiul abia în
1947, dar au tratat România ca pe un tipic << satelit>> sovietic. În cursul anilor 1940-1950 relaţiile
dintre cele două ţări au rămas rezervate şi reci. În lună martie 1960, Statele Unite şi România au
semnat Acordul Financiar, rezolvându-se astfel pretenţiile financiare existente între cele două părţi,
ca urmare a naţionalizării proprietăţilor americane de către regimul comunist instalat în România
după cel de-al doilea Război Mondial.
În luna decembrie a aceluiaşi an, cele două state au semnat şi Programul de Schimburi
Culturale şi Tehnice, dar principala schimbare în relaţiile româno-americane s-a produs în
primăvara anului 1964 (înainte de ascensiunea la putere a lui Nicolae Ceauşescu), când o plenară a
Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, din aprilie 1964, a reafirmat public hotărârea
României de a fi un stat socialist independent şi a declarat neutralitatea României în dispută China-
Uniunea Sovietică.
S-a menţionat şi dorinţa României de a avea relaţii cu toate statele, iar Washingtonul a
salutat călduros declaraţia mai sus menţionată. Discuţiile ce au urmat între SUA şi România au dus
la o înţelegere privind ridicarea relaţiilor diplomatice la nivel de Ambasadă, simplificându-se astfel
procesul de acordare de către SUA a licenţelor la export la anumite categorii de produse, precum şi
extinderea creditelor pe termen scurt acordate României prin intermediul Băncii de Export-Import
a Statelor Unite.
Cel mai important aspect este reprezentat de faptul că discuţiile la acest nivel au semnalat
dorinţa ambelor părţi de a se aşeza relaţiile dintre ele pe o nouă baza, mai prietenească, ceea ce a
contrastat cu relaţiile pe care SUA le avea în acel moment cu majoritatea ţărilor din Europa de
Răsărit. Preocupările părţii americane legate de Războiul din Vietnam, au încetinit dezvoltarea
relaţiilor cu România , iar anii următori au adus un salt calitativ important între cele două state,
odată cu preşedenţia lui Richard Nixon. Aşadar între 1969-1977, administraţia Nixon şi Ford au
marcat perioada cu cele mai strânse relaţii bilaterale între cele două ţări.
Comerţul dintre Statele Unite şi România a crescut cu peste 400 milioane $ în 1974, dar
acesta creştere era împiedicată de lipsa tratamentului special acordat prin clauza naţiunii celei mai
favorizate. Acordarea statutului clauzei naţiunii celei mai favorizate României în 1975, urma să
devină simbolul relaţiilor speciale dintre cele două ţări şi cea mai “… importantă şi reală concesie
făcută României de administraţia Nixon şi Ford”92. Această clauză a fost continuată şi în timpul

92
Roger Kirk, Mircea Răceanu – “România împotriva Statelor Unite. Diplomaţia absurdului 1985-1989”, Capitolul 1:
Cadrul acţiunii, pag.15
preşedenţiei Carter, care a păstrat << relaţiile speciale>> cu România şi a recomandat prelungirea
clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Relaţiile au căpătat însă un alt impuls atunci când Ceauşescu, în calitate de reprezentant la
ONU, nu s-a aliat colegilor săi din cadrul Tratatului de la Varşovia, care au votat împotriva
rezoluţiei Onu din luna ianuarie 1980, prin care era condamnată invazia sovietică în Afganistan, ce
avusese loc cu o lună în urmă. Relaţiile dintre cele două state s-au deteriorat după 1985, pentru
următorii patru ani, datorită îngrijorării Statelor Unite pentru situaţia legată de drepturile omului în
România, ce a pus sub semnul întrebării şi acordarea în continuare a clauzei naţiunii celei mai
favorizate.
Capitolul 13 al studiului”România împotriva Statelor Unite”, reprezintă un epilog şi
respectiv câteva lecţii, privind relaţiile dintre cele două state. Aş dori să menţionez câteva
elemente, care prezintă “…priveliştea unei drame sumbre şi deprimante, o desfăşurare în declin
continuu, marcată de succese şi uitări majore pentru ambele părţi”93.
Pe măsură ce reforma prindea teren în Uniunea Sovietică şi Europa de Răsărit, regimul lui
Ceauşescu devenea mai respingător şi mai puţin util din punct de vedere politic, pentru Statele
Unite. O deteriorare a relaţiilor dintre România şi aceasta din urmă era inevitabilă. Printre
elementele acestui peisaj dramatic, regăsim:
• faptul că fizionomia politică a celor două guverne era atât de diferită, a contribuit la crearea
unor probleme spinoase în cadrul relaţiilor bilaterale;
• se pare că niciodată, nici unul dintre guverne nu a înţeles cum operează celalat, Bucureştiul
şi Washingtonul aveau concepţii diferite referitoare la relaţiile dintre state şi moduri diferite
de abordare a acestor raporturi;
• caracterul totalitar al regimului de la Bucureşti, crea dificultăţi diplomaţiei române în
desfăşurarea unei activităţi eficace;
• istoria diplomaţiei demonstrează că între guverne se ivesc probleme importante, în special
atunci când unul este totalitar, iar celălalt este democrat94.

