Fenomenul terorist in societatea contemporană

- note de curs -

Cuprins:
1. Terorismul în istoria omenirii
2. Noul terorism – caracteristici
3. Definirea fenomenului terorist – un imperativ
4. Abordări analitice ale fenomenului terorist
5. Abordarea paradigmatică a fenomenului terorist
6. O definiţie operaţională a terorismului
7. Tipologia fenomenului terorist
8. Terorismul de sorginte fundamentalist islamică
9. Despre musulmani și fundamentalism, terorism: delimitări conceptuale
10. Jihad-ul sau legitimarea terorismului de sorginte fundamentalist islamică
11. De la Osama bin Laden la Abu Bakr al-Baghdadi: evoluția jihad-ului global
12. Terorism 2.0: rolul rețelelor de socializare în radicalizarea tinerilor musulmani
13. Europa sub amenințarea terorismului de sorginte fundamentalist islamică
14. Comunitatea musulmană din România şi spectrul fundamentalismului islamic

1. Terorismul în istoria omenirii

Cel de-al XXI-lea secol pare că se află sub zodia unei „tehnologii a terorismului”,
care tinde să altereze conceptul de societate cunoscut anterior. Mijloacele de acţiune
violentă nediscriminatorii, „modus-operandi” al grupărilor teroriste, implică victime aleatorii,
fapt care dă naştere unui sentiment de insecuritate în rândul populaţiei civile. În acelaşi
timp, orice atentat terorist atrage după sine o puternică mediatizare, ceea ce conduce la
efectele dorite de iniţiatori şi anume popularizarea scopurilor politice urmărite. 1
Din punct de vedere al unui cadru psiho-istoric fundamentalismul religios,
naţionalismul, etnoviolenţa şi rasismul pur continuând să izbucnească în perioade de timp
diferite, în mod individual sau colectiv. Aceste forţe, de natură oarecum subiectivă, trebuie
asociate cu presiunile demografice, economice, geopolitice sau culturale.
Activităţile teroriste sunt rareori fenomene izolate având tendinţa de a reflecta
simpatii nebuloase, dorinţe şi aspiraţii ale unor segmente mai mari ale societăţii de
apartenenţă, constituindu-se în mijloace de protest socio-politic.
Terorismul reprezintă o ameninţare globală care nu ţine cont de principiile
fundamentale ale legii, ordinii şi drepturilor omului. Din aceste motive, combaterea
terorismului nu cade doar în sarcina instituţiilor statelor care acţionează în direcţia
prevenirii şi combaterii atentatelor teroriste ci reprezintă o responsabilitate a întregii
societăţi civile.
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au demonstrat lumii întregi că teroriştii
sunt mult mai bine organizaţi şi mai capabili să acţioneze la nivel global decât se
considera. Concepţiile despre capabilităţile şi motivaţiile teroriştilor de victimizare a civililor
nevinovaţi s-au schimbat radical. Bruce Hoffman, expert pe probleme de terorism, sublinia
că, întrucât actele teroriste de natură religioasă presupun un scop transcendent, divin,
conduce la comiterea de masacre.2

1 Boaz, Ganor: Fundamental Premises in Fighting Terrorism, www.ict.org.il

2 Hoffman, Bruce: „Holy Terror”: The Implications of Terrorism Motivated by a Religious Imperative, RAND
Corporation, 1993, www.rand.org
 Nu există nici o îndoială că, dacă ar apărea oportunitatea, grupările teroriste
transnaţionale, gen Al Qaeda, nu ar ezita să folosească viruşii ca pe o armă împotriva
civililor, să împrăştie agenţi chimici sau să trimită terorişti sinucigaşi, înarmaţi cu bombe
radiologice, pentru a produce durere şi moarte în rândul populaţiei civile nevinovate.
Richard Falkenrath, estima că „din ce în ce mai mulţi actori non-statali, inclusiv grupări
teroriste, vor achiziţiona şi vor folosi arme nucleare, biologice şi chimice”. 3
În mileniul al III-lea, probabilitatea unui atac terorist cu arme de distrugere în masă -
chimice, biologice, radiologice sau nucleare - este foarte ridicată. Majoritatea teroriştilor
utilizează încă tactici convenţionale, precum atacuri cu bombă şi luări de ostateci, dar
încearcă să obţină şi armament chimic, biologic, radiologic şi nuclear. 4
De menţionat că grupările teroriste diferă de organizaţiile criminale prin faptul că
sunt motivate de o agendă politică sau religioasă. Acţiunile teroriştilor - crimă, sabotaj,
şantaj - pot fi identice cu cele ale infractorilor obişnuiţi, însă scopurile diferă în mod
fundamental. Calea spre atingerea obiectivelor urmărite de grupările teroriste o reprezintă
crearea unei senzaţii paralizante, de frică, în comunitatea-ţintă.
Astfel, terorismul reprezintă un mijloc de a insufla fiecărui individ sentimentul că
următorul atac terorist îl poate viza direct, grupările teroriste încercând să submineze
sentimentul de siguranţă al vieţii cotidiene, cu misiunea de a distruge buna funcţionare a
instituţiilor sau actorilor statali vizaţi. Scopul acestei strategii este determinarea societăţii
civile de a face presiuni asupra factorilor de decizie, astfel încât aceştia să satisfacă
solicitările grupării teroriste, populaţia devenind o unealtă în mâinile teroriştilor în
promovarea agendei poltico-ideologice.
Grupările teroriste nu sunt interesate de moartea a 3 sau 30 sau chiar 3000 de
persoane. Este posibil ca teroriştii să-şi atingă scopurile fără a executa nici un atentat, ci
doar provocând panică în rândul populaţiei civile, prin transmiterea continuă de ameninţări
şi declaraţii, prin intermediul mass-media şi prin alte metode ale războiului psihologic.
Terorismul modern, sfidând normele şi legile războiului convenţional, îşi dirijează
atacurile asupra populaţiei civile, care reprezintă o ţintă facilă şi eficientă pentru terorişti.
Tehnica atacurilor nediscriminatorii sporeşte panica generală şi induce sentimentul de
insecuritate în rândul populaţiei, oricine, oriunde, oricând putând fi victima următorului
atentat terorist. Această ameninţare subminează posibilitatea populaţiei de a duce o viaţă
normală iar când rutina cotidiană a fiecărui individ trebuie să cuprindă şi un plan de acţiune
în cazul unui potenţial atentat terorist viaţa acestuia devine încărcată de anxietate.
Un atac terorist propriu-zis are un efect psihologic destul de limitat, strategia
constând în abilitatea de a face cunoscut mesajul teroriştilor prin mijloacele violente
folosite. Aceste mesaje au ca ţintă trei paliere diferite de audienţă:
- pentru simpatizanţii organizaţiei teroriste: „Am reuşit. Am neutralizat puterea
inamicului şi l-am lovit în punctul său sensibil”;
- pentru comunitatea vizată: „În ciuda tuturor sistemelor voastre de apărare nu
sunteţi niciodată în siguranţă”;
- pentru opinia publică internaţională, grupările teroriste prezintă atacul ca pe
un exemplu al hotărârii lor de a-şi atinge scopurile politice, prin orice mijloc şi cu
orice cost, atragând atenţia asupra conflictului declanşat şi a agendei politico -
ideologice a teroriştilor: „Voi, statele neimplicate în acest conflict, trebuie să faceţi

3 Falkenrath, Richard A.: Confronting Nuclear, Biological and Chemical Terrorism, Survival 40 Magazine, no.
3, 1998
4 Bolton, John R: The International Aspects of Terrorism and Weapons of Mass Destruction, The Hudson
Institute, Washington, DC, November 1, 2002
 presiuni asupra duşmanilor noştri pentru a ne da cele ce dorim. Dacă nu, s-ar
putea să urmaţi voi.”
Frica indusă în rândul unei populaţii, care trăieşte sub ameninţarea terorismului, are
două componente: una raţională, produsă de riscul unei morţi violente în urma unui atac
terorist şi una iraţională, care nu are nici o legătură cu probabilitatea statistică ca cineva să
fie ucis sau rănit într-un atac terorist şi/sau ca un atentat să aibă loc. Prin amplificarea
ameninţării, lăsând să se înţeleagă că acea moarte violentă poate apărea la fiecare colţ de
stradă sau staţie de metrou, teroriştii vizează amplificarea fricii iraţionale şi a sentimentului
de insecuritate a populaţiei.
Aşadar, terorismul este un război psihologic, o exprimare a influenţei sociale care
foloseşte propria imaginaţie a victimei împotriva sa. Ţinta lui este să izoleze individul de
grup, să fragmenteze o societate într-o masă de indivizi înspăimântaţi, care se ascund şi
nu sunt în stare să-şi continue viaţa socială. Mai mult, grupările teroriste intenţionează să
submineze credinţa indivizilor în valorile colective ale societăţii în care trăiesc, amplificând
ameninţarea potenţială până la un punct în care siguranţa pare să aibă o importanţă mai
mare decât toate celelalte valori socio-politice asumate.
Terenul pe care se dezvoltă, în principal, terorismul este constituit din statele cu o
guvernare slabă, cu tensiuni etnice, culturale sau religioase, subdezvoltate economic sau
cu graniţe permeabile. În astfel de state, grupările teroriste autohtone provoacă anarhie,
contestând legitimitatea actorilor instituţionali, aflaţi într-o poziţie defensivă iar reţelele
transnaţionale îşi caută refugiu. Totodată, mutaţiile survenite în fenomenul terorist, de
activizare a terorismului transnaţional, favorizat de tehnologia informaţională, arată că
acest fenomen periculos nu are graniţe. 5
Paul Wilkinson subliniază că: „în prezent ne confruntăm cu grupări teroriste care
provoacă un număt atât de mare de victime încât nu poate fi descris decât prin conceptul
de ’terorism în masă’. Într-o singură zi, pe 11 septembrie 2001, au murit mai multe
persoane decât în 35 de ani de terorism autohton în statele occidentale, incluzând
terorismul separatist nord-irlandez sau cel basc din Spania”. 6
De menţionat că, în scopul anihilării ameninţării terorismului, strategiile antiteroriste
nu sunt suficiente, fiind necesar să se acţioneze ferm pentru a se rezolva disputele politico-
ideologice care pot genera acte de terorism.
Această abordare paradigmatică a diversificat mult registrul tematic de cercetare a
terorismului, un fenomen la care trebuie să ne raportăm ca la „o provocare care trebuie
ţinută în frâu, nu rezolvată”.7
Măsuri concrete în direcţia prevenirii sau diminuării efectelor activităţii grupărilor
teroriste pot fi adoptate numai în urma unei analize aprofundate a cauzelor, originilor,
ideologiei şi mijloacelor logistice şi financiare ale grupărilor teroriste.
Proliferarea la scară internaţională a terorismului de sorginte fundamentalist
reliogioasă sau naţionalistă, care provoacă un număr mare de victime din rândul populaţiei,
precum şi riscul folosirii armelor de distrugere în masă în comiterea unor atentate,
contribuie la transformarea radicală a strategiilor de combatere a terorismului, pentru a
putea face faţă caracterului transnaţional al acestei ameninţări non-convenţionale la adresa
securităţii naţionale şi internaţionale.
Terorismul nu este un fenomen nou, forme de manifestare violentă atipice fiind
consemnate cu milenii în urmă. Stabilirea unui moment istoric anume, ca factor

5 *** Global Trends 2015 (GT): A Dialogue About the Future With Nongovernmental Experts, www.cia.gov
6 Wilkinson, Paul: Terrorism, Motivations and Causes, www.csis.org
7 Pillar, Paul R.: Terrorism and U.S. Foreign Policy, Brookings Institute Press: Washington DC, 2001
declanşator al fenomenului terorist, este un demers la fel de dificil pentru istorici, precum
definirea cu acurateţe a acestui fenomen, pentru cercetătorii ştiinţelor sociale.
Formele iniţiale de manifestare a terorismului au avut la bază motivaţii religioase,
primele grupări sociale care ar putea fi considerate teroriste fiind „Sicarii” şi „Zeloţii”, de
origine iudaică, care au apărut în timpul ocupaţiei romane din Orientul Mijlociu, în secolul I
î.Hr.8
Şi susţinătorii altor religii au recurs la metode care, în prezent, ar putea fi
considerate teroriste, o astfel de grupare fiind „Asasinii” - o ramură a sectei musulmane
şiite „Ismailiţi”, care a activat în secolul al XI-lea, în Orientul Mijlociu. Ca şi „Sicarii”,
„Asasinii” îşi ucideau victimele în plină zi (mai ales politicieni sau clerici care refuzau să
adopte versiunea purificată a Islamului, pe care aceştia o propovăduiau cu forţa). 9
Ca şi în cazul grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică din zilele
noastre, „Asasinii” credeau că sacrificarea vieţii proprii în asemenea acţiuni reprezenta un
act de sacralitate, un garant al accederii necondiţionate în paradis.
Cultul sacrificiului de sine a fost un element caracteristic şi în cazul atentatelor
executate de către „Strangulatori” - un cult religios indian a cărui adepţi îşi strangulau, în
mod ritualic, victimele (de obicei călători, aleşi la întâmplare) ca o jertfă adusă zeiţei
hinduse Kali, care simboliza teroarea şi distrugerea.
După cum afirma David Rapoport, aceste ritualuri pot fi considerate ca manifestare
neviciată a terorismului de natură religioasă, „anterior secolului al XIX-lea, religia
reprezentând singura justificare acceptabilă a terorii”. 10
O ideologie teroristă laică care să activizeze grupări sociale reprezentative, cu
impact similar celor generate de credinţele religioase, nu au apărut până la Revoluţia
Franceză din 1789, epocă în care istoricii au plasat apariţia conceptului de „terorism” ca
derivat al „regimului terorii”, termenul cel mai adecvat pentru a descrie realităţile sociale şi
istorice caracteristice Franţei din perioada 1793-1794. Conceput ca un instrument de stat,
„regimul terorii” a fost instaurat cu intenţia de a consolida puterea guvernului revoluţionar
nou înfiinţat şi de a-l proteja de elementele sociale şi politice considerate „subversive”.
În virtutea acestei justificări, de o înaltă „moralitate”, aproximativ 40.000 de
persoane au fost executate, prin ghilotinare. Revoluţia franceză s-a înecat într-o paranoică
baie de sânge iar terorismul a dobândit, cum era de aşteptat, conotaţii negative, prin
asocierea cu acţiunile sângeroşilor promotori ai acestui instrument de intimidare politică.
Conceptele nou apărute de „naţionalism” şi „cetăţenie”, ambele constituându-se atât
într-o cauză cât şi într-o rezultantă a Revoluţiei franceze, au contribuit la identificarea unui
nou tip de manifestare a terorismului, preponderent laic. Ulterior, apariţia unor ideologii
politice, cum ar fi marxismul, au dus la apariţia unui sentiment de răzvrătire împotriva
ordinii existente, mijloacele de acţiune teroriste uneltele de promovare a scopurilor politice
urmărite.
Ca etapă distinctă în delimitarea istorică a fenomenului terorist, înainte de
izbucnirea primului Război mondial, în Europa devenea vizibil un mod de acţiune politică,
care mai târziu va primi numele de terorism de stat. De exemplu, anterior asasinării
arhiducelui Franz Ferdinand, la 28 iunie 1914, de către „Tinerii Bosniaci” (grupare care
milita împotriva colonialismului austriac), armata sârbă era implicată în sprijinirea,
antrenarea şi înarmarea unor grupări care promovau doctrina ultra-naţionalismului. 11

8 Rapoport, David C.:Fear and Trembling: Terrorism in Three Religious Traditions, American Political Science
Review, vol. 78, no. 3, 1984
9 Burgess, Mark: A Brief History of Terrorism, 2003, www.cdi.org
10 Rapoport, op.cit.8
11 Burgess, op.cit.9
 Anii 1930 au fost martorii unui val de asasinate politice prin mijloace teroriste, „Liga
Naţiunilor Unite” propunând semnarea unor convenţii care să reglementeze prevenirea şi
pedepsirea terorismului, precum şi crearea unui tribunal internaţional. 12.
În perioada interbelică, terorismul s-a manifestat tot mai mult ca o reacţie a
diferitelor categorii sociale şi grupări politice împotriva măsurilor opresive luate de către
regimurile totalitariste din Germania nazistă, Italia fascistă şi Rusia stalinistă. Mai recent,
dictaturile militare din unele ţări din America de Sud sau Africa au fost acuzate de folosirea
unor astfel de metode ca unelte ale politicii de stat. În ciuda acestor consideraţii, unii autori,
cum ar fi Bruce Hoffman, consideră că „astfel de metode sunt cuprinse în termenul general
de „teroare”, pentru a se face distincţie între acest fenomen şi cel de „terorism”, prin care
se defineşte violenţa comisă de entităţi non-statale” 13.
Însă nu toţi specialiştii sunt de acord cu faptul că terorismul ar trebui considerat un
mod de acţiune exclusiv non-statal. De exemplu, Jessica Stern insistă asupra faptului că,
prin bombardarea intenţionată a populaţiei, în timpul celui de-al doilea Război mondial, ca
mijloc de a distruge moralul inamicului, actorii statali au folosit mijloace teroriste. 14
Prin contrast, ideologia, modul de acţiune şi logistica grupărilor teroriste apărute
după al doilea Război mondial este mai puţin discutabilă. Focarul acestor acţiuni s-a
deplasat din Europa spre coloniile din Orientul Mijlociu, Asia şi Africa, mişcările naţionaliste
apărute împotrivindu-se încercărilor statelor europene de a-şi permanentiza prezenţa în
colonii, acţionând ca un catalizator în declanşarea unor mişcări de eliberare naţională.
Mişcările de eliberare din Kenya, Malaiezia, Cipru şi Palestina (foste dominioane
britanice sau franceze) au fost purtate de grupări care ar putea fi numite mai degrabă
teroriste.
În anii 1960 şi 1970, numărul grupărilor care ar putea fi descrise ca teroriste a
crescut şi a inclus nu numai mişcările de eliberare naţională şi etnic-separatiste precum
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), Patria Bască şi Libertatea (ETA) sau
Armata Republicană Irlandeză (IRA) ci şi pe cele extremiste de stânga (comuniste) precum
Facţiunea Armata Roşie (fosta Republică Federală Germană) şi Brigăzile Roşii (Italia) sau
de dreapta (neo-fasciste).15
Ca şi grupările teroriste anti-colonialiste, multe din grupările etnic-separatiste şi
extremiste au adoptat metode teroriste pentru a-şi facă publice scopurile politice urmărite.
O mare parte dintre aceste grupări teroriste au decăzut sau au dispărut cu
desăvârşire, în timp ce altele, cum ar fi grupările palestiniene, nord-irlandeze sau basce
sunt active şi în zilele noastre (deşi unele s-au orientat spre folosirea metodelor politice î n
locul celor teroriste).
Între timp, pe la mijlocul anilor 1980, aşa-zisul terorism de stat a reapărut,
manifestându-se printr-o serie de atacuri împotriva unor obiective americane sau
occidentale din Orientul Mijlociu. State precum Iran, Irak, Siria şi Libia s-au evidenţiat ca
principali sponsori ai terorismului.
Existenţa unor state-sponsor ale grupărilor teroriste rămâne o preocupare a
comunităţii internaţionale şi-n prezent, reprezentând un fenomen conex resurgenţei
terorismului de sorginte fundamentalist islamică. Prima manifestare a acestui tip de
terorism a reapărut în 1979, când transformarea Iranului într-o democraţie islamică a
conferit terorismului fundamentalist islamic şiit sprijin financiar şi bază logistică. 16

12 Guelke, Adrian: The Age of Terrorism and the International Political System, I. B. Tauris, New York, 1998
13 Hoffman, op.cit.2
14 Stern, Jessica: The Ultimate Terrorists, Cambridge, Harvard University Press, 2001
15 Guelke, op.cit. 12
16 Rapoport, op.cit.8
 Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au demonstrat, o dată în plus, cât de
periculos este radicalismul religios când apelează la tehnici teroriste.

2. Noul terorism – caracteristici

Nu este cu putinţă să analizăm terorismul secolului al XXI-lea fără a aborda câteva
din mutaţiile survenite în evoluţia acestui fenomen. Astfel, se impune a lua în calcul
următoarele puncte-cheie în stabilirea diferenţelor dintre terorismul clasic şi cel
contemporan:
- grupările teroriste contemporane nu reprezintă entităţi organizaţionale bine
definite, care să dispună de un aparat de comandă vizibil, fiind mai degrabă
organizaţii amorfe, mai puţin distincte;
- revendicarile grupărilor teroriste clasice erau clar cunoscute, fiind de natură
politică, naţională sau religioasă. În prezent, pe măsură ce aparatul de control şi
comandă al grupărilor teroriste clasice s-a erodat, membrii acestora au îmbrăţişat
ideea ca independenţa acţională este benefică îndeplinirii ambiţioaselor tipuri de
operaţiuni planificate, remarcându-se o dorinţă sporită de a produce un număr
masiv de victime, în mod nediscriminatoriu;
- pentru unele grupări, terorismul reprezintă mai puţin un mijloc de a atinge un
scop decât scopul însuşi.17
Terorismul începutului de mileniu al III-lea include câteva din elementele mai sus
menţionate, în prezent predominând terorismul religios şi de extremă dreaptă.
„Noul” terorist de extremă dreaptă nu se distinge prin calitatea de membru în grupări
bine organizate, cu structuri ierarhice, nu participă la manifestări publice, cum ar fi
marşurile în uniforme şi nici nu manifestă o adeziune făţişă pentru ideologiile fasciste sau
naziste. Noua ideologie teroristă de dreapta îşi are originile, aproape în întregime, în
extrema dreaptă americană şi este caracterizată de concepte ca „leaderless resistance” şi
acte teroriste gen „lupul singuratic”. Mentorii ideologici nu sunt Hitler sau Mussolini sau alţi
ideologi de extremă dreaptă din anii 1930 sau 1940 (deşi au şi aceştia un rol important), ci
William Pierce, Louis Beam şi alţi americani care cred în supremaţia rasei caucaziene 18.
Terorismul religios fie promovează un punct de vedere puternic reliefat, dictat de
convingerea că religia deţine singura cheie spre o eră „mesianică” şi respingând celelalte
căi către aceasta, fie foloseşte fenomenul religios pentru a-şi justifica ideologia
revoluţionară şi violentă. Acest tip de terorism poate fi atât anti-occidental sau anti-
modernist - fundamentalismul islamic, cât şi un răspuns reacţionar - ultra-naţionaliştii evrei
sau hinduşi.
De asemenea, caracteristic „noului terorism” este adoptarea formei de organizare
de tip reţea, cu o ierarhie minimă. Atât grupările teroriste anti-capitaliste cât şi cele de
eliberare naţională (care acţionau în anii 1970 şi 1980), aveau o organizare ierarhică şi
lanţuri de comandă. Unele aveau chiar şi şefi operaţionali cunoscuţi (de exemplu Andreas
Baader şi Ulrike Meinhof, şefii grupării teroriste de extremă stângă Facţiunea Armata
Roşie; Ahmed Jibril, şeful Frontului Popular de Eliberare al Palestinei - Comandamentul
General; Abimael Guzman, şeful grupării peruane Calea Luminoasă).
Spre deosebire de aceste grupări, latura organizaţională a noului tip de terorism
tinde să fie difuză. De exemplu, anarhistul Louis Beam sugerează că ierarhia trebuie să fie
înlocuită cu o reţea de „celule fantomă”, care să comunice între ele în mod acoperit şi să
17 Hoffman, Bruce: TwentyFirst Century Terrorism in Smith, James M.; Thomas, William C. (eds): The
Terrorism Threat and U.S. Government Response: Operational and Organizational Factors, USAF Institute
for National Security Studies , Colorado, 2001
18 Beam, Louis: “Leaderless Resistance”. The Seditionist, www.louisbeam.com
ofere o modalitate flexibilă de acţiune, protejând în acelaşi timp securitatea întregii
organizaţii: „bazându-se pe teoria leaderless resistance toţi indivizii dintr-un grup vor
acţiona în mod independent unul de altul şi nu vor raporta niciodată unui cartier general
sau unui lider …toţi membrii celulelor-fantomă sau indivizii izolaţi trebuie să reacţioneze la
evenimentele concrete în acelaşi fel, prin intermediul tacticilor de rezistenţă”. 19
Departamentul de Stat al SUA menţionează că cea mai mare ameninţare teroristă
vine din zona statelor islamice. Grupările teroriste fundamentalist-islamice au adoptat
forma de organizare de tip reţea, membrii acestora întâlnindu-se doar pentru a comite un
act terorist. Atentatele cu bombă de la începutul anilor 1990, puse la cale de Grupul Islamic
Armat algerian, au fost executate de o organizaţie de tip reţea, cu centrul de comandă şi
control în Londra, case conspirative în Belgia şi ţinte vizate în Franţa. Aceiaşi situaţie o
întâlnim şi în cazul atentatelor teroriste de la11 septembrie 2001, când teroriştii au folosit
ca centru de comandă oraşul Hamburg şi au comis atentate pe teritoriul SUA.
Grupările teroriste de sorginte fundamentalist islamică au demonstrat că dispersia
geografică oferă securitatea necesară executării cu succes a acţiunilor, în vreme ce o
ierarhie rigidă, nu.
Modul de organizare tip reţea este facilitat şi de folosirea la o scară tot mai largă a
tehnologiilor de comunicare şi informare, care oferă grupărilor teroriste posibilitatea de a
comunica în mod acoperit şi la distanţe mari.Grupările teroriste fundamentalist islamice au
descoperit avantajele oferite de aceste tehnologii moderne. După cum subliniază Yehudit
Barsky, analist în problema terorismului din Orientul Mijlociu: „prin contrast cu controlul
strict din majoritatea ţărilor din Orientul Mijlociu, liderii grupărilor teroriste care şi-au mutat
domiciliul în Occident nu au nici o problemă în obţinerea de tehnologii de comunicare de
ultimă generaţie. Împrăştiaţi prin tot Occidentul, folosesc mijloace tot mai moderne de
comunicare - casete audio şi video, fax-uri, şi mai nou Internet-ul”. 20
De asemenea, deşi noii terorişti pot avea motive religioase sau cvasi-religioase,
aceştia nu aparţin neapărat unei grupări, nu au o bază stabilă, îşi procură singuri fondurile
necesare şi atacă ţinte sensibile, nelăsând nici o urmă. Acest mod de acţiune a fost descris
de către analistul Bruce Hoffman ca „o formă şi mai vagă, mai enigmatică, a terorismului”. 21
Nu în ultimul rând, noul terorism, mai ales cel de sorginte religioasă, nu îşi impune
nici o limită şi tinde să provoace un număr cât mai mare de victime, din această cauză
reprezentând un pericol sporit.
Dacă ar fi să-l cităm pe Brian Jenkins, „a ucide pur şi simplu mulţi oameni a
reprezentat arareori un obiectiv terorist... Teroriştii operează pe principiul utilizării minimului
de forţă necesar. Consideră inutilă uciderea multor persoane, atâta timp cât a ucide mai
puţin serveşte, în mod suficient, scopurilor lor”. 22
Deşi par pertinente în cazul teroriştilor de orientare seculară, aceste argumente
pierd din relevanţă când ne referim la teroriştii motivaţi de imperative religioase. Astfel,
atentatele de la 11 septembrie 2001 pot fi înscrise într-un model diferit de terorism: un
amalgam de indivizi, uniţi prin credinţele religioase şi prin locul de rugăciune, care
gravitează unul spre celălalt pentru a duce la îndeplinire o anumită operaţiune. În principal,
„teroriştii cu jumătate de normă”, precum grupurile dispersate de indivizi, pot fi influenţaţi
sau ghidaţi din umbră de anumite entităţi străine guvernamentale sau non-guvernamentale,
exercitarea unui control redus, din anumite centre de comandă, concretizându-se în mai

19 Beam, op.cit. 18
20 Barsky, Yehudit: Terror by Remote Control, Middle East Quarterly, 1996
21 Taylor, Richard Norton; Walker, Martin: Blast Alerts West to Elusive Threat, The Guardian, April 21, 1995
22 Jenkins, Brian M: High Technology Terrorism and Surrogate Warfare: The Impact of New Technology on
Low-Level Violence, Rand Corporation, California, 1975
puţine constrângeri asupra ţintelor teroriste şi în mai puţine inhibiţii asupra dorinţei lor de a
produce daune în mod nediferenţiat. 23

3. Definirea fenomenului terorist – un imperativ

Terorismul este un fenomen violent aparte datorită motivaţiilor ideologico-politice şi
religioase urmărite. După cum menţionează un cercetător al fenomenului: „terorismul,
conform celei mai acceptate definiţii contemporane, este în mod fundamental şi firesc de
natură politică”24.
Însă, dată fiind multitudinea de caracteristici ale fenomenului terorist pe care trebuie
să le avem în vedere, abordarea conform căreia acesta este de natură politică nu este
general acceptată. Nici motivaţia săvârşirii actelor de terorism nu este întotdeauna
considerată ca fiind un factor important în definirea terorismului.25
Jessica Stern se raliază acestui punct de vedere considerând că nici o definiţie a
terorismului nu este limitată la „autor sau scop”. Această abordare, nu exclude obiectivele
politice urmărite de terorişti dar caută şi alte motivaţii, cum ar fi cele pur criminale sau
religioase. Pentru Stern, „evocarea intenţionată a groazei este ceea ce delimitează
terorismul de asasinatul simplu sau de actul de violenţă”. 26
Actele teroriste sunt spectaculoase, concepute să îngrozească şi să influenţeze o
audienţă largă, mai presus de victimele propriu-zise. Scopul este de a folosi impactul
psihologic al violenţei sau al ameninţării cu violenţa pentru a induce o schimbare politică,
socială sau religioasă.
Însă unii autori consideră că este discutabilă presupunerea conform căreia efectul
psihologic al terorismului este predominant în mintea teroriştilor în momentul în care
acţionează. Adesea, în ciuda numelui său, primul scop al terorismului pare să fie acela de
a ucide, mai degrabă decât de a înspăimânta. Astfel, doborârea unui avion american de
pasageri, deasupra localităţii Lockerbie, în anul 1988, de către terorişti libieni ar fi avut
drept scop răzbunarea pentru atacarea acestei ţări de către SUA, în 1986 şi nu intimidarea
unei audienţe27.
Cu siguranţă, răzbunarea se pare că a reprezentat motivaţia acţiunilor teroriste, pe
citerii confesionale şi etnice, din Irlanda de Nord. De asemenea, atacurile teroriste de la 11
septembrie 2001 au fost motivate în primul rând de răzbunare şi de dorinţa de a ucide un
număr cât mai mare de indivizi şi doar într-o mai mică măsură de aspiraţiile politice ale Al
Qaeda.
Totuşi, Paul Pillar susţine că motivaţiile politico-ideologice sunt o premisă a
terorismului care este „ în mod fundamental diferit de alte forme ale violenţei prin motivaţiile
care-l determină şi prin metodele de combatere. Preocupările teroriştilor sunt macro-
preocupări, despre cum să schimbe o organizare socială sau politică la scară largă; alţi
infractori violenţi concentrându-se la un nivel mai mic, al câştigurilor financiare. ’Politicul’ în
această privinţă depăşeşte nu numai tradiţionala ideologie extremistă (de stânga sau de
dreapta) ci şi ceea ce adesea sunt descrise ca motivaţii politice sau sociale”. 28
Merită totuşi menţionat că, în timp ce terorismul poate fi identificat drept violenţă
politico-ideologică, nu orice violenţă de acest gen poate fi privită ca fiind un act terorist,

23 Hoffman, op.cit.2
24 Rapoport, op.cit.8
25 Eqbal Ahmad, ‘Terrorism: Theirs & Ours, in Howard, Russell D; Sawyer, Reid L: Terrorism and
Counterterrorism: Understanding the New Security Environment, Guilford, McGraw-Hill/Dushkin, 2003
26 Stern, idem op.cit.14
27 Guelke, Adrian: The Age of Terrorism and the International Political System, I. B. Tauris, New York, 1998
28 Pillar, op.cit.7
această precizare fiind necesară din cauză că există tendinţa de a eticheta anumite acţiuni
politice drept terorism, în funcţie de originea atentatorilor.
Bruce Hoffman consideră că „simpatia faţă de o cauză sau dezaprobarea faţă de
regimul sau metodele pe care acesta le foloseşte pentru combaterea terorismului poate,
prin urmare, să conducă la incoerenţă în definirea terorismului”. 29
Ca o consecinţă a acestui raţionament ceea ce civilizaţia occidentală consideră
drept terorism (dacă apare într-un stat liberal democratic sau occidentalizat) poate fi privit
din alt prismă, atunci când apare într-un stat mai puţin „legitim”, aşa cum sunt aşa-numitele
“state eşuate”. După cum afirmă Adrian Guelke: „Orice dubii referitoare la legitimitatea
regimului tind în mod natural să fie întărite de semnele de instabilitate politică, inclusiv de
violenţă”. Din acest punct de vedere terorismul depinde de cel care judecă fenomenul: „cel
care unuia îi pare terorist, pentru altul poate reprezenta un luptător pentru libertate”. 30
La fel de discutabilă este şi afirmaţia că „pentru a fi calificată drept terorism, violenţa
trebuie săvârşită de o entitate organizaţională care să aibă cel puţin o structură
conspirativă şi un lanţ de comandă, identificabil dincolo de o acţiune individuală pe cont
propriu”. Totuşi, un individ care acţionează pe cont propriu şi este motivat politic (mai
degrabă decît de scopuri criminale sau din cauza unei labilităţi psihice) şi foloseşte metode
teroriste, ar trebui numit tot terorist.
Dacă cercetătorii nu reuşesc să cadă de acord cine este şi cine nu este terorist,
aceasta este şi mai puţin clar în cazul teroriştilor înşişi, care întotdeauna se opun ideii de a
fi descrişi astfel. Într-adevăr, au trecut aproximativ 60 de ani de când o grupare teroristă,
grupul sionist cunoscut drept “Stern Gang” (după fondatorul său Abraham Stern) s-a auto-
definit public în acest mod. Nici măcar membrii acestei grupări nu s-au etichetat, în mod
oficial, drept terorişti preferând să se auto-denumească Luptătorii Israelului (Lohamei
Hermut Yisrael). Această ezitare de a accepta denumirea de „terorist” se reflectă nu numai
în proclamaţiile multor grupări teroriste ci şi în adoptarea de nume cu rezonanţe neutre sau
care invocă scopurile urmărite: libertatea, eliberarea, dreptatea, răzbunarea, rezistenţa sau
auto-apărarea.
Grupările teroriste tind să-şi justifice metodele insistând că au fost obligaţi la
acestea de ineficienţa altor mijloace politice şi economice şi denunţă considerarea acţiunile
întreprinse de către aceştia drept acte de terorism. Componenţii acestor grupări afirmă că
sunt mai degrabă luptători sau soldaţi în numele unei cauze, motivând că sunt forţaţi de
circumstanţe să folosească strategii, tactici şi metode teroriste, diferite de cele ale
regimurilor sau statelor împotriva cărora luptă, mai bine echipate şi dispunând de alte
instrumente de legitimare.
Trebuie menţionat aici că purtarea războiului este reglementată, cel puţin la nivel
teoretic, de o serie de convenţii care interzic folosirea anumitor arme şi tactici de luptă,
precum şi atacarea anumitor categorii de ţinte (mai ales non-combatanţi). Teroriştii ignoră
aceste prevederi, aşa cum se regăsesc în „Convenţia de la Geneva”, atacând populaţia
non-combatantă, acţionând deghizaţi în civili şi luând ostatici (pe care adesea îi agresează
sau îi ucid). Din acest punct de vedere, oricine foloseşte astfel de tactici, desfăşoară acţiuni
de terorism şi nu de conflict armat. Un raport ONU aprofundează acest subiect sugerând
că o definire simplificată a atentatelor teroriste ar putea fi: „echivalentul pe timp de pace al
crimelor de război”.31
O astfel de abordare oferă nu numai un mod de a identifica grupările teroriste prin
mijloacele de acţiune la care recurg ci şi o schemă conceptuală pentru acţiunile de
29 Hoffman, Bruce: Inside Terrorism, Columbia University Press, New York, 1988
30 Jaber, Hela: Hezbollah: Born with a Vengeance, Columbia University Press,New York, 1977
31 *** United Nations Office on Drugs and Crime Definitions of Terrorism, www.unodc.org
pedepsire a celor găsiţi vinovaţi de terorism, propunând o soluţie potenţială la controversa
iscată de acest fenomen, aşa cum este ilustrată de disputa actuală asupra statutului
suspecţilor de terorism, reţinuţi de autorităţile SUA la Guantanamo Bay.
Accentul asupra metodei în defavoarea obiectivelor urmărite tinde să diminueze
legitimitatea actelor teroriste. Conform analistului Mark Burgess „motivaţiile politice
urmărite în cazul unor revoluţii, lovituri de stat sau contra-insurgenţe sunt cu mult mai puţin
emoţionale decât mijloacele folosite precum asasinarea, atentatele cu bombe şi tortura, în
ciuda interdependenţei evidente dintre scopuri şi mijloace”.32
De asemenea, la prima vedere, metodele teroriştilor par aproape identice cu cele
ale luptei de gherilă: atacarea populaţiei, comiterea de asasinate şi luarea de ostateci. Mai
mult, intenţia de intimidare a instituţiilor de stat şi a populaţiei este prezentă în ambele
cazuri.
Însă, grupările de gherilă diferă de cele teroriste prin tendinţa de a acţiona în grupuri
mai mari, mai bine înarmate şi intenţia de a stabili un control teritorial. Chiar dacă unele
grupări desfăşoară simultan atât campanii de gherilă cât şi teroriste, cum este cazul Al
Qaeda, terorismul nu este sinonim cu lupta de gherilă.
Dacă identificarea terorismului prin metode este probabil cel mai simplu mod de a
găsi o definiţie utilă a acestui fenomen acest lucru este valabil doar în cazul existenţei unui
acord general asupra modalităţii de diferenţiere între mijloacele teroriste şi cele non-
teroriste. Acolo unde mijloacele teroriste sunt motivate politic, după cum a fost prezentat
mai sus, definirea terorismului este mai facilă.
De menţionat că nici unul dintre aspectele invocate mai sus nu trebuie să se
constituie în argumente care să susţină avertismentul analistului Walter Laqueur cu privire
la imposibilitatea formulării unei definiţii universale a terorismului date fiind eforturile
comunităţii internaţionale de a ajunge la un consens. 33

4. Abordări analitice ale fenomenului terorist

Terorismul rezidă într-un complex de factori cauzali - psihologici, economici, politici,
religioşi şi sociali. Deoarece este un fenomen multi-cauzal ar fi eronat ca un act de terorism
să fie explicitat singular, de exemplu prin nevoia psihologică a teroristului de a acţiona
violent.
Pentru Paul Wilkinson, cauzele violenţei politice sunt, în general, aceleaşi cu cele
ale terorismului: conflictele etnice, religioase şi ideologice, sărăcia, presiunile
modernismului, inegalităţile politice, lipsa de canale de comunicare paşnică, tradiţia
violenţei, slăbiciunea şi incompetenţa unui guvern, erodarea încrederii într-un lider şi
dezacordurile profunde dintre elitele politice ale unui stat. 34
O alternativă la ipoteza că moştenirea genetică sau anumite caracteristici de
personalitate condiţionează individul să devină terorist este aceea că principala cauză a
terorismului se regăseşte în influenţele factorilor politici. Mediile care conduc la apariţia
terorismului le includ pe cel naţional şi internaţional, dar şi sub-naţional (universităţile, unde
mulţi terorişti au fost expuşi prima oară la ideologia marxist-leninistă sau altor idei
revoluţionare şi se implică în grupuri radicale, identificate drept principal teren de
recrutare).35

32 Burgess, op.cit.9
33 Burgess, Mark: Terrorism, The Problems of Definition, Center for Defense Information, Washington DC,
www.cdi.org
34 Wilkinson, Paul. Political Terrorism, Macmillan, Londra, 1974
35 Hudson, Rex A.: The Sociology and Psychology of Terrorism: Who Becomes a Terrorist and Why?
Federal Research Division Library of Congress, Washington DC, 1999
 După ce au identificat unul sau mai multe dintre aceste medii, analiştii pot distinge
între factorii permisivi (care dau naştere unei strategii teroriste şi o fac atractivă pentru
dizidenţii politici) şi situaţionali (care-i motivează pe terorişti), care facilitează izbucnirea
violenţei şi condiţiile preexistente de acţiune. Cauzele permisive includ urbanizarea,
sistemul de transporturi, tehnologiile comunicaţionale, mass media, procurarea cu uşurinţă
a armelor şi lipsa unor strategii de securitate.
Delegitimarea agendei politice a unei grupări teroriste reprezintă un pas important în
combaterea acţiunilor acesteia, indiferent dacă motivaţia care a stat la baza săvârşirii
atentatelor este de natură politică sau nu. De exemplu, deşi Al Qaeda este considerată o
grupare teroristă fundamentalist islamică, măsurile de combatere şi anihilare a activităţilor
acesteia vizează mai puţin fundamentalismul islamic promovat cât anti-occidentalismul
manifest, atât la nivel declarativ cât şi în selecţia ţintelor vizate.
Unii analişti, precum Martha Crenshaw, abordează terorismul din punct de vedere
organizaţional, ca un mod de acţiune raţional-strategic, caracteristic unui anumit grup
structurat şi nu unui individ: „actele de terorism sunt comise de grupuri care iau decizii
colective, bazate pe credinţe comune, deşi nivelul de angajament individual faţă de grup şi
credinţele acestuia variază”.36
Abordarea organizaţională poate fi relevantă pentru organizaţiile de gherilă cu o
structură tradiţională dar nu pentru grupările teroriste de tip reţea. Grupările teroriste de
factură religioasă sunt adesea dominate de un singur lider (Abu Nidal, Ahmed Jibril,
Osama bin Laden sau Shoko Asahara) fiind puţin probabil ca deciziile să fie luate în mod
colectiv, de către un organism de conducere. Conform celor mai multe mărturii, liderii
terorişti dau instrucţiuni locotenenţilor lor să deturneze un avion, să asasineze o persoană,
să arunce în aer o ambasadă şi aşa mai departe, lăsând detaliile operaţionale pe seama
locotenenţilor. De asemenea, liderul suprem poate asculta sfaturile locotenenţilor săi, dar
decizia finală îi aparţine.
Abordarea etologică a terorismului sugerează că potenţialii terorişti devin agitaţi
într-un mod favorabil violenţei în faţa prezentărilor atentatelor teroriste de către mass-
media.Una dintre aceste atitudini poate fi machiavelismul, deoarece teroriştii sunt
predispuşi la manipularea victimelor lor, a presei, a publicului şi a autorităţilor „având
nevoie numai să vadă că terorismul a funcţionat pentru alţii pentru a deveni agresiv”.
Conform exponenţilor acestei abrdări, teroristul este „un individ frustrat care a
devenit agitat, experimentând în mod repetat sindromul luptei. Mai mult, după aceste prime
stări de agitaţie, teroristul caută să se elibereze printr-un act agresiv şi să înlăture parţial
cauza iniţială a frustrării sale prin atingerea scopului politic care până atunci i-a fost
refuzat”.37
În contrast cu politologii şi sociologii, interesaţi de contextul politic şi social în care
acţionează grupările teroriste, psihologii sunt interesaţi în primul rând de nivelul individual
sau micro-grupal al fenomenului terorist, al personalităţilor, credinţelor, atitudinilor şi
motivaţiilor teroriştilor.
Frederick Hacker identifică trei categorii de indivizi care comit acte de terorism:
nebuni, criminali şi cruciaţi. Dacă nebunii sunt motivaţi de criterii de neconceput pentru

36 Crenshaw, Martha: Questions to Be Answered, Research to Be Done, Knowledge to Be Applied in Reich,

Walter (ed.): Origins of Terrorism: Psychologies, Ideologies, Theologies, States of Mind, Cambridge
University Press, 1990
37 Jenkins, Brian M (ed.): Terrorism and Beyond: An International Conference on Terrorism and Low-Level
Conflict. Santa Monica, California, Rand Corporation, 1982
majoritatea populaţiei iar criminalii de câştigul personal, cruciaţii nu caută să obţină
avantaje personale ci prestigiu sau putere pentru o cauză colectivă.
Fără îndoială, majoritatea indivizilor care comit atentate teroriste se percep ca fiind
cruciaţi, Hacker subliniind că teroristul cruciat este un individ normal, un profesionist bine
antrenat şi dedicat total cauzei pe care o serveşte. 38
Deşi psihologia terorismului duce lipsă de studii cantitative, din care să rezulte
curente şi să se dezvolte teorii generale asupra acestui fenomen, aceasta pare să se
concentreze asupra câtorva teorii despre cum devine individul terorist:
- ipoteza frustrare-agresiune : multe din comportamentele teroriştilor sunt un
răspuns la frustrările determinate de diferite necesităţi şi scopuri de natură politică,
economică sau personală. Paul Wilkinson critică însă ipoteza frustrare-agresiune pentru că
are „foarte puţine de spus despre psihologia socială a prejudecăţii şi urii... şi despre
fanatismele care joacă un rol important în încurajarea violenţei extreme, terorismul politic
neputând fi înţeles în afara contextului dezvoltării ideologiilor, credinţelor şi modurilor de
viaţă teroriste sau potenţial teroriste”. 39
- apelând la teoria identităţii negative a lui Erik Erikson, Jeanne Knutson
sugerează că terorismul presupune, în mod conştient, o identitate negativă, individul
apelând la mijloace teroriste ca rezultat al sentimentelor de furie şi neputinţă datorate lipsei
de alternativă. 40
- ipoteza narcisism-agresiune arată că la mijloace teroriste de acţiune vor apela
„indivizii cu probleme psihologice, narcisiste şi personalitate labilă”. Datele examinate de
Jerrold Post indică faptul că mulţi terorişti au eşuat în viaţa lor personală, educaţională şi
vocaţională fiind atraşi în grupări teroriste de conceptul „noi-contra-lor”. De menţionat că
această ipoteză pare a fi contrazisă de numărul crescând de terorişti cu specializare înaltă,
precum chimişti, ingineri sau fizicieni.41

5. Abordarea paradigmatică a fenomenului terorist

John Arquilla, David Ronfeldt şi Michele Zanini au identificat mai multe paradigme
ale terorismului:
- paradigma diplomaţiei coercitive: încă de la apariţia sa, terorismul s-a axat
pe persuadarea altora, prin mijloace violente, ameninţarea fiind factuală, retroactivă
sau anticipativă;
- paradigma conflictului armat: producerea unor daune ca armă într-un
conflict asimetric, al celor slabi împotriva celor puternici ;
- paradigma “lumii-noi”: înlocuirea ordinii curente cu cea promovată de
terorişti. 42

38 Hacker, Frederick J: Crusaders, Criminals, Crazies: Terror and Terrorism in Our Time, W.W. Norton, New
York, 1996
39 Wilkinson, Paul: Terrorism: International Dimensions in Contemporary Terrorism, Facts on File, New York,
1986
40 Knutson, Jeanne N: Social and Psychodynamic Pressures Toward a Negative Identity, in Yonah,
Alexander; Gleason, John M (eds.): Behavioral and Quantitative Perspectives on Terrorism, Pergamon, New
York, 1981
41 Post, Jerrold M: Terrorist Psycho-Logic: Terrorist Behavior as a Product of Psychological Forces in Reich,
Walter (ed.): Origins of Terrorism: Psychologies, Ideologies, Theologies, States of Mind. Cambridge
University Press, 1990
42 Smith, James M; Thomas, William C: The Terrorist Threat in Strategic Context in Smith, James M.;
Thomas, William C. (eds): The Terrorism Threat and U.S. Government Response: Operational and
Organizational Factors, USAF Institute for National Security Studies , Colorado, 2001
 La rândul lui, Bruce Hoffman stabileşte cinci obiective urmărite de grupările teroriste:
atenţia, cunoaşterea, recunoaşterea, autoritatea şi guvernarea. Potrivit acestei tipologii
grupările teroriste urmăresc promovarea (atenţia), popularizarea (cunoaşterea) şi
legitimarea unei ideologii (recunoaşterea) în rândul populaţiei civile. Conform lui Hoffman,
grupările teroriste au reuşit uneori să parcurgă aceste trei etape, însă prea puţine sunt cele
cărora li s-a recunoscut un statut oficial (autoritatea) şi de control politic (guvernarea),
reacţiile şi obiectivele urmărite prin terorismul politic fiind mai accentuate în primele trei
etape, susţinute de: recunoaşterea, intimidarea, coerciţia sau provocarea exercitată de
acţiunile teroriste. 43
Recunoaşterea presupune mediatizarea şi legitimarea cauzei urmărite de o grupare
teroristă, comiterea unui atentat atragând atenţia asupra unui aspect particular şi
galvanizând opinia publică pentru a sprijini cauza organizaţiei. Pentru grupările teroriste,
mass-media reprezintă uneltele critice în propagarea mesajului, acţiunea violentă
asigurând acoperirea mediatică. De asemenea, există voci care susţin că, dacă nu se
oferă spaţiu mediatic violenţelor teroriste, acestea vor escalada până când mass-media se
vor conforma nevoii de publicitate urmărite de terorişti. În cele din urmă chiar şi
ameninţarea cu violenţa poate conduce la publicitate pentru cauza teroristă.
De altfel, grupările teroriste au nevoie de susţinere logistică, recruţi, arme căutând
recunoaşterea activităţilor întreprinse şi în sprijinul construirii şi susţinerii propriei
infrastructuri. Pentru a atrage noi recruţi şi pentru a-şi promova cauzele ideologice teroriştii
revendică actele comise.
Intimidarea: când grupările teroriste realizează că le lipseşte sprijinul public pot
apela la activităţi de natură a determina societatea să acţioneze în sensul îndeplinirii
pretenţiilor ridicate. Aceasta este “teroarea” terorismului, ţinta vizată fiind populaţia ca
ansamblu, exploatarea fricii şi anxietăţii fiind pârghiile prin care organismele
guvernamentale sunt forţate să dea curs solicitărilor teroriştilor. Grupările teroriste vor
alege ţintele în funcţie de ideologia urmărită, de exemplu, grupările de extremă stânga vor
viza obiective financiare sau industriale, exponente ale dominaţiei capitaliste, în vreme ce
„eco-teroriştii” vor viza sabotarea facilităţilor industriale care afectează mediul înconjurător.
Coerciţia: exercitarea de presiuni asupra actorilor instituţionali pentru a adopta
solicitările grupărilor teroriste, comiterea de atentate fiind urmată de revendicări şi de
ameninţarea cu alte violenţe. Răpirile şi deturnările sunt tactici exemplificative pentru că le
conferă teroriştilor posibilitatea de a negocia şi de a-şi atinge scopurile propuse, fără a
aduce prejudicii ireparabile victimelor.
Pierderile colaterale de vieţi omeneşti din rândul populaţiei reprezintă un argument
demn de luat în considerare, grupările teroriste fiind conştiente că revendicările lor ar putea
să nu fie receptate în confuzia care urmează unor incidente, care ar putea provoca reacţii
negative în rândul populaţiei, mandatând actorii instituţionali să adopte măsuri de
retorsiune şi să nu negocieze cu gruparea teroristă.
Aşadar, puterea unei grupări teroriste constă mai degrabă în ameninţarea cu
violenţa decât în violenţa în sine; răpirile, deturnările, asasinatele politice şi actele de
violenţă care nu cauzează pierderi umane din rândul populaţiei fiind mijloace de acţiune la
care apelează grupările teroriste care urmăresc coerciţia actorilor instituţionali.
Provocarea: grupările teroriste pot recurge la acte destinate a provoca o reacţie a
actorilor instituţionali care să fie negativ resimţită de societatea civilă: raiduri poliţieneşti în
scopul identificării a celor responsabili pentru comiterea unui atentat, blocarea străzilor,
măsuri represive împotriva civililor care nu au adus nici un prejudiciu legii, acţiuni care ar

43 Burgess, op.cit.32
putea reduce încrederea populaţiei: „brutalitatea este o reacţie guvernamentală
indusă...care a permis strategiilor teroriste să aibă câştig de cauză în multe situaţii”. 44

6. O definiţie operaţională a terorismului

Terorismul, concept cu conotaţii emoţionale negative, conţine motivaţii diferite pentru
popoare diferite, fiind vitală diferenţierea condiţiilor, variate şi variabile, în care se manifestă
violenţa teroristă.
Scopurile, circumstanţele şi metodele implicate în violenţa de stat împotriva
propriilor cetăţeni sunt complet diferite de cele care caracterizează violenţa folosită de
state împotriva altor state sau de grupările insurgente împotriva organismelor
guvernamentale. Aplicarea termenului “terorism” tuturor celor trei situaţii dă naştere unor
controverse, scurt-circuitând demersurile de definire unitară a acestui fenomen, un efect
asemănător fiind generat şi de agenda politico-ideologică a teroriştilor. Cât timp prin
terorism se înţelege doar un comportament violent, subsumat unei cauze ideologico-
politice, utilitatea conceptului este redusă, propagandistică. 45
O definiţie nominală a conceptului de terorism constă în specificarea înţelesului
acestui termen cu ajutorul altor termeni al căror înţeles au aceiaşi semnificaţie: violenţă, act
criminal, inducerea unei stări de teamă, vizarea unor ţinte din cadrul populaţiei non-
combatante, ameninţare asimetrică, etc.
Definiţia operaţională, adică traducerea conceptelor în „evenimente observabile”,
este o etapă importantă în stabilirea dimensiunii conceptuale a fenomenului terorist,
reprezentând un procedeu eficient de a decide dacă o calitate (indicator operaţional) poate
fi atribuită unei unităţi sociale.
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că definirea terorismului reprezintă un
demers subiectiv, puternic influenţat de cel care o formulează. De pildă, statele care
sponsorizează terorismul acţionează în direcţia influenţării comunităţii internaţionale de a
defini terorismul de aşa manieră încât grupările teroriste pe care le sponsorizează să fie
excluse din această clasificare. Astfel, Siria, Libia şi Iran promovează o definiţie a
terorismului conform căreia comiterea unor acţiuni asimilabile atentatelor teroriste să fie
permisă în cazul „luptătorilor pentru libertate naţională”.
Într-adevăr, grupările teroriste se auto-intitulează „mişcări naţionale de eliberare”,
luptători împotriva opresiunilor sociale, economice, religioase sau imperialiste sau orice
combinaţie a acestora. Fără a ne propune să analizăm auto-descrierea unei grupări terorist
anume, terorismul şi lupta pentru libertate reprezintă concepte care descriu două aspecte
diferite ale comportamentului uman. Primul dintre acestea caracterizează o modalitate de
luptă şi cel de-al doilea o cauză de acţiune. Scopurile grupărilor considerate teroriste sunt
foarte variate, cele mai întâlnite fiind inducerea schimbării sociale de extremă stângă sau
dreaptă, ideologia religioasă, criteriul etnic şi aspectele de ordin general legate de mediu,
drepturile animalelor sau politica avorturilor.
Terorismul ar putea fi definit ca folosirea deliberată a violenţei împotriva populaţiei
pentru a obţine beneficii politice, ideologice sau religioase. În definirea acestui fenomen
este importantă diferenţierea între scopurile urmărite şi mijloacele de atingere a acestora, o
grupare teroristă neputând fi asimilată unei mişcări de eliberare naţională deoarece, chiar
dacă scopul final este legitim, mijloacele folosite (atentate care produc victime din rândul
populaţiei, în scopul de a exercita presiuni politice asupra actorilor instituţionali), nu justifică
atingerea acestor scopuri.
44 Post, op.cit.41
45 Merari, Ariel: Terrorism as a Strategy of Insurgency, Terrorism and Political Violence, vol.5, no. 4, Frank
Cass Publishing, London, 1993
 Atentatul terorist, latura acţională şi vizibilă a fenomenului, reprezintă asocierea cu
orice act ilicit de extremă violenţă, comis de unul sau mai mulţi indivizi sau de grupări
organizate, acţionând în nume propriu sau cu aprobarea, încurajarea, sprijinul tacit sau
susţinerea unui stat, săvârşite împotriva unor persoane sau bunuri, în scopul îndeplinirii
unui obiectiv ideologic, politic, social sau religios, susceptibil să pună în pericol numeroase
vieţi omeneşti sau bunuri importante şi să aducă grave prejudicii păcii şi securităţii
internaţionale.
Atentatul terorist mai poate fi definit ca „un act voluntar comis împotriva vieţii,
integrităţii fizice, sănătăţii oficialităţilor; orice act care primejduieşte o comunitate, creează o
stare de teroare în vederea schimbării autorităţii publice sau împiedicarea acţiunilor
acesteia, sau care urmăreşte destabilizarea relaţiilor internaţionale”. 46
De menţionat că primele încercări de definire a terorismului au fost iniţiate de
Quintilliano Saladana, în timpul „Conferinţei Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale”,
din 1925, prin introducerea conceptului de „crimă internaţională” (care includea crimele
împotriva drepturilor omului şi crimele comise împotriva şefilor de state sau a
reprezentanţilor diplomatici ai acestora). Ulterior, datorită inabilităţii statelor lumii de a
ajunge la un acord asupra definirii „crimei politice” sau actului terorist, patru conferinţe
internaţionale au eşuat în încercarea de a defini terorismul.
Prima „Conferinţă a Ligii Naţiunilor pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului” a
avut loc în 1935, atentatele teroriste fiind definite ca „acte criminale îndreptate împotriva
unui stat, astfel gândite şi concepute, încât să terorizeze indivizii, grupurile sociale şi opinia
publică”.47
Conform Rezoluţiei 52/210 a Adunării Generale ONU, atentatele teroriste sunt:
„actele criminale înfăptuite în scopuri politice, cu intenţia de a provoca populaţiei o stare de
teroare şi care nu pot fi justificate în nici o circumstanţă, indiferent de motivaţiile politice,
filozofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de orice altă natură care le-ar putea
justifica”.48
În continuare, vom cita câteva definiţii, relevante prin rolul jucat de instituţiile
naţionale şi internaţionale care le-au formulat, în combaterea acestui fenomen:
Terorismul este definit în „US Federal Regulations Code” ca: „folosirea ilegală a
forţei şi a violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţilor pentru a intimida sau a forţa un
guvern sau populaţia civilă, în vederea atingerii unor obiective politice sau sociale”. 49
Totodată, Departamentul de Stat al SUA oferă următoarele delimitări conceptuale
privind fenomenul terorist:
- termenul de „terorism” defineşte violenţa premeditată, motivată politic,
îndreptată împotriva ţintelor non-combatante de grupările sub-naţionale sau de
agenţi clandestini, de obicei cu intenţia de influenţa o audienţă;
- termenul de „terorism internaţional” defineşte terorismul care implică cetăţeni
sau teritorii aparţinând mai mult decât unei singure ţări;
- termenul de „grup terorist” defineşte orice grup care practică sau
subordonează grupuri semnificative care practică terorismul internaţional. 50
Paul Pillar, fost adjunct al Centrului de Combatere a Terorismului din cadrul CIA,
identifică patru elemente- cheie ale atentatului terorist:

46 Boaz, Ganor: Terrorism: No Prohibition Without Definition, www.ict.org.il

47 Bodunescu, Ion: Flagelul terorismului internaţional, Editura Militară, Bucureşti, 1978
48 *** United Nations General Assembly Resolution no. 51/210, Measures to eliminate international terrorism,
www.un.org
49 *** U.S. Code of Federal Regulations, www.whitehouse.gov
50 Cofer, Black: Introduction, Patterns of Global Terrorism 2002, www.state.gov
 - este un act premeditat şi nu o violenţă impulsivă;
- este politic şi nu infracţional, ca în cazul violenţei folosită de grupări criminale;
- este îndreptat împotriva civililor şi nu a ţintelor militare sau a trupelor
combatante;
- este executat de către grupări sub-naţionale şi nu de către forţele armate ale
unui stat.51
Departamentul Apărării al SUA: „terorismul este folosirea cu bună ştiinţă a violenţei,
nejustificată legal şi pentru a produce teamă, cu intenţia de a forţa sau intimida guvernele
sau societăţile să le accepte revendicările, care sunt în general politice, religioase sau
ideologice”.52
Biroul Federal de Investigaţii al SUA: „folosirea ilegală a forţei şi violenţei împotriva
unor persoane sau proprietăţi pentru a intimida sau forţa un guvern, populaţia civilă sau
oricare segment al acesteia, în vederea atingerii obiectivelor politice sau sociale.”
Biroul pentru Respectarea Constituţiei din Germania: „terorismul este o luptă în
scopuri politice, prin atentate la viaţa şi proprietatea altor persoane, în special prin
intermediul unor crime atroce: producerea de victime omeneşti, asasinate, pretinderea de
răscumpărări pentru o persoană răpită, incendieri, organizarea unei explozii sau prin
intermediul altor acte de violenţă, folosite ca preludiu pentru asemenea acte criminale”.53
O definiţie britanică cuprinzătoare a terorismului: „pentru obţinerea efectelor dorite,
teroriştii se bazează nu atât de mult pe caracterul imprevizibil al acţiunilor ci mai degrabă
pe luarea prin surprindere a ţintei şi pe izbucnirea violenţei în mediile în care, în mod
normal, nu se întâmplă astfel de evenimente. Terorismul este utilizarea sistematică şi bine
gândită a actelor de violenţă ofensivă împotriva guvernului şi a maselor largi, precum şi
împotriva proprietăţii publice şi private pentru a constrânge unele persoane, grupuri,
comunităţi să-şi modifice comportamentul şi politica promovată”. 54
O abordare conceptuală a terorismului a fost realizată de doi cercetători olandezi de
la Universitatea din Laiden, Alex Schmid şi Albert Jongman, care au adunat 109 definiţii
academice şi oficiale şi le-au analizat în funcţie de componentele principale, descoperind
că preponderenţa elementului violenţă era covârşitoare (83,5% din cazuri); urmau
scopurile politice (65%), teama indusă (51%), arbitrariul şi acţiunea nediscriminatorie
asupra ţintelor alese (21%) şi victimizarea civililor, non-combatanţilor, neutrilor şi
persoanelor neimplicate (17,5% ).55
La rîndul său, Cindy Combs identifică cel puţin următoarele elemente definitorii ale
fenomenului terorist:
- este un act de violenţă ;
- are un scop sau o motivaţie politico-ideologică;
- ţintele vizate sunt membri ai populaţiei civile;
- caută să intimideze o audienţă, mizând pe crearea terorii în rândul acesteia. 56
De menţionat este şi definiţia elaborată de Alex Schmid: „terorismul reprezintă
folosirea unui mijloc de acţiune violent, în mod repetat şi în scopul de a induce teamă, de
către indivizi, grupări sau organisme statale (semi)clandestine, în scopul atingerii unor
51 Pillar, op.cit.7
52 *** Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms, United States Department of
Defense Office of Joint Chiefs of Staff Publication, www.dtic.mil
53 Waldheim, Kurt: Memoriu prezentat la cea de a XXVII-a sesiune a Adunării Generale a ONU, www.un.org
54 Thackrah, John R: Encyclopedia of Terrorism and Political Violence, Routledge & Kegan Paul, New York,
1987
55 Schmid, Alex P; Jongman, Albert J: Political Terrorism, NorthHolland Publishing Company, Amsterdam,
1988
56 Combs, Cindy C: Terrorism in the Twenty-First Century, Prentice Hall, New Jersey, 2001
scopuri politice sau criminale, fiind diferit de asasinat prin faptul că ţinta directă a violenţei
nu reprezintă ţinta vizată de scopul propus. Victimele umane ale atentatelor teroriste sunt
alese atât la întâmplare cât şi în mod selectiv-simbolic, dintr-o populaţie ţintă, pentru a
servi ca generatori de mesaj”.57
Pornind de la elementele definitorii ale fenomenului terorist, identificate de Alex
Schmid şi Albert Jongman, propunem următoarea schemă operaţională de definire a
terorismului:

Dimen Indicatori Indici

siuni operaţionali
Violenţa atentate -numărul atentatelor comise;
acţională teroriste -frecvenţa atentatelor;
-efectivelor forţelor de combatere
desfăşurat de factorii de decizie;
-numărul victimelor;
-arsenalul folosit de gruparea teroristă în
comiterea atentatului;

zona de -suprafaţa zonei de conflict;

acţiune -suprafaţa zonelor limitrofe afectate de
a grupării activitatea grupării teroriste;
teroriste -suprafaţa zonelor asupra cărora acţiunile
grupării teroriste au un impact indirect
(unde gruparea are susţinători sau
organizează acţiuni de retorsiune)

grupări -numărul grupărilor;

teroriste -perioada de existenţă;
-tipul de legături (dacă există) dintre
diferite grupări teroriste;
-gradul de susţinere a populaţiei civile în
numele cărora activează
Motivaţii ideologia -numărul de adepţi sau/şi simpatizanţi;
politico- susţinută -recurenţa apariţiei temporale;
ideologice -zona de influenţă;
-indicele de violenţă subsumat ideologiei
promovate

legitimitatea -gradul de aderenţă al populaţiei faţă de

ideologiei manifestările paşnice ale tipului de
susþinute ideologie analizat;
-suprafaţa de acoperire;
-numărul de state/organizaţii în care este
considerată legitimă

57 Schmid, op.cit.55
 gradul de puternic/scăzut
activizare al
ideologiei

Acţiunea victimizarea -numărul victimelor din rândul civililor;

nediscriminato civililor -raportul dintre adepţii grupării şi restul
rie a populaţiei;
grupărilor -frecvenţa soldării cu victime din rândul
teroriste populaţiei/organizaţiilor militare;

gradul de -gradul ridicat/scăzut de protecţie directă;

protecþie a -raportul dintre efectivele militare şi
populaþiei de populaţia protejată
cãtre forþele
de ordine
Influenţarea/a audienţa -aspectul cantitativ: mare/mic;
udienţa subsumată -aspectul calitativ: negativ/pozitiv
scontată de
gruparea beneficiarii -mass-media;
teroristă audienţei -gruparea teroristă;
-instituţiile guvernamentale sau
internaţionale

impactul -direct: creşterea/scăderea frecvenţei

audienţei atentatelor teroriste;
asupra -indirect: perioada de remanenţă a
modului de atentatelor în memoria socială a
acţiune comunităţii vizate

De menţionat că unii experţi în materie de terorism sunt sceptici cu privire la

tentativele de a defini acest fenomen, Walter Laqueur considerând că „chiar dacă s-ar
ajunge la o definiţie obiectivă, nevalorizată a terorismului, care să acopere toate aspectele
şi caracteristicile sale importante, tot ar fi respinsă de unii cercetători, din motive
ideologice.”58
În opinia noastră, găsirea unei definiţii a terorismului unanim acceptate are şi alte
valenţe decât îmbogăţirea cunoaşterii ştiinţifice în materie de terorism contribuind la
eficientizarea strategiilor, la nivel internaţional şi naţional, de combatere a acestui fenomen.
Fără a ne entuziasma faţă de obţinerea consensului în privinţa definirii terorismului,
trebuie remarcat că cercetarea efectuată de Schmid si Jongman reflectă consensul
civilizaţiei occidentale, nefiind neîmpărtăşit de majoritatea statelor arabe, fapt care ar putea
arunca o imagine îndoielnică asupra legitimităţii campaniilor internaţionale de combatere a
terorismului, mai ales în măsura în care operaţiunile militare nu sunt dublate de măsuri
politice şi sociale care să facă neatractive profiturile obţinute de „statele eşuate” în
schimbul oferirii de baze logistice grupărilor teroriste internaţionale.

58 Laqueur, Walter: The Age of Terrorism, Little Brown Company, Boston, 1987
 7. Tipologia fenomenului terorist
Teroriştii nu se raportează realităţii sociale sau politice în acelaşi fel cu actorii
instituţionali sau societatea civilă. Martha Creenshaw afirmă că „acţiunile grupărilor
teroriste se bazează pe o interpretare subiectivă a lumii. Variabilele care influenţează
acţiunile teroriştilor sunt de ordin politic, economic, cultural sau legate de dinamica intra-
grupală. Convingerile membrilor grupărilor teroriste pot părea iraţionale societăţii însă
reprezintă atribute valorizante de netăgăduit în cadrul propriei grupări”. 59
Din acest punct de vedere concepţia teroriştilor despre ordinea socială este
subordonată ideologiei organizaţiei de referinţă (marxist-leninistă, anarhistă, naţionalistă,
fundamentalist islamică).
Programele politico-ideologice reprezintă o condiţie primară în existenţa unei grupări
teroriste. Ideile, conceptele şi principiile doctrinare ale grupărilor teroriste servesc drept
funcţiuni psihologice, facilitând mobilizarea indivizilor care împărtăşesc aceleaşi credinţe.
Astfel, motivaţiile unor grupări teroriste pot să provină din trecut, ideologii
contemporani „ajustând şi modificând” vechile tipare pentru a se potrivi realităţilor politice şi
socio-economice moderne.
Grupările teroriste se descriu a fi mişcări de eliberare naţională, luptători împotriva
opresiunilor sociale, economice, religioase sau imperialiste, sau a oricărei combinaţii între
acestea, printre revendicările acestora numărîndu-se schimbarea ordinii sociale, conform
ideologiei urmărite, aspiraţiile asociate cu credinţe religioase, contracararea abuzurilor de
ordin etnic, problemelor legate de mediu, de protecţia animalelor sau de chestiuni sociale
controversate cum ar fi avorturile.60
Multitudinea grupărilor teroriste, eterogenitatea naţională şi socio-culturală a
indivizilor care le compun, precum şi scopurile urmărite face dificilă tentativa de a identifica
un „ideal-tip” al unei grupări sau terorist. Jerold Post subliniază că există o atât de mare
diversitate de personalităţi în cadrul unei grupări teroriste întrucât este practic imposibil de
a alcătui un „profil al teroristului”. 61
Întrucât ideologia care animă grupările teroriste reprezintă, în ultimă instanţă,
imboldul în vederea comiterii unor acte abominabile, considerăm că o tipologie funcţională
a fenomenului terorist trebuie să fie realizată în raport cu acest indicator motivaţional.
Astfel, în funcţie de ideologia promovată, putem identifica următoarele tipuri de organizaţii
teroriste: naţionaliste, etnic-separatiste, religioase, extremiste (de stânga sau de dreapta)
şi anarhiste (motivate de susţinerea unor idei cu caracter social sau conexe crimei
organizate).
Cu toate acestea, tipologia fenomenului terorist nu se bazează pe o delimitare clară,
de exemplu grupări etnic-separatiste precum ETA sau PKK îmbrăţişând o ideologie
marxist-leninistă. Un exemplu similar este reprezentat de gruparea palestiniană Hamas
care poate fi caracterizată atât fundamentalist islamică cât şi naţionalistă. 62
De asemenea, considerăm că susţinererea logistică şi financiară a unor grupări
teroriste de către unele state nu ne îndreptăţesc să identificăm o categorie a terorismului
sponsorizat de stat.
Referitor la acest aspect este de menţionat că, în ciuda presiunilor importante făcute
de SUA, cele şapte state desemnate ca sponsori ai terorismului - Cuba, Iran, Irak, Libia,
Coreea de Nord, Siria şi Sudan - nu au adoptat toate măsurile necesare pentru a se

59 Crenshaw, op.cit.36
60 Merari, op.cit.45
61 Hudson, op.cit.35
62 Cubert, H. M: The Militant Palestinian Organizations and the Arab-Israeli Peace Process, Terrorism
&Political Violence, 1992
disocia de legăturile lor cu terorismul. În timp ce unele dintre aceste ţări s-au implicat în
războiul internaţional împotriva terorismului, altele şi-au continuat activităţile care au dus la
declararea lor ca state-sponsor.
De exemplu, deşi Cuba a aderat la toate cele 12 convenţii şi protocoale
internaţionale de luptă împotriva terorismului iar Sudanul la 11, ambele state sunt
suspectate c-ar continua să acorde un sprijin semnificativ grupărilor teroriste internaţionale.
Siria şi Libia au afirmat în permanenţă că doresc să sprijine Statele Unite în lupta
împotriva terorismului şi că şi-au redus activităţile de susţinere logistică a unor grupări
teroriste.
Dacă aparent Libia respectă toate condiţiile impuse de SUA, fiind scoasă de pe lista
statelor care susţin terorismul, Siria a continuat însă să asigure posibilităţi de refugiu şi
tranzit pentru unele grupări teroriste palestiniene, precum şi insurgenţilor din Irak iar Iranul
a rămas cel mai activ stat-sponsor al terorismului, furnizând fonduri, tabere de antrenament
şi arme grupărilor teroriste anti-israeliene şi celor din Asia centrală.
Statele care sprijină logistic grupările teroriste împiedică eforturile comunităţii
internaţionale de a lupta împotriva acestora fiind folosite, în mod deliberat, ca instrumente
de presiune externă. Conform lui Bruce Hoffman, sprijinirea unor grupări teroriste de către
un stat împotriva altui stat reprezintă „o metodă ieftină de a duce un război într-un mod
acoperit, prin folosirea unor războinici supleanţi sau mercenari”. 63
În continuare vom prezenta tipurile de terorism identificate pe baza criteriile
ideologic, declarativ şi acţional.

Terorismul de sorginte naţionalistă şi etnic-separatistă

Grupările teroriste naţionaliste acţionează în direcţia satisfacerii revendicărilor
teritoriale în favoarea propriului grup naţional, adesea prin atragerea atenţiei asupra luptei
de „eliberare naţională” pe care adepţii grupării o consideră ignorată de către comunitatea
internaţională. Acest tip de terorism a înregistrat unele dintre cele mai mari succese în
câştigarea de simpatii şi concesii din partea comunităţii internaţionale. Analiştii susţin că
grupările teroriste naţionaliste tind să modereze folosirea violenţei până la un nivel la care
să atragă atenţia comunităţii internaţionale fără a stârni antipatia propriei comunităţi
naţionale.
Grupările teroriste naţionaliste căutau să elimine regimurile colonialiste, din această
categorie făcând parte organizaţiile militante israeliene “Irgun” şi “Lehi” (care luptau
împotriva dominaţiei britanice din Palestina anilor 1940) sau Frontul de Eliberare Naţională
(care se opunea dominaţiei franceze din Algeria anilor 1950).
Acelaşi principiu se aplică şi grupărilor etnic-separatiste, percepute de către statele
vizate ca o ameninţare la suveranitatea şi integritatea teritorială, precum în cazul grupării
separatiste basce Patria Bască şi Libertarea (ETA) din Spania. Succesul grupărilor
separatiste depinde, în primul rând, de numărul de victime omeneşti cauzate în vederea
atingerii scopului vizat - separarea politico-administrativă a teritoriului disputat. Pentru
Franţa, de exemplu, renunţarea la guvernarea asupra Tunisiei şi Marocului sau la coloniile
din Mali şi Madagascar a fost mai puţin dureroasă decât retragerea autorităţii coloniale din
Algeria, unde trăiau peste un milion de cetăţeni francezi în mijlocul populaţiei musulmane
majoritare.
Menţionăm că atingerea deplină a scopurilor propuse de către separatişti este foarte
rară, de cele mai multe ori reuşind să ducă la îndeplinire doar unele obiective:

63 Hoffman, op.cit.29
 - recrutarea de noi elemente care să contribuie la răspândirea pe o scară mai
mare a rebeliunii;
- atragerea atenţiei comunităţii internaţionale asupra revendicărilor lor;
- obţinerea legitimităţii la scară internaţională;
- obţinerea de concesii politice parţiale din partea adversarilor lor.
Unele grupări teroriste care nu au reuşit să-şi ducă la îndeplinire obiectivele politice
au reuşit totuşi să-şi determine adversarul să facă concesii importante. Un exemplu
reprezentativ îl reprezintă organizaţia teroristă bască ETA, în urma campaniei prelungite de
violenţe teroriste pentru obţinerea independenţei provinciei basce a condus la acordarea
unei largi autonomii administrative de către guvernul spaniol.
Un alt exemplu îl constituie violenţele teroriste ale Armatei Republicane Irlandeze
(IRA) în scopul obţinerii independenţei provinciei Ulster. Deşi nu a fost adoptată nici o
măsură concretă pentru schimbarea statutului politico-administrativ al provinciei s-a
constatat o deschidere mai mare din partea Marii Britanii de a rezolva problema nord-
irlandeză, pentru a pune capăt atentatelor. Astfel, acordul anglo-irlandez, încheiat în anul
1985, garanta alipirea Ulster-ului la Republica Irlanda, dacă cetăţenii acesteia s-ar fi
pronunţat în acest sens prin referendum.64
Din categoria grupărilor teroriste naţionaliste şi etnic separatiste mai fac parte şi
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei care, începând cu anii 1990, au renunţat la
comiterea de atentate teroriste, precum şi Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK).