Istoria relaţiilor româno-americane din ultima perioadă a anilor 1980, scoate în evidenţă
câteva concluzii menite să ajute la înţelegerea şi promovarea relaţiilor dintre astfel de state:

• unul dintre cele mai importante handicapuri în cadrul relaţiilor dintre SUA şi România de-a
lungul acestei perioade, a fost acela că membrii conducerii României, în mod deosebit
Ceauşescu, au supraestimat puterea preşedintelui SUA şi controlul exercitat de şeful
executiv asupra societăţii americane; el a văzut în SUA o ţară similară României, unde
93
Roger Kirk, Mircea Răceanu – “România împotriva Statelor Unite. Diplomaţia absurdului 1985-1989”, Capitolul 13:
Epilog: câteva lecţii, pag. 305
94
Ibidem, p. 305.
 Ceauşescu putea ignora sau adopta prevederi legale sau în domeniul legislativ oricând, doar
pentru a face <<ce poftea>>; conducătorii romani considerau că ceea ce e valabil pentru ei,
în mod sigur e valabil şi pentru o persoană importantă ca preşedintele SUA; astfel
conducerea de la Bucureşti vedea în aproape tot ce se întâmplă în SUA, efectul unei
încurajări sau cel puţin al unei aprobări tacite a preşedintelui SUA; aceasta i-a condus nu
numai la solicitări care apăreau ridicole în ochii americanilor, dar şi la calcule complet
greşite cu privire la poziţia guvernului Statelor Unite;
• o eroare importantă de calcul afost impresia guvernului roman şi a lui Ceauşescu personal,
ca guvernul SUA ar fi ordonat acţiuni prin care unele voci iredentiste, cereau retrocedarea
Transilvaniei către Ungaria;
• altă consecinţă a supraestimării puterii preşedintelui american a fost totală neancredere a
părţii romaneşti faţă de cele afirmate de oficialităţile americane şi anume că din punct de
vedere legal preşedintele Reagan nu putea face ceea ce îi solicită guvernul roman( exemplu:
reacţia părţii romaneşti faţă de retragerea de către SUA în 1987 a Regimului Generalizat de
Preferinţe Vamale GSP, pentru exporturile romaneşti pe piaţa americană); România a
considerat această acţiune drept ostilă.

Însă relaţiile României cu Statele Unite, au beneficiat tangenţial ca rezultat al măsurilor

luate de România pentru motive cu totul diferite.Astfel, poziţia României, singura ţară din cadrul
Tratatului de la Varşovia, care a participat la Olimpiada de vară din 1984 de la Los Angeles, deşi a
fost în măsură o consecinţă a politicii României faţă de Uniunea Sovietică, i-a adus o publicitate
extraordinar de favorabilă în Statele Unite. Tratamentul relativ tolerant al guvernului faţă de
comunitatea evreiasca din România şi faptul că aceasta permitea evreilor să emigreze în Israel, deşi
era motivat în mare parte de politica de independenţă a lui Ceauşescu şi dorinţa de a fi considerat
un şef de stat de talie internaţională, precum şi beneficiile financiare provenite din Israel, au
convins comunitatea evreiasca din SUA să pledeze în favoarea clauzei pentru România.
Revoluţiile europene din 1989, au fost în primul rând, un fenomen central european, atât datorită
ariei de pornire, cât şi datorită consecinţelor , a cadrului de referinţă pe care îl vor reprezenta pentru
evaluarea procesului revoluţionar. Cele trei state care vor fi primele <<laboratoare ale tranziţiei
spre regimurile democratice>>95, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, au avut o serie de experienţe
antitotalitare care vor converge spre afirmarea unei specificităţi a tranziţiei spre democraţie şi
economie de piaţă.96
Procesele de integrare NATO şi Uniunea Europeană indica o vizibilă preferinţa pentru
aceste state, iar integrarea în două viteze este o realitate care pune o linie de separaţie, mai mult sau
95
Cristian Pîrvulescu – “ Politici şi Instituţii Politice”, Cap. 3.6: Tipologii ale regimurilor politice în Europa Centrală
după 1989, pag. 74
96
Ibidem, p. 74.
mai puţin precisă, între cele trei state şi restul. Democraţia, a cărui stabilitate şi beneficii sunt
evidente în occidentul european şi în SUA, a constituit referinţă revoluţiilor din 1989. Între
diferitele modele de urmat selecţia putea să se facă în funcţie de proximitatea geografică, de istoria
comună, dar şi de tradiţiile instituţionale de la care Polonia, Cehia, Ungaria şi România se puteau
revendica.
România se încadrează în noile constituţii central-europene şi a fost încadrată ca stat
unitar:” România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”97 – articolul 1 al
Constituţiei din decembrie 1991.
În România revoluţia, ca element fondator, a dat naştere unui regim a cărui osatura
instituţionala a fost schiţată pe 22 decembrie 1989. Problema României se diferenţiază în acest
punct de a celorlalte trei state central europene. Amintim că revoluţia violenta, ce a constituit
specificacitatea cazului românesc, îşi are originea în baza diferită de la care regimul comunist
romanesc s-a revendicat. National- comunismul a dus la o răceală a relaţiilor româno-sovietice şi
româno-americane, datorită dictaturii rigide a lui Ceauşescu. Inexistenţa dezbaterilor în interiorul
partidului comunist, incapacitatea acestuia de a genera o cât de mică tendinţa reformatoare a dus la
forma violenta a revoluţiei romaneşti. Problema legitimităţii guvernării în România după 1989 a
fost strâns legată de interpretarea Revoluţiei.
Juridic vorbind, România cunoaşte un regim intermediar, caracterizat prin alegerea directă
a preşedintelui, ce dispune de de câteva puteri importante, situat între cel prezidenţial şi cel
parlamentar, numit Duverger. Sistemul intermediar a iniţiat şi o serie de comentarii, care au apărut
şi în presă, legate de faptul că România vindea pe ascuns echipament militar sovietic Statelor Unite
şi că familia Ceauşescu era direct implicată în acest proces de vânzare.
După instalarea Frontului Salvării Naţionale la conducerea României, în spatele cortinei s-a
desfăşurat o puternică lupta pentru influenţa între gruparea sprijinită de Mihail Gorbaciov şi cea
sprijinită de Occident. Ambele tabere au fost puternic reprezentate în conducerea României. Dacă
ar fi existat doar o tabără a Uniunii Sovietice, Partidul Comunist Roman nici nu ar fi fost desfiinţat,
ci reformat şi nici membrii Comitetului Politic Executiv nu ar fi fost acuzaţi şi condamnaţi în bloc,
la comandă pentru învinuiri nefondate.
O încercare de preluare a iniţiativei principale de către tabăra sprijinită de Occident, s-a
petrecut în 12 ianuarie 1990, când al doilea om în Frontul Salvării Naţionale (FSN), Dumitru
Mazilu, a încercat să-l înlăture pe Ion Iliescu. Ca urmare a distrugerii Securităţii, activitatea de
contraspionaj a suferit. Spionii care erau în ţară, cei care au invadat cu ocazia evenimentelor
petrecute, ca şi agenţii lor din rândul romanilor şi minorităţilor etnice, au acţionat fără teamă,
pregătind un curs al evenimentelor, care au avut drept urmare, prăbuşirea economică a severanitatii