Terorismul de extremă stângă

Grupările teroriste de extremă stângă au dispărut aproape în întregime din Europa,
Germania anihilând nucleul Facţiunii Armata Roşie încă din anii 1980; Italia - Brigăzile
Roşii; iar Franţa şi Belgia - Acţiunea Directă şi Celulele Combatante Comuniste. Singurele
state care încă se mai confruntă cu un terorism de extremă stângă sunt Grecia -
Organizaţia „17 Noiembrie” şi ELA şi Turcia - DHKP/C.
Ideologia comunistă conferă grupărilor teroriste de extremă stângă motivaţia de a
acţiona împotriva „clasei exploatatoare capitaliste” şi instituţiilor care o susţin.
Dacă ne axăm pe analiza ideologiei promovate de grupările teroriste de sorginte
comunistă din Italia sau din fosta Republică Federală a Germaniei, Brigăzile Roşii respectiv
Facţiunea Armatei Roşii putem să identificăm o similitudine teleologică (răsturnarea
regimului capitalist) dar o strategie diferenţiată în privinţa selectării ţintelor. 65
Astfel, chiar dacă Brigăzile Roşii au identificat inamicul în corporaţiile americane
care „conduceau din umbră Italia” şi în NATO, ţinta directă a fost administraţia centrală
italiană, în vreme ce Facţiunea Armatei Roşii era motivată de distrugerea imperialismului
ca putere politică exercitată în stat.66
De menţionat că dispariţia acestor grupări din Europa a fost accelerată, în mare
măsură, de dispariţia URSS. Oricum, nu este indicat să ignorăm influenţa continuă a
ideologiilor de extremă stângă asupra mişcărilor revoluţionare din aşa-numitele “state ale
Lumii a III-a”. De exemplu, gruparea teroristă Calea Luminoasă din Peru se consideră
promotoarea revoluţiei comuniste în America Latină. Cu toate că evoluţia grupării a fost
încetinită de arestarea liderului său, Calea Luminoasă încă reprezintă o ameninţare
serioasă pentru viaţa locuitorilor precum şi pentru bunăstarea economică şi socială în

64 Merari, op.cit.45
65 Pisano, V. S: The Dynamics of Subversion and Violence in Contemporay Italy, Hoover Institution Press,
California, 1987
66 Drake C. J: The Role of Ideology in Terrorists' Target Selection, Terrorism and Political Violence, vol. 10,
no.2, Londra, 1998,
multe părţi ale acestui stat şi serveşte ca model pentru alte grupări similare din statele
învecinate.
Însă violenţa acestei organizaţii păleşte în faţa terorii în masă aplicată de mişcarea
comunistă cambodgiană Khmerii Roşii. Deşi a suferit multe lovituri de la începutul
operaţiunilor de menţinere a păcii, declanşate de către Organizaţia Naţiunilor Unite,
această grupare teroristă încă mai acţionează, în mod deschis, împotriva forţelor
guvernamentale şi foloseşte graniţa cu Thailanda pentru acţiuni de contrabandă, fiind
sprijiniţi de generali thailandezi corupţi.

Terorismul de extremă dreaptă

Ameninţarea cu violenţa din partea extremei drept, sub forma grupărilor neo-fasciste
şi neo-naziste este prezentă în Statele Unite, Canada, Africa de Sud, America Centrală şi
de Sud, precum şi în Europa şi în fosta Uniune Sovietică. În Africa de Sud grupările
extremiste, cum ar fi Afrikaner Weerstandsbeweging, continuă să reprezinte un pericol
pentru viaţa şi bunăstarea economică şi socială a populaţiei, comiţând asasinate politice
care au ca ţintă destabilizarea vieţii politice.
În Europa, în ultimii ani, problema renaşterii violenţei de extremă dreaptă a devenit o
ameninţare mult mai serioasă decât violenţa propagată de extrema stângă. De exemplu, în
Germania, nemulţumirile provocate de lupta între diferitele partide politice, de tendinţele de
reunificare economică, de nivelul ridicat de şomaj şi de numărul sporit de imigranţi, au
creat un climat în care extremismul de dreapta a luat amploare. Astfel, ministerul de Interne
german estimează că, la ora actuală, există aproximativ 75 de grupări de extremă dreaptă
active, cu peste 65.000 de membri, dintre care aproape 10% au săvârşit cel puţin un act de
violenţă.
Violenţa promovată de grupările rasiste, a înregistrat o creştere semnificativă în
Europa, din Rusia până în Marea Britanie, partidele neo-fasciste obţinând rezultate
surprinzătoare în alegerile din Italia, Austria şi alte câteva ţări continentale iar în Marea
Britanie, unde performanţele electorale ale extremei drepte au fost aproape nule, frecvenţa
atacurilor rasiste a crescut în mod dramatic. Oricum, terorismul de extremă dreaptă se
preconizează a rămâne în continuare la un nivel naţional neexistând semnale ale
internaţionalizării acestui fenomen.

Terorismul anarhist
Extinderea atacurilor împotriva personalului medical, clinicilor şi spitalelor, săvârşite
de către participanţii la campania împotriva avorturilor din SUA sau împotriva cercetătorilor
sau laboratoarelor din Marea Britanie, de către susţinătorii drepturilor animalelor, reprezintă
indicii privind existenţa unui terorism anarhist.
Deşi acest tip de grupări extremiste au ca scop mai degrabă schimbarea unor
realităţi socio-politice, potenţialul de a pune în primejdie viaţa sau bunăstarea socială şi
economică a populaţiei nu trebuie subestimată. De exemplu, în acţiunile lor teroriştii au dat
dovadă de multă ingeniozitate, contaminând produse şi sabotând sistemele informatice.
Terorismul generat de probleme specifice tinde să se dezvolte mai ales în zonele puternic
urbanizate, cu sisteme politice democratice.
Grupările teroriste motivate de susţinerea unor idei cu caracter social (împotriva
avorturilor, anti-globalizare, etc.), precum şi cele conexe crimei organizate nu sunt
caracterizate de o ideologie propriu-zisă însă scopurile urmărite de acţiunile acestora
indică atingerea obiectivului urmărit prin recurgerea la violenţă.

Terorismul religios
 O diferenţiere majoră între terorismul de ordin religios şi cel motivat de ideologii
politice seculare este conferită de sistemul de valori şi de mecanismele de legitimare a
atentatelor teroriste. Astfel, pentru grupările teroriste de sorginte religioasă, violenţa
presupune o dimensiune sacramentală, transcedentă care promovează comiterea de
atentate teroriste fără nici un fel de constrângere de ordin social sau politic.67
De asemenea, în vreme ce grupările teroriste seculare consideră că folosirea
nediscriminată a violenţei este contra-productivă cele religioase se situează la polul
diametral opus, violenţa acţională fiind motivată de nevoia de sacrificiu în atingerea ţelului
divin urmărit.
Din punct de vedere teleologic, dacă grupările teroriste seculare înţeleg să
folosească violenţa doar ca un instrument în atingerea scopurilor propuse, o dovadă în
acest sens fiind reprezentată de faptul că, în prezent, majoritatea grupărilor naţionaliste,
etnic-separatiste sau extremiste sunt dispuse să renunţe la organizarea de atentate şi să
negocieze prin mijloace politice (a se vedea cazul IRA, ETA, OEP), grupările religioase
privesc declanşarea violenţelor ca un scop în sine.
Şi nu în ultimul rând, între grupările teroriste seculare şi cele de inspiraţie religioasă
există o diferenţă de auto-percepţie şi de motivaţie acţională. În vreme ce grupările
seculare consideră că prin acţiunea lor vor produce unele corecturi ale unui sistem social
sau politic, viabil în ansamblul său, grupările religioase doresc să provoace schimbări
radicale ale ordinii existente, această alienare socială având un caracter mult mai
destructiv şi mai puţin selectiv în alegerea ţintelor. 68
Fiind motivaţi de imperative morale şi spirituale, grupările fundamentaliste percep
realitatea prin lentila distorsionantă a credinţelor religioase. Un exemplu în acest sens este
oferit de Harold Cubert, care susţine că Frontul pentru Eliberarea Palestinei (care promova
o ideologie marxistă), nu a identificat corect motivaţia ostilităţii populare din Orientul
Mijlociu faţă de civilizaţia occidentală, generată de „ameninţarea valorilor islamice de către
civilizaţia occidentală şi doar într-o mai mică măsură de exploatarea economică a
populaţiei din regiune de către capitalismul occidental”. Acest fapt a condus la diminuarea
popularităţii Frontului pentru Eliberarea Palestinei, în vreme ce discursul grupărilor teroriste
de sorginte fundamentalist islamică, de apărare a identităţii religioase, a fost bine receptat
de populaţie.69
Din punct de vedere al unui cadru psiho-istoric, fundamentalismul religios continuă
să izbucnească în perioade de timp diferite, în mod individual sau colectiv.
Terorismul religios fie promovează un punct de vedere puternic reliefat, dictat de
convingerea că religia deţine singura cheie spre o eră „mesianică” şi respingând celelalte
căi către aceasta, fie foloseşte fenomenul religios pentru a-şi justifica ideologia
revoluţionară şi violentă. Conform lui Bruce Hoffman, actele teroriste de natură religioasă
conduc la comiterea de masacre, întrucât presupun un scop transcendent, divin, fanaticii
religioşi apelând la „o violenţă aproape fără limite împotriva unor categorii de ţinte aproape
infinite: adică asupra oricui care nu este membru al religiei sau sectei religioase a
teroriştilor”.70
David Rapoport subliniază că, până în secolul al XIX-lea, când au apărut mişcările
naţionaliste, de extremă stângă sau anarhiste, „războiul sfânt” reprezenta principalul mobil
acţional al terorismului.71

67 Taheri, Amir: Holy Terror: The Inside Story of Islamic Terrorism, Sphere Books, Londra, 1987
68 Hoffman, op.cit.29
69 Cubert, Harold M: The PFLP's Changing Role in the Middle East, Frank Cass Publishing, Londra,1997
70 Hoffman, op.cit.29
 8. Terorismul de sorginte fundamentalist islamică
Majoritatea musulmanilor nu sunt terorişti, însă dacă armata israeliană
bombardează taberele militare ale Hezbollah-ului din Liban sau ale Hamas din Teritoriile
Palestiniene, musulmani din New York, Londra şi Paris organizează demonstraţii de
protest, condamnând prea puţin acţiunile teroriste în numele Islamului, soldate cu pierderi
de vieţi omeneşti nevinovate, precum cele din SUA, Marea Britanie, Spania, Sudan, Egipt,
Algeria, Afganistan, Irak sau Indonezia şi lista rămâne deschisă.
O bombă explodează într-o piaţă publică din Ierusalim. Un atentator sinucigaş se
aruncă în aer, într-un autobuz plin cu copii şi femei din Tel Aviv. Turişti străini sunt
masacraţi în staţiuni de vacanţă din Egipt. În Algeria sau Sudan sunt rase de pe faţa
pământului sate după sate în numele Islamului. Lista neagră a acţiunilor care au ajuns să
simbolizeze „teroarea islamică” pare a fi fără sfârşit. Conflicte violente au avut loc între
musulmani şi sârbii ortodocşi din Balcani, evreii din Israel, hinduşii din India, budiştii din
Burma şi catolicii din Filipine. Să fie oare Islamul setos de sânge? 72
Dar să privim si reversul medaliei: orice musulman care doreşte să-şi practice religia
şi să-şi ducă viaţa sub stindardul Islamului este etichetat ca fiind fundamentalist sau
extremist. Orice musulman cu barbă şi turban, aftat pe străzile aglomerate din Londra sau
din Paris, este privit ca un terorist care are asupra sa ascuns un dispozitiv exploziv. 73
Să fie oare aceste opinii şi credinţe despre Islam justificate?
În ciuda negării continue din partea ideologiilor liberali şi a mass media occidentale
terorismul de sorginte fundamentalist islamică reprezintă o realitate contemporană. Dar, din
punct de vedere social şi antropologic, ce tip de civilizaţie produce bombe umane, glorifică
uciderile în masă şi sprijină răzbunarea prin umilire? 74
„Războiul” dintre civilizaţia occidentală şi grupările fundamentalist islamice, a căror
stindard este Osama bin Laden, a scos la lumină o problemă acută dar ignorată: de la
începutul anilor 1980 activitatea grupărilor teroriste fundamentalist islamice au vizat
contracararea influenţei economice, politice şi culturale a lumii occidentale, ilustrat mai ales
de “imperialismul americano-sionist”.
Construcţia ideologică a fundamentalismului islamic, ca „formă de rezistenţă a
civilizaţiei islamice la occidentalizare” este bazată pe tradiţie, etnicitate şi arhetipuri
religioase precum: „infideli”, „adoratori de idoli”, „cruciaţi”, „martiri”, „războaie sfinte”,
„pământ sfânt”, „inamici ai Islamului”, „partidul lui Dumnezeu” şi „marele Satan”. Acest
vocabular fanatico-religios denotă natura violentă a fundamentalismului islamic, o
provocare totalitară atât faţă de Islamul tradiţional cât şi faţă de democraţia modernă. 75
Islamiştii se consideră războinici până la moarte împotriva Occidentului şi
modernităţii, în vreme ce civilizaţia occidentală tinde să califice civilizaţia islamică în funcţie
de comportamentul unei minorităţi fundamentaliste, identificând radicalismul politic al unor
grupări musulmane, provocat de disperarea faţă de asaltul globalizării şi post-modernismul
occidental în dauna tradiţionalismului şi de lipsa de speranţă într-un trai decent, ca fiind
caracteristica definitorie a Islamului.
Guvernarea seculară, toleranţa si individualismul Occidentului sunt realităţi sociale
repudiate de fundamentaliştii islamici. Cultura materialistă a Occidentului este văzută ca

71 Rapoport, David C: Sacred Terror: A Contemporary Example from Islam, in Reich,Walter (ed): Origins of
Terrorism: Psychologies, Ideologies, Theologies, States of Mind, Cambridge University Press, 1990
72 Huntington, Samuel: The Clash of Civilization, Simon and Schuster, New York, 1996
73 *** Islam - A Religion of Terror? Invitation to Islam, Issue No. 5, October 1998
74 Chesler, Phyllis: The Psychoanalytic Roots of Islamic Terrorism, May 3, 2004,
www.FrontPageMagazine.com
75 Boroumand, Ladan; Boroumand, Roya: Terror, Islam, and Democracy, www.journalofdemocracy.org
fiind superficială şi lipsită de Dumnezeu, toleranţa acesteia faţă de democraţie, drepturile
omului, egalitatea între sexe şi libertatea sexuală fiind considerate erezii, în comparatie cu
tradiţiile islamice. De asemenea, cultura maselor şi mediatizarea excesivă reprezintă
apostazii, impulsionând promovarea identităţii prin renaşterea religioasă, în scopul limitării
impactului globalizării si anihilării provocărilor economice, politice şi culturale asupra
civilizaţiei islamice.
Samuel Huntington şi Bernard Lewis consideră că factorul religios joacă un rol
important în civilizaţia islamică, activismul politic tradus în mijloace violente de acţiune fiind
o caracteristică definitorie a fundamentalismului religios. Identificarea „agresiunii” politico-
militare sau economice a adversarilor drept un pericol de extincţie a civilizaţiei de
apartenenţă serveşte drept justicare moral-religioasă pentru absolvirea de orice
responsabilitate pentru actele de violenţă comise în numele Islamului.
Graham Fuller descrie reacţia fundamentalistă faţă de modernitatea şi progresul
tehnologic contemporan, ca fiind principala sursă a suferinţei şi frustrării civilizatiei
islamice, aflate într-un declin dramatic, din poziţia de civilizaţie conducătoare a lumii, timp
de o mie de ani, într-o civilizatie marginalizată, înapoiată din punct de vedere tehnologic şi
neputincioasă faţă de provocările expansioniste ale civilizaţiei occidentale. 76
Pe de altă parte, Olivier Roy combate “abordarea culturalistă”, care tratează Islamul
ca fiind „cauza” iar declanşarea Jihad-ului sau atentatele sinucigaşe „efectul” conflictului
civilizaţional, provocat de presiunea de reformare a societăţii religioase, prin promovarea
democraţiei şi secularismului. Culturalismul nu tratează Islamul „ca entitate discretă” sau
ca „un set coerent şi concis de credinţe” ci drept „un concept explicativ pentru orice actiune
a lumii musulmane”.77
Post-modernismul occidental, principiile democraţiei, drepturile omului, libertăţile
civile, liberalismul politic şi valorile umane ale creştinismului reprezintă valori incompatibile
cu discursul politic referitor la resurgenţa „terorismului islamic”, care legitimează un aşa-zis
„conflict al civilizaţiilor” occidentală şi islamică, fapt care ar putea genera disfuncţionalităţi
conceptuale în susţinerea strategiei occidentale de combatere a acestui flagel al
contemporaneităţii.
În epoca globalizării şi post-modernismului, musulmanii se confruntă deseori cu
umilinţa şi dispreţul din partea Occidentului, aflându-se în postura deviantă de „ceilalţi”.
Printre factorii care au amplificat resurgenţa fundamentalismului islamic se numără şi
dominaţia politico-economică, centralismul politic din statele de origine, respingerea
secularismului democratic, liberalismului sau socialismului, eşecul societăţii de a ţine pasul
cu modernizarea tehnologică accelerată, izolarea şi denigrarea culturală.
Declinul economic, înfrângerea militară şi colonizarea statelor musulmane de către
statele occidentale au limitat dezvoltarea politică şi culturală a statelor islamice, puternic
marcate de limitele modernităţii, conservatorismul religios şi adversitatea faţă de
Occident.78
Când a devenit limpede că atentatele teroriste din SUA au fost comise în numele
Islamului, civilizaţia occidentală a căutat explicaţii privind rolul religiei islamice în
legitimarea masacrării unor oameni inocenţi. Există tentaţia de a califica aceste atacuri
teroriste ca făcând parte dintr-o „ciocnire a civilizaţiilor” occidentală şi islamică, generată nu
de fundamentalismul islamic ci de viziuni competitive asupra principiilor morale.

76 Fuller, Graham: The Future of Political Islam, Palgrave Macmillan, 2003

77 Roy, Olivier: Globalized Islam: The Search for a New Ummah, Columbia University Press, New York, 2004
78 Langman, Lauren; Douglas Morris: Islamic Terrorism:From Retrenchment to Ressentiment and Beyond,
Loyola University Press, Chicago, 2002
 Olivier Roy argumentează persuasiv că fundamentalismul islamic este produsul
„lipsei de teritoriu” a Islamului, un factor catalizator al identităţii musulmanilor, sclavi în
cadrul unei societăţi tradiţionale.
Islamul este o religie cu influenţă enormă la nivel politic şi social, sensibilă la
impunerea nediscriminatorie a unor concepte precum ordine socială seculară sau sistem
democratic, pe care Occidentul şi aliaţii săi din lumea musulmană încearcă să le greveze
unei civilizaţii tradiţionaliste, care reacţionează prin apelul disperat la prezervarea identităţii
culturale, chiar prin mijloace teroriste. Dacă a „construi o naţiune” poate fi o misiune
descurajantă, „construirea unei religii” este incomensurabil mai periculoasă şi mai dificilă. 79
Conform afirmaţiilor lui Sayyeed Abdul A'la Maududi, unul dintre părinţii ideologici ai
fundamentalismului islamic: „oriunde s-ar afla, Islamul doreşte să distrugă toate statele şi
guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei şi doctrinei islamice, tot ce nu ţine cont de
naţiunea care-l guvernează. Scopul Islamului este de a forma un stat în baza propriei
ideologii şi a propriului mesaj, fără a ţine cont de care anume naţiune îşi asumă rolul de
conducător al Islamului sau care guvern sau naţiune este subminată pe parcursul fondării
unui stat islamic. Islamul nu este doar un crez religios sau o formă de venerare a divinităţii
ci un sistem comprehensiv, prin care se urmăreşte anihilarea tuturor sistemelor tiranice şi
stabilirea strategiei proprii pentru bunăstarea umanităţii”. 80
În acest context ideologic trebuie amplasat Osama bin Laden care propăvăduie
musulmanilor o versiune universală, pură a religiei islamice, despuiată de sfinţii săi, de
obiceiurile şi tradiţiile locale. Doctrina fundamentalismului religios arată lumii islamice,
cuprinsă de disperare, sărăcie şi supusă dominaţiei politice, militare şi economice a
Occidentului, drumul spre reconstrucţia identităţii de conducători ai lumii, de apartenenţă la
comunitatea globală musulmană (umma), care transcende valorile seculare promovate de
„infideli”.
Criza de identitate a civilizaţiei islamice sau frustrarea socială din lumea musulmană
nu explicitează însă, în totalitate, resurgenţa fundamentalismului islamic şi nici nu
legitimează violenţa teroristă ca mijloc de acţiune.
În era contemporană resurgenţa mişcărilor fundamentalist islamice depinde de
capacitatea acestora de a se prezenta lumii musulmane drept purtătorii de cuvânt ai
adevăratului Islam, accentul fiind pus pe elementele religioase şi socio-politice care atrag
majoritatea populaţiei, cum ar fi justiţia socială, cu priză mai ales la clasele sociale
inferioare, care caută soluţii mesianice pentru sărăcia în care trăiesc şi pentru lipsa de
speranţă într-o viaţă mai bună.81
Totuşi, lumea islamică este mult mai plină de speranţă decât am putea crede. În
vreme ce acţiunile ucigaşilor fanatici, capabili să ucidă pentru apărarea Islamului feudal par
a fi spectrul sumbru al acestei religii, viitorul civilizaţiei islamice este indecis, milioane de
musulmani dorind să găsească o „a III-a cale” de a-şi apăra identitatea în faţa modernităţii
globalizante cu care se confruntă la falia/contactul cu civilizaţia occidentală. Astfel, fără să
vrem, suntem parte combatantă într-o bătălie de proporţii pentru sufletul Islamului, o
credinţă umană, tolerantă şi progresistă care se confruntă cu viziunea despre un
Dumnezeu răzbunător şi o umanitate condusă de legi prohibitive. Şi acest război, nu al

79 Benard, Cheryl: Civil democratic Islam, partners, resources, and strategies, RAND Corporation, Santa
Monica, 2003, www.rand.org
80 A'la Maududi, Sayyeed Abdul: Jihad in Islam, www.islamistwatch.org
81 Jurgensmeyer, Mark: Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious Violence, California
University Press, Berkeley, 2001
„civilizaţiilor” occidentală şi islamică ci pentru viitorul celei din urmă, nu are loc pe teritoriile
originare ci în fiecare colţ al lumii. 82
Mişcările religioase, anti-seculare, anti-moderniste, „fundamentaliste” nu trec
neobservate prin istorie reprezentând imboldul motivaţional al acţiunilor teroriste din Egipt,
Algeria, Indonezia, Pakistan, Palestina, Israel, Liban şi din altă parte. Al-Qaeda reprezintă,
în mod spectaculos, violenţa extremismului religios la scală globală.
Dar reprezintă oare fundamentalismul islamic doleanţele şi convingerile lumii
musulmane sau este doar un fenomen izolat?
În secolul al XX-lea, occidentalizarea nu a produs rezultatele scontate. Modernismul
nu a reuşit să se impună în statele islamice lovindu-se de conservatorismul religios,
subdezvoltarea generată de colonialismul occidental, susţinerea la putere a unor elite
locale autarhice, precum şi lipsa educaţiei populaţiei de rând. În general, în statele
islamice, deşi promovează instaurarea democraţiei, puterile occidentale sprijină guvernele
seculare tiranice cărora le asigură mijloacele pentru a-şi păstra puterea şi bunăstarea în
detrimentul implementării unor sisteme democratice viabile, bazate pe respectarea
drepturilor omului.
În momentul în care modernitatea a eşuat în încercarea de a produce beneficiile
promise, mişcările politice islamice conservatoare, care iniţial promovau justiţia socială, au
identificat tradiţionalismul şi Islamul ca soluţii de reformare a statelor islamice în scopul
combaterii modernităţii, percepută ca un mijloc ideologic de aservire a civilizaţiei islamice
faţă de Occident .
Musulmanii s-au întors înspre fundamentalism, iar în mai mică măsură şi spre
terorism, în faţa unor destine în derivă şi a unui nivel de trai la limita sărăciei. Pentru
oamenii săraci şi mai puţin educaţi, sau/şi educaţi în şcoli fundamentaliste sau madrassas,
cu perespective limitate de a-şi găsi un loc de muncă, care să le asigure inserţia socială,
de exemplu să se căsătorească, să-şi întemeieze o familie şi un cămin, religia reprezintă
un refugiu, mijloc de exprimare a nemulţumirilor şi frustrărilor dar şi asistenţă socială.
Astfel de persoane îşi găsesc consolarea şi un sentiment de apartenenţă la un grup
social în moscheile fundamentaliste, unde pot descoperi demnitatea în virtutea şi
devotamentul religios. Aproape în toate ţările musulmane există organizaţii fundamentalist
islamice care promovează şi o ideologie anti-occidentală, membrii şi simpatizanţii acestora
reprezentând un sol fertil pentru grupările teroriste. De exemplu, Al-Qaeda, gruparea
teroristă care a devenit port-stindardul fundamentalismului islamic, propăvăduie o ideologie
wahhabită, bazată pe identificarea „infidelilor” cu civilizaţia occidentală seculară, militând
pentru declanşarea “războiului sfânt” împotriva Occidentului, până la sacrificiul suprem şi
prin orice mijloace.
Benjamin Barber descrie contactul dintre Islam şi civilizaţia occidentală ca un Jihad
declanşat împotriva „McWorld”, în care globalizarea se confruntă cu „reunificarea tribală a
unor mari mase ale umanităţii, prin război şi vărsare de sânge”, o confruntare în care
religia islamică acţionează ca sursă a identităţii parohiale, anti-moderniste. 83
Dacă terorismul poate fi apanajul oricărei religii există însă unele caracteristici unice
ale terorismului islamic, care îşi au rădăcina în propria cultură şi istorie. În primul rând,
promovarea unei ideologii revanşarde, legitimată de aşa-zisa superioritate morală a
Islamului în raport cu materialismul şi secularismul Occidentului. Astfel, tradiţiile islamice
precum obligaţia fiecărui musulman de a purta un „război sfânt pentru apărarea Islamului
82 Peters, Ralph: Rolling Back Radical Islam, Parameters - US Army War College Quaterly, 2002,
www.carlisle.army.mil
83 Barber, Benjamin; Schulz, Andrea: Jihad vs. McWorld: How Globalism and Tribalism are Reshaping the
World, Ballantine Books, New York, 1996
împotriva infidelilor”, chiar şi prin atentate sinucigaşe, sunt aduse în prim plan pentru a
legitima activităţile teroriste, în vreme ce concepte precum toleranţa, egalitatea şi
pluralismul, deşi sunt caracteristici definitorii ale religiei islamice, sunt ignorate.
Dimensiunea revanşardă a religiei islamice îşi are originea în unul dintre conflictele
primare ale epocii noastre, între modernitate şi tradiţie, religie şi secularism. Walter Laquer
sugerează că resurgenţa terorismului islamic este generată de neputinţa ideologiilor
occidentale de a se impune în statele musulmane, lăsând în urmă un vacuum intelectual şi
politic care a contribuit la răspândirea fundamentalismului islamic, chiar cu mijloace
teroriste.84
Un accent deosebit este pus pe explicarea apariţiei fundamentalismului islamic ca
mijloc de protejare a identităţii religioase tradiţionale împotriva modernismului. Respingând
teoria conform căreia fundamentalismul islamic reprezintă un fenomen patologic, adepţii
raţionalismului nu identifică o relaţie directă între evoluţia social-economică inegală şi
alienarea indivizilor. Rex Hudson susţine însă că mulţi dintre musulmani, fiind nevoiţi să
aleagă între cultura islamică, care oferă sprijin moral şi satisfacţii spirituale şi civilizaţia
occidentală, care oferă accesul la o îmbunătăţire a nivelului de trai, găsesc un răspuns la
această dilemă morală anxioasă şi alienantă într-o dedicare absolută modului islamic de
viaţă.85
Aşa-zisa superioritate morală a Islamului este motivată prin apelul la tradiţie şi se
materializează printr-un „război sfânt” împotriva civilizaţiei ccidentale seculare. Astfel,
atentatele teroriste asupra unor ţinte civile, a non-combatanţilor, inclusiv asupra femeilor,
copiilor şi persoanelor în vârstă sunt justificate moral de către liderii religioşi. În viziunea
ideologilor fundamentalismului islamic, lumea musulmană se află într-o permanentă stare
de război cu Occidentul cruciat. Din moment ce conspiraţia este împotriva religiei islamice
şi a musulmanilor războiul lor este de fapt un război de apărare, chiar dacă se apelează la
atentate teroriste sinucigaşe.

Resurgenţa terorismului sinucigaş

Ariel Merari subliniază că pentru o corectă caracterizare a terorismului sinucigaş
este necesar să se stabilească cu exactitate voluntariatul individului în comiterea
atentatului, având în vedere că majoritatea covârşitoare a acestora sunt revendicate de
grupări teroriste. Această delimitare este necesară întrucât au fost identificate cazuri în
care atentatorii sinucigaşi au fost induşi în eroare de către cei care i-au instruit, spunându-
li-se că vor supravieţui comiterii atentatului.86
Exemplificativ în acest sens este tentativa de atentat sinucigaş cu bombă asupra
staţiei de radio „Vocea Speranţei” din Liban, din 17 octombrie 1985, comisă de patru
membri ai Partidului comunist libanez. Atentatul a fost dejucat de forţele de ordine, Nasser
Harfan, unul dintre membrii comando-ului terorist, fiind capturat.
În cursul interogatoriului, cel în cauză a declarat că au fost instruiţi să plaseze
dispozitivul în incinta staţiei de radio urmând să se retragă în timp util, înainte ca acesta să
fie detonat. Cu toate acestea, înainte de comiterea atentatului, fusese înregistrată o casetă
cu declaraţiile celor patru membri, pentru ca atentatul să poată fi revendicat postum de
teroriştii sinucigaşi.
Un alt exemplu în acest sens îl reprezintă atentatul cu maşină-capcană asupra
Ambasadei SUA din Kuweit, din 12 decembrie 1983, când şoferul camionului a încercat să
84 Laquer, Walter: Left, Right and Beyond in Hoge, James, Rose, Gideon (eds.): How did this Happen:
Terorism and the New War, Public Affairs, New York, 2001
85 Hudson, op.cit.35
86 Merari, op.cit. 45
părăsească vehiculul din mers, fiind însă ucis de suflul exploziei. Menţionăm că, aceste
exemple nu avansează ipoteza inexistenţei terorismului sinucigas, o dovadă în acest sens
fiind atentatele în numele Al Qaeda au Hamas, ci reclamă o mai atentă studiere a acestui
fenomen.
Terorismul sinucigaş este un mod de acţiune caracteristic unor grupări teroriste
arabe, kurde, tamile, turce sau cecene, date obţinute în urma comiterii acestui tip de
atentate circumscriind acest fenomen unui cadru organizaţional şi nu unuia individual,
acest tip de acţiuni fiind pregătite şi comise în numele unei grupări teroriste.
Bruce Hoffman subliniază că, în cursul celui de-al II-lea Război Mondial, marinarii
americani din Oceanul Pacific erau îngroziţi de torpilele umane japoneze. În ce priveşte
atentatele teroriste sinucigaşe, Mişcarea de Eliberare a Tigrilor Eelamului Tamil (care luptă
pentru înfiinţarea unui stat hindus în Sri Lanka), a comis atentate cu camioane-bombă
conduse de sinucigaşi, printre atentatori numărându-se şi sute de copii. 87
O analiză a recurenţei atentatelor sinucigaşe indică faptul că grupările
fundamentalist islamice sunt surclasate de Mişcarea de Eliberare a Tigrilor Eelamului Tamil
din Sri Lanka, numărul atentatelor comise de această grupare fiind neegalat, până în
prezent.
Totuşi, în funcţie de criteriul religios, trebuie menţionat că în nici o religie cultul
sacrificiului de sine nu este atât de adânc înrădăcinat ca în religia islamică, chiar dacă
clericii musulmani moderaţi susţin că prevederea din Coran, referitoare la accederea în
Paradis în urma morţii în luptă cu un necredincios, nu se referă şi la actele teroriste
sinucigaşe.
Debutul tehnologiei atentatelor teroriste sinucigaşe cu maşini-capcană a avut loc
împotriva Ambasadei SUA din Beirut, în 18 aprilie 1983, când s-au înregistrat 63 de victime
şi a taberelor puşcaşilor marini şi a cartierului general al contingentului militar francez din
Liban, în 23 octombrie 1983, când au fost înregistrate 241 respectiv 58 de victime.
În mod asemănător, campaniile sinucigaşe ale membrilor şi simpatizanţilor Hamas
(care folosesc dispozitive explozive ataşate pe corp), asupra unor civili israelieni aflaţi în
locuri publice, au fost comise drept răzbunare împotriva „infidelilor” cotropitori.
Atentatele teroriste sinucigaşe sunt considerate drept sacrificiu în numele lui Allah
(istihad), facându-se deosebire faţă de sinuciderea din motive personale (intihar), care este
interzisă de Coran.
Tradiţia sacrificiului în numele Islamului îşi are rădăcinile în istorie, profetul
Mohamed cerându-le discipolilor sacrificiul în lupta cu „infidelii”. Încă din acea perioadă,
războinicii musulmai şi-au uimit inamicii prin neînfricarea lor, motivată şi de promisiunea
accederii necondiţionate în Paradis a celor care-şi dau viaţa pe câmpul de luptă, spre
gloria lui Allah. Revenind în prezent, asupra luptătorilor musulmani ucişi în Afganistan,
Cecenia sau Somalia au fost găsite copii olografe ale unor învăţături din Coran şi din texte
religioase islamice care promovau sacrificiul de sine în numele lui Allah.
Conform scrierilor din Coran, apărarea împotriva agresiunii „infidelilor” este o datorie
sfântă a fiecărui musulman însă motivarea actelor teroriste sinucigaşe prin perceptele
religioase musulmane reprezintă interpretări subsidiare ale grupărilor fundamentalist
islamice.
În ceea ce priveşte controversa generată de suficienţa justificării religioase a
sacrificiului de sine spre gloria lui Allah, în motivarea atentatorilor sinucigaşi, părerile sunt
împărţite.

87 Hoffman, idem op.cit.30

 John Burns susţine suficienţa promisiunii accederii în Paradis, bazându-se pe
declaraţia unuia dintre supravieţuitorii atentatului sinucigaş cu maşină-capcană, comis de
un membru al grupării fundamentalist islamice Hezbollah, în Beirut. Acesta îşi amintea de
zâmbetul de pe faţa unuia dintre atentatori în timp ce conducea camionul plin de explozibil
spre ţintă. Cunoscut în literatura de specialitate drept „zâmbetul fericirii” (bassamat al-
farah) a fost remarcat şi în cazul atentatului sinucigaş asupra vasului de luptă american
USS Cole, din octombrie 2000.88
Grupările fundamentalist islamice consideră dispoziţia spre sacrificiu de sine drept o
armă redutabilă a musulmanilor în lupta disproporţionată cu „infidelii”, îndemnul la „războiul
sfânt” pănă la moarte fiind clamat de lideri fundamentalişti ca Osama bin Laden sau Ahmed
Yassin.
Dar reprezintă atentatul sinucigaş calea aleasă de Allah pentru purtarea „războiului
sfânt”? Fără îndoială, atentatul sinucigaş este o modalitate de exprimare extremă care însă
a câştigat teren în rândurile musulmanilor.
Ce simte un atentator sinucigaş înainte de a muri? Care sunt ultimele gânduri care îi
trec prin minte? De ce o face? Răspunsurile la aceste întrebări sunt greu de obţinut
deoarece acest tip de comportament este atât de diferit de modul în care majoritatea dintre
noi gândeşte şi acţionează.
În general, atentatorii sinucigaşi nu manifestă simptomele psihologice tipice
persoanelor predispuse actelor suicidale. De cele mai multe ori aceştia sunt persoane
foarte bine integrate în comunităţile din care fac parte. În ziua de 6 iulie 2005, Shehzad
Tanweer, unul dintre atentatorii sinucigaşi de la Londra, a jucat până seara târziu cricket
într-un parc, „părând perfect normal pentru cei din jur”.
Într-un studiu realizat pe atentatorii sinucigaşi palestinieni se remarcă faptul că
aceştia sunt persoane foarte religioase, considerându-se soldaţi pentru o cauză nobilă.
„Suntem în război şi eu sunt un soldat”, proclama şi Mohammad Sidique Khan, liderul
atentatorilor sinucigaşi de la Londra, într-o casetă video în care-i proslăveşte pe „eroii de
astăzi, precum mult îndrăgitul nostru Şeic, Osama bin Laden”. 89
Din perspectivă istorică, atât musulmanii suniţi cât şi cei şiiţi au interzis „sinuciderea
ca sacrificiu religios”. Ismailiţii nizarieni, cunoscuţi sub numele de „Asasini”, care în
secolele al XI-lea şi al XII-lea au devenit faimoşi pentru trimiterea de asasini sinucigaşi
împotriva adversarilor, au fost marginalizaţi de marea masă a musulmanilor, fiind
consideraţi fanatici. Cu toate acestea se pare că, la sfârşitul secolului al XX-lea, mitul
„Asasinilor” a renăscut, din moment ce mulţi musulmani au ajuns sa pună semnul egal
între martiriu şi atentatul sinucigaş, renunţând la propria viaţă în favoarea credinţei. 90

9. Despre musulmani și fundamentalism, terorism: delimitări conceptuale

Încercările de a pune semnul egalităţii între religia islamică şi terorism nu sunt doar lipsite
de fond şi eronate ci pur propagandistice, rău intenţionate. Islamul, ca şi alte religii, pune
accentul pe caritate, milă şi compasiune. Din perspectivă istorică, religia islamică este
recunoscută pentru toleranţa sa faţă de practicanţii altor religii, chiar şi în epoca medievală,
când fanatismul şi intoleranţa erau larg răspândite în lumea întreagă.
Decăderea „adevăratului Islam”, care a avut loc în secolele XVII - XVIII, a generat
însă apariţia unor mişcări de redeşteptare religioasă, care au cuprins întreaga lume
musulmană, din Africa până în Asia de sud-est. Unii lideri religioşi au sfătuit musulmanii să
88 Burns, John F: Martyrdom: The Promise of Paradise That Slays Peace, NewYork Times, April 1, 2001
89 Garton, Timothy Ash: Understanding what drives suicide missions could help make us safer, May 18,
2006, The Guardian, www.guardian.co.uk
90 Esposito, John L: What Everyone Needs to Know About Islam, Oxford University Press, 2002
se izoleze cultural pentru a rezista ameninţării occidentale la adresa modului islamic de viaţă.
Cu toate acestea, până în secolul al XIX-lea, majoritatea lumii musulmane era subjugată de
puterile colonialiste europene, demonstrându-şi impotenţa politică, economică şi militară şi
punând sub semnul întrebării crezul superiorităţii civilizaţiei islamice.
Secolul al XX-lea a fost cel mai dinamic, exploziv şi inovator din istoria islamică,
societăţile musulmane parcurgând drumul de la colonialismul european la independenţa
naţională, de la rămăşiţele unor imperii medievale la statele-naţiuni moderne, de la o
comunitate regională la o comunitate globală, care înglobează şi comunităţile de musulmani
din Europa şi Statele Unite ale Americii.
Istoria Islamului contemporan este plină de provocări şi reacţii, tensiune şi conflict,
atavism şi renaştere, retragere şi avansare, rezistenţă religioasă şi intelectuală, reformă şi
revoluţie, fiind dominată de două războaie importante: războaiele de independenţă de la
începutul secolului al XX-lea, când lumea musulmană a luptat pentru eliberarea naţională de
sub tutela puterilor europene şi lupta internă pentru afirmarea identităţii religioase şi culturale, şi
pentru renaşterea islamică contemporană şi reafirmarea perceptelor acestei religii în viaţa
publică în ultima jumătate a secolului.
La fel ca evreii şi creştinii, musulmanii sunt monoteişti, cred în existenţa unui singur
Dumnezeu, creatorul, păstrătorul, stăpânitorul şi judecătorul universului. Musulmanii cred şi în
profeţi, nu doar în profetul Mohamed ci şi în profeţii din Vechiul Testament (Avram şi Moise) şi din
Noul Testament (Isus şi Ioan Botezătorul).
Religia musulmană îi consideră pe evrei şi pe creştini „popoarele din Cărţile Sfinte”, o
comunitate de credincioşi care a primit revelaţiile divine prin intermediul profeţilor, sub
forma de scripturi sau cărţi revelate de la Dumnezeu. Aşa cum creştinii percep revelaţiile
proprii ca o completare şi desăvârşire a Vechiului Testament, musulmanii cred că profetul
Mohamed a primit revelaţiile de la Dumnezeu, prin intermediul îngerului Gabriel, pentru a
îndrepta eroarea care a pătruns în credinţele iudaică şi creştină. Aşadar, musulmanii nu
consideră Islamul o religie nouă, în accepţiunea acestora atât Coranul cât şi Torah şi
Evangheliile având la bază o plăcuţă în limba arabă care se găseşte în Rai. Coranul, cartea
sfântă a Islamului, vine direct de la Mohamed, aşa cum i-a fost revelat de îngeri este considerat
a fi cuvântul lui Dumnezeu.
În Coran se cere respectarea a cinci îndatoriri, „stâlpii Islamului”, care reprezintă nucleul
şi numitorul comun al credinţei tuturor musulmanilor şi care face diferenţa dintre Islam şi
celelalte religii:
1. Primul stâlp este Declaraţia de credinţă - “nu există alt Dumnezeu decât Allah iar
Mohamed este mesagerul lui Allah”. Pentru ca cineva să devină musulman, această
persoană trebuie doar să-şi proclame monoteismul absolut în numele Islamului, credinţa
totală în unicitatea lui Dumnezeu.
2. Al doilea stâlp este Rugăciunea (Salat) - musulmanii se roagă (probabil mai corect este
„venerează”) de cinci ori pe zi iar rugăciunile constau în recitări din Coran în limba
arabă.
3. Al treilea stâlp este Purificarea (Zakat) - o adorare a musulmanilor şi o mulţumire
adusă lui Dumnezeu prin sprijinirea celui sărac. Conform religiei islamice, adevăratul
deţinător al bunurilor nu este omul ci Dumnezeu. Prin urmare, zakat-ul nu este considerat
un act de caritate ci o obligaţie pentru cei care au parte de bunăstare, primită de la
Dumnezeu, de a răspunde nevoilor membrilor mai puţin norocoşi ai comunităţii.
4. Al patrulea stâlp este Postul (Ramadan) - care are loc o dată pe an, în luna a IX-a din
calendarul islamic, în care Mohamed a avut prima revelaţie a Coranului.
5. Al cincilea stâlp este Pelerinajul (Hajj) la Mecca, în Arabia Saudită - cel puţin o dată în
viaţa sa, fiecărui musulman adult (care este capabil din punct de vedere fizic şi financiar) i se
 cere să facă un sacrificiu din timpul, posesiunile, statutul şi confortul său pentru a face acest
pelerinaj, devenind un pelerin la dispoziţia lui Dumnezeu. În fiecare an, aproximativ două
milioane de credincioşi din întreaga lume merg la Mecca, pentru a forma o comunitate de
credinţă.91
Conform relatărilor istorice, profetul Mohamed s-a născut în anul 570 d.Hr., în
localitatea Mecca, situată într-o vale sărăcăcioasă, în centrul peninsulei Arabia. Revelaţiile din
Coran îl prezintă pe Mohamed ca fiind „mesagerul” (rasul) lui Dumnezeu, vârful de lance
dintr-o linie formată din mai mulţi profeţi, unii dintre aceştia regăsindu-se şi în Biblie (Iisus,
Ioan Botezătorul, Moise şi Avram) iar ceilalţi cunoscuţi doar în tradiţia arabă. La început,
Mohamed a fost primit cu dispreţ şi batjocură de „lumea civilizată” din epocă, revelaţiile acestuia
fiind îmbrăţişate doar de o minoritate, dintr-o regiune considerată de liderii marilor imperii a fi
teritoriul nimănui. În decursul a câtorva decade, aceste revelaţii au devenit nucleul uneia dintre
cele marile religii ale lumii şi a unei civilizaţii care se întindea, la acea vreme, din Spania până în
Afganistan, cuprinzând şi China.92
Islamul este a doua mare religie a lumii, cu aproximativ 1,2 miliarde de credincioşi sau
o cincime din populaţia mondială. Majoritatea musulmanilor trăiesc în regiuni întinse, din Africa
de Vest până în Filipine, formând o centură de ţări cu populaţie majoritar musulmană. De
asemenea, există musulmani împrăştiaţi peste tot în lume, în special în Europa de Vest şi
în America de Nord şi de Sud (aşa numita diasporă musulmană), care deţine un rol cheie
în dezvoltarea reţelelor şi mişcărilor musulmane. 93
Majoritatea musulmanilor sunt suniţi iar o minoritate semnificativă, reprezentând 15%
din populaţia musulmană, este şiită. Şiiţii sunt majoritari în Iran, Irak, Bahrein şi Azerbaijan,
sunt consideraţi a fi cea mai mare comunitate religioasă din Liban şi constituie minorităţi
importante în Pakistan, Turcia, Yemen şi India. Mai trebuie menţionată şi o altă minoritate, puţin
numeroasă dar foarte radicală, karijiţii. Deşi niciodată nu au avut un număr mare de discipoli,
doctrina religioasă promovată de aceştia, unică în felul ei, a continuat să influenţeze
dezbaterea politică şi religioasă din lumea musulmană, până în zilele noastre.
Suniţii consideră că, deoarece profetul Mohamed nu a desemnat un succesor,
conducătorul musulmanilor (calif) trebuie ales cel mai bun şi mai educat dintre ei. Deoarece
în Coran se spune că Mohamed este ultimul profet, acest calif este desemnat ca succesor
politic al lui Mohamed. Suniţii cred că acest calif ar trebui să servească doar ca protector al
credinţei şi nu se bucură de nici un fel de privilegiu special, de inspiraţie religioasă.
Şiiţii, în schimb, consideră că succesiunea la conducerea comunităţii islamice trebuie să
aibă la bază criteriul ereditar, transmis descendenţilor de sex bărbătesc ai lui Mohamed
(descendenţi ai fetei acestuia - Fatima - şi a soţului acesteia - Ali), care sunt cunoscuţi ca
imami şi care servesc atât ca lideri religioşi cât şi ca lideri politici. Şiiţii cred că imamii sunt
inspiraţi religios, fără de păcat şi interpreţi ai voinţei lui Dumnezeu (fără a fi însă profeţi),
vorbele, faptele şi scrierile acestora reprezentând texte religioase de urmat, alături de
Coran. De menţionat că, urmare a neînţelegerilor legate de numrăul imamilor care i-au urmat lui
Mohamed, şiiţi s-au divizat în trei ramuri importante
Ruptura dintre suniţi şi şiiţi a survenit ca urmare a unei dispute legate de persoana
care urma să îi succedă profetului Mohamed. Şiiţii au respins primii trei califi, Abu Bakr,
Omar şi Othman, considerându-i succesori legitimi ai lui Mohamed pe ginerele acestuia, Ali
şi fiul acestuia, Hussein. Ali, care a devenit cel de-al patrulea calif, a fost asasinat în anul
656 d.Hr. (aşa cum s-a întâmplat şi cu cei doi predecesori ai săi, Omar şi Othman) iar
91 Esposito, John L: What Everyone Needs to Know About Islam, Oxford University Press, 2002
92 Sells, Michael: Approaching the Qur'an: The Early Revelations, White Cloud Press, Oregon, 1999
93 Rabasa, Angel M... [et al.]: The Muslim World after 9/11, RAND Corporation, Santa Monica, 2004,
www.rand.org
Hussein a fost ucis într-o confruntare cu forţele loiale califului Yazid, în apropierea localităţii
Kerbala (Irak), pe care şiiţii îl consideră a fi un tiran şi un uzurpator. Moartea lui Hussein este
comemorată în fiecare an, în ziua Ashura, cea mai sfântă şi tristă zi din calendarul şiit.
Şiiţii au dezvoltat o tradiţie religioasă având în centru martiriul lui Ali şi Hussein şi
venerarea mormintelor succesorilor acestora, imamii. Tradiţia milenară a şiismului
duodecimal susţine că într-o zi „cel de-al doisprezecelea imam” - Mahdi („cel îndrumat”), care a
dispărut în secolul al IX-lea, se va întoarce şi va inaugura o domnie a justiţiei universale.
Karijiţii (de la kharaja, care în limba arabă înseamnă „a ieşi, a pleca afară”) au fost la
început discipolii califului Ali. Ulterior karijiţii s-au dezis de Ali considerând că acesta este
vinovat de compromiterea voinţei lui Dumnezeu, pentru că a acceptat armistiţiul în loc să
ducă un război de lungă durată împotriva unui general rebel. După ce s-au d esprins de Ali
(de asasinarea căruia, probabil, sunt responsabili), karijiţii au format o comunitate „adevărată”,
care respectă cu stricteţe Coranul şi scrierile profetului Mohamed, împărţind lumea în
credincioşi şi necredincioşi, musulmani (adepţi ai lui Dumnezeu) şi ne-musulmani
(adversari ai lui Dumnezeu). De menţionat că aceşti adversari pot să fie şi alţi musulmani
care nu acceptă punctul de vedere intransigent al karijiţilor.
Această doctrină l-a influenţat şi pe renumitul teolog musulman al evului mediu - Ibn
Taymiyyah - fiind preluată în epoca modernă atât de gruparea teroristă Jihadul Islamic, care l-a
asasinat pe preşedintele Egiptului, Anwar Sadat, cât şi de Osama bin Laden şi de alţi
reprezentanţi ai fundamentalismului islamic, care cer răsturnarea de la putere a tuturor
conducătorilor politici „ne-islamici”.94
Sufismul, tradiţia misticismului islamic, reprezintă varianta Islamului care pune
accentul pe experienţele divinităţii. În convulsiile secolului al XX-lea, tradiţionaliştii şi sufiştii şi-
au păstrat autoritatea asupra civilizaţiei islamice însă şi-au pierdut influenţa în rândurile
elitelor, ca urmare a impactului secularismului, modernismului sau neo-fundamentalismului.
Salafiții şi wahhabiţii sunt inamici neîncetaţi ai sufismului, pe care îl consideră ca
fiind o ramură decăzută a Islamului. Această respingere a sufismului de către
fundamentaliştii suniţi îşi are originea în scrierile lui Ibn Taymiyya, din secolul al XIII-lea, ale
căror ecouri se regăsesc la exponenţii contemporani ai fundamentalismului islamic. 95
Numele mişcării wahhabite provine de la Mohamed Ibn Abd al-Wahhab (1703-1791),
un teolog islamic deziluzionat de decăderea şi lipsa moralităţii societăţii contemporane,
care a denunţat numeroase credinţe şi practici religioase ca fiind idolatrii ne-islamice, păgâne.
Dacă unii musulmani îl consideră pe Mohamed ibn Abd al-Wahhab ca fiind unul dintre cei
mai mari reformatori ai Islamului, alţii îl privesc ca pe „părintele terorismului islamic”,
datorită influenţei doctrinare exercitate asupra lui Osama bin Laden, Azman Al-Zawahiri
sau Abu Musab Al-Zarqawi.
Teologia wahhabită vede lumea în alb şi negru - musulmani şi ne-musulmani,
credincios şi necredincios iar musulmanii care nu sunt de acord cu această doctrină sunt
consideraţi necredincioşi care trebuie să fie îngenunchiaţi în numele Islamului. Acest tip de
fundamentalism islamic reprezintă o reacţie la dominaţia Occidentului, sărăcia şi
subdezvoltarea lumii musulmane şi lipsa modalităţilor de exprimare politică a nemulţumirilor
populaţiei.
Având un scop puritan, 'Abd al-Wahhab a crezut că va descotorosi Islamul de toate
formele decăzute, care alterau ritualul religios. Wahhabismul a rezistat provocărilor epocii
moderne prin recurgerea la o interpretare strictă a Coranului, ca sursă unică de legitimitate.
În acest context, wahhabismul a manifestat o ostilitate extremă faţă de intelectualism, misticism
94 Rabasa, op.cit.103
95 Shadid, Anthony: Reconstruction: For the Sufis, Taliban’s Fall Means a Revival, The Boston Globe,
January 23, 2002
sau orice altă ramură sectariană a Islamului.
După anul 1975, adepţii wahhabismului au reuşit să depăşească propria intoleranţă
extremistă şi a acţionat în direcţia asimilării salafismului, până când cele două mişcări au
devenit practic imposibil de diferenţiat. Ambele teologii şi-au imaginat „o vârstă de aur a
Islamului”, descriind o eră istorică utopică, pe care Islamul contemporan ar putea-o reproduce.
Atât wahhabismul cât şi salafismul susţin egalitatea întru credinţă şi se opun elitismului până
în punctul în care consideră intelectualismul şi perspicacitatea morală, raţională ca fiind
deformări ale mesajului islamic.
Salafismul a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o mişcare intelectuală în
cadrul Universităţii al-Azhar, condusă de Mohamed Abduh (1849 - 1905), Jamal al-Din al-
Afghani (1839 - 1897) şi Rashid Rida (1865 - 1935). Numele mişcări „salafi” provine de la „as-
salaf as-saliheen”, care în limba arabă înseamnă „pioşii predecesori” ai erei musulmane timpurii,
deşi unii salafişti au extins salaf - ul pentru a include şi anumiţi învăţaţi de mai târziu. Salafişti
cred că doctrina religioasă promovată la începuturile Islamului este cea de urmat, stabilind o nouă
interpretare a Islamului timpuriu, raţională şi adaptată modernităţii.96
Nici wahhabismul şi nici salafismul nu sunt reprezentate de anumite instituţii formale, fiind
orientări teologice şi nu şcoli structurate de gândire. Ambele curente doctrinare au dat
naştere unei orientări contemporane ancorată în sentimentele de înfrângere, frustrare şi
înstrăinare nu doar faţă de instituţiile moderne ale puterii ci şi de moştenirea şi tradiţia
islamică.97
În ceea ce priveşte modalitatea de formare, cele două mişcări religioase, wahhabismul şi
salafismul sunt diferite. Wahhabismul promova un Islam dezbrăcat de toate formele de
influenţă modernă, în vreme ce salafismul încerca să reconcilieze religia cu modernismul.
Ceea ce aveau în comun cele două era faptul că ambele respingeau învăţăturile tradiţionale
promovând o interpretare directă, „fundamentalistă” a Coranului.
Deşi ultimele decade ale secolului al XX-lea au fost caracterizate de proliferarea
mişcărilor islamice, modelele şi patriarhii acestora trebuie găsiţi în anii 1930. În această
perioadă clericii musulmani fundamentalişti Hasan al-Banna din Egipt şi Abdul A’la
Maududi din India au ridicat stindardul Islamului pentru a fonda gruparea Fraţii Musulmani
(Ikhwan al-Muslimun), respectiv Societatea Islamică (Jamaat-i-Islami). Ambele mişcări
sociale criticau secularizarea, occidentalizarea şi conservatorismul rigid al elitelor
musulmane.
Faţă de moderniştii islamici timpurii, aceşti teologi au susţinut suficienţa internă a
Islamului şi au fost mult mai critici la influenţa occidentală. Hasan al-Banna şi Mawlana
Abul Ala Maududi considerau că Islamul reprezintă o alternativă la capitalism, marxism şi
socialism. În special, Abul Ala Maududi a încercat să promoveze un model societal islamic
comprehensiv, care să înglobeze religia, guvernarea politică, naţionalismul, democraţia,
problemele economice, revoluţia şi familia.98
După al-Banna şi Maududi, cea mai importantă personalitate neo-fundamentalistă a
fost teologul egiptean Sayyid Qutb, care argumenta că lumea musulmană se află în starea
de ignoranţă de dinaintea revelaţiei primite de Mohamed (jahiliyya), trăgând un semnal de
alarmă în ceea ce priveşte pierderea vizibilă a integrităţii religioase în lumea musulmană;
refuzul realizării unui compromis cu non-musulmanii; invidia dar şi imitarea modernismului
secular, repulsia faţă de excesele imorale; dorind să construiască o alternativă religioasă

96 Stanley, Trevor: Understanding the Origins of Wahhabism and Salafism, Terrorism Monitor, Vol. 3, July 25,
2005
97 El Fadl, Khaled Abou: Islam and the Theology of Power, Middle East Report 221, Winter 2001,
www.merip.org
98 Esposito, John L: Contemporary Islam: Reformation or Revolution? Oxford University Press, 2000
islamică la secularismul occidental.
Reîntorcându-ne la Abdul A'la Maududi, acesta clama că „oriunde s-ar afla, Islamul
doreşte să distrugă toate statele şi guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei şi doctrinei
islamice, tot ce nu ţine cont de naţiunea care-l guvernează. Scopul Islamului este de a
forma un stat în baza propriei ideologii şi a propriului mesaj, fără a ţine cont de care anume
naţiune îşi asumă rolul de conducător al Islamului sau care guvern sau naţiune este subminată
pe parcursul fondării unui stat islamic”.99
Percepţia răspândirii fundamentalismului islamic drept o căutare a certitudinii şi
purităţii religioase, cu rădăcini într-un „trecut imaginat” (califatul islamic mondial) sau ca
unul dintre rarele mijloace de activism politic al civilizaţiei islamice, în vederea restaurării
acelui trecut grandios, poate fi fundamentată sau invalidată prin studierea rădăcinilor
istorice ale fenomenului.
Construcţia ideologică a fundamentalismului islamic, ca „formă de rezistenţă a
civilizaţiei islamice la occidentalizare” este bazată pe tradiţie, etnicitate şi arhetipuri
religioase care se regăsesc în simbolurile vehiculate de promotorii acestui curent religios
precum: „infideli”, „adoratori de idoli”, „cruciaţi”, „martiri”, „războaie sfinte”, „pământ sfânt”,
„inamici ai Islamului”, „partidul lui Dumnezeu” şi „marele Satan”. Acest vocabular fanatico-
religios denotă natura violentă a fundamentalismului islamic, o provocare totalitară atât faţă
de Islamul tradiţional cât şi faţă de democraţia modernă. 100
Epoca (post)modernă a fost martora destrămării civilizaţiei şi instituţiilor islamice, fundamentul
moral dezintegrându-se şi generând un sentiment de instabilitate, de anomie în lumea
musulmană. Sunt mai mulţi factori care contribuie la această realitate contemporană: experienţa
traumatizantă a colonialismului occidental, care a distrus instituţiile tradiţionale ale societăţii
autohtone, simbolurile culturale, modelele economice şi tehnologice, precum şi valorile
sociale occidentale care au penetrat agresiv lumea musulmană reprezentând o provocare la
adresa valorilor şi obiceiurile tradiţionale şi generând un sentiment profund de alienare.
Fundamentalismul islamic arată lumii musulmane, cuprinsă de disperare, sărăcie şi
supusă dominaţiei politice, militare şi economice a Occidentului, „drumul” spre reconstrucţia
identităţii de conducători ai lumii, de apartenenţă la umma, valori care transcend secularismul
promovat de „infideli”. În accepţiunea fundamentaliştilor, Islamul nu se va conforma obiceiurilor şi
tradiţiilor sociale alogene, credinţa în Coran fiind considerată singura cale demnă de
urmat.101
Este un truism că musulmanii s-au întors înspre fundamentalism, iar în mai mică măsură
şi spre terorism, în faţa unor destine în derivă şi a unui nivel de trai la limita sărăciei. Pentru
musulmanii săraci şi mai puţin educaţi sau educaţi în şcoli coranice (madrassas), dominate
de ideologia fundamentalistă, cu perspective limitate de a-şi găsi un loc de muncă, care să
le asigure inserţia socială (să se căsătorească, să-şi întemeieze o familie şi un cămin) religia
reprezintă atât un refugiu, un mijloc de exprimare a nemulţumirilor şi frustrărilor cât şi o cale
de a primi asistenţă socială.
Astfel de persoane îşi găsesc consolarea şi un sentiment de apartenenţă la un grup
social în moscheile de inspiraţie fundamentalistă, unde „descoperă” demnitatea în aşa-zisul
devotament religios. Moscheile oferă o oportunitate unică de a critica elitele conducătoare,
demonstrându-şi eficienţa în această privinţă, atât în state cu populaţie musulmană cât și la
nivel global, în mediul virtual.102
În continuarea acestui raţionament, având în vedere că aproape în toate ţările
99 A'la Maududi, Sayyeed Abdul: Jihad in Islam, www.islamistwatch.org
100 Boroumand, Ladan; Boroumand, Roya: Terror, Islam, and Democracy, www.journalofdemocracy.org
101 Fukuyama, Francis: A Year of Living Dangerously. Remember Theo van Gogh, and Shudder for the
Future, November 2, 2005, www.opinionjournal.com
musulmane există mișcări fundamentalist islamice, care promovează o ideologie anti-
occidentală, membrii şi simpatizanţii acestora reprezintă un bazin de recrutare pentru grupările
teroriste.
Resurgenţa mişcărilor fundamentalist islamice depinde de capacitatea acestora de a se
prezenta lumii musulmane drept purtătorii de cuvânt ai „adevăratului Islam”, accentul fiind pus
pe elemente religioase şi socio-politice precum justiţia socială, valorizată mai ales de membrii
claselor sociale inferioare, care caută soluţii mesianice pentru a ieşi din sărăcia în care trăiesc, ca
o alternativă la lipsa de speranţă într-o viaţă mai bună.
Iar dacă terorismul poate fi apanajul oricărei religii putem identifica însă unele caracteristici
unice ale terorismului de sorginte fundamentalist islamică, care îşi au rădăcina în cultura şi istoria
lumii musulmane. Astfel, tradiţiile islamice precum obligaţia fiecărui musulman de a purta un
„război sfânt pentru apărarea Islamului” (Jihad), împotriva „infidelilor”, chiar şi prin atentate
sinucigaşe, sunt aduse în prim plan pentru a legitima activităţile teroriste, în vreme ce concepte
precum toleranţa, egalitatea şi pluralismul, deşi sunt caracteristici definitorii ale religiei
islamice, sunt ignorate.
Walter Laquer, un reputat analist al fenomenului terorist, sugerează că apariţia terorismului
de sorginte fundamentalist islamică este justificată și prin neputinţa ideologiilor occidentale de
a se impune în statele musulmane, lăsând în urmă un vacuum intelectual şi politic care a contribuit
la răspândirea fundamentalismului islamic.103
Radicalizarea musulmanilor nu reprezintă un proces socio-cultural neobişnuit, tranziţia
rapidă spre modernitate conducând la ascensiunea mișcărilor fundamentalist islamice.
Respingând teoria conform căreia fundamentalismul islamic reprezintă un fenomen patologic,
adepţii raţionalismului nu identifică o relaţie directă între evoluţia social-economică inegală
şi alienarea indivizilor. Rex Hudson susţine însă că mulţi dintre musulmani, nevoiţi să aleagă
între religia islamică, care oferă sprijin moral şi satisfacţii spirituale şi civilizaţia occidentală, care
oferă promisiunea unui nivel de trai ridicat, găsesc un răspuns la această dilemă morală,
anxioasă şi alienantă, într-o dedicare absolută modului islamic de viaţă. 104
Mai mult, aşa cum remarca Ernest Gellner, majoritatea societăţilor musulmane au suferit o
transformare socială, un număr din ce în ce mai mare de oameni de la sate migrând în
marile oraşe, precum Cairo, Riad sau Amman, lăsând în urmă Islamul multicolor şi de cele mai
multe ori analfabet. În cele mai multe dintre aceste cazuri, fundamentalismul islamic a umplut
golul lăsat de practicarea autohtonă a religiei, pe fondul unei neadaptări la cosmopolitismul
marilor oraşe, oferindu-le acestor oameni simpli, care de cele mai multe ori nu reuşeau să-şi
atingă scopul migrării în oraşe (un nivel de trai mai bun), o nouă identitate. La fel cum
fascismul sau comunismul au coalizat mase de indivizi nemulţumiţi, fundamentalismul islamic
unifică simbolurile religioase tradiţionale cu ideologia acţiunii revoluţionare. 105
Și Francis Fukuyama subliniază că fundamentalismul islamic asigură, „populaţiei
musulmane dezrădăcinate de satele tradiţionale sau de viaţa tribală”, un confort psihic
nerealist asemeni fascismului în statele occidentale, la începutul secolului al XX-lea, numind
această ideologie „islamo-fascism”. Anticipând eşecul acestei ideologii, care nu este de tip
religios, deşi caută să se legitimeze ca protectoare a identităţii Islamului în faţa asaltului
secularismului şi modernismului, Fukuyama subliniază că nu există nimic în religia islamică

102 Anderson, Lisa: Fulfilling Prophecies: State Policy and Islamist Radicalism, in. Esposito, John L (ed.): Political
Islam: Revolution, Radicalism, or Reform?, Lynne Rienner, 1997.
103 Laquer, Walter: Left, Right and Beyond in Hoge, James, Rose, Gideon (eds.): How did this Happen:
Terorism and the New War, Public Affairs, New York, 2001.
104 Hudson, op.cit.35.
105 Fukuyama, Samin, Nadav: Can Any Good Come Of Radical Islam? September 12, 2002 ,
www.opinionjournal.com
care să se opună modernizării.106
Mai mult, Fukuyama subliniază că fundamentalismul islamic este un fenomen parohial şi
nu o ideologie universală care ar putea servi unei reforme autentice, democratice a statelor
musulmane, deşi revolta împotriva modernităţii din unele regiuni ale lumii musulmane
poate încetini pentru o scurtă perioadă de timp răspândirea democraţiei şi economiei de
piaţă.107
Fukuyama argumentează că înclinaţia înspre radicalism este restrânsă în lumea
musulmană din moment ce propria identitate islamică este mai degrabă un fenomen
cultural decât o credinţă individualizată profundă: „într-un stat tradiţional islamic identitatea
religioasă nu poate fi aleasă, reprezintă o constantă a vieţii sociale, începând cu universul
familial şi continuând cu moscheile şi instituţiile civice, neexistând nici o confuzie în ceea ce
priveşte identitatea proprie”.108
Poate că o reformă a Islamului în faţa provocării modernismului şi globalizării este
iminentă însă nu va avea loc fără o puternică luptă. Dar dacă modernizarea lumii islamice
se va dovedi anevoioasă şi de lungă durată, atunci cum va trebui Occidentul să răspundă pe
termen scurt la atentatele sinucigaşe comise în numele religiei islamice?
Samuel Huntington insistă că promovarea democraţiei şi a modernismului peste hotare
înseamnă de fapt mai multe şi nu mai puţine conflicte. Conform acestuia tentativa de impunere a
exerciţiului democratic în statele musulmane cu o populaţie anti-occidentală nu face decât să
aducă la putere fundamentaliştii beligeranţi. De asemenea, impunerea unui model social şi
economic care nu este în concordanţă cu valorile societăţilor musulmane produce o reacţie
fundamentalistă.
Conform lui Samuel Huntington, în cazul lumii musulmane, tendinţa modernismului de a
distruge legăturile sociale tradiţionale a avut un efect invers, stimulând o întoarcere spre
tradiţionalism, în scopul păstrării identităţii. Conflictul dintre modernism şi societatea tradiţională
s-ar putea să nu se încheie niciodată. Este posibil ca modernismul să fi distrus formele sociale
tradiţionale şi să fi creat un individualism neaşteptat, însă trezirea bruscă în centrul modernităţii
poate da naştere unei dorinţe arzătoare de a împărtăşi o identitate colectivă, pe care
colectivităţile tradiţionale obişnuiau s-o furnizeze. În acest context, fundamentalismul islamic
reprezintă mai degrabă interpretarea conceptelor religioase din perspectiva unei ideologii
politice.
Astfel, Aziz al-Azmeh consideră că spre deosebire de ideologiile moderniste, discursul
fundamentalist islamic este simbolic şi imaginar. Or, identitatea islamică nu mai poate fi definită
prin injectarea unor structuri imaginare în perceperea realităţii, prin rescrierea istoriei
recente în lumina unui „trecut imaginat”.
Și Guilian Denoeux consideră fundamentalismul islamic o „formă de instrumentalizare a
religiei, realizată de organizaţii care vizează obiective politice şi care oferă musulmanilor
răspunsuri la provocările modernismului şi globalizării, prin imaginarea unui viitor bazat pe
concepte împrumutate din tradiţia islamică, reînsuşite şi reinventate”.
Succesul fundamentalismului islamic poate fi dat de însuşirea simbolurilor religioase şi
transformarea acestora în expresii ale nemulţumirilor musulmanilor. La nivel individual este
posibil ca percepţia injustiţiei sociale, economice şi politice existente în lumea musulmană să
contribuie la legitimarea unui curent fundamentalist islamic. Majoritatea musulmanilor care sprijină
grupările fundamentalist islamice împărtăşesc un sentiment de înstrăinare şi frustrare faţă de
structura socială şi politică din statele de apartenenţă, precum şi faţă de „imperialismul”
106 James, Colin: Is history beginning again?, New York Herald, August 8, 2002.
107 Kurtz, Stanley: The Future of History, www.policyreview.org
108 Fukuyama, Samin, op.cit.106.
Ayoob, Mohamed: Political Islam: Image and Reality, World Policy Journal, Winter 2004.
occidental. Cauza alienării indivizilor este dată de credinţa că nu deţin controlul asupra
vieţii cotidiene şi că fac parte din „clasa socială aflată în declin”.109
Aşa cum John Esposito concluzionează: „mulţi musulmani care au alunecat în apa adâncă
a înstrăinării şi marginalizării au găsit o ancoră în religie. Islamul a oferit un sentiment de identitate şi
fraternitate care a compensat alienarea individului în faţa ameninţării disoluţiei propriei
civilizaţii”.110
„Unitatea prin opoziţie” permite tuturor musulmanilor nemulţumiţi de confruntarea cu o
lume globalizantă, pe care sunt pe cale să o piardă, să îmbrăţişeze fundamentalismul
islamic, ideologie care şi-a câştigat legitimitatea prezentându-se drept singura alternativă la
deteriorarea nivelului de trai, a disoluţiei sistemului cultural, politic şi social al lumii
musulmane. Promovarea „unităţii prin opoziţie” a asigurat fundamentalismului islamic un loc în
galeria marilor ideologii ale mileniului al III-lea.
Din nefericire pentru Occident, în ochii ideologilor fundamentalismului islamic, lumea
musulmană se află într-o permanentă stare de război cu „Occidentul cruciat”. Din moment
ce „conspiraţia” lumii occidentale este împotriva religiei islamice şi a musulmanilor războiul
lor este de fapt un război de apărare, chiar dacă se apelează la atentate teroriste
sinucigaşe.
Mai mult decât atât, într-o lume în care religia are o aşa mare influenţă, aşa cum este
cazul lumii musulmane, ideologia grupărilor fundamentalist islamice este percepută, de
anumite segmente ale populaţiei, ca fiind însăşi „cuvântul lui Allah”.
Din acest motiv, religia a ajuns să fie considerată un obstacol major în dezvoltarea socială
şi politică a lumii musulmane. Politizarea sacrului şi sacralizarea politicii, transformarea
simbolurilor islamicităţii în instituţii ale devoţiunii sociale, încearcă să inducă ideea unei identităţi
musulmane colective, determinând chiar o inventare a acestei identităţi. Aziz al-Azmeh consideră
că identitatea individului ca şi cea a comunităţii este complexă şi dinamică. Încercarea de a
creiona o identitate unică, fixată undeva în trecut, nu reprezintă decât o manipulare politică
în vederea ţinerii sub control a societăţii şi a menţinerii unui anumit regim de dominaţie.
Ideologiile de inspiraţie fundamentalistă, care promovează necesitatea edificării statului
islamic la nivel global, se bazează pe principiul reactualizării unei identităţi preexistente a cărei
construcţii este în mod clar vizibilă doar ca urmare a realizării utopiei politice a lumii islamice -
marele califat.111
Ideologia fundamentalist islamică foloseşte în permanenţă două limbaje: al „victimei”,
vehiculat de teologi „respectabili” care vor să culpabilizeze Occidentul şi al „călăului” care
vrea să-l terorizeze şi-i prezice o răzbunare groaznică: nimicirea „infidelilor”, a „cruciaţilor”.
Tentativa unui Islam revanşard, fie că îmbracă forma wahabismului saudit sau revoluţiei
islamice iraniene, de a supune tot ce întâlneşte în cale, reprezintă doar un „demers
colonialist”, care trebuie contracarat, Islamul reprezentând doar una dintre religiile lumii.
Este adevărat că, în decursul istoriei, scrierile sfinte ale Iudaismului, Creştinismului şi
Islamului au fost folosite pentru a legitima „războaiele sfinte”. Însă, terorişti ca Osama bin
Laden sau Abu Bakr al-Baghdadi, au dat un nou sens conceptului de „război sfânt” (Jihad) şi
nu au recunoscut altă limită în purtarea acestui război decât cea proprie.
În prezent, grupările teroriste de sorginte fundamentalist islamică îşi arogă dreptul de a
declara „războiul sfânt” în numele Islamului.