97
Cristian Pîrvulescu – “ Politici şi Instituţii Politice”, Cap. 3.6: Tipologii ale regimurilor politice în Europa Centrală
după 1989, pag. 75
României, fără urmările dorite de societatea românească: integrarea în lumea occidentală, în
condiţiile economice din 1989, respectiv cu un PIB brut ridicat, fără şomaj, datorii externe şi altele.
După evenimentele din 1989, “România părea să nu mai înmagazineze sentimente
filoruse”98. Totuşi în multe cancelarii est-europene, România a fost văzută ca o ţară care poate fi
cheia legăturii între patrulaterul balcanic şi puternicul patrulater euro-asiatic, format de Rusia,
Ucraina, Bielorusia şi Kazahstan, ţări cu care România este complementara din punct de vedere
economi. Cu toate acestea, România are o tradiţie conjuncturala în politica externă, fapt dovedit în
mai multe momente istorice importante. În acele momente, Moscova şi-a păstrat câteva atuuri
diplomatice importante în raport cu România. Ea o poate plăti uşor şi ieftin oricând ar apărea un
interes, cum ar fi al influenţei globale într-o parte întinsă a Balcanilor, prin Republica Moldova, al
cărei control îl deţine şi care nu mai reprezintă, nici strategic, nici economic, un interes major
pentru Federaţia Rusă. Occidentul nu poate oferi mai nimic, confruntat cu imensă criză de
supraproducţie, el nu poate oferi poziţii economiei româneşti, căreia “…timp de 11 ani i-a
recomandat doar restrângerea activităţii, prin lichidări sau înstrăinarea bazei materiale condiţionate,
sume care până în anul 1989 nu reprezentau mare lucru pentru bugetul ţării”99. Marile conflicte
inter-etnice, însoţite de confruntări violente, de la Targu-Mures, din 15 martie 1990, au avut în
spate scenarii ale unor servicii străine de informaţii, lucru confirmat de înalţii funcţionari ai statului
român, inclusiv de şeful SRI din acea vreme Virgil Măgureanu, care a declarat televiziunii
PROTV, că trebuie să <<… fie naiv cel care crede că serviciile străine nu au acţionat la Târgu
Mureş>>, în timp ce Gelu Voican Voiculescu declară în 1999 ca <<…în martie 1990 s-a încercat
din exterior, dezmembrarea României>>.
“După 11 ani de regim politic democratic, a devenit vizibil şi pentru categoriile largi ale
populaţiei că România este o ţară greu de condus”100, afirma Corvin Lupu. În ţara trăiesc <<…
câteva milioane de cetăţeni cu cazier de drept comun, alte câteva milioane de ţigani, dintre care un
număr mare pune probleme sociale extrem de dificile şi importante de rezolvat pentru guvernanţi,
alte aproximativ trei milioane de locuitori sunt reprezentanţi ai unor minorităţi naţionale care au
problemele lor şi care nu se identifica decât în anumite puncte cu idealurile majorităţii>>.
De aici şi evenimentele din noiembrie 1996, când Partidul Etnic Maghiar din România a
ajuns la putere, a beneficiat de concesii majore, dar a rămas mereu nemulţumit şi angajat în a
formula noi pretenţii, unele dintre ele considerate de mulţi romani ca fiind de neacceptat pentru un
stat naţional unitar. După evenimentele din 1989, este încă foarte greu de spus dacă în ansamblu
<<…această etapă este una de evoluţie sau de involuţie>>.

98
Corvin Lupu – “ România sub presiunea Rîzboiului Rece şi a Dorinţei de Integrare euro-atlantică”, Vol. 2, Cap. V
Post-Comunism – România după Ceauşescu, pag. 678
99
Corvin Lupu – “ România sub presiunea Rîzboiului Rece şi a Dorinţei de Integrare euro-atlantică”, Vol. 2, Cap. V
Post-Comunism – România după Ceauşescu, pag. 678
100
Corvin Lupu – “ România sub presiunea Rîzboiului Rece şi a Dorinţei de Integrare euro-atlantică”, Vol.2, Cap. V
Post-Comunism – România după Ceauşescu, pag. 678
 Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, atât de mult dorite de categoriile largi ale populaţiei şi
care au lipsit în timpul dictaturii, au fost câştigate în orele de după arestarea lui Ceauşescu.Restul
perioadei a <<… însemnat regres în majoritatea domeniilor de la economie, la cercetare tehnico-
ştiinţifică, la învăţământ, la nivelul de trăi, siguranţă socială, moralitatea societăţii, siguranţa
naţională, suveranitate statală>>.
Se pare că demnitari de vază ai României din acea perioadă, precum guvernatorul Băncii
Naţionale a României, ulterior şi prim ministru şi el factor responsabil pentru actul de conducere
economico-financiara al ţării şi rezultatele acesteia, aprecia la sfârşitul anului 1998, ca în 1990 <<
ţara consumat ceea ce avea în cămară, între 1991-1997 s-a împrumutat, iar începând cu anul 1997
îşi vinde mobila>>. Nu putem să nu realizăm <, realitatea extrem de dureroasă>> a acestei
afirmaţii
Preţul introducerii democraţiei este foarte mare din punct de vedere economic şi social, iar
urmărea este rămânerea gravă în urmă faţă de alte state şi faţă de standardele economice sociale ale
majorităţii populaţiei din regimul dictatorial.

3.6.2 . Relaţiile Romania–NATO

După destrămarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia, în România s-a dezvoltat tot mai
mult ideea că ţara ar trebui încorporată în Uniunea Europeană şi NATO. În favoarea acestei idei s-a
acţionat intens mediac, prezentându-se aproape în exclusivitate avantajele acestei incorporări
politico-militare şi ocolindu-se dezavantajele economice şi de libertate naţionale ale procesului.
Majoritatea populaţiei României, al cărei precedent nu poate fi cuantificat, a sprijinit aceste
demersuri, mai ales în primii ani după 1989, în paralel cu îndemnul internaţional foarte mare în
această direcţie.
O parte a opiniei publice romane dorea şi credea într-o securitate economică şi strategică
superioară. “Industria militară a României, de-a dreptul înfloritoare înainte de 1989 şi mult
invidiată de exportatorii occidentali de arm, prin intermediul pieţelor pe care le deţinea şi
posibilităţilor de producţie la costuri mici, a fost sacrificată în schimbul promisiunii de integrare în
NATO, unde România nu trebuia să intre cu propria industrie de armament, ci cu arme cumpărate
de la producătorii occidentali, mai ales americani”101.
Eforturile occidentale de a determina România să devină piaţa pentru armamentul statelor membre
NATO, mai ales SUA, este exemplificat prin controversele din 1998, pe marginea achiziţionării a
96 de elicoptere de la Concernul American “Bell Helicopters”. Ele costau 2 miliarde $, dar
101
Corvin Lupu – “ România sub presiunea Rîzboiului Rece şi a Dorinţei de Integrare euro-atlantică”, Vol. 2, Cap. 3
Politica României de integrare în organismele euro-atlantice, pag.702
întreţinerea lor ar fi costat 500 milioane $ pe an. Când ministrul finanţelor, un specialist fără
apartenenta politică a prezentat dezavantajele pentru România ale unui asemenea contract, s-a
invocat un pretext şi acesta a fost destituit.
Sub presiunea necesităţii aderării euro-atlantice, României i s-a cerut să semneze în prima
parte a anului 1997, tratate apreciate de o mare parte a unor istorici şi oameni politici că fiind
dezavantajoase ( tratatul cu Ucraina şi Ungaria, care cuprind stipulaţii inacceptabile pentru un stat
suveran şi anume recunoaşterea oficială a unor cesiuni teritoriale în est).
Legat tot de extinderea NATO şi UE, s-au afirmat impedimente legate de neandeplinirea
unor standarde economico-sociale şi militare, precum şi costuri de aderare ridicate. Toate
problemele ridicate ne îndrumă spre constatarea că, pe linia politicii externe, România s-a găsit în
“eroare de traseu şi de modalitate de abordare a negocierii propriilor interese”102, ea înaintând <<
într-o adevărată fundătură şi mai mult în zona de interes geo- strategic a Federaţiei Ruse>>.
La 29 martie 2004, România a devenit aliat NATO.Conform site-ului Ministerului
Afacerilor Externe, ţara noastră are oportunitatea să-şi pezinte interesele naţionale în cadrul unui
sistem de apărare colectivă, bazat pe valori democratice şi beneficiind de cele mai solide garanţii
de securitate din istoria României.103
Obiectivele României ca membru NATO, corespund intereselor naţionale şi sunt definite
după cum urmează:

 O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid; ca ţara europeană

cu vocaţie euro-atlantica, dorim o Alianţă puternică şi capabilă, să răspundă efficient noilor
provocări la adresa securităţii;
 Consolidarea parteneriatului NATO, cu statele din Balcani, Europa de Est, Caucaz şi Asia
Centrală, în sprijinul dezvoltării şi stabilităţii democratice:
 România considera că frontiera comunităţii euro-atlantice, trebuie să se oprească la
frontiera estică a ei;
 Regiunea Marii Negre este importantă pentru stabilitate euro-atlantica,România va
contribui la dezvoltarea modalităţilor prin care NATO poate susţine eforturile statelor Marii
Negre;
 Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor,în structurile europene şi euro-
atlantice;
 România sprijină integrarea Albaniei, Croaţiei şi Macedoniei în NATO;
 Integrarea Şerbiei şi Muntenegru şi Bosniei Herţegovina în Parteneriatul pentru Pace;

102
Corvin Lupu – “ România sub presiunea Rîzboiului Rece şi a Dorinţei de Integrare euro-atlantică”, Vol. 2, Cap. 3
Politica României de integrare în organismele euro-atlantice, pag.703
103
Cristian Pîrvulescu – “ Politici şi Instituţii Politice”, Cap. 3.6: Tipologii ale regimurilor politice în Europa Centrală
după 1989, pag. 74
  Sprijinul acordat de România Alianţei, pentru păstrarea deciziei NATO, de a fi implicate în
regiunea Kosovo;
 La estul Alianţei România a fost şi va continua să fie un avocet ferm şi activ al consolidării
parteneriatului cu Republica Moldova.
 Toate aceste informaţii regăsite pe site-ul Ministerului de Afaceri Externe,au un rol
important în ceea ce priveşte succesul Alianţei. În cadrul aceleiaşi pagini de informaţii, sunt
menţionate şi demersurile Alianţei în combaterea terorismului:
 Alianţa a jucat şi va juca un rol major în combaterea terorismului;
 România s-a implicat active în această luptă, înainte de a adera la NATO;
 S-a sprijinit îmbunătăţirea pachetului de măsuri adoptate la 2 aprilie 2004, în vederea
sporirii contribuţiei Alianţei la efortul comunităţii internaţionale de combatere a
terorismului;
Pachetul de măsuri adoptat în cadrul Summit-ului de la Istanbul cuprinde: apărarea
împotriva armelor de distrugere în masă;protecţia aparatelor de zbor împotriva rachetelor,protecţia
elicopterelor împotriva ameninţărilor terestre, protecţia porturilor,detectarea minelor.

3.6.3. Relaţiile Romania–Uniunea Europeană

România a devenit stat membru UE la 01 ianuarie 2007, conform calendarului stabilit şi

încheind un proces care a început încă din anii 1990. Aderarea României împreună cu Bulgaria,
încheie al –V-lea val al extinderii iniţiat la 01 mai 2004, prin aderarea celor opt state din Europa
Centrală şi de Est, alături de Cipru şi Malta.În acest moment Uniunea Europeană reuneşte 27 de
state membre şi o populaţie de 492.8 milioane locuitori şi care are 23 limbi oficiale.
România s-a alăturat astfel unei uniuni de state “…europene care împărtăşesc aceleaşi
valori, având în centru respectful pentru demnitatea umană,democraţia, statul de drept şi
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”104. Uniunea Europeană are drept
obiective asigurarea păcii şi prosperităţii, printer realizările sale numărându-se spaţial Schengen,
zona euro şi Piaţa Internă.
Obiectivul principal al României este constituit de consolidarea progreselor şi reformelor,
pentru “… asigurarea unei integrări depline. În structurile comunitare….România doreşte să aducă
o contribuţie active la realizarea proiectelor aflată pe agenda europeană şi să sprijine soluţii
eficiente pentru problemele Uniunii”105.
România ia parte direct la elaborarea şi adoptarea politicilor comunitare, contribuind pe
fond la lucrările tuturor instituţiilor comunitare, la nivel politic şi ethnic. România va contribui în

104
Preluare de pe http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=4951&idlnk=1&cat=3
105
Preluare de pe http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=4951&idlnk=1&cat=3
mod direct la marile linii de politica ale Uniunii (Programul Haga, Strategia Lisabona, Strategia de
Dezvoltare Durabilă).
România doreşte să îşi consolideze aria de libertate, securitate şi justiţie, prin asigurarea
unui management efficient al frontierelor sale externe. În aceeaşi măsură, România va continua să
acţioneze pentru a continua reformele deja începute, astfel încât să nu fie necesară activarea
clauzelor de salvgardare.

1. Strategia de post-aderare a României: 2007-2013

În prezent Uniunea Europeană parcurge o etapă de redefinire a identităţii şi a coeziunii sale

interne, în contextul necesităţii de a se afirma că actor competitiv şi dinamic într-o lume în
continuă globalizare, dar şi pe fundalul <<digerării>>celui de-al cincilea val al extinderii, început
în 2004 cu zece state şi finalizat prin aderarea României şi a Bulgariei la 1 ianuarie 2007.
Uniunea este într-un proces de reconectare cu proprii cetăţeni şi de recâştigare a susţinerii
acestora pentru proiectul politic europeană, dar în acelaşi timp caută răspunsuri credibile şi
eficiente în vederea întăririi rolului său extern, pe fondul parteneriatului, dar şi al competiţiei
strategice cu SUA şi cu Asia de Est.
Uniunea trebuie să facă faţă provocării de a se adapta permanent schimbărilor generate de o
serie de factori, atât interni cât şi externi. Concluzionanad, UE este o construcţie în << mişcare>>,
într-un context internaţional caracterizat, la rândul său de o dinamică accentuată. Aceasta face că
profilul României să ţină cont de oportunităţile existente, în scopul minimizării vulnerabilităţilor
tipice unui stat nou membru UE, al promovării unor politici coerente, având ca scop creşterea
bunăstării cetăţenilor romani.106