109 Choueiri, Youssef: Islamic Fundamentalism, Twayne Publishers, Boston, 1990.

110 Butko, Thomas: Unity Through Opposition: Islam as an Instrument of Radical Political Change, The Middle
East Review of International Affairs, Volumul 8, No. 4, Decembrie 2004, www.meria.idc.ac.il
111 Hanafi, Hassan: The Origin of Modern Conservatism and Islamic Fundamentalism, în Ernest Gellner (ed.),
Islamic Dilemmas: Reformers, Nationalists and Industrialization. The Southern Shore of the Mediterranean, Mouton
Publishers, Berlin, 1985.
 10. Jihad-ul sau legitimarea terorismului de sorginte fundamentalist islamică
Terorişti ca Osama bin Laden au dat un nou sens conceptului de „război sfânt” (Jihad) şi
nu au recunoscut altă limită în purtarea acestui război decât cea proprie, folosindu-se de
orice arme sau mijloace.
Cuvântul Jihad provoacă frică multor occidentali, care echivalează acest cuvânt cu
acţiunile teroriste. Totuşi, trebuie menţionat că interpretarea Jihad-ului ca „război sfânt” nu este o
caracteristică definitorie a religiei islamice. Istoric vorbind, „războiul sfânt” este definitoriu
pentru perioada medievală a creştinismului pentru legitimarea cruciadelor împotriva
„păgânilor” otomani.
Este posibil ca, în era contemporană, Jihad-ul să reflecte (printre altele) şi o metastază
patologică a suferinţelor musulmanilor în faţa provocărilor materialismului secular şi a
consumerismului de tip occidental. În mod evident atentatele teroriste nu sunt un răspuns,
însă un individ disperat ar putea accepta teroarea ca reacţie la eşecul celorlalte mijloace
de luptă. Un islamist tunisian, condamnat pentru amplasarea unei bombe în Franţa, care a
ucis 13 civili nevinovaţi, îi declara judecătorului, în momentul declarării verdictului: „Nu renunţ la
lupta mea împotriva Occidentului care l-a asasinat pe Profetul Mohamed...Noi musulmani ar
trebui să vă ucidem până la ultimul”112.
Motivaţia comună a mişcărilor şi grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică
este „starea de asediu” sub care se află lumea islamică în raport cu civilizaţia occidentală,
care justifică declanşarea unor acţiuni de auto-apărare. Pentru musulmanii care cred în
legitimitatea declanşării Jihad-ului, folosirea oricăror mijloace în această confruntare este
justificată, inclusiv a celor teroriste113.
În accepţiunea musulmanilor, Jihad-ul este o poruncă a lui Allah: „Şi ce este cu tine că nu
lupţi pentru cauza lui Allah şi pentru cei slabi, trataţi prost şi oprimaţi, bărbaţi, femei şi copii al căror
singur ţipăt este: 'Domnul nostru, salvaţi-ne din acest oraş cu oameni care sunt opresori şi ridică
de la tine pentru noi un om care să ne protejeze şi ridică de la tine pentru noi un om care să
ne ajute”114.
Sensul cel mai uzual al conceptului de Jihad semnifică protejarea civilizaţiei islamice
(Dar al-Islam) de invazia „infidelilor” (Dar al-Harb). Cum trebuie civilizaţia occidentală să
acţioneze la contactul violent cu doctrina fundamentalistă a Jihad-ului? Este permis
musulmanilor, angrenaţi într-un „război sfânt” cu cei de altă religie, să ucidă persoane
nevinovate, non – combatante (femei, copii, vârstnici - persoane „protejate” în alte
religii)?115
Sayyeed Abdul A'la Maududi susţinea crearea unui stat musulman guvernat de legea
islamică. Obiectivul acestuia era purtarea unui „război sfânt” până când întreaga lume s-ar
afla sub domnia unui regim islamic.
În opinia lui A'la Maududi, pentru a realiza această dorinţă dificilă, religia islamică
îndeamnă la folosirea tuturor mijloacelor şi resurselor necesare pentru a înfăptui o revoluţie
universală: „în vederea îndeplinirii acestui obiectiv suprem nici un efort nu va fi cruţat. Această
luptă grea, care epuizează continuu toate forţele şi în care sunt angajate toate mijloacele se
numeşte Jihad”116.
La rândul său, Sayyid Qutb, ideologul grupării Fraţii Musulmani, fanion al

112 Barber, Benjamin R: Beyond Jihad Vs. McWorld, January 21, 2002, www.thenation.com
113 Paz, Reuven: Radical Islamist Terorism: Points for Pondering, June 20, 2001, www.ict.org.il
114 *** Coranul, Sura An-Nisa 4:75, Editura Herald, Bucureşti, 2004
115 Bar, Shmuel: The legality of jihad. The Religious Sources of Islamic Terorism , June 2004,
www.policyreview.org,
116 Peters, Rudolph: Jihad in Clasical and Modern Islam, Marcus Wiener Publishers, Princeton, 1996
fundamentalismului islamic, declara că purtarea Jihad-ului nu este limitată doar la apărarea
teritoriului controlat de religia islamică. Mai degrabă reprezintă o comandă pentru extinderea
frontierelor Islamului până la capătul pământului fiind un apel la distrugerea tiraniei şi
câştigarea adevăratei libertăţi a umanităţii, folosindu-se toate resursele existente 117.
Noţiunea contemporană de Jihad este reinventată, personalizată, secularizată şi
transformată într-un instrument politic. Grupările neo-fundamentaliste islamice promovează
necesitatea declanşării Jihad-ului ca îndatorire permanentă a fiecărui musulman de a lupta
până la moarte împotriva Occidentului.
Aşa cum Gilles Kepel subliniază, după războiul din Afganistan împotriva „infidelilor”
comunişti, cultura Jihad-ului a devenit globală. Dacă nu ar fi existat ideologia unificatoare a
Jihad-ului împotriva „infidelilor” care au cotropit un teritoriu islamic, mujahedinii afgani nu ar
fi fost nici atât de numeroşi şi nu ar fi avut parte nici susţinerea logistică a unor state şi
organizaţii islamice118.
„Victoria” mujahedinilor din Afganistan, împotriva „infidelilor” comunişti, reprezentaţi de
Uniunea Sovietică, una dintre cele mai mari puteri ale lumii de la acea dată, a transformat
ideologia Jihad-ului într-o forţă politică globală pentru lumea islamică.
Grupările fudamentalist islamice sunt nevoite să identifice în istoria şi gândirea
islamică elemente doctrinare care să sprijine ideologia violenţei politice împotriva civilizaţiei
occidentale. Au găsit acest sprijin în conceptul religios de Jihad. Un exemplu în acest sens îl
oferă apelul la luptă al egipteanului Ayman al-Zawahiri, mâna dreaptă al lui Osama bin
Laden, lucrarea sa „Cavaleri sub stindardul Profetului” fiind cel mai comprehensiv manifest
politic al Jihad-ului contemporan.
Conform lui Gilles Kepel, Zawahiri afirmă că, pentru a avea succes, Jihad-ul are
nevoie de o nouă conducere care să fie suficient de „ştiinţifică, rezistentă [şi] raţională”
pentru a regândi relaţiile dintre „elite” şi „mase” şi pentru a manevra slogane pline de
inspiraţie. Pentru musulmanii care nu sunt de acord cu folosirea terorismului în scopul
promovării doctrinei fundamentaliste, Zawahiri explică faptul că este legitim să loveşti în
populaţiile occidentale şi nu doar în guvernele şi instituţiile acestuia, deoarece aceştia
„cunosc doar limbajul propriului interes sprijinit de forţa brută a armatei. În consecinţă, dacă
vrem să avem un dialog cu ei şi să-i facem conştienţi de drepturile noastre, trebuie să le
vorbim într-o limbă pe care ei o înţeleg”. Ayman al-Zawahiri face şi o pledoarie pentru
folosirea tehnicii atacurilor teroriste sinucigaşe, „care sunt cele mai eficiente mijloace de a
produce pierderi în rândul adversarului cu un cost foarte mic pentru mujahedini” 119.
Noţiunea că întreaga lume este o platformă de purtare a Jihad-ului împotriva Statelor Unite
ale Americii şi Israelului (identificaţi ca principali adversari ai lumii islamice) este comună
mai multor grupări fundamentalist islamice, după modelul rezistenţei afgane din anii 1980
împotriva Uniunii Sovietice. Astfel, Jihad-ul este motivat ideologic ca război de auto-apărare
împotriva „conspiraţiei globale a americanilor şi evreilor”, orice mijloace violente fiind permise.
Această „frăţie globală jihadistă” este structurată în jurul Al-Qaeda, facilitând cooperarea între
musulmani de diferite naţionalităţi şi origini pentru derularea de acţiuni teroriste şi conexe
acestora (strângere de fonduri, spălare de bani, aprovizionare cu armament, etc.)120.
Grupările fundamentaliste de tipul Al Qaeda, care şi-au arogat dreptul de a vorbi în numele

117 Appleby, Scott R: The Unholy Uses of the Apocalyptic Imagination: Twentieth Century Patterns in Abbas,
Amanat; Collins, John J. (eds.): Apocalypse and Violence, The Council on Middle East Studies, 2004
118 Kepel, Gilles: Understanding the Modern Jihad, The War for Muslim Minds: Islam and the West,
Belknap Publishing, Cambridge, 2004
119 Keppel, Gilles, op.cit.120
120 Paz, Reuven: The Global Jihad Brotherhood: Egiptian Islamic Jihad and the Islamic Movement of
Uzbekistan, Policywatch, No. 561, September 24, 2001
Islamului, justifică organizarea atentatelor teroriste ca parte a Jihad-ului global pe care lumea
islamică are obligaţia să-l declare Occidentului, singura modalitate de a reduce decalajul
asimetric de forţe dintre „musulmani” şi „infideli”.
Cuvântul Jihad provoacă frică multor occidentali, care pun semnul egalităţii între acest
concept şi terorism. Totuşi, trebuie menţionat că interpretarea Jihad-ului ca “război sfânt” nu
este o caracteristică definitorie doar a religiei islamice. Istoric vorbind, “războiul sfânt” este
caracteristic perioadei medievale a creştinismului pentru legitimarea cruciadelor împotriva
“păgânilor”. Este posibil ca, în era contemporană, Jihad-ul să reflecte (printre altele) şi o
metastază patologică a suferinţelor musulmanilor.
În mod evident atentatele teroriste nu sunt soluţia potrivită, însă un individ disperat ar
putea accepta teroarea ca reacţie la eşecul celorlalte mijloace de acţiune. Un tunisian,
condamnat pentru amplasarea unei bombe în Franţa, care a ucis 13 civili nevinovaţi,
declara în faţa judecătorului, în momentul declarării verdictului: “Nu renunţ la lupta mea
împotriva Occidentului care l-a asasinat pe Profetul Mohamed... Noi musulmanii ar trebui să
vă ucidem pe toţi, până la ultimul!”121
Ideologi ai fundamentalismului islamic precum Sayyid Qutb şi Abul A’la Mawdudi
îndeamnă la un Jihad împotriva chiar a esenţei civilizaţiei occidentale. La rândul său,
Ayatollah-ul Khomeini proclama: „nu ne este teamă de sancţiunile economice sau de
intervenţia militară a Occidentului. Ne temem de universităţile occidentale”.122
De menţionat că religia islamică defineşte două tipuri de Jihad: ofensiv şi defensiv.
Jihad-ul ofensiv se referă la răspândirea Islamului în lume şi poate fi dus sub conducerea unui
Calif (succesor al Profetului), așa cum se consideră Abu Bakr al-Baghdadi. Jihad-ul defensiv
este sinonim cu apărarea teritoriului. Conform majorităţii învăţaţilor islamici, când o forţă
externă invadează un stat musulman, toţi ceilalţi musulmani au datoria să ducă un „război
sfânt” pentru a-şi proteja semenii întru credinţă.
În era contemporană, conceptul de Jihad defensiv a reprezentat un factor legitimant în
lupta mujahedinilor pentru eliberarea Afganistanului de sub asuprirea „infidelilor” sovietici. După
ce fosta Uniune Sovietică a invadat teritoriul afgan, în anul 1979, pentru a susţine un regim
comunist care-şi pierduse legitimitatea, liderii religioşi islamici au chemat întreaga lume
musulmană la Jihad. Mii de luptători musulmani au răspuns chemării de a-şi îndeplini
îndatorirea de credinţă de a lupta împotriva „infidelilor”, fiind sprijiniţi de organizaţii islamice
de caritate, persoane înstărite şi guverne din state musulmane precum Arabia Saudită,
Kuweit şi Pakistan. La unison, liderii statelor islamice şi simpatizanţii grupărilor
fundamentalist islamice consideră Jihad-ul o datorie a fiecărui musulman şi care poate să
se materializeze prin luptă armată, sprijin financiar sau activitate umanitară, în funcţie de
resursele fiecăruia.123
Sprijinul acordat grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică reprezintă
consecinţa „renaşterii” sociale şi politice a Islamului. Mişcările fundamentalist islamice au
reuşit, în ultimele trei decenii, legitimarea unui război global şi a unui mod de viaţă jihadist
pentru mulți musulmani. Astfel, acţiunile reclamate de Occident drept teroriste sunt
considerate îndatoriri religioase şi promovate prin clamarea unor simboluri ale religiei islamice
precum „război sfânt” (Jihad), denunţarea „infidelilor” (Takfir), atentate sinucigaşe (Istishad) şi
martiriu (Shahid).
Motivaţia comună a grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică o reprezintă

121 Barber, Benjamin R: Beyond Jihad Vs. McWorld, January 21, 2002, www.thenation.com
122 Abraharnian, Ervand: Khomeinism: Essays on the Islamic Republic, University of California Press, Los
Angeles, 1993.
123 Wiktorowicz, Quintan; Kaltner, John: Killing in the Name of Islam: Al-Qaeda's Justification for September
11, Middle East Policy Council Volume X, Summer 2003.
„starea de asediu”, sub care se află lumea islamică în raport cu civilizaţia occidentală. Pentru
musulmanii care cred în legitimitatea declanşării Jihad-ului este justificată folosirea oricăror
mijloace în această confruntare, inclusiv a celor teroriste, mai ales că acestea sunt legitime
din punct de vedere religios.124
De menţionat că uciderea în numele religiei islamice este condiţionată, existând
reglementări de ordin religios care limitează ţintele vizate şi strategiile de acţiune permise.
Profetul Mohamed a elaborat o veritabilă doctrină a Jihad-ului care stipulează ceea ce este
permis şi ceea ce nu este permis pe timp de război. De exemplu, conform Profetului, în timpul
atacului asupra unui „bastion” (hisn) inamic este posibil să fie dificil să faci diferenţa între
combatanţi şi persoane care nu sunt implicate în luptă, mai ales dacă luptătorii inamici se
ascund în rândurile populaţiei. Musulmanilor le este permis să ucidă şi „persoane
protejate”, laolaltă cu „infidelii”, în situaţia în care atacul împotriva acestora nu poate să
diferenţieze combatanţii de non-combatanţi”. 125
Mai mult, este posibil ca identificarea terorismului cu fundamentalismul islamic să-şi
aibă rădăcinile în considerarea Jihad-ului ca fiind la fel de important precum cei cinci „stâlpi”
canonici ai religiei islamice. Însă, în Coran, termenul de Jihad nu este echivalent cu cel de
conflict armat ci exprimă lupta interioară a fiecărui musulman pe drumul credinţei. Doctrina
Jihad-ului ca „război sfânt” a apărut pentru a legitima expansiunea califatului, la începutul
dinastiei abbaside.126
În prezent, interpretarea fundamentalistă a acestui concept şterge toate limitele impuse
purtării războiului, un exemplu în acest sens fiind emiterea unei fatwa de către Osama bin Laden
prin care le ordonă musulmanilor “să ucidă toţi americanii şi aliaţii acestora - civili şi
militari.”127
Poziţionând în centrul sistemului de credinţă conceptul Jihad-ului armat, grupările
fundamentalist islamice au perpetuat simbioza dintre religie şi război. Astfel, sensul cel mai
uzual al conceptului de Jihad semnifică protejarea civilizaţiei islamice (Dar al-Islam) de
invazia „infidelilor”. Războaie purtate în numele Islamului, în era timpurie a acestei religii au
fost percepute ca forme ale Jihad-ului, în sensul de „război sfânt”. De-a lungul istoriei,
chemarea la „războiul sfânt” a avut ecou în lumea musulmană în cazul în care anumite
zone erau ameninţate de forţe externe. Această chemare la luptă a fost continuă, începând
cu secolul cruciadelor şi continuând până în secolul al XIX-lea, odată cu apariţia
colonialismului şi perceperea acestei ameninţări ca fiind la adresa existenţei lumii
musulmane.
Se pare că, în accepţiunea musulmanilor, Jihad-ul este o poruncă a lui Allah: „Şi ce este
cu tine că nu lupţi pentru cauza lui Allah şi pentru cei slabi, trataţi prost şi oprimaţi, bărbaţi,
femei şi copii al căror singur ţipăt este: 'Domnul nostru, salvaţi-ne din acest oraş cu oameni
care sunt opresori şi ridică de la tine pentru noi un om care să ne protejeze şi ridică de la
tine pentru noi un om care să ne ajute!” 128
Îndemnurile Profetului contribuie la întărirea ideii de a promova religia cu forţa „pentru
Dumnezeu, cu Dumnezeu alături, având conştiinţa faptului că, dacă mor, drept-credincioşii vor
avea parte de împărăţia cerurilor, iar daca supravieţuiesc, lumea aceasta le aparţine”.129
În „Cronica lui Tabari” (838-923 d.Hr.), una din primele biografii ale Profetului, se regăsesc

124 Paz, Reuven: Radical Islamist Terorism: Points for Pondering, June 20, 2001, www.ict.org.il
125 Jansen, Johannes G: The Dual Nature of Islamic Fundamentalism, Hurst & Company, London, 1997.
126 Johnson, James Turner: Jihad and Just War, First Thing, No.124, June/July 2002.
127 *** 1998 Osama bin Laden’s Fatwa”, www.mideastweb.org
128 *** Coranul, Editura Herald, Bucureşti, 2004.
129 Rogerson, Barnaby: Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schismei dintre şiiţi şi sunniţi, Ed. Polirom,
Bucureşti, 2007.
numeroase consemnări ale cuvintelor Profetului (hadith) referitoare la Jihad: „Profetul îşi
stimula întotdeauna soldaţii. Un om din Ançâr, numit Omar, fiul lui Hammâm, avea în mână
câteva curmale, pe care le mânca sub privirea Profetului. Acesta, îmboldindu-i pe soldaţi, zise:
„Nu vă trebuie, pentru a ajunge în Paradis, decât să găsiţi martiriul”. Omar, auzind vorbele
acestuia, zvârli curmalele şi spuse: „Dacă este aşa, sunt sătul de curmale până când intru în
Paradis”. Îşi scoase sabia, se aruncă în rândurile duşmanilor, omorî mai mulţi dintre aceştia
şi fu, la rândul său, ucis”.130
Aşadar, cuvintele Profetului (hadith) glorifică Jihad-ul: „Omul ce va participa la
războiul sfânt pentru slăvirea lui Allah şi nu-l mână nimic altceva decât credinţa în Allah, va fi
răsplătit de Allah, fie cu răsplată, fie cu pradă de război sau va fi primit în Paradis. Dacă nu le-ar
fi greu urmaşilor mei (fără mine?!), nu aş ezita nici un moment să pornesc războiul sfânt şi
mi-ar place să fiu martir pentru cauza lui Allah, apoi să fiu înviat şi martirizat şi iar înviat şi iar
martirizat pentru cauza Lui”.131
Aceste însemnări ne pot conduce la concluzia că proclamarea Jihad-ului în era
contemporană nu reprezintă o înţelegere greşită a Coranului. Însă, „dacă doctrina coranică
a Jihad-ului nu este în mod fundamental războinică, este totuşi clar că, încă de la origini,
războiul a fost un element constitutiv al primei comunităţi islamice întru credinţă”, războiul
în numele lui Allah fiind considerat o „operă pioasă şi merituoasă. 132
Altfel spus, dimensiunea războinică a religiei islamice nu este condamnată „nici de
revelaţia coranică, nici de faptele Profetului. Nu numai că Mahommed nu a respins folosirea
violenţei ci chiar a predicat-o şi nu a ezitat nici măcar să-i asasineze pe câţiva dintre adversarii
săi”133: „Luptaţi întru calea lui Dumnezeu cu cei care luptă împotriva voastră! Omorâţi-i
oriunde-i întâlniţi, izgoniţi-i din locul de unde vă vor fi izgonit. Ispita este mai aprigă decât
uciderea. Aceasta va fi răsplata celor care duc război împotriva lui Dumnezeu şi a trimisului
său, precum şi răsplata pentru cei care seamănă stricăciunea pe pământ: toţi vor fi ucişi,
răstigniţi, li se vor tăia mâna şi piciorul în curmeziş ori vor fi alungaţi din ţară”.134
Legitimitatea Jihad-ului în lumea islamică, raportată la conotaţiile sale religioase, nu poate
fi însă decisă de o moralitate abstractă şi nici nu este tributară unei anume ideologii sau
doctrine politice, declanşarea Jihad-ului realizându-se în urma unei analize atente a învăţaţilor
musulmani (ulama), proclamată printr-un decret religios (fatwa), conform legii islamice
(shari’a).
Întrebările referitoare la Jihad, adresate clericilor musulmani de către credincioşi, se referă
mai ales la: definirea clară a ariei de aplicabilitate a Jihad-ului. Este Jihad-ul unul dintre “stâlpii”
(arkan) Islamului? Implică, în mod obligatoriu, folosirea violenţei sau poate fi perceput ca o
însărcinare de a răspândi religia islamică prin misionarism, ca apel la o luptă morală între
propria conştiinţă şi Satan? Dacă Jihad-ul este o luptă internă, atunci care sunt condiţiile
necesare ale Jihad-ului? Există premisele, în prezent, ale declanşării „războiului sfânt” între
lumea islamică (Dar al-Islam) şi „lumea infidelilor” (Dar al-Harb)? Şi cum poate fi delimitat
acum acest Dar al-Islam, când nu există un califat islamic? În mod automat, restul lumii
poate fi considerat Dar al-Harb şi îndatorirea fiecărui musulman este de a purta un „război
sfânt” împotriva acestuia sau existenţa unor tratate şi relaţii diplomatice între ţările
musulmane şi cele „infidele” (inclusiv Carta ONU) schimbă această stare de fapt?
Cum trebuie civilizaţia occidentală să reacţioneze la contactul violent cu doctrina Jihad-

130 Yar-Shater, Ehsan (ed): The History of al-Ţabarī, New York Press, 2007.
131 Coranul, op.cit.130.
132 Flori, Jean: Război Sfânt, Jihad, Cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam, Editura Cartier,
Bucureşti, 2003.
133 Flori, op.cit.134.
134 Coranul, op.cit.130.
ului împotriva „infidelilor”? Este legitimă promulgarea unor decrete religioase de către orice
musulman (a se citi Osama din Laden, Abu Musab al Zarqawi sau Abu Bakr al-Baghdadi) prin
care să li ceară musulmanilor să lupte într-un „război sfânt” cu cei de altă religie, să ucidă
persoane nevinovate, non - combatanţi (femei, copii, vârstnici - persoane „protejate”)? 135
Folosirea decretelor religioase ca o chemare a credincioşilor musulmani la acţiuni
violente a devenit cunoscută lumii occidentale ca urmare a unui decret al Ayatollah-ului
Khomeini împotriva lui Salman Rushdie, autorul „Versetelor Satanice”, precum şi ale celor
emise de Osama bin Laden împotriva Statelor Unite ale Americii şi Israelului. Analiştii au
interpretat folosirea acestui mijloc de legitimare a acţiunilor teroriste ca nefiind altceva
decât o folosire cinică a terminologiei religioase în propaganda politică. În acest sens este
de menţionat că decretele religioase promulgate de învăţaţii lumii musulmane care
stipulează că Jihad-ul reprezintă o „îndatorire personală” joacă un rol central în încurajarea
radicalismului.
Sayyeed Abdul A'la Maududi, unul dintre părinţii fundamentalismului islamic, susţinea
purtarea unui „război sfânt” până când întreaga lume s-ar afla sub domnia legii islamice:
„Islamul doreşte lumea întreagă şi nu se mulţumeşte doar cu o părticică din aceasta.
Doreşte şi cere întreaga lume locuită ... religia islamică doreşte şi cere planeta pentru ca rasa
umană să triumfe prin îmbrăţişarea religiei islamice, aceasta situându-se deasupra tuturor
celorlalte religii şi legi”.136
În opinia lui A'la Maududi, pentru a realiza această deziderat, religia islamică îndeamnă
la folosirea tuturor mijloacelor şi resurselor necesare pentru a înfăptui o revoluţie universală: „în
vederea îndeplinirii acestui obiectiv suprem nici un efort nu va fi cruţat. Această luptă grea,
care epuizează continuu toate forţele şi în care sunt angajate toate mijloacele, se numeşte
Jihad”.137
La rândul său, Sayyid Qutb, ideologul grupării „Fraţii Musulmani”, fanion al
fundamentalismului islamic, declara că Jihad-ul nu se limitează doar la apărarea lumii
musulmane. Mai degrabă reprezintă o comandă pentru extinderea frontierelor Islamului până
la capătul lumii, un apel la distrugerea „tiraniei şi câştigarea adevăratei libertăţi a umanităţii,
folosindu-se toate resursele existente”. 138
În prezent, noţiunea de Jihad este reinventată, personalizată şi transformată în
instrument politic. Grupările neo-fundamentaliste islamice promovează necesitatea declanşării
Jihad-ului ca îndatorire permanentă a fiecărui musulman de a lupta până la moarte împotriva
Occidentului.
Aşa cum Gilles Kepel subliniază, după războiul din Afganistan împotriva „infidelilor”
comunişti, cultura Jihad-ului a devenit globală.139
„Victoria” mujahedinilor din Afganistan, împotriva „infidelilor” comunişti, reprezentaţi de fosta
Uniune Sovietică, una dintre cele mai mari puteri ale lumii de la acea vreme, a transformat
ideologia Jihad-ului într-o forţă politică la nivelul lumii musulmane. Într-adevăr, influenţa
Jihad-ului afgan nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă globalizarea „războiului sfânt”
sub forma „cruciadei” teroriste împotriva civilizaţiei occidentale nu reprezintă un fenomen
liniar, de continuare a luptei împotriva duşmanului sovietic.
Mutaţia survenită a constat nu doar într-o extindere majoră ci şi într-o transformare
135 Bar, Shmuel: The legality of jihad. The Religious Sources of Islamic Terorism , June 2004,
www.policyreview.org.
136 A'la Maududi, Sayyeed Abdul: Jihad in Islam, www.islamistwatch.org
137 Peters, Rudolph: Jihad in Classical and Modern Islam, Marcus Wiener Publishers, Princeton, 1996.
138 Appleby, Scott R: The Unholy Uses of the Apocalyptic Imagination: Twentieth Century Patterns in Abbas,
Amanat; Collins, John J. (eds.): Apocalypse and Violence, The Council on Middle East Studies, 2004.
139 Kepel, Gilles: Understanding the Modern Jihad. The War for Muslim Minds: Islam and the Occident,
Belknap Publishing, Cambridge, 2004.
ideologică (de la comunism la anti-modernism, a se citi anti-occidentalism) şi strategică (de
la războiul de gherilă pentru eliberarea unui stat musulman de sub ocupaţia unor forţe
militare străine la atentate teroriste nediscriminatorii). Olivier Roy explică impactul doctrinei
Jihad-ului ca „o reacţie la schimbările sociale şi economice generate de modernismul
globalizant”.140
Grupările fudamentalist islamice au căutat să identifice în istoria şi gândirea islamică
elemente doctrinare care să sprijine ideologia violenţei politice împotriva civilizaţiei
occidentale. Au găsit acest sprijin în conceptul religios de Jihad.
Un exemplu în acest sens îl oferă apelul la luptă al egipteanului Ayman al-Zawahiri, mâna
dreaptă al lui Osama bin Laden, lucrarea sa „Cavaleri sub stindardul Profetului” fiind cel mai
comprehensiv manifest politic al Jihad-ului contemporan. Conform lui Gilles Kepel, Zawahiri
afirmă că, pentru a avea succes, Jihad-ul are nevoie de o nouă conducere care să fie suficient de
„ştiinţifică, rezistentă [şi] raţională” pentru a regândi relaţiile dintre „elite” şi „mase” şi pentru a
manevra slogane pline de inspiraţie. Musulmanilor care nu sunt de acord cu folosirea
terorismului în scopul promovării doctrinei fundamentaliste, Zawahiri le explică faptul că este
legitim să loveşti în populaţiile occidentale şi nu doar în guvernele şi instituţiile acestuia, deoarece
aceştia „cunosc doar limbajul propriului interes sprijinit de forţa brută a armatei. În
consecinţă, dacă vrem să avem un dialog cu ei şi să-i facem conştienţi de drepturile noastre,
trebuie să le vorbim într-o limbă pe care ei o înţeleg”. Ayman al-Zawahiri face şi o pledoarie
pentru folosirea tehnicii atacurilor teroriste sinucigaşe: „care sunt cele mai eficiente mijloace
de a produce pierderi în rândul adversarului cu un cost foarte mic pentru mujahedini”. 141
Grupările fundamentalist islamice care şi-au arogat dreptul de a vorbi în numele
Islamului, justifică organizarea atentatelor teroriste ca parte a Jihad-ului global pe care lumea
islamică are obligaţia să-l declare Occidentului, considerat singura modalitate de a reduce
decalajul asimetric de forţe dintre „musulmani” şi „infideli”.

11. De la Osama bin Laden la Abu Bakr al-Baghdadi: evoluția jihad-ului global!
Cât va dura până când fundamentalismul islamic va dispărea? Dacă
fundamentalismul islamic este reacţia lumii musulmane faţă de instabilitatea şi haosul
generat de globalizarea lumii moderne în care trăim, atunci ne aflăm în mijlocul unui conflict
aflat în plină desfăşurare.
Necesitatea declanşării Jihad-ului, scopul declarat al grupării fundamentalist islamice
al-Qaida, este motivată de nevoia de auto-apărare a musulmanilor împotriva unei “conspiraţii
globale a americanilor şi evreilor”.142
Osama bin Laden proclama, într-o casetă trimisă televiziunii qatariote Al Jazeera:
„cerem tuturor musulmanilor sinceri să acţioneze, să îndemne şi să mobilizeze naţiunea
[islamică] pentru a se elibera de sub dictatura regimurilor [musulmane] nedrepte şi
renegate de la putere, robii Statelor Unite ale Americii”. 143
În perioada sa de glorie, al-Qaida reprezenta, pentru promotorii fundamentalismului
islamic, simbolul luptei împotriva cotropirii lumii musulmane de către Occidentul „infidel”. La
rândul său, Osama bin Laden devenise un simbol care canaliza sentimentul de furie al lumii
musulmane împotriva Statelor Unite ale Americii (binladenism).
De cealaltă parte a baricadei, occidentalii îl consideră pe bin Laden un avatar al

140 Roy, Olivier: Globalized Islam: The Search for a New Ummah, Columbia University Press, New York,
2004.
141 Keppel, op.cit.141.
142 Paz, Reuven: The Global Jihad Brotherhood: Egiptian Islamic Jihad and the Islamic Movement of
Uzbekistan, Policywatch, No. 561, September 24, 2001.
143 *** Al-Jazriah TV, February 11, 2003, www.aljazeera.com
„islamo-fascismului”.144
Coaliţia antiteroristă internaţională împotriva al-Qaida este legitimată ca o luptă a umanităţii
împotriva unei doctrine religioase reacţionare (a se citi teroristă) şi retrograde (a se citi
fundamentalistă). Osama bin Laden era conştient de percepţia negativă a Occidentului faţă de
fundamentalism islamic şi terorism şi încerca să inducă ideea unei „stări de asediu” a „infidelilor”
asupra lumii islamice, adică existenţa unui „conflict al civilizaţiilor” occidentală şi islamică.145
Binladenism-ul împărțea omenirea în „slujitorii lui Allah” (Dar al-Islam) şi „infideli” (Dar
al-Harb), cele două părţi fiind într-un conflict permanent. Pentru bin Laden, lumea islamică (Dar al-
Islam) a căzut în necredinţă şi apostazie, doctrina fundamentalist islamică reprezentând unica
salvare a lumii musulmane.146 Conform lui bin Laden, musulmanii au avut parte doar de
agresiune, injustiţie şi nedreptate din cauza alianţei „cruciaţilor” şi „sioniştilor”: „sângele musulman a
fost vărsat în Palestina şi Irak. Masacrele musulmanilor din Qana (Liban), Burma, Kaşmir, Assam,
Filipine, Fatani, Ogadin, Somalia, Eritrea, Cecenia şi Bosnia sunt încă proaspete în memoria
noastră. Toate acestea au avut loc sub ochii lumii occidentale, care nu numai că nu a
împiedicat aceste atrocităţi ci, sub acoperirea nedreaptă a Organizaţiei Naţiunilor Unite, i-au
împiedicat pe fraţii noştri să se apere. Apărătorii Islamului s-au trezit şi au realizat că sunt
principala ţintă a agresiunii din partea alianţei „cruciaţilor” cu „sioniştii”. Propaganda mincinoasă,
cu privire la necesitatea apărării „drepturilor omului”, a fost dată în vileag de masacrarea
musulmanilor din orice colţ al lumii.147
Se poate observa că bin Laden construise o imagine selectivă şi distorsionată a
realităţilor cu care se confrunta lumea islamică. Pentru aceasta, bin Laden folosea în
discursurile sale atât un vocabular de termeni religioşi, cum ar fi „infidel” (kufr), „opresor”
(mufsid fil-ard) sau arogant (mutajabbir) cât şi de termeni politici, politica externă a
Occidentului faţă de lumea islamică, drepturile popoarelor, lupta de eliberare a musulmanilor
din Palestina sau denunţarea alianţelor regimurilor arabe cu Statele Unite ale Americii.148
Analizând decretul religios (fatwa), emis de Osama bin Laden, în anul 1998, prin care
îndemna musulmanii la „război sfânt” împotriva Statelor Unite ale Americii, Bernard Lewis
subliniază modul în care acesta interpreta atât realitatea (de exemplu, etichetarea prezenţei
forţelor militare americane în Arabia Saudită, la invitaţia casei regale saudite, era considerată
„o invazie a locurilor sfinte de către cruciaţi”) cât şi religia islamică (cerând uciderea, fără
discriminare, a „tuturor infidelilor” americani, oriunde s-ar afla aceştia în lume).149
Conform lui bin Laden, „uciderea americanilor şi aliaţilor acestora, atât militari cât şi civili,
este o datorie sfântă. Orice musulman care crede în Allah şi doreşte să ajungă în Paradis
trebuie să ucidă americani, cu orice preţ!” 150
Mesajul lui Osama bin Laden vorbeşte de obligaţia musulmanilor de a ridica stindardul
Jihad-ului împotriva „infidelilor” care au cotropit „locurile sfinte” ale Islamului. Eliberarea
acestora reprezintă cea mai mare victorie pentru musulman, este datoria fiecărui musulman,