3. Contextul intern
România trebuie să facă faţă unui context semnificativ schimbat şi cu un nivel crescut de
interdependente între Statele Memvre, care necesită un comportament strategic raţional şi eficace.
Aderarea la UE constituie oportunitate şi mijlocul de a spori calitatea vieţii cetăţenilor ţării, iar
faptul că România va fi un stat membru UE cu un PIB pe cap de locuitor mult sub media
europeană accentuează nevoia de folosire eficientă a resurselor proprii şi a fondurilor comunitare,
de stimulare mai activă a investiţiilor străine şi autohtone.107
România are nevoie de menţinerea pe o perioadă cât mai lungă a creşterii economice
rapide, echilibrate şi durabile, de instituţii puternice şi eficiente, de un sistem legislativ coerent şi
106
Corvin Lupu – “ România sub presiunea Rîzboiului Rece şi a Dorinţei de Integrare euro-atlantică”, Vol. 2, Cap. 3
Politica României de integrare în organismele euro-atlantice, pag.703
107
Ibidem.
de un sistem fiscal predictibil. Ea trebuie să îndeplinească la termen obligaţiile pe care şi le-a
asumat prin Tratatul de Aderare şi să contribuie la realizarea obiectivelor Europei Unite. Aceasta
include: modernizarea infrastructurilor fizice, adaptarea sistemului educaţional la cerinţele
europene, revigorarea cercetării ştiinţifice şi inovării, cu accent pe aplicabilitate în practică
economică bazată pe parteneriatul între mediul de afaceri, universităţi şi institutele de cercetare,
restructurarea fundamentală a agriculturii şi impulsionarea dezvoltării rurale, precum şi
consolidarea capacităţii administrative în vederea implementării acquis-ului comunitar. Ea trebuie
să acţioneze în continuare pentru o dezvoltare durabilă şi pentru protecţia mediului, pentru
flexibilitatea pieţei muncii şi asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea unui climat concurenţial
optim. Ca stat membru al UE, România trebuie să aplice principiile şi valorile fundamentale ale
Uniunii: solidaritatea, consensualitatea şi sprijinul de compromis. Ea trebuie să abordeze
constructiv şi cooperant orice problemă şi să îşi îndeplinească rolul de partener egal în dezvoltarea
Uniunii Europene.
Multe documente elaborate în pregătirea aderării României la UE au făcut necesară
definirea unui cadru strategic care să stabilească priorităţile dezvoltării României în perioada 2007-
2013 şi să reorienteze astfel toate strategiile, politicile, programele şi planurile de acţiune
sectoriale, în conformitate cu cerinţele integrării rapide şi complete. Premisă elaborării strategiei
prezentate în următoarele pagini este aceea că interesele României sunt convergente cu cele ale
UE, iar promovarea intereselor UE ca entitate, răspunde, în egală măsură, intereselor României.108

La baza elaborării strategiei post-aderare au stat următoarele principii:

 Participare: strategia a fost construită în cooperare cu toate instituţiile care au competente în

asigurarea pregătirii României pentru aderare şi în continuarea procesului de integrare în
UE;
 Concordanţă cu strategiile şi programele naţionale existenţe: strategia unifica abordări
sectoriale, conţine obiective specifice coerente şi consistente cu cele prevăzute în
principalele documente programatice ale momentului;
 Corelarea cu strategiile şi programele UE: obiectivele strategiei post-aderare sunt
concordante cu cele definite în strategiile şi programele comunitare;109