144 Burke, Jason: Will the real al-Qaida please stand up?, The Guardian, March 11, 2006,
www.guardian.co.uk
145 Bergen, Peter: The gift of hindsight, The Guardian, September 7, 2002, www.guardian.co.uk
146 Forte, David: Radical Islam vs. Islam, Ashbrook Center for Public Affairs at Ashland University, Ohio,
September 2001, www.ashbrook.org
147 Bin Laden, Ossama: Declaration of War against the Americans Occupying the Land of the Two Holy
Places, Al Quds Al-Arabi, August 1996.
148 Aburish, Said: A Brutal Friendship: the West and the Arab Elite, St. Martin's Press, New York, 1997.
149 Lewis, Bernard: License to Kill: Ossama bin Ladin’s Declaration of Jihad, Foreign Affairs, No.77, 1998.
150 *** The Fatwah Urging Jihad Against Americans, signed by Usamah Bin-Ladin; Ayman al-Zawahiri, leader
of the Jihad Group in Egipt; Abu- Yasir Rifa'i Ahmad Taha, a leader of the Islamic Group; Sheikh Mir Hamzah,
secretary of the Jamiat-ul-Ulema-e-Pakistan; and Fazlul Rahman, leader of the Jihad Movement in
Bangladesh, Al-Quds al-Arabi, Febuary 23, 1998.
chiar cu preţul sacrificiului suprem (ishtihar).151
Care era justificarea lui bin Laden pentru această interpretare războinică a religiei
islamice? Politica externă americană privind lumea islamică, faptul că guvernele arabe s-ar afla
în slujba SUA, care consumă un procent nejustificat de mare din resursele naturale (a se citi
petrol) în vreme ce marea masă a populaţiei, din statele (musulmane) care deţin aceste resurse
naturale, trăiesc sub pragul sărăciei. Statele Unite ale Americii ar fi o democraţie ipocrită, care
oferă sprijin militar şi financiar Israelului, intrusul sionist din Orientul Mijlociu, precum şi
regimurilor arabe totalitare şi represive, cum ar fi cele din Egipt, Algeria şi Arabia Saudită,
unde vocea poporului musulman este redusă la tăcere. 152
Acest discurs al umilinţei şi ruşinii îndurate de lumea musulmană din partea SUA şi
Israelului, este seducător pentru musulmani. Soluţia avansată de grupările fundamentalist
islamice? Măsurile extreme şi “eroismul”, până la sacrificiul suprem, în numele religiei
islamice.
Se pare că ascensiunea lui bin Laden a constituit o inevitabilitate istorică pentru lumea
musulmană, reprezentând întruchiparea unei identităţi musulmane renăscute. O mare parte a
lumii musulmane îl vedeau ca un brav campion al revoluţiei şi răzvrătirii, un personaj de
dimensiuni mitologice care exercita atracţia unui David în lupta cu Goliat. După secole de
declin, aceştia îl vedeau pe bin Laden ca pe un aducător de speranţă şi demnitate pentru
un popor apăsat de umilinţă şi exploatare. 153
Însă, în toate declaraţiile sale publice, bin Laden a respins cu fermitate ideea că este,
sau doreşte să devină, conducătorul suprem al lumii musulmane în războiul împotriva
Occidentului. Mai degrabă, acesta consideră că rolul său, respectiv al grupării al-Qaida
este de a „instiga” lumea musulmană să declare „război sfânt” opresorilor „cruciaţi” şi
„sionişti”. Conform lui bin Laden: „datoria mea a fost să-i trezesc pe musulmani şi să le arăt
ceea ce este bine să facă”, (...) să provoc naţiunea musulmană (ummah) să se ridice şi să-
şi elibereze teritoriile, să lupte pentru Allah şi să facă din legea islamică cea mai importantă
lege dintre toate iar cuvântul lui Allah cel mai important cuvânt de pe pământ”. 154
Aşadar, al-Qaida hrănea marea mulţime a susţinătorilor săi cu o filozofie a injustiţiei
sociale, a „imperialismului” occidental şi a răzbunării. Imagini ce prezintă distrugeri, oameni
fără case sunt difuzate în lumea întreagă datorită dezvoltării spectaculoase a tehnologiilor de
comunicaţie. Internet-ul şi televiziunea prin satelit au adus aceste imagini ale disperării la
noi acasă. Tocmai aceste imagini au fost folosite de al-Qaida pentru a recruta şi trimite în
linia întâi terorişti, în războiul global declarat “imperialismului” civilizaţiei occidentale.
Războiul din Afganistan împotriva „terorismului apocaliptic” a fost considerat ca fiind
„un război just” în Occident, însă folosirea disproporţionată a forţei, în raport cu scopurile
declarate, a reaprins flacăra militantismului jihadist şi a justificat apelul la declanşarea
„războiului sfânt”.155
Conform lui Michael Scheuer, invadarea Afganistanului şi Irakului a fost percepută de
majoritatea covârşitoare a celor 1,3 miliarde de musulmani ca o declaraţie de război a
Occidentului (mai ales a SUA) împotriva lumii islamice. Scheuer afirmă că musulmanii au
început să perceapă SUA ca pe o putere colonială care, împreună cu Israelul, deţin forţe
militare în cele mai importante locuri sfinte ale religiei islamice: Arabia Saudită (Mecca,
151 Bin Laden, op.cit.113.
152 Appleby, Scott R: The Unholy Uses of the Apocalyptic Imagination: Twentieth Century Patterns in Abbas,
Amanat; Collins, John J. (eds.): Apocalypse and Violence, The Council on Middle East Studies, 2004.
153 Atwan, Abdel Bari: The Secrets of al Qa’ida, apud Lumea, nr.8 (173)/2007.
154 Scheuer, Michael: Coalition Warfare: How Al-Qaeda Uses the World Islamic Front Against Crusaders and Jews,
Terrorism Focus, Volume 2, March 31, 2005, www.jamestown.org
155 Bishara, Marwan: Des guerres asymétriques au «chaos constructif», Le Monde Diplomatique, Octobre
2006, www.monde-diplomatique.fr
Medina), Irak (Najaf, Kerbala), Ierusalim.156
Pe acest tărâm fertil, propaganda jihadistă a lui Osama bin Laden dădea roade şi o
subcultură înfloritoare a „războiului sfânt” împotriva Occidentului radicaliza lumea
musulmană.157
De menţionat că, pe acest fundal ideologic, anterior izbucnirii „primăverii arabe”,
regimurile represive din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord au încercat, uneori având
succes, să convingă o lume întreagă că existau doar două opţiuni posibile: ori sprijinirea
lor, ori un califat islamic sub dominaţia de al-Qaida. La rândul său, al-Qaida pretindea că
reprezintă singura alternativă la regimurile represive din statelor musulmane, care erau
susţinute de „infidelii” occidentali.158
Fără îndoială, „primăvara arabă” a ajutat la discreditarea ideologiei lui bin Laden. Al-
Qaida denunţa pluralismul şi reprezentarea şi nu promova emanciparea politică,
diversitatea opiniei sau dezvoltarea economică. Binladenism-ul a fost lăsat în urmă, mare
parte din lumea musulmană dezicându-se de Osama bin Laden din cauza imaginii de
terorişti pe care acesta le-a creat-o în întreaga lume, încercând să-şi creeze o nouă
identitate.159
Pe acest fond, eliminarea lui Osama bin Laden din ecuaţia jihadistă a fost semnalul
apunerii paradigmei de securitate numită „terorism global de inspiraţie al-Qaida”. Asta nu
înseamnă însă că ameninţarea jihadistă a dispărut ci că, pe de-o parte, am asistat la o
„teritorializare” a terorismului de sorginte fundamentalist islamică, pe de altă parte
consolidarea poziţiilor militanţilor al-Qaida din Irak şi Afganistan în Africa de Nord sau Siria
au generat urmări negative pentru întreaga lume. 160
Cu privire la rolul jucat de al-Qaida în „primăvara arabă”, Philipp Holtmann consideră
că, deşi părea că gruparea teroristă a fost luată pe nepregătite de prăbuşirea regimurilor
dictatoriale din Africa de Nord, a reacţionat însă la schimbare, jihadiştii întrezărind
oportunităţi în prăbuşirea acestor regimuri în Egipt, Tunisia şi Libia. Conform lui Philipp
Holtmann, pe forumurile jihadiste o temă curentă era cea legată de faptul că deoarece
serviciile de securitate sunt slăbite de aceste revolte populare apar spaţii libere de
acţiune.161
Ca urmare, jihadiştii au profitat şi profită de dezorganizarea armatelor şi poliţiilor, de
luptele civile şi insurecţii, de accesul la depozite de arme pe care nimeni nu le mai păzeşte,
precum şi de deziluzia celor care şi-au pus speranţe mari în schimbările de regim şi a căror
speranţe s-au năruit.
Conform lui Ernst Uhrlau, fostul preşedinte al Serviciului Federal German de
Informaţii, eliminarea lui Osama bin Laden nu a însemnat sfârşitul al-Qaida, grupările
afiliate, precum cele din Maghreb sau din Peninsula Arabă, recâştigându-şi
independenţa.162

156 Abedin, Mahan: Michael Scheuer on the 'War on Terror', Jamestown Foundation's Terorism Monitor,
December 10, 2004, www.jamestown.org/publications
157 Burke, Jason: Osama bin Laden’s death: What now for al-Qaida?, The Guardian, 2 May 2011,
www.guardian.co.uk
158 Knoope, Peter; Kessels, Eelco: Al Qaeda’s Final Dance: A Deadly Tango for Two, 10 March 2011,
www.ict.org.il
159 Takeyh, Ray: What’s Next for al Qaeda, 2 May 2011, www.cfr.org.
160 Ciubotaru, Andra: Analiza Stratfor: Irelevanta tactica a mortii lui Osama bin Laden, 2 mai 2011,
www.hotnews.ro.
161 Ehrhardt, Christoph: Al Qaida in Libyen. Das Chaos als Chance, Frankfurter Allgemeine Zeitung, 25
februarie 2011.
162 Terrorismus nach Bin Laden, BND-Chef warnt vor fanatischen Einzeltätern, Der Spiegel, 06 May 2011.
 Mai mult, Ernst Uhrlau considera că, deşi al-Qaida nu a jucat niciun rol în revoltele
din lumea arabă, grupările jihadiste regionale au profitat de situaţia creată. Astfel, în Libia,
au fost devastate depozitele de armament, iar armele au ajuns nu doar la rebeli, ci şi în
sudul ţării, la luptătorii al-Qaida din Maghrebul Islamic. 163
Și Dominique Thomas atrăgea atenția la acea dată că, în Egipt au ieşit din închisori
mii de oameni, printre care şi jihadişti cu CV-uri impresionante, iar în Libia au fost
semnalaţi jihadişti care s-au întors din exil pentru a lupta de partea insurecţiei, aceste
revolte fiind considerate noi fronturi deschise pentru Jihad. 164
De asemenea, al-Qaida din Maghrebul Islamic a profitat de pe urma conflictului
libian pentru a recruta simpatizanţi, fără a face apel, în mod obligatoriu, la o dimensiune
ideologică. Războiul din Libia din cauza căruia mulți sahelieni s-au trezit fără mijloace de
subzistenţă pe teritoriul libian a făcut ca aceștia să fie atraşi de această grupare.165
Astfel, al-Qaida din Maghrebul Islamic a recrutat combatanţi din rândul tinerilor
sahelieni săraci şi al mercenarilor africani refugiaţi în Libia. Încă din 2011, serviciile de
informaţii ale statelor din regiunea Sahel avertizau că al-Qaida din Maghrebul Islamic se
pregăteşte să întreprindă acţiuni de proporţii în sudul Algeriei şi în Mauritania, lucru
confirmat de atentatul terorist din Algeria din 2011, revendicat de secta islamistă Boko
Haram, precum şi luarea de ostateci de la Inamenas, din 2013, revendicată de al-Qaida din
Maghrebul Islamic.166
Mai mult, profitând de haosul creat în Libia, grupările jihadiste precum fostul Grup
Islamic de Luptă Libian, care s-a contopit în al-Qaida din Maghrebul islamic, au văzut în
războiul civil din Libia o mare oportunitate, pumnul de fier al regimului Gaddafi, care i-a
strivit atât de mult timp, fiind anihilat. Noman Benotman, fost lider al grupării afiliate al-
Qaida din Libia, declara la acea dată că „jihadişti independenţi” s-au alăturat forţelor rebele
din Libia.167
Unul dintre liderii rebelilor libieni în timpul luptelor cu forţele loiale regimului Gaddafi
era Abdel-Hakim al-Hasidi care recunoscuse public că existau luptători al-Qaida în rândul
forţelor rebele, proveniţi dn prima linie a războiului împotriva forţelor aliate din Irak şi
Afganistan.168
Abdel-Hakim al-Hasidi şi Sufyan Ben Qumu sunt doar doi dintre foştii mujahedini
afgani (primul fiind deţinut și la Guantanamo Bay) care au luat parte la conflictul civil din
Libia.169
În context este de menţionat şi că, în 2010, Seif al-Islam Gaddafi, unul din fiii fostului
dictator libian, invita un grup de analişti occidentali pe probleme de terorism să asiste la
eliberarea din închisoare a 214 terorişti islamici, despre care a pretins că ar fi fost
„reabilitaţi”.170

163 Heflik, Roman; Holz, Karsten Kamm: Ernst Uhrlau: Die Welt wird unkalkulierbarer, 18 April 2011,
www.abendblatt.de.
164 Siţa, Pepa: Al-Qaeda ar putea profita de revoltele din lumea arabă, estimează experţii, Agerpres, 11
martie 2011.
165 Musumeci, Giampaolo: Al Qaeda nel Maghreb dopo la morte di Bin Laden - L’INTERVISTA, 11 maio
2011, www.blog.panorama.it.
166 Benshimon, Samuel: AQMI: une résurgence radicale?, 22 august 2011, www.sahelintelligence.com.
167 Lake, Eli: Ex-Al Qaeda Fighters May Have Joined Rebels, The Washington Times, 30 March 2011.
168 Swami, Praveen; Squires, Nick; Gardham, Duncan: Libyan rebel commander admits his fighters have al-
Qaeda links, 25 martie 2011, www.telegraph.co.uk.
169 Levinson, Charles: Ex-Mujahedeen Help Lead Libyan Rebels, The Wall Street Journal, 02 aprilie 2011.
170 Stern, Jessica: Arab revolutions don’t mean end for Al Qaīda, April 20, 2011, www.boston.com.
 Şi în 2011, potrivit lui Noman Benotman, sute de militanţi islamişti, arestaţi de
regimul lui Muammar Gaddafi în timpul insurgenţei din Irak, despre care se ştia că susţin
al-Qaida, s-au aflat printre prizonierii eliberaţi de la închisoarea „Abu Salim” din Tripoli. 171
Toţi aceşti jihadişti fuseseră îndeaproape monitorizaţi de regimul lui Gaddafi,
documente recuperate din arhivele serviciilor de securitate libiene reflectând îngrijorarea
fostului regim în legătură cu ameninţarea jihadistă. Documentele menţionate dezvăluie
detalii referitoare la preocuparea constantă a lui Muammar Gaddafi de a-i supraveghea
îndeaproape pe jihadiştii libieni, mai ales pe cei care au luptat în Irak şi Afganistan. 172
Este adevărat că poate „primăvara arabă” a limitat răspândirea ideologiei jihadiste,
acolo unde şi atunci când populaţia a întrezărit că are mai multă libertate şi oportunităţi
economice după revoltele din lumea arabă. Dar în locurile unde musulmanii au perceput
situaţia lor economică, politică şi socială ca fiind mai grea, deziluzia generată de această
stare de fapt a creat oportunităţi de recrutare pentru jihadişti. 173
Din acest motiv, la periferia „primăverii arabe” au înflorit mugurii radicalizării, fapt
care a fost exploatat de grupările jihadiste.
Michael Scheuer trăgea un semnal de alarmă cu privire la graba Occidentului de a
clama că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au arătat slăbiciunea Al-Qaida şi a
altor grupări de sorginte fundamentalist islamică. Conform analistului menţionat, rolul
grupărilor islamiste ar putea să crească, iar în timp să devină chiar dominant, pentru că
populaţia acestor state este musulmană şi aceste grupări dispun de cea mai eficientă
infrastructură la nivel local.
Totodată, conform lui Scheuer, un efect secundar al “primăverii arabe” presupunea
ca statele occidentale să îşi asume implicaţiile unor operaţii contrateroriste pe care anterior
le-au executat regimurile dictatoriale din statele arabe. Perioada când Mubarak, Saleh,
Gaddafi şi Ben Ali depuneau eforturi de combatere a terorismului se încheiase, forţele
speciale şi serviciile de informaţii americane şi europene urmând a fi nevoite să captureze
sau să ucidă jihadişti în teritoriile musulmane, pe care tiranii de ieri obişnuiau să-i înlăture.
Ca atare, statele occidentale au fost nevoite să decidă dacă sau/și cum vor interveni pentru
anihilarea Daesh sau altor grupări de sorginte fundamentalist islamică care îşi construiesc
baze logistice în Africa de Nord, Irak sau Siria.
Astfel, „succesul” revoltelor populare din Tunisia şi Egipt, precum şi conflictele civile
din Libia şi Siria pot fi văzute ca o deschidere a “cutiei Pandorei” pentru grupările jihadiste.
Situaţia politică din Africa de Nord şi Siria reprezintă un exemplu concludent pentru modul
în care state cu guvernare slabă sunt atractive pentru grupările teroriste de sorginte
fundamentalist islamică, reprezentând atât un tărâm fertil pentru radicalizarea populaţiei,
precum şi oportunităţi pentru colectarea de fonduri din exploatarea resurselor naturale cum
ar fi petrolul şi diamantele.174
La "periferia primăverii arabe", radicalizarea a reprezentat un fenomen în
ascensiune, evoluţiile sociale şi politice din Yemen, Egipt, Libia, Siria şi Irak aducând
grupările jihadiste mai aproape de atingerea obiectivului de a transforma aceste ţări în
baze logistice.

171 Robertson, Nic; Cruickshank, Paul: Islamic militants among prisoners freed from Libyan jail, CNN
International, 27 august 2011, www.articles.cnn.com.
172 Erdbrink, Thomas; Warrick, Joby: Documents, declarations highlight Libyan concerns about Islamists, 31
august 2011, www.washingtonpost.com.
173 Stewart, Scott: Libya After Gadhafi: Transitioning from Rebellion to Rule, August 24, 2011,
www.stratfor.com.
Scheuer, Michael: Why the Mideast revolts will help al-Qaeda, March 4, 2011, www.washingtonpost.com.
174 Shillinger, Kurt: Global Terror: Africa not Immune to Terror, Business Day, October 7, 2005.
 Atracţia pe care o exercită Siria, Irakul, Peninsula Sinai, Libia sau Nigeria pentru
grupările jihadiste pare irezistibilă! Slabirea regimului lui Bashar al-Assad a condus la
apariţia unui "sanctuar al jihadiştilor" în Siria, aşa cum s-a întâmplat în Afganistan în anii
1990 sau la o "stare de haos", aşa cum s-a întâmplat în Irak în perioada 2003-2007,
situaţie în care grupurile jihadiste şi-au consolidat poziţia. 175
După cum menţiona şi Matthew Olsen, Siria a devenit baza logistică şi zona de
acţiune prioritară pentru grupările jihadiste, în vederea recrutării şi pregătirii unui număr tot
mai mare de luptători.176
Al-Qaida a încercat să-şi facă simţită prezenţa la periferia a ceea ce s-a vrut
"revoluţia siriană", prin intermediul Jabhat al-Nusra (Frontul pentru protecţia cetăţenilor de
la Levant), brigăzile Abdullah Azzam şi Al Baraa ibn Malik, precum şi alte grupări jihadiste,
dorind să conteste şi să delegitimeze conducerea insurecţiei împotriva regimului lui Bashar
al-Assad, cu scopul de a converti rebeliunea într-o operaţiune jihadistă pe care s-o
controleze direct. Pentru o perioadă de timp, Jabhat al-Nusra şi fosta al-Qaida din Irak (re-
branduită în Daesh) au luptat cot la cot în Siria.177
De menționat că originile Daesh pot fi conexate cu insurgența jihadistă din Irak a lui
Abu Musab al-Zarqawi. Astfel, al-Zarqawi i-a jurat supunere lui Osama bin Laden și a
format al-Qaida din Irak, care a devenit o forță jihadistă semnificativă în Irak, începând cu
anul 2004.
În 2006, după moartea lui Zarqawi, al-Qaida din Irak s-a re-branduit în Daesh. Abu
Bakr al-Baghdadi devine liderul grupării în 2010 și declanșează reconstrucția capacităților
de luptă ale grupării jihadiste, care a evoluat de la o grupare jihadistă care comitea
atentate teroriste pe teritoriul Irakului la o „armată adevărată“ a cărei strategie militară viza
preluarea controlului teritorial.178
Retragerea SUA din Irak, din luna decembrie 2011, coroborată cu politicile sectare
promovate de guvernul șiit condus de Nouri Al Maliki au favorizat revigorarea Daesh și au
avut ca efect recrudescența fenomenului terorist în Irak.
Este de menţionat faptul că, încă din luna iulie 2012, Abu Bakr al-Baghdadi, a
declanşat o campanie ideologică, mediatică şi militară concertată împotriva majorităţii şiite
(aflate la putere în Irak) şi regimului al-Assad (alavit) din Siria.
Astfel, în 2012 și 2013, al-Baghdadi a condus două campanii teroriste separate, în
Irak în 2012, campania "Breaking Walls", a vizat guvernul șiit al lui Maliki și eliberarea unor
jihadiști din închisoare, iar în 2013, campania "Soldier’s Harvest" a vizat forțele de
securitate irakiene.
Tensiunile politice din Irak au accelerat revenirea al-Qaida din Irak, în decembrie
2012 suniții din Irak declanșând o serie de proteste împotriva politicii duse de guvernul șiit
al lui Maliki în provincia Anbar. Atunci când forțele de securitate irakiene au atacat regiunile
în care suniții protestau, atacurile suniților împotriva țintelor șiite au crescut considerabil,
dublându-se în 2013 față de 2012. De exemplu, când forțele de securitate irakiene au
încercat să disipe o adunare de protestatari în Ramadi, la sfârșitul anului 2013, o revoltă

175 Kaplan, Robert D: Syria and the Limits of Comparison, August 28, 2013, www.stratfor.com
176*** Editorial: Syria's forgotten war shouldn't be forgotten, 03/12/14, www.saratogian.com/opinion
177 Presence of al-Qaeda Raises Tension in Syria, Al-Jazeera, 9 iulie 2013.
http://www.aljazeera.com/video/middleeast/2013/07/201378202920481142.html
178 Jessica Lewis, The Islamic State: A Counter-Strategy for a Counter-State, Institute for the Study of War,
iulie, 2014, disponibil la http://www.understandingwar.org/report/islamic-state-counter-strategy-counterstate
Hoffman, Bruce: Al Qaeda's Uncertain Future, Studies in Conflict & Terrorism, No.36, 2013
locală a suniților a gonit forțele de securitate din provincia Anbar, deschizând calea pentru
expansiunea Daesh.179
Cât privește conflictul civil din Siria și aici s-a creat un teren fertil pentru extinderea
acțiunilor Daesh. Deși Daesh se află într-o stare de beligeranţă cu al-Nusra, grupare
afiliată al-Qaida care acționează pe teritoriul Siriei, gruparea jihadistă controlată de al-
Baghdadi și-a extins controlul teritorial în Siria, punând bazele unui "stat de facto" în
regiunea de frontieră dintre Siria şi Irak. 180
De menționat că tensiunile acumulate între cele două grupări jihadiste au provocat o
breşă în aprilie 2013, când Abu Bakr al-Baghdadi a proclamat că toate grupările jihadiste
care activau în Irak şi Siria se vor subordona lui, acţionând concertat, în numele Daesh.
Abu Muhammad al-Jolani, liderul al-Nusra, a contestat supremaţia pe care al-Baghdadi
dorea să şi-o aroge, solicitându-i lui al-Zawahiri să intervină pentru a media conflictul ce
risca să izbucnească între cele două grupări jihadiste. 181
Prin urmare, în septembrie 2013, al-Zawahiri a decis să autorizeze Jabhat al-Nusra
ca fiind singura grupare afiliată al-Qaida care opera în Siria, cerându-i lui al-Baghdadi să-şi
limiteze operaţiunile doar pe teritoriul Irakului. Al-Baghdadi a contestat decizia lui al-
Zawahiri şi, implicit autoritatea sa, în pofida jurământului de fidelitate pe care l-a depus în
faţa liderului al-Qaida.
Urmare a acestei stări de fapt, mai multe grupări jihadiste rivale şi-au unit eforturile,
la sfârşitul anului 2013, cu scopul comun de a-l forţa pe al-Baghdadi să cedeze teritoriul pe
care-l controla şi să părăsească Siria. Mai mult, în luna februarie 2014, conducerea al-
Qaida anunţa că a rupt orice legături cu Daesh.182
În pofida tuturor disensiunilor create între grupările jihadiste menționate, Daesh a
crescut în dimensiune și putere datorită ofensivelor militare în Siria și Irak, luptând
împotriva guvernelor din Irak și Siria, milițiilor din Irak, forțelor armate kurde, precum și
grupurilor rebele din Siria.183
Încă de atunci, Daesh a avut unele succese militare considerabile. În luna martie
2013, a cucerit oraşul sirian Raqqa, prima provincie siriană aflată sub controlul său,
lansând o serie de atacuri succesive pe teritoriul Siriei, folosind echipamentul militar
confiscat din Irak. Astfel, în luna iulie 2014, jihadiştii au atacat două baze militare din nord-
estul Siriei precum şi de lângă Alep. Aceste atacuri marchează şi o schimbare
semnificativă a raporturilor de forţe în conflictul civil din Siria, Daesh schimbându-şi tactica
de luptă vizând slăbirea treptată a rebelilor sirieni sustinuţi de Occident, prinşi la mijloc
între grupările jihadiste şi forţele loiale regimului lui Bashar al-Assad. 184

179 Al-Qa‘ida in Iraq (AQI) - Terrorist Groups." National Counterterrorism Center Calendar 2014. National
Counterterrorism Center, 23 June 2014
180 Laub, Zachary; Masters Jonathan: Islamic State in Iraq and Syria, August 8, 2014,
http://www.cfr.org/iraq/islamic-state-iraq-syria/p14811
181 Mendelsohn, Barak: After Disowning ISIS, al Qaeda is Back On Top, 13.02. 2014,
www.foreignaffairs.com/articles.
182 Ilie, Ana: Retrospectiva 2013: Siria - un razboi al umbrelor si al aparentelor, 31 Decembrie 2013,
Ziare.com.
183 "How ISIS Works." The New York Times. 16 Sept. 2014. Web. 11 Nov. 2014.

184 Spencer, Richard: Islamic State uses high grade captured weapons to fight Assad troops in Syria, 25
July 2014,

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/syria/10991995/Islamic-State-uses-high-grade-
captured-weapons-to-fight-Assad-troops-in-Syria.html
 În ceea ce priveşte situaţia din Irak, începând cu luna ianuarie 2014, Daesh a
fructificat creşterea tensiunilor dintre minoritatea sunită şi guvernul şiit pentru a prelua
controlul asupra oraşelor Fallujah, Ramadi din provincia sunită Anbar şi au o prezenţă
sporită în oraşe de la graniţa cu Turcia şi Siria. Cucerirea oraşelor Mosul şi Tikrit, în luna
iunie 2014, este însă cea care a şocat în întreaga lume, trăgând un semnal de alarmă
referitor la capacitatea şi mijloacele de luptă (inclusiv armament greu) folosit de jihadiştii
conduşi de Abu Bakr al-Baghdadi.
De menţionat că Daesh nu ar fi putut să desfăşoare acţiunile militare din Irak dacă
nu ar fi primit un sprijin substanţial de la triburile locale sunite. De asemenea, foştii strategi
militari fideli lui Saddam Hussein, împreună cu luptătorii din grupările Jaish al-Mujahideen
şi Jaish Ansar al-Sunnah joacă un rol important în succesul atacurilor lansate de al-
Baghdadi. Acestora li se alăturau, atunci când interesele erau convergente, majoritatea
grupărilor para-militare sunite ostile guvernului central dominat de şiiţi, precum şi un număr
semnificativ de membrii ai Awakening Council, care s-au alăturat acestor grupări para-
militare, coordonate de Majlis Thuwar al Anbar (Consiliul insurgenţilor din Anbar).185
În luna iunie 2014, a lansat o ofensivă de amploare în nordul Irakului, preluând, într-
o perioadă scurtă, controlul unor suprafețe considerabile din Irak, precum și a unor
localități importante, precum Mosul (al doilea oraș ca mărime din Irak) și Tikrit.186
Pe fondul obținerii acestor succese operaționale semnificative, în vara aceluiași an,
Daesh a anunțat înființarea Califatului Islamic, sub conducerea liderului grupării, Abu Bakr
al-Baghdadi (care s-a autointitulat Califul Ibrahim). 187
Declararea califatului islamic de către Abu Bakr al-Baghdadi a reprezentat o mutaţie
majoră, fosta grupare afiliată al-Qaida făcând pasul de la o ramură a unei reţele care
lansează atacuri teroriste împotriva unor ţinte slabe, într-un efort de a forţa Occidentul să
se retragă de pe teritoriile locuite de musulmani, pentru a destabiliza şi, eventual, înlocui
regimurile "infidele" şi "apostate" din acele state. Daesh nu se doreşte a fi doar o "bază"
din care se planifică atacuri teroriste ci un "stat", violent şi cotropitor.
În plus, Daesh controlează mai mult teritoriu decât orice altă grupare afiliată al-
Qaida, acest lucru datorându-se şi faptului că a rechiziţionat armament greu de la forţele
de securitate irakiene, care s-au retras în faţa ofensivei lansate de jihadiştii lui al-Baghdadi
în zonele majoritar sunite.
Progresele rapide în aplicarea strategiei de campanie în Irak indică faptul că al-
Baghdadi a învăţat din greşelile altor grupări afiliate al-Qaida, încheind alianţe provizorii cu
triburile sunite şi cu cu cei care au luptat în armata lui Saddam Hussein. Arogându-şi
atributele statalităţii, Daesh se auto-defineşte ca entitate care poate guverna, furniza bunuri
şi servicii publice, inclusiv securitate. Pe scurt, adoptă atât modelul de guvernare al
HAMAS şi Hezbollah cât şi tactica militară a acestora. 188
Nu în ultimul rând, Daesh este cea mai bogată şi mai bine dotată, din punct de
vedere militar, grupare teroristă din istoria recentă. Liderii săi au obţinut sute de milioane
de dolari din exploatarea câmpurilor petrolifere din estul Siriei şi din jefuirea filialei băncii
centrale irakiene din Mosul. Ofensiva militară declanşată le-a permis, de asemenea, să
jefuiască baze militare irakiene, beneficiind astfel de dotările unei armate moderne, inclusiv

185 Bhalla, Reva: The Intrigue Lying Behind Iraq's Jihadist Uprising, 17 June 2014, www.stratfor.com
186 Lauren Squires și Nichole Dicharry, Iraq Situation Report: August 13, 2014, Institute for the Study of War,
21.08.2014, http://iswiraq.blogspot.ro/2014/08/iraq-situation-report-august- 13-2014.html
187 Aaron Y. Zelin, Abu Bakr Al-Baghdadi: Islamic State’s Driving Force, Washington Institute for Near East
Policy, 31.07.2014, http://www.bbc.com/news/world-middleeast-28560449
188Nazer, Fahad: Can the West live with 'brutal' al Qaeda offshoot ISIS? 6 August 2014,
http://edition.cnn.com/2014/08/06/opinion/nazer-west-isis/index.html
tancuri şi artilerie. Aşadar, nu asistăm la ofensiva fragilă şi necoordonată a unor insurgenţi
înarmaţi precar, ci avem de-a face cu o forţă militară care dispune de tehnică de luptă
performantă.189
Cu privire la strategia militară pusă în practică de Daesh, într-un articol publicat în
principalul mijloc propagandistic al Statului Islamic (publicaţia Dabiq), aceasta este
descrisă drept un război de gherilă în trei etape politico-militare, care oglindesc vocabularul
tehnic al lui al-Zarqawi (fostul lider al-Qaida în Irak): "nikayah" (atacuri teroriste pentru a
zădărnici acţiunile guvernului central şi pentru a crea cât mai mult haos posibil pentru a-l
determina să-şi retragă forţele din regiunea ţintă), "tawahhush" (jihadiştii sunt în măsură să
preia controlul prin intermediul unui guvern primitiv) şi "tamkin" (consolidarea sau instituirea
unui stat). Toate aceste etape ar avea loc, ideal, într-o ţară cu o guvernare precară, în
regiuni pe care gherilele jihadiste le pot controla! 190

12. Terorism 2.0: rolul rețelelor de socializare în radicalizarea tinerilor

musulmani
Abu Bakr al-Baghdadi și acoliții săi vor recruta în special tineri deoarece aceștia sunt
cei mai vulnerabili de a crede în falsele lor profeții! În perioada de adolescenț ă, în principal,
cu prelungire în perioada tinereții, aceștia trec printr-o criză de identitate caracterizată prin
refuzul de a respecta normele deja instituite de către societate.
Provin din familii sărace, care nu s-au adaptat bine în țara care îi găzduiește, care
se simt marginalizați, nu au un nivel crescut de educație, nici slujbe care să îi facă să se
simtă împliniți și care consideră că eșecul lor în viața a fost dezvoltarea firească a faptului
că societatea i-a respins deoarece sunt diferiți.191
Adolescenții sunt în căutarea identităţii lor ca oameni. Una dintre caracteristicile
definitorii ale acestei etape este gândirea în extreme - în alb şi negru - emoţiile putând fi
foarte intense şi să îi copleşească, fiind dificil de controlat. Sunt uşor impresionabili, uşor
de convins şi de manipulat, mai ales de cei din afara familei. În cazurile în care relaţia
adolescentului cu familia sa este tensionată, când acesta a fost neglijat sau răsfăţat peste
masură în copilărie, când sunt tensiuni între părinţi sau când atmosfera de familie este
conflictuală, acesta încearcă să-și caute un sens în viață în afara familiei.
Orice oportunitate care le-ar oferi posibilitatea de a face ceva deosebit, în aparenţă,
destul de facil de realizat, ar putea părea foarte atractivă pentru această categorie de
vârstă, în mod deosebit pentru cei fără o susţinere familială. Iluzia de a deveni renumit,
care are o doză de spectaculos sau strălucire, poate părea ceva foarte dezirabil, mai ales
pentru adolescenții care se află în plin proces de “eliberare” de sub tutela familiei.
Psihologii atrag atenție asupra următoarelor aspecte catalizatoare ale acestui
proces de „eliberare” a adolescentului:
 se dezvoltă spiritul autocritic, acesta simte că este o individualitate distinctă,
o personalitate,
 se manifestă, în mod accentuat, spiritul de independență şi afirmare de sine,
 se manifestă conflictul între generaţii,
 își pune problema înţelegerii oamenilor şi societății,
 își pune acut problema orientării şcolare şi profesionale

189 Blair, David: Here’s how to avoid 'mission creep' in Iraq, 19 August 2014, http://www.telegraph.co.uk
190 Ryan, Michael W. S: Dabiq: What Islamic State’s New Magazine Tells Us about Their Strategic Direction,
Recruitment Patterns and Guerrilla Doctrine, 1 August 2014 , http://www.jamestown.org
191 Williams, S. Katherine: Textbook on Criminology. [New York]: Ed. Oxford University Press.p.504, 2004
 Adolescenții fără scop în viață, care nu-și găsesc locul în societate, ajung să creadă
că sunt campioni ai grupului pe care îl reprezintă, adică al adepților acestor falși profeți și
că sacrificiul lor este pentru binele celor prea slabi pentru a lupta. Pentru a subordona
adolescentul grupului, discursul radicalizant îl îndepărtează de mediul pe care îl cunoaște
și de toți cei cu care interacționează : profesori, educatori, părinți sau prieteni. Adolescenții
sunt încurajați să se rupă de ceea ce este „impur” pentru a ajunge la ceea ce este „pur din
punct de vedere religios”.
Sentimentul care le este transmis, este că societatea seculară este păgână. Altfel
spus, pentru a se feri tot ceea ce se încadrează în declinul general, adolescenții trebuie să
dezvolte un sentiment de apartenență la o comunitate mai curată, mai presus de restul
lumii. Concret, adolescentul este rupt de mediul său social.
În prima etapă a radicalizării, comparându-și condiția socială cu cea a “celorlați”,
adolescentul începe să-și pună întrebări, se simte marginalizat. Uneori, premergător
„afilierii”, în viața sa apare un element declanșator – un eveniment cu o puternică
încărcătură emoțională, precum decesul unei persoane apropiate sau pierderea locului de
muncă, dublată de eșecul de a ieși pe cont propriu din această situație.192
În cea de-a doua etapă, individul încearcă să se reinventeze, evaluând doctrine
religioase, ideologice, politice și identificându-se cu acelea care sunt definitorii pentru el.
Caută mai apoi compania unor persoane care îi împărtășesc opiniile. Pentru problemele cu
care se confruntă, va găsi vinovați în exterior.
În a treia etapă, adolescentul este supus unui proces de de-personalizare, fiind făcut
să renunțe la acele elemente care îl diferențiau de restul membrilor grupului. Ideile ori
valorile în contradicție cu cele ale grupului vor fi estompate. Adolescentul va începe să
capete convingerea că, în afara grupului, nu ar mai avea nicio șansă de a avea o viață
acceptabilă și începe să fie angoasat de perspectiva de a nu mai face parte din grup.
În etapa a patra, adolescentul începe să creadă că orice idee care se află în
contradicție cu viziunea grupului, este negativă. Consideră că dreptatea trebuie să fie
înfăptuită prin acțiune. Adolescentul se pregătește, la nivel mintal, pentru a întreprinde, la
nevoie, acțiuni agresive din punct de vedere fizic, și caută justificări pentru eventualitatea
susținerii unui asemenea act.
În ultima etapă a radicalizării adolescentului îi este atribuit un rol de sine stătător,
este supus la antrenamente fizice și la training-uri care să îl pregătească pentru a-și putea
performa rolul după așteptări.
Adolescenții sunt cei mai pasibili de a deveni extremiști, reprezentând 63% din cei
dispusi sa lupte in Siria sau Iraq. Peste 40% dintre aceștia sunt depresivi: „studiile
anterioare arătau că tinerii radicalizați se simțeau fără teritoriu, de nicăieri. Noul discurs
terorist, însă, îi atinge și pe cei care nu au aceste sentimente, sunt foarte bine ancorați în
societatea în care trăiesc, indiferent dacă sunt urmași ai imigranților sau nu. Sentimentul
de exil, legătura cu imigrația sau pur și simplu raportul cu teritoriul în care trăiesc nu mai
reprezintă un indicator determinant în profilul tinerilor atinși azi de radicalizare.”193

192 Lousberg, M., Griffioen – Young, H.J., Dyevre, A., Goetz, P., Calvez, C., Mureșan, L., Botescu, G. (2007).
Crime. Containing Radicalisation in Modern Europe. Ed. Under the direction of the Dutch Ministry of the
interior and Kingdom Relations.
pag. 227
193http://www.cpdsi.fr/wp-content/uploads/2014/04/SYNTHESE-BILAN-PEDAGOGIQUE-ET-FINANCIER-
2014-CPDSI-2.pdf
 Forţele sociale preponderente îi încurajează „să-şi părăsească căminul” şi să
pornească într-o misiune de explorare a propriei identităţi, pentru a-şi descoperi propriile
valori, pe care apoi să şi le exprime liber.
Tinerii “jihadiști” încep să se auto-analizeze, dar în timp ce adolescenții de vârsta lor
se auto-perfecţionează, în marea lor majoritate, prin artă sau sport, aceștia devin o pradă
uşoară pentru vânzătorii de teroare (adică recrutorii) care le promit tot ce e mai bun în
ambele lumi: auto-exprimare, măreţie şi respect faţă de sine combinate cu un context
religios al demnităţii personale şi al înţelegerii vieţii. Atentatorii sinucigaşi din Occident sunt
novici, maleabili şi frustraţi, îndrumaţi de vânzători ai terorii, iar misiunile lor sinucigaşe
sunt, în primul rând, acte de auto-perfecţionare eronată şi hiperbolică, care trebuie înţelese
în contextul concepţiei occidentale liberale privind identitatea personală. 194
Există însă și adolescenți care se alătură elementelor teroriste din nevoia de a simți
adrenalina și deoarece cred că astfel vor avea parte de o aventură care le va aduce și
faimă. Faima le oferă acestora iluzia de a fi celebru și importanți în grupul de apartenență
cel puțin, dacă nu la nivel “mondial”, că ar conta pentru ceilalți. Cherif Kouachi, unul dintre
atentatorii de la Charlie Hebdo, din luna ianuarie 2015, ar fi dorit să “evadeze” din viața lui
măruntă de infractor prin a devein un rapper faimos.195
Faima pare a fi mobilul acțional și în cazul lui Mohammed Emwazi, britanicul căruia
“istoria” și semenii i-au rezervat porecla de “Jihadi John”. Un adolescent necunoscut din
Londra apare acum ca un nou tip de jihadist, cel care decapitează occiddentali, notorietate
consacrată de un spot video în care îl decapitează pe semenul său, jurnalistul american
James Foley. Emwazi este idolatrizat de recruții Daesh ca fiind “jihadi cool”, noua
„titulatură” care conferă un status social tinerilor musulmani din Europa.196
Recrutorii Daesh au dezvoltat cinci „mituri” pentru a fi mai atractivi pentru posibilii
recruți:
 mitul „eroului cavaler” - impresionează în special sexul masculin, care își
imaginează că fără intervenția lor, nu s-ar schimba nimic. După sosirea sa în Siria,
în 2013, francezul Maxime Hauchard (Abu Abdullah al-Faransi), un călău al Daesh
care apare într-un videoclip în care decapitează 18 prizonieri sirieni și pe cetățeanul
american Peter Kassig, a distribuit un comentariu pentru un site jihadist cu titlul
"Jihadiștii, supe-eroii contemporaneității?“, în care sublinia faptul că „jihadiștii își
părăsesc țările de origine pentru a lupta în ținuturi necunoscute pentru apărarea
văduvelor și orfanilor, adică a celor oprimați...”197
 mitul „eroului umanitar” - o cauză umanitară precum ajutarea copiilor gazați
de guvernul sirian, care atrage sexul feminin;
 mitul „celui care duce apa” - este modelul care funcționează cu cei care caută
un lider, cei care au nevoie de cineva care să le arate ce trebuie să facă;
 mitul „Call of Duty” – face referire la jocuri video de război pentru adolescenții
care doresc să lupte, să acționeze. Obisnuințele zilnice, de multe ori plictisitoare și
redundante pot fi influențate și ghidate de o activitate amuzantă sau un joc, care

194Kristjánsson, Kristján: Suicide bombing as deluded self

enhancement, in Sharpe, Mary: Suicide Bombers: The Psychological, Religious and Other Imperatives, IOS
Press, Amsterdam, 2008
195 Christopher Lasch: The Culture of Narcissism: American Life in an Age of Diminishing Expectations
Paperback – May 17, 1991
196 http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/mohammed-emwazi/11473174/Jihadi-John-hostage-tells-
how-British-militant-wanted-maximum-drama-for-his-executions.html
197 http://www.trackingterrorism.org/group/maxime-hauchard-abu-abdullah-al-faransi-executioner-individual-
profile
 este prin natura sa plăcut. Rezultatul se traduce în implicarea utilizatorilor de
platforme în rezolvarea aparentă a unor problem de viață. Prin urmare realitatea
virtuală preia controlul în fața realităților din viața de zi cu zi, devenind astfel singurul
sistem referential al adolescentului. Această tehnică maximizează relația apropiată
dintre lumea virtuală și cea reală și o exploatează pentru a informa, a ghida și a oferi
oportunitatea unor experiențe ce depășește granițele obişnuite, atât cele etice sau
legale cât și a celor teritoriale. Jihadiștii folosesc universul virtual din lumea jocurilor
video, violența virtuală a unui joc de acțiune precum "Counter Strike" putând
predispune un adolescent, instabil din punct de vedere emoțional, să caute „o
confruntare reală” în Siria sau Irak;
 mitul celui care nu recunoaște „nicio limită” – adresat persoanelor instabile
emoțional dispuse să comită acte violente Jake Bilardi, cunoscut lumii întregi ca fiind
“Jihadi Jake”, cetăţean australian, s-a nascut în 1996. Acesta a rămas cu mama sa
în urma divorţului dintre părinţi, când avea 10 ani. Legătura cu tatăl său este
restabilită abia în 2009, când se mută la Melbourne împreună cu fraţii săi mai mari,
la casa tatălui. Este timid, studios, cu o statură firavă, fiind uneori agresat de colegii
de liceu ceea ce-l face să se considere “victima unei opresiuni”. Jake îşi dedică
majoritatea timpului studiind despre diferite grupări teroriste despre care consideră
că luptă pentru apărarea celor opresaţi. Conform ultimei postări de pe blogul său, în
urma unor discuţii avute pe forum-urile şi chat-urile Daesh, găseşte un “frate
adevarat” care să-l ajute să zboare în Turcia şi să se alăture grupării în Siria.198
De menționat că tinerii care doresc să devină teroriști văd în activitatea on-line un
substituent al violenței directe sau al contactelor directe cu alți teroriști, cei interesați într-o
astfel de activitate nemaifiind nevoiți să călătorească în zone de conflict. Rețele de
socializare pot scoate în evidență mesajele persuasive utilizând retorica religioasă
jihadistă. Pentru asta, recrutorii au dezvoltat un nou concept de promovare denumit ”jihadi
cool”, realizat prin producerea de videoclipuri cu cântece „rap”, ale căror mesaje instigă la
violență și terorism împotriva „infidelilor”.
Având ca țintă tinerii, recrutorii utilizează cultura pop (muzica rap, jocuri video și
benzi desenate) portretizând jihadismul într-o lumină atrăgătoare. Difuzarea de videoclipuri
hip-hop cu tematică extremistă este unul dintre apelurile mai neobișnuite, dar virale în
mediul on-line, de chemare la arme. Cel mai notoriu exemplu, ‘Dirty Kuffar’ by Sheikh Terra
a fost descărcat pe milioane de calculatoare din întreaga lume, utilizatorii fiind atrași de
versuri extremiste.199
Prin prisma faptului că nu presupune competențe lingvistice de limba arabă sau un
nivel înalt de educație pentru încărcarea conținutul jihadist, Youtube este o platformă
pentru jihadiști.200
Înregistrarea în care al-Zarqawi furniza detalii despre atentatele teroriste comise a
declanșat campania mediatică al-Qaida din Irak, la începutul anului 2004. 201

198 https://www.theguardian.com/world/2015/mar/12/exclusive-blog-shows-australian-teen-reported-dead-in-
iraq-suicide-attack-had-planned-bombings-in-melbourne
199Stuster, Dana J; 9 Disturbingly Good Jihadi Raps, April 29, 2013, http://foreignpolicy.com/2013/04/29/9-
disturbingly-good-jihadi-raps/
200 M. Conway, From al-Zarqawi to al-Awlaki: The emergence and development of an online radical milieu,
CTX: Combating Terrorism Exchange, 2(4), 2012, pp. 12-13.
201 M. Conway, L. McInerney, Jihadi Video & Auto-Radicalisation: Evidence from an Exploratory YouTube
Study, 1st European Conference on intelligence and Security informatics, 2008.
 Ulterior, al-Qaida din Irak a lansat un videoclip intitulat „Abu al-Zarqawi Musab
sacrifică un american”, care îl prezintă pe al-Zarqawi decapitântu-l pe Nicholas Berg, fiind
vizualizat de peste 15 milioane de ori pe site-ul ogrish.com.202
O schimbare în promovarea jihadismului la nivel global o reprezintă apariția revistei
on-line în limba engleză „Inspire”, care amesteca materialul ideologic cu un conținut
pragmatic cu caracter instructiv, în efortul de a promova abordarea „do it yourself” a
jihadismului.203
În iulie 2014, Daesh lansa, în numeroase limbi (inclusiv albaneză, engleză, franceză
și germană) primul număr al revistei on-line „Dabiq”, o publicație ce amintește de revista
„Inspire”, care reprezintă doar un segment din efortul de a sprijini acțiunile militare ale
Daesh. Astfel, membrii și simpatizanții Daesh sunt prezenți și pe rețelele de socializare,
extrem de ușor de accesat și foarte atractive pentru publicul-țintă, inclusiv prin publicarea
de ebooks, eMagazines și de videoclipuri produse de centrele media al-Furqan și al-
Hayat.204
Un exemplu în acest sens este lansarea, de către grupul media al-Furqan, în luna
februarie 2015, prin intermediul Twitter, a unui videoclip de 22 de minute, intitulat„Healing
the Believer’s Chests”, care înfățișa incendierea pilotului iordanian, Safi Yousef al-
Kasasbeh.205
„Gamification” este un termen care şi-a făcut face apariția și în strategiile de
recrutare on-line ale Daesh. În 2014, Statul Islamic a lansat „Grand Theft Auto: Salil al-
Sawarim”.206 „Grand Theft Auto”(GTA) a fost lansat pentru prima oară în 1997, ca joc
pentru consolele PlayStation sau alte platforme, iar în 2004 avea deja 30 de milioane de
utilizatori la nivel global. Jocul se adresează mai ales adolescenților, oferindu-le
posibilitatea de a încerca, cel puțin în lumea virtuală, cariera de „hoț de mașini”, fiind foarte
atractiv în rândul acestora. Adică potențialul de recrutare pe care Statul Islamic caută să-l
obțină pentru a-și satisface obiectivele, numai că, în jocul lansat de manufacturierii Daesh,
”Salil al-Sawarim” nu urmărește introducerea tinerilor în cariera de „hoț de mașini”, ci în
cea de „jihadist”.
De menționat că titlul ”Salil al-Sawarim” a fost deja folosit pentru realizarea unei serii
de scurt-metraje de către al-Furqan, al patrulea episod din această serie, care a fost
lansat pe 17 martie 2014 pe Youtube, fusese deja urmărit de 57000 de persoane, doar în
primele 24 de ore.
Este îngrijorător că mediul on-line este un canal de recrutare folosit de jihadiști,
peste 90% din recrutări realizandu-se în acest fel. Umanizarea violenței prin supra-
expunerea datorată mass-media, coroborată cu proclamarea „califatului islamic” de către
al-Baghdadi reprezintă "decorul și recuzita" pentru punerea în scenă a unei utopii
jihadiste. Cei mai mari consumatori de conținut on-line sunt tinerii, de aici și șansele sporite
de "intoxicare".207

202 D. Talbot, Terror’s Server. Technology Review, 2014, disponibil la http://www.technologyreview/terrors-

server/(13.09.2015).
203 G. Michael, The New Media and the Rise of Exhortatory Terrorism, în Strategic Studies Quarterly Spring,
7(1), 2003, p.45.
204 http://cybershafarat.com/2015/04/14/daesh-isis-isil-extremist-islamists-jihadis-in-their-own-words-step-by-
step-recruitment/
205 M. Maggioni, The Islamic State: Not That Surprising, If You Know Where to Look, In Twitter and Jihad: the
Communication Strategy of ISIS, , Italian Institute for International Political Studies, 2015,
http://www.ispionline.it/default/files/pubblicazioni/twitter_and_jihad_en.pdf.(13.09.201).
206 https://theintercept.com/2014/09/17/grand-theft-auto-isis.
207 http://www.cpdsi.fr/nos-ouvrages-publications/
 13. Europa sub amenințarea terorismului de sorginte fundamentalist islamică
Este Europa în pericol de a fi islamizată? Conform lui Bernard Lewis, „Europa va deveni un
continent islamic până la sfârşitul secolului al XXI-lea”. 208
Încă din secolul al VII-lea, odată cu apariţia religiei islamice, prezenţa musulmană a
reprezentat un factor constant în istoria Europei. La puţin timp după moartea profetului
Mohamed (632 e.n.), urmaşii săi au pătruns în Persia şi Bizanţ, cele două imperii care au
împărţit Orientul Mijlociu şi au preluat controlul asupra unor teritorii vaste. În primă fază,
musulmanii au pătruns în Europa prin Spania (711 e.n.) şi Sicilia (831 d.Hr.) iar mai târziu
prin regiunea balcanică (începând cu secolul al XI-lea). Încă din acele timpuri, comunităţile
musulmane şi-au făcut simţită prezenţa în diferite regiuni ale Europei.
De asemenea, după cel de-al II-lea Război mondial, Europa avea nevoie de forţă de
muncă ieftină pentru a-şi reconstrui economia. Din acest motiv a permis mai multe valuri
migratoare dinspre statele musulmane.
În prezent, milioane de musulmani trăiesc în afara spaţiului istoric al civilizației islamice,
fiind naturalizaţi şi educaţi în Occident, unde şi-au format propriile comunităţi şi subculturi sau
au fost asimilaţi în societatea majoritară.209
De menţionat că fiecare stat european trebuie să facă faţă unor probleme diferite legate
de comunitatea musulmană. Un procent însemnat al populaţiei musulmane din Marea Britanie
provine din Asia de Sud, în vreme ce în Germania, majoritatea musulmanilor provin din Turcia
(o mare parte a acestora fiind kurzi) şi din Bosnia. Musulmanii francezi sunt originari din
Africa francofonă, în special din Algeria şi Maroc iar în Spania şi Italia, imigranţii musulmani,
ajunşi în mod ilegal în aceste state, provin din Africa de Nord şi din Orientul Mijlociu.210
Conform statisticilor, Franţa are aproximativ 5 milioane de musulmani, jumătate dintre aceştia
având cetăţenie franceză. În Germania, există patru milioane de musulmani, din care trei
milioane sunt de naţionalitate turcă iar Belgia şi Olanda au aproape câte un milion de musulmani.
În ce priveşte Marea Britanie, se estimează că sunt două milioane de musulmani, care
provin din Pakistan, India, Bangladesh şi Orientul Apropiat, 65% dintre aceştia fiind cetăţeni
britanici. În 1999, Spania avea aproximativ 250 000 de musulmani, iar Italia 522 000 de
imigranţi musulmani. În sud-estul Europei, state precum România, Bulgaria, Ungaria şi
fosta Iugoslavie au avut, pe teritoriul lor, comunităţi musulmane încă de când se aflau sub
ocupaţia Imperiului Otoman.211
Aproape un milion de imigranţi vin, în fiecare an, cu forme legale sau ca refugiați, în
Europa. Majoritatea noilor-veniţi sunt din Siria, Africa de Nord sau alte state musulmane.
Totodată, musulmanii reprezintă şi o mare parte a imigranţilor ilegali, numărul acestora fiind
estimat la peste o jumătate de milion pe an. În acelaşi timp, musulmanii care trăiesc deja pe
„bătrânul continent” au de trei ori mai mulţi copii decât vecinii lor europeni.
Acest fapt face să crească numărul musulmanilor din statele europene, prezenţa acestora în
Europa tinzând să se focalizeze geografic, îndeosebi în statele industrializate, în zonele urbane
mai sărace (ghetto-uri), cum ar fi cartierul Kreuzberg din Berlin, Tower Hamlets din Londra şi
suburbiile din majoritatea oraşelor franceze (banlieues). Astfel, două cincimi din musulmanii din
Marea Britanie locuiesc în Londra, o treime din musulmanii din Franţa locuiesc în Paris sau în

208 Spencer Robert: Europe Will Be Islamic by the End of the Century, September 16, 2004,
www.jihadwatch.org
209*** U.S. Department of State’s Annual Report on International Religious Freedom, 2003,
www.uscirf.gov/countries/publications/currentreport/2003annualRpt.pdf
210 Kemp, Geoffrey: Europe’s Middle East Challenges, The Washington Quarterly, Winter 2003 - 2004.
211 Sajid, Abduljalil: Islam and Muslims in Europe: Integration or Assimilation/Alienation: Clash vs. Peaceful-
Coexistence, Muslim Council for Religious and Racial Harmony in United Kingdom, www.mcb.org.uk
zonele din apropierea acestuia şi o treime din musulmanii din Germania sunt concentraţi în
zona industrială Ruhr.212
La ora actuală, musulmanii reprezintă aproximativ 25% din populaţia din Marsilia şi
Roterdam, 20% din Malmo, 15% din Bruxelles şi Birmingham şi 10% sau mai mult din populaţia
din Londra, Paris şi Copenhaga. Aceste procente, corelate cu trendul demografic şi al imigraţiei
menţionate anterior ne arată că, în următorii zeci de ani, un număr de oraşe europene mari
s-ar putea să devină majoritar musulmane.213
Franţa are cea mai mare comunitate de musulmani din Uniunea Europeană. Mulţi dintre
aceştia provin din Africa de Nord, în special din Algeria, fiind în căutarea unui loc de muncă.
Franţa nu a reuşit însă să-i integreze. Imigranţii musulmanii, care proveneau din zone rurale,
conservatoare, au avut şanse mici de a se auto-integra în societatea metropolitană
franceză care a acţionat ca şi cum nu ar fi existat nici un fel de bariere civilizaţionale.
Prin urmare, vaste segmente ale populaţiei musulmane din Franţa sunt rupte, aproape
total, de restul societăţii. Împrejurimile oraşelor Paris şi Marsilia sunt pline de musulmani
nemulţumiţi, care se simt discriminaţi de sistemul de educaţie, de sectorul public şi de serviciile
de asistenţă socială. În plus, ca urmare a intensificării radicalizării din anii 1990, aceste proximităţi
se află sub controlul efectiv al grupărilor fundamentalist islamice.214
Franţa este un exemplu semnificativ pentru dificila coexistenţă dintre societăţile
europene şi minorităţile islamice. Datorită valurilor succesive de imigranţi, musulmanii sunt
al II-lea grup religios din Franţa, fiind depăşit numeric doar de cel romano-catolic.
Ca urmare a atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001, Franţa a adoptat o strategie
duală în problema rezidenţilor musulmani. Pe de-o parte, a sprijinit înfiinţarea „Consiliului
francez al cultului musulman”, care să acţioneze ca reprezentant oficial al acestei comunităţi în
dialogul cu autorităţile guvernamentale. Pe de altă parte, au fost instituite reguli mai stricte
referitoare la promovarea simbolurilor islamice în şcoli şi au fost intensificat măsurile de
monitorizare a moscheilor. Mai bine de jumătate din cei 1500 de imami nici măcar nu vorbesc
bine limba franceză, sens în care predicarea religiei islamice în moscheile din Franţa este
condiţionată de absolvirea, de către imami, care trebuie „să cunoască limba şi cultura
franceză”, a unui curs de pregătire acreditat de autorităţi.215
În acest sens menţionăm şi dezvăluirile WikiLeaks referitoare la o listă întocmită de
Departamentul Apărării din SUA, pe care Marea Moschee din Lyon figura ca unul dintre
centrele de recrutare ale Al Qaīda din Europa.216
Cu privire la iminenţa unei ameninţări teroriste la adresa Franţei, la mijlocul lunii octombrie
2010, oficiali din cadrul serviciilor de informaţii din Arabia Saudită trăgeau un semnal de
alarmă cu privire la faptul că Al Qaīda din Peninsula Arabă trimisese o celulă formată din
cetăţeni din Africa de Nord să comită un atentat terorist în Franţa. 217
Creierul organizării acestor atentate teroriste în Franţa ar fi fost Yunis Al-Mauretani,
numărul trei în ierarhia reţelei Al Qaīda, cu acordul şi sprijinul financiar al lui Osama bin
Laden. Yunis Al-Mauretani i-ar fi spus despre planul de comitere a unor atentate teroriste în

212 Leveau, Remy; Hunter, Shireen T: Islam in France,” in Hunter, Shireen T (ed.): Islam, Europe’s Second
Religion, Praeger, Westport, 2002.
213 Savage, Timothy M: Europe and Islam:Crescent Waxing, Cultures Clashing, The Washington Quarterly,
Summer 2004.
214 Cagaptay, Soner: Muslims in France: A Ticking Time Bomb? July 4, 2005,
www.FrontPageMagazine.com
215 Rossant, John: France's Crackdown On Islamic Radicals, June 7, 2004, www.businessweek.com
216 Anais Korkut: La Grande mosquée de Lyon, un repère d'Al Qaïda ? ,27.04.2011 www.francesoir.fr
217 Whitlock, Craig: Al-Qaīda's Yemen affiliate widens search for recruits and targets, November 30, 2010,
www.washingtonpost.com
Franţa cetăţeanului german de origine afgană Ahmad Siddiqi, reţinut la Kabul, în iulie 2010
şi care se află în custodia SUA, la Bagram în Afganistan. 218
Aceste informaţii au fost confirmate un an mai târziu, printre datele confiscate de
soldaţi americani din ascunzătoarea lui Osama bin Laden din Abbottabad aflându-se şi un
plan pentru comiterea unui atentat împotriva economiei Europei. Autorul acestui plan, care
îi solicita lui bin Laden crearea mai multor celule teroriste specializate, este Younis Al-
Mauretani, care a făcut parte din cercul restrâns al unor membri din conducerea Al-Qaīda,
care au putut face schimb de informaţii cu Osama bin Laden cât timp acesta a trăit ascuns
în Pakistan.219
Din fericire, Younis Al-Mauretani a fost capturat, în luna august 2011, de serviciile de
informaţii pakistaneze în sud-vestul ţării, într-o operaţiune desfăşurată cu sprijinul serviciilor
secrete americane.220
De menţionat că Osama bin Laden lansase un avertisment Franţei, la sfârşitul lunii
octombrie 2010, (în urma răpirii celor cinci ostatici francezi în Niger, în septembrie 2010),
prin care cerea retragerea trupelor franceze din Afganistan: „singurul mod de a va păstra
securitatea este să vă retrageţi din războiul lui Bush din Afganistan. La fel cum voi ucideţi,
veţi fi ucişi. La fel cum voi luaţi prizonieri, veţi fi luaţi ostatici. Asa cum voi ne ameninţaţi
securitatea, noi vă ameninţăm securitatea”.221
Ameninţările au prins contur în luna noiembrie 2010, când cinci cetăţeni arabi,
suspectaţi că plănuiau un atac terorist, au fost arestaţi la Paris. Despre unul dintre aceştia
s-a stabilit că se antrenase în taberele Al Qaīda din Afganistan şi că era implicat într-un
presupus plan de asasinare a imamului Marii Moschei din Paris, Dalil Boubakeur.222
Cel în cauză a declarat anchetatorilor că, asasinându-l pe Dalil Boubakeur, pe care-l
considera adeptul unui „islam prea moderat”, spera să obţină o „franciză Al Qaīda”.223
Ameninţările teroriste la adresa Franţei nu se opresc aici, într-o înregistrare audio
difuzată de Al-Jazeera, în 21 ianuarie 2011, Osama bin Laden condiţiona eliberarea a doi
jurnalişti francezi răpiţi în Afganistan de retragerea Franţei din Afganistan şi avertiza că
poziţia preşedintelui Nicolas Sarkozy „îl va costa scump, pe diferite fronturi, în interiorul şi
exteriorul Franţei”: „refuzul preşedintelui vostru de a se retrage din Afganistan este
rezultatul imitării Americii, iar acest refuz este o undă verde pentru uciderea prizonierilor
voştri”.224
Conform documentelor confiscate de SUA din Abbottabad, Osama bin Laden ar fi
solicitat Al Qaīda din Maghrebul Islamic să-i folosească pe francezii luaţi ostatici pentru a
influenţa alegerile prezidenţiale din 2012, din Franţa. De asemenea, bin Laden dorea să
lovească Franţa prin „atacuri în masă, spectaculoase şi simbolice”, sens în care considera
că era necesară stabilirea unor ţinte, monumente, obiective turistice şi simbolice, locaţii de
interes strategice, care ar fi putut fi vizate pe teritoriul francez”. 225

218 Bojan, Ioana: SUA vor lansa un avertisment americanilor care călătoresc în Europa, pe fondul planului de
atentate, Mediafax, 03.10.2010
219 *** Al-Qaida plante Terroranschlag in Deutschland, 24.08.2011, www.welt.de
220 Traci, Lilia: Trei lideri ai Al-Qaīda arestaţi în Pakistan, Agerpres, 05.09.2011
221 Mihăilescu, Robert: Mesajul lui bin Laden catre poporul francez: La fel cum voi ucideti, veti fi ucisi. La fel
cum voi luati prizonieri, veti fi luati ostatici, 27 octombrie 2010, www.hotnews.ro
222 Vidu, Valentin: Brice Hortefeux afirmă că suspecţii arestaţi sunt islamişti francezi şi plănuiau un atac
terorist, Mediafax, 11.11.2010
223 Enache, Iuliana: Unul dintre suspecţii de terorism arestaţi în Franţa spera să obţină o 'franciză Al-Qaīda',
Mediafax, 13.11.2010
224 Adamescu, Reya: Osama bin Laden ameninţă Franţa. Ostatici la schimb cu retragerea din Afganistan,
21.01.2011, www.puterea.ro
225Lorriaux, Aude: Ben Laden voulait perturber la campagne présidentielle, 10.09.2011, www.lefigaro.fr
 În context menţionăm că, în urma declanşării revoltelor populare din Africa de Nord,
în primăvara acestui an, Al Qaīda din Maghrebul Islamic a acuzat Franţa că „l-a susţinut pe
tiranul Ben Ali până în ultimul moment”, punându-i la dispoziţie „experienţa sa în materie de
oprimare a revoltelor de stradă”, precum şi că Franţa şi SUA „vor juca acelaşi rol murdar în
Tunisia şi în viitor, cel puţin dacă atacurile mujahedin-ilor nu le opresc”.226
Cu privire la ameninţarea jihadistă la adresa Franţei, după moartea lui Osama bin
Laden, Bernard Squarcini (şeful Direcţiei Centrale de Informaţii Interne), a declarat că între
ascensiunea acestuia, odată cu atentatele de la 11 septembrie 2001 şi neutralizarea sa,
bin Laden a ştiut să creeze un număr de „francize” care acţionau în afara
comandamentului său, principala ameninţare pentru Franţa fiind Al Qaīda din Maghrebul
Islamic (AQMI).
De asemenea, conform oficialului francez, serviciile de informaţii deţin date
referitoare la prezenţa a douăzeci de francezi în taberele jihadiste din Pakistan. Pe locul
trei ca nivel de ameninţare teroristă, după cea reprezentată de acţiunile AQMI şi
întoarcerea unor jihadişti din Pakistan, este auto-radicalizarea „revoltaţilor la domiciliu”,
musulmani care trăiesc în Franţa şi care îl adoră pe bin Laden, greu de prevenit şi de
stăpânit. Aceşti indivizi pot decide, într-o zi, să treacă la acţiune pentru a-şi aduce
contribuţia la ceea ce ei numesc Jihad-ul global.227
Se estimează că mai mult de 1000 de cetățeni francezi sunt radicalizaţi, dar nu aleg
să meargă în Irak și Siria, lucru care reprezintă un pericol la fel de semnificativ. Dacă acum
câțiva ani propaganda Daesh îndemna musulmanii din întreaga lume să vină în Califat
pentru a contribui la consolidarea și extinderea acestuia, în 2016 liderul operațiunilor
militare, Muhammad al-Adnani declară că „cea mai mică acțiune pe care o faci în inima
țării lor este mai dragă şi importantă decât cea mai mare acțiune făcută de noi şi mult mai
dăunătoare pentru ei, inamicii noştri.”228
Mai jos sunt prezentate doar câteva exemple ale unor astfel de „revoltaţi la
domiciliu”, primul în ordine cronologică fiind Mohammed Merah, cetățean francez de
origine algeriană care, la data de 11 martie 2012, l-a ucis pe Imad Ibn-Ziaten, sergent în
Regimentul 1 Paraşutişti, aflat în afara programului în faţa unei săli de fitness din Toulouse.
Câteva zile mai târziu, la 15 martie 2012, acelaşi Mohammed Merah a deschis focul
asupra altor trei soldaţi francezi (de religie musulmană!) în timp ce aceștia retrăgeau
numerar de la un ATM din Montauban. Atacurile lui Mohammed Merah au continuat şi la 19
martie 2012, atentatorul trăgând asupra Şcolii Evreieşti Ozar Hatorah din Toulouse,
victimele fiind de această dată de origine israeliană: rabinul Jonathan Sandler, fii săi Arieh
şi Gabriel şi Myriam Monsenego (8 ani), fiica directorului şcolii.
Câteva cuvinte despre Mohammed Merah sunt necesare pentru a explica acțiunile
sale. Acesta s-a născut la 10 octombrie 1988 în Toulouse - Franţa, într-o familie de
imigranţi algerieni. A crescut într-o suburbie rău famată din nordul Toulouse, în perioada
copilăriei având peste 15 condamnări pentru furt sau infracţiuni fiind săvârşite cu violenţă.
Ultima măsură punitivă împotriva sa, anterior atentatelor, a fost luată la 24 februarie 2012,
când a fost condamnat la o lună de închisoare pentru conducere fără permis şi lovirea unui
pieton. La ieşirea din penitenciar, prin intermediul fratelui său mai mare, Abdelkader Merah,

226 Fusoi, Alexandra: Al-Qaīda îi avertizează pe tunisieni că Franţa şi SUA vor să impună 'un agent' la
conducerea ţării, Mediafax, 29.01.2011
227 Bordenave, Yves ; Ourdan, Remy: Bernard Squarcini : "La France est la cible n° 2 d'Al-Qaida", Le
Monde, 12.05.2011
228 Islamic State calls for attacks on the West during Ramadan in audio message, Reuters, mai 2016,
http://www.reuters.com/article/us-mideast-crisis-islamicstate-idUSKCN0YC0OG, disponibil al 22.07.2016.
Mohammed a început să frecventeze mişcarea salafită radicală “Forsane Alizza” din
Toulouse, care se afla în atenţia autorităţilor franceze pentru implicare în acţiuni de
recrutare şi trimitere a unor jihadiști în Afganistan, fiind interzisă în ianuarie 2012.
Și exemplele continuă! În 24 mai 2014 un bărbat înarmat cu un pistol semiautomat
Kalasnikov a deschis focul în fața Muzeului Evreiesc din Bruxelles, atac terorist soldat cu
patru morți.229
Pe 30 mai 2014, Mehdi Nemmouche este arestat într-o gară din Marsilia. La
arestare asupra sa s-a găsit o armă semiautomată Kalasnikov, un pistol, muniție pentru
cele două arme, o mască contra gazelor și o cameră de filmat. Pe o casetă s-a descoperit
o înregistrare audio în care o persoană, care se crede a fi Mehdi Nemmouche, î și asumă
responsabilitatea pentru atentatul terorist de la Bruxelles.230
Mehdi Nemmouche era bănuit de faptul că a luptat în Siria, în anul 2013, după ce
aceasta a petrecut o perioadă de cinci ani într-o pușcărie franceză unde se crede că a fost
radicalizat.231 Că lucrurile stau așa, vine să confirme mărturia jurnalistului francez Nicolas
Henin care, după arestarea lui Mehdi Nemmouche, l-a recunoscut pe acesta ca fiind unul
dintre cei care l-au torturat pe perioada cât a fost ținut ostatic de către Daesh, descriindu-l
pe acesta ca fiind “un sadic căruia îi place publicitatea”.232
Cherif şi Saïd Kouachi, Amedy Coulibaly, Sid Ahmed Ghlam, Yassin Salhi, Ayoub El
Khazzani şi Abdelhamid Abbaoud completează lista jihadiștilor care au comis atacuri
teroriste în Franţa, în cursul anului 2015.
Astfel, pe 7 ianuarie 2015 avea atentatul terorist asupra redacției publicației „Charlie
Hebdo”, soldat cu 12 victime şi 11 răniţi din rândul editorialiştilor şi forţelor de ordine.
Atacatorii au executat foc în plin, ţinta principală fiind directorul redacţiei, caricaturistul
Charb, care il ironizase in mod repetat pe profetul Mahomed în paginile revistei.233
Martorii au afirmat că atentatorii, frații Cherif şi Saïd Kouachi, au strigat “Allah akbar”
(Alah e mare!) și "On a vengé le prophète Mohamed!" (Profetul Mohammed a fost
răzbunat).234
Născut la 28 noiembrie 1982 la Paris, Cherif Kouachi, supranumit Abu Issen, a făcut
parte din "filiera Buttes-Chaumont". Cherif și fratele său Said, de origine algeriană, şi-au
pierdut tatăl încă din adolescenţă iar mama lor, fără a avea posibilităţi de ai întreţine, i-a
abandonat la o şcoală de stat pentru copii cu nevoi speciale. Cherif şi-a cunoscut o parte
dintre complici în timpul liceului, iar la acea vreme era considerat cel mai violent si cel mai
impulsiv dintre ei. Colegii săi îi atribuie proiecte de atentate teroriste impotriva unor
magazine evreieşti de la Paris. Împreună cu prietenii săi, a comis furturi şi infracţiuni
minore. A început să fie atras de "jihad" în 2003, când a început să frecventeze moscheea
Adda’wa, unde l-a întalnit pe Farid Benyettou, considerat eminența cenușie a "filierei
Buttes-Chaumont", personaj care intermedia plecarea tinerilor musulmani în Irak, pentru a
se alătura al-Qaida din Irak și lui Abu Mussab al-Zarqawi.
Coform lui Myriam Benraad, Farid Banyettou era un tănar de provenienţă algeriană
care, deşi își câștiga existența spălând podele, a reuşit să-i hipnotizeze pe cei din jur cu
229 http://www.bbc.com/news/world-europe-27558918
230 "Suspect in Jewish museum killings claimed responsibility in video". Foxnews.com. 2014-07-29
231 "Brussels Jewish Museum killings: Man held in Marseille". BBC News. 1 June 2014.
232 Brussels museum shooting suspect 'beheaded baby'http://www.telegraph.co.uk/
233 Rob Crilly, Raziye Akkoc, Unity rally for Paris shootings: live, Telegraph.co.uk. 8:45PM GMT, 11 ianuarie
2015,
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/france/11329976/Paris-Charlie-Hebdo-attack-live.html,
accesat la data de 10.06.2016
234 http://www.agerpres.ro/externe/2015/12/14/retrospectiva-2015-atentatele-teroriste-din-13-noiembrie-de-
la-paris-un-atac-brutal-la-adresa-civilizatiei-occidentale-15-11-40
priceperea sa în litera Coranului. Banyettou era "un amestec de vedetă rock&roll şi profet",
după cum îl descrie Benraad: "un tip cool", mult mai "fun" decât imamul de la moscheea
locală.235
Cherif este arestat la Paris în ianuarie 2005, fiind reţinut chiar înainte de a pleca
spre Irak, încurajat și sprijinit fiind în acest sens de către mentorul său, Farid Banyettou,
fiind condamnat la trei ani de închisoare, dintre care 18 luni cu suspendare. In timpul
procesului Cherif marturisea: "tot ce am vazut la televizor, torturile in inchisoarea Abu
Ghraib, toate acestea m-au motivat".
În inchisoare, din ianuarie 2005 şi până în octombrie 2006, Cherif Kouachi îl
cunoaşte pe Djamel Beghal, care va deveni noul său mentor, cel în cauză fiind încarcerat
pentru 10 ani fiindcă plănuise un atentat terorist împotriva ambasadei SUA la Paris, în anul
2001.
La două zile de la atacul lansat asupra redacţiei publicației “Charlie Hebdo”, Amedy
Coulibaly, un complice al fraţilor Kouachi, lua ostatici mai multe persoane care se aflau în
magazinul evreiesc “HyperCacher” din oraşul Vincennes, în apropiere de Paris. Înainte de
a fi omorât de poliţia franceză reușește să ucidă patru dintre ostateci.236
La fel ca în cazul lui Cherif Kouachi, Coulibaly fusese condamnat la șase ani de
închisoare pentru jaf armat, în anul 2004, în închisoare întâlnindu-l pe Cherif. În mai 2010
politistii l-au arestat din nou, iar în decembrie 2013 este condamnat la cinci ani de
închisoare pentru furnizarea de muniție pentru un complot terorist, în care au fost implicați
și fratii Kouachi, prin care se urmărea eliberarea din inchisoare a lui Smain Ait Ali Belkacem
fost membru al Grupului Islamic Armat din Algeria, condamnat la închisoare pe viaţă pentru
comiterea unui atentat într-o staţie de metrou din Paris (staţia Musée d'Orsay), în
octombrie 1995.
Coulibaly este eliberat mai devreme din închisoare, in martie 2014, iar cu o
săptămână înainte de atacurile din ianuarie 2015 acesta închiria în suburbiile din sudul
Parisului, unde poliția fanceză a descoperit arme automate, un lansator de grenade ,
grenade fumigene și bombe și steaguri ale Daesh. 237
Șapte jihadiști mureau în atacurile din 13 noiembrie 2015, Samy Amimour fiind unul
dintre atentatorii de la clubul Bataclan din Paris, unde au fost împușcați 89 de persoane.
Ulterior s-a stabilit că Samy Amimour a fost în atenția autorităților franceze începând cu
anul 2012, după ce a încercat să plece ilegal în Yemen fiind plasat sub control judiciar. A
încălcat termenii controlului judiciar în 2013 şi pe numele lui s-a emis un mandat de
arestare însă acesta areușit să alăture jihadiștilor din Siria.238
În seara zilei de 14 iulie 2016, 84 de persoane au fost ucise și peste 350 rănite când
un camion dirijat în mod deliberat de către cetățeanul tunisian Mohamed Lahouaiej-Bouhle
spre mulțimea care sarbatorea ziua națională a Franței în Nisa.239