4. Consolidarea modelului de dezvoltare socio-economica a României

108
Cristian Pîrvulescu – “ Politici şi Instituţii Politice”, Cap. 3.6: Tipologii ale regimurilor politice în Europa Centrală
după 1989, pag. 89.
109
Ibidem.
 Obiectivul strategic al României este reprezentat de convergenţă cu statele membre ale
Uniunii Europene, în termeni de bunăstare individuală a cetăţenilor săi şi în general a societăţii.
Convergentă cu UE presupune asigurarea unui ritm de creştere economică mai ridicat decât media
comunitara, pentru un interval de timp suficient de lung. Trebuie să subliniem rolul de instrument
de accelerare a procesului de convergenţă economică şi socială al PND 2007-2013. Scopul
principal al acestuia îl constituie tocmai reducerea cât mai rapidă a disparităţilor de dezvoltare
socio-economica între România şi statele membre UE.
Modelul general al dezvoltării economice este în continuă schimbare prin promovarea
sectoarelor economice cu valoare adăugată şi creşterea ponderii sectoarelor bazate pe cunoaştere.
Intervenţia statului pentru susţinerea unor sectoare economice necompetitive sau măsurile sociale
protecţioniste nu contribuie la asigurarea durabilităţii şi se dovedesc vulnerabile în faţă provocării
globalizării. Dezvoltarea corelata a infrastructurilor fizice şi a capitalul uman reprezintă abordarea
corectă a României în faţa tuturor provocărilor. Consolidarea unui model de dezvoltare pe aceste
două direcţii, în condiţiile asigurării coerentei şi a complementarităţii cu instrumentele strategico-
programatice deja existente, reflecta ierarhizarea strategică a obiectivelor de dezvoltare a
României, prioritizare impusă de caracterul limitat al resurselor disponibile.
Experienţa statelor membre care au atins deja convergenţa cu Uniunea Europeană arata că
succesul este garantat dacă rolul statului se axează pe dezvoltarea infrastructurilor care să susţină
dezvoltarea sectoarelor economice, în funcţie de situaţia Pieţei Interne a Uniunii Europens şi/ sau a
pieţei globale. Statul are datoria să creeze, în primul rând, premisele de dezvoltare pentru
sectoarele economice şi să evite intervenţia directă în dezvoltarea acestora. Convergentă cu UE
poate fi asigurată doar pe termen lunig şi necesită dezvoltarea celor două mari categorii de
infrastructuri, cele fizice şi respectiv, cele umane.
Dezvoltarea infrastructurilor fizice ( cum ar fi transporturile, telecomunicaţiile şi energia)
are avantaje pe termen lung, dar şi avantaje economice pe termen mediu, în sensul că investiţiile
majore realizate sunt generatoare de creştere economică şi conduc dezvoltarea de activităţi
economice conexe. Investiţia în capitalul uman ( prin educaţie, formare profesională, învăţare etc),
asigura durabilitatea creşterii economice, având în vedere că o populaţie educată şi sănătoasă este
performanta şi adaptabila la nivelul UE şi la nivel global.

5. Utilizarea eficientă a fondurilor comunitare

Absorbţia fondurilor comunitare constituie un obiectiv în sine al strategiei post-aderare,

ţinând cont de contribuţia însemnată pe care eceste fonduri o vor avea la recuperarea decalajelor
faţă de nivelul de dezvoltare din statele membre UE. Accesul la aceste resurse financiare prin
politica europeană de coeziune reprezintă unul dintre principalele beneficii economice.
Pentru a deveni beneficiar net al fondurilor comunitare, România trebuie să asigure un grad
de absorbţie cât mai ridicat al acestora. Fondurile pe care România le va primi de la Uniunea
Europeană sunt potenţiale, pe când contribuţia la bugetul comunitar este certă şi reprezintă o
obligaţie asumata ca stat membru.
Aderarea la Uniunea Europeană înscrie România în dinamica aprofundării procesului de
integrare europeană. Obţinerea statutului de stat membru al UE este o condiţie necesară, dar nu
suficientă pentru maximizarea beneficiilor aderării. Aplicarea regulilor UE după momentul aderării
este fundamentală pentru atingerea acestui scop. De la 1 ianuarie 2007, România devenit
concurenta directă cu celelalte state membre, în sensul performanţelor economice şi instituţionale,
inclusiv în vederea atragerii resurselor comunitare şi globale.
Se poate estima că România are asigurate premisele unei convergente relativ rapide cu UE.
Obţinerea statutului de membru este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru maximizarea
beneficiilor aderării. Aplicarea şi consolidarea sistemului legislativ şi instituţional după momentul
aderării sunt fundamentale.
Guvernul României trebuie să actualizeze până la sfârşitul anului 2007, Strategia privind
reforma administraţiei publice şi trebuie să pună accent pe:

o Dezvoltarea capacităţii autorităţilor şi instituţiilor publice de a formula şi

implementa politici naţionale şi locale, compatibile cu cele comunitare şi de a
funcţiona la standardele de performanţă ale administraţiilor naţionale din celelalte
state membre UE;
o Definirea clară a rolului fiecărei structuri în cadrul sistemului administrativ, cu
scopul de a determina un mecanism coerent instituţional şi de a eficientiza procesul
de luare a deciziei şi de implementare a normelor europene.

Direcţiile prioritare de acţiune sunt enumarate în cele ce urmează:

o Aplicarea corespunzătoare a acquis-ului comunitar, în paralel cu elaborarea de

politici publice naţionale şi locale, compatibile cu cele comunitare;
o Acordarea unei atenţii sporite domeniilor care fac obiectul perioadelor de tranziţie
negociate şi pregătirea instituţiilor responsabile pentru implementarea integrală a
acquis-ului comunitar, după extinderea perioadelor de tranziţie;
o Continuarea implementării principiilor generale ale spaţiului administrativ european
privind legalitatea, competenta legală, predictibilitatea, deschiderea şi transparentă,
 răspunderea şi responsabilitatea, eficientă şi eficacitatea în vederea creşterii calităţii
actului administrativ;
o Dezvoltarea acţiunii de formare a funcţionarilor publici în domeniul afacerilor
europene;
o Institutionalizarea unui dialog sistematic între autorităţile publice centrale cu cele
regionale şi locale, în vederea transferului de bune practici în implementarea
politicilor comunitare;
o Cresterea vizibilităţii autorităţilor regionale şi locale din România în cadrul
asociaţiilor europene şi ale colectivităţilor regionale şi locale.

Având în vedere şi presiunea migratoare extrem de mare de la frontierele Uniunii, România

trebuie să susţină marile proiecte actuale europene în materie de control al migraţiei, care au ca
obiectiv reducerea acestei presiuni. România va susţine continuarea demersurilor comune, pentru
asigurarea unui nivel ridicat de securitate, pentru protejarea drepturilor so libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor, în deplină concordanţă cu orientările promovate de Strategia Externă în domeniul
Justiţiei şi Afacerilor Interne, adoptată în decembrie 2005.
O atenţie deosebită se va acorda, în continuare prevenirii şi combaterii terorismului,
criminalităţii organizate, îndeosebi a migraţiei ilegale, a traficului de persoane, a traficului de
droguri, a traficului cu arme şi substanţe interzise. România va intensifică participarea la
cooperarea internaţională în combaterea criminalităţii organizate şi a altor ameninţări
neconvenţionale la adresa securităţii şi va continua dezvoltarea reţelei ataşaţilor de afaceri interne
şi a ofiţerilor de legătură, care îşi desfăşoară activitatea în exterior.
Menţionez şi faptul că România susţine dezideratele cuprinse un Programul HAGA,
referitoare la implementarea principiului disponibilităţii pentru a deveni operaţional la 1 ianuarie
2008, sau dacă este cu putinţă chiar înainte de acest termen. Se va acorda atenţie pregătirii
profesionale continue precum şi capacităţii de cooperare efectivă cu agenţiile de aplicare a legii din
Statele Membre şi cu Organizaţiile Internaţionale Specializate.
În cadrul Strategiei Externe în domeniul Justiţiei, care a fost adoptat în decembrie 2005,
apar aspecte importante legate de luptă împotriva crimei organizate, lupta împotriva terorismului,
precum şi aspecte legate de luptă împotriva fraudei şi a corupţiei. În ceea ce priveşte lupta
împotriva terorismului, Strategia menţionează faptul că România continua să adopte măsuri
adecvate privind lupta împotriva terorismului şi este parte la acorduri internaţionale importante în
acest domeniu. Noul sediu al Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă, a fost inaugurat în
februarie 2004, iar în luna aprilie a devenit operaţional Sistemul Naţional de Alertă Antiteroristă. A
fost creată şi o linie telefonică gratuită la nivel naţional, pentru că publicul să poată oferi informaţii
care ar putea fi utile în efortul de combatere a terorismului.
 3.5. Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului din
România

Şocul produs de atacurile teroriste din 11 septembrie a readus dramatic în atenţia întregii
lumi un pericol grav, care anterior fusese ignorat şi minimizat. Statele, ce constituie principalii
garanţi ai respectării drepturilor omului, tind spre o nouă abordare care să fie asumata în mod
explicit de către întreaga comunitate internaţională.
Strategia concepută în anul 2002, recunoaşte necesitatea întăririi cooperării internaţionale,
în problematică antiteroristă, având la bază o viziune mai amplă şi mai profundă, conform căreia
dimensiunile de combatere activă a formelor de manifestare explicită a fenomenului terorist trebuie
să fie dublate de activităţi pe diverse planuri, destinate prevenirii apariţiei şi dezvoltări acestuia.
Multe state ale lumii, printre care şi România au conştientizat <<imperativul unei mai bune
articulari între acţiunile instituţiilor naţionale cu atribuţii în materie antiteroristă>>, care să susţină
propriile obiective de securitate şi demersurile în ceea ce priveşte cooperarea internaţională.Statul
român în ansamblu, precum şi instituţiile sale în domeniu au reuşit să acumuleze o oarecare
experienţă şi au reuşit să obţină rezultate valoroase, fapt recunoscut atât pe plan intern cât şi
internaţional.110
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (CCOA) funcţionează în conformitate cu
prevederile “ Strategiei Naţionale de prevenire şi combatere a Terorismului”, ale Protocolului
General de Organizare şi Funcţionare a Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a
Terorismului şi ale legii nr 535/2004, în cadrul SRI. CCOA este structură organizatorico-
functionala, ce asigură continuitatea şi coerentă funcţionării sistemului de legătură ce articulează
componentele Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului. Autorităţile şi
instituţiile publice din componenţa Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului,
au desemnat câte un reprezentant permanent la CCOA, în vederea asigurării schimbului de date şi
informaţii.111
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă are următoarele atribuţii:

 coordonează activităţile desfăşurate în cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi

Combatere a Terorismului, prin reprezentanţi desemnaţi de instituţiile şi autorităţile din
componenţa Sistemului;

110
Gheorghe Vaduva, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securitatii si apararii nationale, in conditiile
statului Romaniei de membru NATO, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucuresti, 2005, p. 24.
111
Ibidem, p. 24.
  asigură operativ schimbul de date şi informaţii între autorităţile şi instituţiile publice
componente ale Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, privind
activităţile cu caracter terorist;
 integrează datele şi informaţiile obţinute în scopul stabilirii şi întreprinderii măsurilor care
se impun;
 monitorizează activităţile teroriste şi informează operativ autorităţile şi instituţiile publice
abilitate din cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului;
 în situaţii de criză teroristă asigura suportul logistic şi operaţional pentru funcţionarea
operativă a Centrului Naţional de Acţiune Antiteroristă, care este integrat funcţional în
mecanismul general de gestionare a crizelor şi organizat în conformitate cu prevederile
legale;
Transmite către autorităţile şi instituţiile publice competente din cadrul Sistemului Naţional
de Prevenire şi Combatere a Terorismului, datele şi informaţiile care fac obiectul întreprinderii
de măsuri, conform atribuţiilor legale.112

112
Coord. Gherghe Vaduva, Terorismul, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Bucuresti, 2002, p. 16.