235 Witte, Griff; Faiola, Anthony: Suspect in Paris attack had ‘long-term obsession’ carrying out terror attack,
January 8, 2015, www.washingtonpost.com/world/europe
236 http://www.agerpres.ro/externe/2015/12/14/retrospectiva-2015-atentatele-teroriste-din-13-noiembrie-de-
la-paris-un-atac-brutal-la-adresa-civilizatiei-occidentale-15-11-40
237Meichtry, Stacy; Bisserbe, Noémie; Faucon, Benoît: Paris Attacker Amedy Coulibaly’s Path to Terror
Life of Crime and Resentment Preceded Attacker’s Massacre in Kosher Grocery Store, January 14, 2015,
http://www.wsj.com/articles/paris-attackers-path-to-terror-1421204761
238 Smoltczyk, Alexander; Weiss, Maurice: A Trip on Samy Amimour's Bus Route, March 09, 2016,
http://www.spiegel.de/international/europe/a-trip-through-the-paris-banlieue-of-terrorist-samy-amimour-a-
1079033.html
239http://www.agerpres.ro/externe/2016/07/16/alerta-organizatia-stat-islamic-revendica-atentatul-comis-la-
nisa-11-56-06
 Două zile mai târziu, Amaq News Agency, considerată o portavoce a Daesh susținea
că Lahouaiej-Bouhlel "a executat atacul ca răzbunare împotriva cetățenilor națiunilor
coaliției care luptă împotriva Statului Islamic".240
Mohamed Lahouaiej-Bouhlel, în vârstă de 31 de ani, de origine tunisiană, care s-a
mutat în Franța în 2005. Tatăl său a declarat că fiul său a urmat un tratament psihiatric
înainte să se mute în Franța unde a fost acuzat, în mod repetat, pentru violență în familie,
comportament amenințător și furturi mărunte. Autoritățile franceze consideră că
radicalizarea lui Lahouaiej-Bouhlel a avut loc foarte repede, cel în cauză începând să
frecventeze o moschee in aprilie 2016, când a început să exprime puncte de vedere
jihadiste. Poliția franceză a găsit pe calculatorul său imagini cu cadavre, cu Osama bin
Laden, Mokhtar Belmokhtar, cu drapelul Daesh, precum și link-uri către site-uri jihadiste; de
asemenea, el a arătat prietenilor o filmare cu o decapitare executată de SI. Unchiul său din
Tunisia crede că Lahouaiej-Bouhlel a fost recent îndoctrinat de către un algerian din Nisa,
membru al Statului Islamic.
Lahouaiej-Bouhlel a planificat atacul cu ajutorul unor complici dintre care un rol
aparte l-ar fi jucat un cetățean tunisian cu care a purtat 1278 de conversații telefonice, între
iulie 2015 și iulie 2016. Mai mult, acesta i-ar fi trimis acestuia următorul mesaj pe
Facebook, în luna aprilie 2016: "încarcă camionul cu 2.000 de tone ... eliberează frânele
prietene și eu mă voi uita".241
Îngriorător este și faptul că un sondaj efectuat în perioada 27-29 iulie 2016 si
publicat in cotidianul Le Monde, arata ca 45% dintre catolicii practicanti din Franta cred ca
Islamul reprezinta o amenintare, în vreme ce 55% consideră ca prezenta unei comunitati
musulmane in Franta este mai degraba o amenintare pentru identitatea Franței. Astfel,
55% dintre respondenti sunt impotriva construirii de moschei, iar 67% se opun portului
valului islamic in scolile publice. Sondajul a fost publicat in plina dezbatere pe tema
reorganizarii Islamului in Franta, dupa atentatele teroriste care au zguduit Franța în 2015 și
2016.242
În acest sens menționăm și că primarul orasului Cannes a anuntat intezicerea
accesului pe plaja si inotul pentru persoanele care nu au tinuta pentru plaja care sa
respecte bunele obiceiuri si secularismul, cu referire la costumele de baie de tip "burkini" ,
decizie justificată de necesitatea preveniri unor incidente care ar putea pericliteze ordinea
publica (multimi, incaierari). În acest sens este de menționat și că un parc acvatic din
Marsilia a anulat un eveniment planificat pentru femei de religie musulmana care ar fi
purtat burkini. Deși o instanță judecătorească a declarat că o astfel de decizie este în afara
legii, o parte dintre edilii locali din Fanța au declarat că nu vor renunța la decizia luată.243
La începutul lunii mai 2013, autorităţile din Belgia au reţinut şase persoane
implicate în recrutarea de tineri musulmani care să se alăture grupărilor jihadiste care lupta
împotriva lui Bashar al-Assad, cei în cauză făcând parte dintr-o grupare fundamentalist
islamică intitulată Sharia4Belgium. Ca atare, adepți ai Sharia4Belgium, au fost printre primii
europeni care au plecat în Siria reușind să ocupe, în prezent, poziţii importante în
structurile de comandă ale Daesh.244
240 Attack on Nice: Who was Mohamed Lahouaiej-Bouhlel? 19 August 2016,
http://www.bbc.com/news/world-europe-36801763
241 http://www.bbc.com/news/world-europe-36859312
242 Franta: Aproape jumatate dintre catolicii practicanti vad in Islam o amenintare (sondaj), www.hotnews.ro,
13 august 2016
243 Rat, Gabriela; Costumele de baie de tip "burkini", interzise pe plajele din Cannes, www.hotnews.ro, 12
august 2016
244http://www.humo.be/actua/362589/hicham-chaib-de-antwerpse-jihadist-die-met-nieuwe-aanslagen-dreigt-
hoe-een-lachende-bakker-het-gezicht-van-de-is-terreur-werd/ 27.03.2016
 Abdelhamid Abaaoud sau Abou Omar al-Baljiki, considerat de către anchetatorii
francezi și belgieni organizatorul atentatelor teroriste din 13 noiembrie 2015, de la Paris,
soldate cu 129 de morți și 352 de răniți, revendicate de Daesh, s-a nascut pe 8 aprilie
1987, in cartierul Molenbeek din Bruxelles, care este locuit de o comunitate însemnată de
imigranți marocani. Bunicul său a emigrat în Belgia ca să lucreze în minerit, iar tatăl său a
deschis un magazin de îmbrăcăminte în Molenbeek. Abaaoud a urmat studiile la o școală
catolică din Bruxelles, la vârsta de 12 ani, fiind exmatriculat după doar un an, din cauza
comportamentului necivilizat și a rezultatelor școlare slabe.245
În adolescență a făcut parte dintr-o bandă de mici infractori, inclusiv frații Brahim și
Salah Abdeslam, o parte dintre aceștia devenindu-i ulterior complici în comiterea
atentatelor teroriste de la Paris. Astfel, în anul 2006, la vârsta de 19 ani, Abaaoud este
condamnat pentru tăinuire de bunuri furate, iar trei ani mai târziu pentru acte de violență și
opunere la reținerea de către de poliție. În decembrie 2010, Abaaoud împreună cu Salah
Abdeslam sunt arestați pentru încercarea de a pătrunde într-un garaj, fiind condamnați
pentru furt, dar cu suspendarea pedepsei. În 2011 este din nou condamnat la 18 luni
pentru furt si violență, iar în 2012 pentru lovirea unei persoane, faptă pentru care este
încarcerat.246
La eliberarea din închisoare, în septembrie 2012, Abaaoud intră în legătură cu
cetățeanul marocan Khalid Zerkani, un veteran al războiului din Afganistan, care oferea
sume de bani celor pe care-i recruta pentru a se deplasa în Siria. Khalid Zerkani a fost
arestat în 2013 fiind considerat responsabil pentru trimiterea a cel puțin 20 de tineri
musulmani în Siria, inclusiv pe Abaaoud, care a plecat pentru prima dată în Siria, împreună
cu alți șase tineri musulmani din Belgia, în martie 2013, unde se alătură Daesh, apărând
într-un clip video în timp ce conducea o dubă care transporta cadavre mutilate la o groapă
comună.
În ianuarie 2014, Abaaoud pleacă din nou în Siria, împreună cu fratele său Younes,
în vârstă de 13 ani, considerat cel mai tânăr european care s-a deplasat în Siria.
Abdelhamid Abaaoud s-ar fi aflat în perioada aprilie-iunie 2014 în Raqqa, apoi în Tabka,
în Deir ez Zor şi în cele din urmă în Kobani. Abaaoud este suspect și de implicare în
atentatul terorist dejucat, care a avut loc la bordul unui TGV pe ruta Amsterdam-Paris,
via Bruxelles, din august 2015, precum și de organizarea unui alt atentat terorist în
orașul belgian Verviers, în 15 ianuarie 2015, care a fost prevenit de autoritățile belgiene. 247
Salah Abdeslam este născut la 15 septembrie 1989, în Bruxelles, Belgia. Părinții săi
sunt imigranți din Maroc, stabiliți în Belgia din anii 1960. Un prieten din copilarie a precizat
că lui Abdeslam ii placea fotbalul si motocicletele. Abdeslam a fost angajat ca si mecanic
auto, din septembrie 2009 până în ianuarie 2011, când a fost concediat, aparent din cauza
absențelor sale repetate, cauza reală însă a fost condamnarea sa la o lună la închisoare.
Din decembrie 2013, Abdeslam a fost managerul unui bar din Molenbeek, unde cei mai
multi clienți erau de origine maghrebiană, barul fiind închis de către autoritățile belgiene,
care au descoperit că acolo se foloseau substanțe halucinogene. Abdeslam este

245 Abdelhamid Abaaoud: what we know about the Paris attacks 'mastermind',
https://www.theguardian.com/world/2015/nov/16/abdelhamid-abaaoud-suspected-mastermind-of-paris-terror-
attacks
246 Jon Stone; Paris attacks ringleader Abdelhamid Abaaoud 'visited UK over the summer', intelligence
agencies believe, 26 December 2015, http://www.independent.co.uk/news/world/europe/paris-attacks-
ringleader-abdelhamid-abaaoud-visited-uk-over-the-summer-intelligence-agencies-believe-a6786381.html
247 Paris attacks: Who was Abdelhamid Abaaoud?, 19 November 2015, http://www.bbc.com/news/world-
europe-34835046
condamnat pentru furt în februarie 2014, iar în februarie 2015 este arestat de poliț ia
olandeză și acuzat pentru posesie de canabis. 248
În 27 martie 2016, prin intermediul unui videoclip propagandistic, Hicham Chaib (fiul
unei familii marocane stabilite în Belgia) revendică, în numele Daesh, atacurile teroriste de
la Bruxelles, din 22 martie 2016, ameninţând că „ce s-a întâmplat în Belgia a fost doar
începutul”.249
La finalul înregistrării, Hicham Chaib (care a abandonat şcoala şi „a început să
rătăcească pe străzile oraşului Borgerhout”, context în care au fost sesizate şi „pornirile
sale criminale”) execută cu sânge rece un prizonier amenințând că: “Ne luptam cu cruciaţii.
O să implantăm teroare în inimile lor... V-am avertizat şi înainte şi nu aţi învăţat nimic din
atacurile de la Paris. Aşa cum voi ne ucideţi nouă copiii, aşa o să-i ucidem şi noi pe copiii
voştri. Aşa cum voi ne lăsaţi femeile văduve, aşa o să le lăsăm şi noi pe ale voastre. O să
vă ucidem oamenii rând pe rând".250
De menționat că jihadistul se află la comanda „Hisba”, poliția religioasă a Daesh,
care se ocupă cu execuţiile prin decapitare, omorâre cu pietre şi crucificări. 251 Datorită
contului său de Facebook, unde a încărcat numeroase materiale video de propagandă ale
Daesh, Hicham Chaib este considerat responsabil pentru numărul cel mai mare de tineri
musulmani din Belgia care s-au alăturat Daesh.252
Nu este de mirare acest lucru deoarece Hicham Chaib era binecunoscut tinerilor
musulmani din Belgia, înainte de plecarea sa în Siria apărând deseori în public ca gardă de
corp a lui Fuad Belkacem, liderul Sharia4Belgium.
Marea Britanie. Nici un stat european nu i-a tratat pe adepţii grupărilor fundamentalist
islamice cu mai multă toleranţă, în comparaţie cu Marea Britanie. Mulţi analişti considerau că
acest „pact faustian” ar fi protejat Marea Britanie de un atac terorist sângeros. 253
În prezent însă, Marea Britanie reprezintă un punct central pentru terorismul de sorginte
fundamentalist islamică din Europa şi un teritoriu fertil pentru grupările fundamentalist
islamice, aflate în căutare de noi recruţi, dornici să lupte în „războiul sfânt”, aceste grupări
reuşind să „radicalizeze tineri britanici” pentru a comite atentate teroriste, avertizează un
raport al Europol.254
În ajunul atentatelor teroriste de la Londra, din 7 iulie 2005, un musulman afirma, pe un
forum on-line din Marea Britanie, că „musulmanii progresişti (a se citi grupările fundamentalist
islamice) sunt fraţi şi surori care vor să se sacrifice în numele credinţei (Aqeedah), pentru a
restabili pacea în lume şi a stopa influenţa nocivă a Occidentului”. Prin apelul menţionat se
proclama că “Jihad-ul este o obligaţie a tuturor musulmanilor împotriva infidelilor”.255
Cei patru tineri musulmani care au detonat dispozitivele explozive în mijloacele de
248 Paris attacks: Salah Abdeslam stays silent in French court, 20 May 2016,
http://www.bbc.com/news/world-europe-36340739
249www.lesoir.be/1163774/article/actualite/belgique/2016-03-27/attentats-bruxelles-un-anversois-revendique-
attaques-dans-une-video , „VRT News”, „De Standaard”/ 27.03.2016
250Julien Collignon; Qui est Hicham Chaib, cet Anversois qui revendique les attentats?
http://www.7sur7.be/7s7/fr/32684/Menaces-terroristes-en-Belgique/article/detail/2659149/2016/03/27/Qui-est-
Hicham-Chaib-cet-Anversois-qui-revendique-les-attentats.dhtml/ 27.03.2016
251 Wie is de Antwerpse aanslagopeiser Hicham Chaib?, http://www.humo.be 27.03.2016
252http://www.dailymail.co.uk/news/article-3112378/Pictured-feared-policeman-world-Jihadi-charge-religious-
police-ISIS-capital-countless-beheadings-crucifixions-amputations.html/ 08.06.2015
http://www.dailystar.co.uk/news/latest-news/446895/ISIS-killer-Hicham-Chaib-Hisbah-Raqqa/ 08.06.2015
253 Zuber, Helene; Windfuhr, Volkhard: The Second Front, July 18, 2005, www.spiegel.de
254 Josan, Simona: Marea Britanie este punctul central al terorismului islamic din Europa, avertizează
Europol, Mediafax, 18.05.2008.
255 Spencer, Robert: The London Bombings and the Struggle for Islam’s Soul , July 8, 2005,
www.FrontPageMagazine.com
transport în comun din Londra nu au vrut doar să ascundă bombele sub scaunele pe care s-au
aşezat ci au vrut să moară împreună cu victimele lor. Este deja o realitate tristă că tineri
musulmani care împărtăşesc convingerile celor patru atentatori din Londra să se afle şi în Paris,
Buruxelles sau Munchen. Şi majoritatea acestora nu se simt acasă în societatea europeană.
Aceştia reprezintă a II-a generaţie de musulmani, care au crescut şi au trăit în Europa. Nu au fost
niciodată într-o tabără de pregătire a unei grupări teroriste, nu au luptat în Irak, Siria sau pe alte
fronturi jihadiste.
În urma atentatelor teroriste din Europa un adevăr cutremurător devine din ce în ce mai
evident: ameninţarea teroristă nu provine din şcolile religioase (madrassas) din statele
musulmane, ci este reprezentată de cetăţenii de religie islamică din statele occidentale. De
exemplu, Richard Reid, care a încercat, în anul 2001, să arunce în aer un avion care circula
între Paris şi Miami, este cetăţean britanic. La fel este şi Saajid Badat, care a pledat vinovat
în procesul care i-a fost intentat la Londra sub acuzaţia de tentativă de a arunca în aer un
avion care efectua o cursă transatlantică, la sfârşitul anului 2001. Ahmed Omar Sheik, care
a orchestrat răpirea şi uciderea lui Daniel Pearl, reporter la Wall Street Journal, în
Pakistan, în anul 2002, este tot cetăţean britanic.
Sunt maeştri ai simbolismului - a se vedea sincronizarea imaginilor cu victimele atentatelor
de la Londra (navetişti însângeraţi, cu hainele sfâşiate) cu summitul G8 de la Edinburgh (la
care participau liderii occidentali, îmbrăcaţi la costume). 256
Trebuie menţionat că mulţi dintre musulmanii britanici sunt tineri şi neintegraţi în societate,
prin urmare, vulnerabili să devină extremişti. Mai precis, aproximativ o treime dintre musulmanii
din Marea Britanie au vârsta sub 16 ani iar rata şomajului în rândul musulmanilor britanici este
cu 10% mai mare decât media naţională. În categoria musulmanilor cu vârsta cuprinsă
între 16 şi 24 de ani, rata şomajului este de 22%.
Conform lui David Capitanchik, expert în terorism: „Marea Britanie se confruntă cu o
ameninţare sporită din partea grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică, în mare
parte din cauză că avem un număr atât de mare de imigranţi, vulnerabili ideologiei
fundamentalist islamice. Plătim preţul pentru azilul politic oferit indivizilor care sunt cercetaţi
pentru infracţiuni legate de terorism în propriile ţări”. 257
Aşadar nu este surprinzător că sondajele efectuate în cadrul comunităţii musulmane
din Marea Britanie indică existenţa unui sentiment de furie împotriva Occidentului. Opt din zece
musulmani consideră că războiul împotriva terorismului este, de fapt, un război împotriva
religiei islamice.258
Majoritatea musulmanilor percep un conflict între identitatea britanică şi cea
musulmanǎ, douǎ sondaje diferite indicând cǎ numai o micǎ proporţie a musulmanilor
chestionaţi s-au identificat mai întâi drept englezi (între 7%-12%). Sondajele diferă însă
foarte mult în privinţa procentului celor care se identificǎ mai întâi prin religie (46%-81%).
27% percep un conflict între loialitatea faţǎ de fraţii lor musulmani şi cea faţǎ de Marea
Britanie. Dintre cei care au afirmat că dispreţuiesc civilizaţia occidentală şi au fost de
părere cǎ musulmanii trebuie sǎ „să lupte pentru distrugerea acesteia”, 32% au fost de părere
cǎ acest demers trebuie realizat prin mijloace non-violente, iar 7% au considerat cǎ acest
deziderat poate fi atins chiar şi prin mijloace violente.

256 Cohen, Roger: Globalist: Terorism, all too easily, finds favorable terrain, International Herald Tribune, July
9, 2005, www.iht.com
257 Josan, Simona: Marea Britanie este punctul central al terorismului islamic din Europa, avertizează
Europol, Mediafax, 18.05.2008.
258 Borger, Julian: Poll shows Muslims in Britain are the most Anti-western in Europe, The Guardian, June
23, 2006, www.guardian.co.uk
Pipes, Daniel:Trouble in Londonistan, New York Sun, July 11, 2006.
 Un aspect şi mai îngrijorător este că, deşi arderea steagurilor daneze în faţa
ambasadei acestui stat din Londra, de către musulmanii din Marea Britanie, ca semn de
protest faţă de publicarea caricaturilor cu profetul Mohamed, au părut să fie izbucniri
spontane de furie, investigaţiile efectuate de The Guardian au arătat contrariul. Astfel, un rol
cheie în organizarea acestor demonstraţii l-a jucat „Al-Ghurabaa” o grupare fundamentalist
islamică implicată, în mod repetat, în acţiuni violente.
„Al-Ghurabaa”, care şi-a asumat responsabilitatea pentru acţiunile de protest, este
descendenta „Al-Muhajiroun”, grupare fundamentalist islamică despre care se credea că s-ar fi
desfiinţat şi care a fost fondată de Omar Bakri Mohamed, fost membru al Partidului Eliberării
Islamice (Hizb-ut al-Tahrir), expulzat din Marea Britanie, în anul 2005. Membrii şi simpatizanţii
„Al-Ghurabaa”, la fel cei ai „Al-Muhajiroun”, salută public, pe site-ul său, uciderea oricărui
individ care-l insultă pe profetul Mohamed.
În anul 2005, Ali Hussain, un reporter acoperit, a oferit o mostră a gândirii membrilor „Al-
Ghurabaa”, după ce a petrecut câteva săptămâni cu aceştia. Mulţi dintre aceştia erau tineri
musulmani din Bangladesh, care locuiau în apartamente sociale din cartierul londonez East
End. Unii dintre ei mai erau la şcoală, în vreme ce alţii trăiau din ajutor social. Chestionaţi de ce
nu-şi caută un loc de muncă, unul dintre aceştia a afirmat că dacă munceşti contribui la
bunăstarea „infidelilor” (kuffr). Ali Hussain i-a înregistrat pe membrii „Al-Ghurabaa” în timp ce
aceştia îi descriau pe atentatorii de la Londra, din 7 iulie 2005, ca pe „cei patru fantastici” şi
când le spuneau tinerilor simpatizanţi că victimele acestora nu sunt inocente deoarece nu trăiau
după preceptele religiei islamice.259
În acest context menţionăm şi un raport întocmit de Royal Unites Services Institute
(RUSI), în care se afirmă că Marea Britanie şi-ar putea reduce vulnerabilitatea faţă de
ameninţarea terorismului de sorginte fundamentalist islamică dacă ar împiedica „ghetto-
izarea” comunităţii musulmane.
Gwyn Prins, unul dintre autorii raportului citat, consideră că factorii de decizie din Marea
Britanie se înşeală dacă cred că prin dezvoltarea acestor comunităţi izolate, teren fertil pentru
promotorii fundamentalismului islamic, promovează umanismul şi multiculturalismul: „societatea
britanică trebuie să respecte şi să permită practicarea credinţelor religioase ale imigranţilor,
în conformitate cu prevederile legale, dar nu trebuie să le permită acestora să trăiască în
comunităţi izolate, în care sunt conectaţi mai degrabă la valorile culturale din ţara lor de
origine decât la cele din Marea Britanie”.260
Conştient de pericolul radicalizării musulmanilor din Marea Britanie, fostul prim-
ministru David Cameron a pledat şi a reuşit să impună înăsprirea strategiei de combatere a
terorismului şi a abordării instituţionale faţă de tradiţiile islamice care nu reflectă „valorile
britanice”. Strategia guvernamentală de combatere a terorismului, dată publicităţii în luna
iunie 2011 de către Theresa May, fostul ministrul britanic de interne, redefineşte extremiştii
ca fiind acele persoane care împărtăşesc principii „nebritanice”, fiind vizate mai ales
colegiile britanice, deoarece se consideră că acestea au devenit un teren propice pentru
educarea tinerilor islamişti.
Theresa May declara, la acea dată, că universităţile britanice nu iau în serios
problema radicalizării şi că musulmanilor extremişti le este prea uşor să formeze celule
jihadiste în campusuri „fără ca cineva să aibă ştiinţă”. Theresa May a mai precizat că
guvernul britanic va tăia fondurile pentru orice fundaţie islamică ce împărtăşeşte principii

259 Cobain, Ian; Fielding Nick; Cowan, Rosie: Reborn Extremist Sect Had KeyRrole in London Protest, The
Guardian, February 11, 2006, www.guardian.co.uk
260 *** Marea Britanie, vulnerabilă în faţa islamiştilor, Lumea, nr. 6 (183), 2008.
extremiste şi a stabilit „valorile britanice” care trebuie împărtăşite de cele care doresc
susţinere financiară.261
Pe aceste celule jihadiste se baza şi Osama bin Laden, care plănuia ca al-Qaīda să
atace, în anul 2009, de Paşti, zone comerciale din Manchester, potrivit documentelor
confiscate de forţele speciale americane, în urma raidului din 2 mai 2011, în Abbottabad,
Pakistan. Complotul terorist, dejucat în momentul în care Poliţia britanică a arestat mai
mulţi suspecţi, viza centrul comercial Arndale, unde teroriştii sperau să ucidă persoanele
care îl vizitau în timpul vacanţei de Paşti. La acea dată, poliţia britanică a arestat 12
bărbaţi, 11 pakistanezi şi un britanic, dar a fost nevoită să îi elibereze din cauza lipsei de
dovezi împotriva lor.262
În acest context, este de menţionat şi complotul terorist dejucat, în 21 decembrie
2010, de poliţia britanică, fiind arestaţi 12 suspecţi (unii dintre aceştia originari din
Bangladesh) din patru oraşe britanice (Londra, Cardiff, Stocke-on-Trent şi Birmingham).
Oficialii britanici au declarat că suspecţii vizau comiterea unor atentate teroriste asupra
unor spaţii publice (spaţii comerciale, staţii de metrou sau aeroporturi), instituţii cu valoare
de simbol ale Marii Britanii (clădirea Parlamentului britanic) şi chiar a Ambasadei Statelor
Unite ale Americii din Londra.263
Astfel, Rajib Karim, unul dintre suspecţii de terorism reţinuţi, fost informatician al
companiei de transport aerian British Airways, a recunoscut, în 31 ianuarie 2011, prima zi a
procesului intentat împotriva sa, că a participat, în mod voluntar, la tabere de antrenament
ale unor celule teroriste şi că a incitat şi alte persoane să facă acest lucru, a participat la
producerea şi distribuirea unei înregistrări video în scopul derulării unor acţiuni de
prozelitism în favoarea Jamat Mujahideen Bangladesh (grupare de factură fundamentalist
islamică interzisă în Marea Britanie) şi a finanţat terorişti din Yemen, transferând fonduri în
scopuri teroriste.264
De asemenea, Rajib Karim a recunoscut că, în intervalul 2009-2010, s-a aflat în
legătură cu clericul Anwar al-Awlaqi, prin intermediul unui software criptat. În conţinutul
unui mesaj, presupus a fi transmis de al-Awlaqi, acesta afirma că „SUA constituie
prioritatea noastră. Orice operaţiune pe spaţiul american, chiar la o scară mai mică
comparativ cu ceea ce putem realiza în Marea Britanie, va reprezenta alegerea noastră”.
Conform rechizitoriului întocmit de autorităţile britanice, când a aflat că Rajib Karim
lucrează la British Airways, al-Awlaqi s-a interesat de atribuţiile acestuia la locul de muncă
şi referitor la posibilitatea extinderii accesului lui Rajib la sistemele informatice ale
companiei aeriene menţionate.265
De menţionat și faptul că nouă dintre suspecţii arestaţi în 20 decembrie 2010, în mai
multe oraşe din Marea Britanie, au fost inculpaţi pentru complot în vederea provocării de
explozii în Marea Britanie care ar fi fost „de natură, probabil, să pună în pericol viaţa sau să
provoace pagube importante asupra bunurilor”, între 1 octombrie şi 20 noiembrie 2010. 266

261 Curtis, Polly: David Cameron to target Islamists who hold 'un-British' beliefs, 06.06.2011
www.guardian.co.uk
262 Enache, Iuliana: Ossama ben Laden a conceput complotul terorist dejucat în Marea Britanie în aprilie
2009, Mediafax, 22.05.2011
263 *** 12 men arrested in suspected UK terrorism plot, The Associated Press, December 20, 2010
264 Bojan, Ioana: Un fost angajat al 'British Airways' recunoaşte trei acuzaţii de terorism, Mediafax,
01.02.2011
265 Camber, Rebecca: Islamic extremist landed job with British Airways 'in terror plot to blow up a flight to the
U.S.', February 2, 2011, www.dailymail.co.uk
266 Vidu, Valentin: Nouă persoane, inculpate pentru complot în vederea provocării de explozii, în Marea
Britanie, Mediafax, 27.12.2010
 Conform anchetatorilor britanici, inculpaţii au găsit instrucţiuni pentru fabricarea
bombelor în revista Inspire, aspect de natură a furniza indicii cu privire la presupusa
legătură între aceştia şi o campanie teroristă anti-occidentală, promovată de jihadiştii
yemeniţi, saudiţi sau de alte naţionalităţi, sub egida Al Qaīda din Peninsula Arabă.267
De menționat și plasarea Colegiului „Eton” şi hotelului „Ritz” pe o listă cu posibile
ţinte ale unor atentate cu bombă, descoperită asupra lui Fazul Abdullah Mohammed, şeful
al-Qaīda din Africa de Est şi organizatorul celor două atacuri teroriste asupra Ambasadelor
SUA din Kenia şi Tanzania, din anul 1998, după ce a fost împuşcat mortal în Mogadiscio,
capitala Somaliei. În acest sens, Jonathan Evans, fostul director al MI5, avertiza că există
cetăţeni britanici care se antrenează în tabere teroriste din Somalia. 268
Activismul grupărilor islamiste din Marea Britanie nu se opreşte însă aici! Mesaje
postate pe mai multe forumuri jihadiste îi incita pe cei care le accesau să se „infiltreze în
forumurile britanice, pe Facebook şi Twitter”.269
Potrivit raportului serviciilor secrete italiene din anul 2010, Italia era din ce în ce mai
expusă fenomenului terorist de sorginte jihadistă, „atât ca bază logistică şi de recrutare
pentru extremişti, cât şi ca potenţial teatru de planificare de acţiuni ofensive împotriva unor
obiective instituţionale şi simbolice, locuri publice şi persoane acuzate că sunt duşmanii
islamului”. Conform raportului menţionat, există „indicii” privind sosirea sau revenirea în
Italia a unor „extremişti cu experienţă jihadistă, dobândită în zone de conflict sau antrenaţi
în regiunea afgano-pakistaneză”.
Serviciile secrete italiene considerau că ameninţarea la adresa Italiei venea atât din
partea unor grupări teroriste active în străinătate, cât şi a unor musulmani radicalizaţi,
prezenţi pe teritoriul italian, aşa-numiţii „self starters”, care reprezintă o „necunoscută
deosebit de insidioasă”: “Este vorba despre persoane care se radicalizează în mod
imprevizibil, la finalul unui parcurs solitar şi invizibil. Mediile cele mai expuse răspândirii
ideologiei jihadiste sunt centrele de întâlnire, în special din nordul Italiei, precum şi
închisorile, unde veteranii jihadişti ar putea recruta tineri musulmani arestaţi pentru
infracţiuni de drept comun”.270
De aceiaşi părere era şi Franco Frattini, ministru de Externe al Italiei în acea perioadă:
„Italia continuă să fie o zonă privilegiată pentru înfiinţarea de baze logistice de către
extremiştii islamişti”, iar „în spatele moscheilor continuă să opereze predicatori ai urii şi chiar
instructori pentru terorişti. De aceea este necesară o strategie detaliată de monitorizare a
moscheilor”.271
O dovadă în acest sens este operaţiunea antiteroristă, desfăşurată în 21 iulie 2007, la
domiciliul imamului moscheii din Ponte Felcino, prilej cu care au fost confiscate zeci de
flacoane care conţineau substanţe chimice „extrem de toxice”, a căror combinare cu „alte
elemente uşor de achiziţionat ar fi permis fabricarea unor bombe”. Conform declaraţiilor lui
Carlo De Stefano, directorul Biroului central de investigaţii generale şi operaţiuni speciale,
descoperirea acestor substanţe confirmă funcţionarea, în cadrul moscheii din Ponte Felcino, a
unui „centru de pregătire para-militară a unor militanţi jihadişti”. 272
În acelaşi registru se înscrie şi acţiunea forţelor de ordine din Brescia care au arestat
şase cetăţeni marocani, membri ai mişcării fundamentaliste islamice Al Adl Wal Ihssane,

267 Herridge, Catherine: Awlaki Allegedly Tied to British Terror Plot, December 28, 2010, www.foxnews.com
268 Hughes, Simon: Al Qaīda’s Eton and Ritz Plots, 16.06.2011, www.thesun.co.uk.
269 Bojan, Ioana: Adepţii Jihadului, îndemnaţi să profite de violenţele urbane
din Marea Britanie, Mediafax, 11.08.2011
270 *** Allarme degli 007: rischio terrorismo, 25.02.2011, www.lastampa.it
271 *** Frattini: "A ottobre mappa moschee", 22.07.2007, www.tgcom.mediaset.it
272 Haver, Flavio: Terrorismo, nel mirino Fiumicino e Milano, 23.07.2007, www.corriere.it
acuzaţi de constituirea unui grup care avea ca scop incitarea la discriminare şi ură rasială
şi religioasă, la violenţă şi la Jihad împotriva creştinilor şi evreilor.273
În ceea ce-l priveşte pe cetăţeanul tunisian Ben Mabrouk Adel care plănuise un
atentat împotriva Domului din Milano, acesta a fost expulzat de autorităţile italiene în
Tunisia. Ben Mabrouk a ajuns în Italia în 2009, după o perioadă petrecută în închisoarea
de la Guantanamo Bay, unde se alăturase unui nucleu jihadist din Milano, care plănuia să
arunce în aer Domul din Milano, cu ajutorul unei maşini-capcană. 274
În era post Osama bin Laden, Catedrala Sfântul Nicolae din Bari se număra printre
obiectivele indicate de serviciile secrete italiene ca posibile ţinte ale jihadiştilor, ca reacţie
faţă de uciderea fostului lideru al-Qaīda.275
În ceea ce privește campania jihadistă derulată de Daesh, menționăm moartea
cetățeanului italian Giuliano Delnevo, pe data de 18 iunie 2013, care era angrenat în
violențele armate din Siria. Delnevo se convertise la religia islamică în 2008, își schimbase
numele în Ibrahim și se afla în Siria de aproape un an. 276
Un alt exemplu este cetățeanul marocan Anas el Abboubi, care locuia în Brescia,
din 1999, membru declarat al grupării fundamentalist islamice Sharia4Belgium și care
dorea crearea unei rețele on-line asemănătoare în Italia. Cu toate că a fost urmărit de
serviciile de informații italiene, acesta a reușit să fugă în Siria, cu ajutorul unei rețele de
migrație ilegale albaneze.277
În luna august 2016, am asistat la expulzarea cetateanului tunisian Bilel Chiahoui,
care posta mesaje pe retelele de socializare in care ii felicita pe autorii atacurilor jihadiste
in Europa si in care mentiona ca va comite un atentat la Turnul din Pisa. De menționat în
acest context că, pe fondul comiterii atentatelor teroriste din Franța și Belgia, și alți
presupusi jihadisti au fost expulzati din Italia. 278
În Spania, musulmanii marocani, inclusiv câţiva suspecţi de participare la organizarea
atentatelor teroriste din Madrid, în 11 martie 2004, au preluat controlul asupra unei aripi dintr-
o închisoare spaniolă. De acolo transmiteau, pe calea undelor, rugăciuni musulmane şi au
afişat pe pereţi portretele lui Osama bin Laden.
Curentul fundamentalist islamic care se înregistrează în Spania nu este de ignorat,
doar în anul 2010 fiind organizate zece congrese ale mişcării salafiste, printre ai cărui
susţinători se aflau şi autorii atentatelor teroriste din 11 martie 2004 din Madrid. Ca atare
nu este de mirare că, potrivit telegramelor publicate de WikiLeaks, guvernul spaniol a
furnizat Ambasadei SUA la Madrid, în 2004, o listă cu 87 de adepţi ai fundamentalismului
islamic „suspectaţi de posibile legături cu reţele teroriste din Spania”, printre care figurau şi
cinci persoane de origine spaniolă.279
Această creştere a activităţilor de prozelitism fundamentalist islamic, comparativ cu
anul 2008, când a avut loc un singur congres al acestei mişcări în Spania, accentuează
temerile oficialilor din domeniul combaterii terorismului, evidenţiindu-se posibilitatea ca

273 *** Terrorismo: arrestati a brescia 6 militanti gruppo islamico, 25.02.2011, www.repubblica.it
274 *** Terrorismo, tentò di far saltare in aria il Duomo: espulso dall'Italia il tunisino Ben Mabrouk, il Giornale,
20.04.2011, www.ilgiornale.it
275 Foschini, Giuliano: Allarme terrorismo per la Basilica “Gli integralisti possono colpire”, 10.05.2011,
www.repubblica.it
276 http://www.corriere.it/International/english/articoli/2013/06/19/syrian.shtml
277http://www.realinstitutoelcano.org/wps/portal/web/rielcano_en/contenido?
WCM_GLOBAL_CONTEXT=/elcano/elcano_in/zonas_in/international+terrorism/ari9-2014-vidino-
development-home-grown-jihadist-radicalisation-italy
278 Italia: Un tunisian care voia sa comita un atentat la Turnul din Pisa a fost expulzat, www.hotnews.ro, 13
august 2016
279 Jose, Maria Irujo: US targets Barcelona in anti-terrorist fight, 16.12.2010, www.elpais.com,
apelul lansat în urmă cu doi ani de Al Qaīda, care cerea muslmanilor să sprijine „ideologia
jihadistă” să fi găsit un tărâm fertil. Mai ales că, în încercarea Al Qa īda de a atrage noi
voluntari, un rol important este jucat de moschei, oficialii spanioli avertizând că 10% din
cele aproximativ 1000 de moschei existente în Spania lansează mesaje jihadiste, procent
considerat „foarte îngrijorător”.280
Îngrijorător este şi faptul că şase state musulmane oferă fonduri comunităţilor
islamice din Spania, de cele mai multe ori aceste fonduri ajungând în posesia organizaţiilor
islamiste. Conform unui raport al Centrului Naţional de Informaţii din Spania din anul 2011,
fondurile furnizate de Arabia Saudită, Qatar, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Libia şi mai
ales Maroc, musulmanilor din Spania, a căror comunitate a ajuns la 1,2 milioane de
membri, „au consecinţe negative pentru societate, stimulând apariţia ghetto-urilor, a
societăţilor paralele, tribunalelor şi poliţiilor islamice”. 281
De menţionat că printre cei mai activi jihadişti din Spania este cetăţeanul sirian de
origine spaniolă Imad Eddin Barakat, supranumit Abu Dahdah, cetăţean sirian de origine
spaniolă, unul dintre fondatorii grupării Al Qaīda din Spania, arestat în Madrid la scurt timp
după atacurile de la 11 septembrie 2001 şi condamnat la 12 ani de închisoare.
Potrivit unor documente ale Departamentului stat din SUA, citate de cotidianul
spaniol El Pais, numele lui Imad Eddin Barakat apare menţionat în dosarele mai multor
deţinuţi de la Guantanamo Bay, cu care acesta a păstrat legătura, care îl descriu ca fiind
membru al mişcării Takfir Wal Hirja, înfiinţate de Mohamed Atta, unul dintre teroriştii
sinucigaşi care au plănuit atacul de la 11 septembrie 2001. 282
La fel de îngrijorător este faptul că autorităţile spaniole au arestat un cetăţean
marocan în Insulele Canare, suspectat că ar recruta copii în vederea distribuirii de
materiale islamiste propagandistice. Conform ministerului de Interne din Spania, Imad El
Muahhid „avea legături cu membri ai organizaţiilor teroriste care ispăşesc în prezent
pedepse cu închisoarea în Maroc”.283
Un caz similar este cel al cetăţeanului marocan Abdellatif Aoulad Chiba care a fost
arestat în localitatea La Linea de la Concepcion, în sudul Spaniei, fiind suspectat de
îndoctrinare şi formare de terorişti prin intermediul internetului. Abdellatif Aoulad Chiba este
suspectat de „legături cu organizaţia teroristă Al Qaīda din Maghrebul Islamic”, fiind
identificat ca administrator al unui „forum jihadist cu conţinut radical, dedicat distribuirii şi
difuzării publice a unor comunicate şi produse mediatice elaborate de principalele
organizaţii teroriste islamiste şi liderii lor”.284
Abdellatif Aoulad Chiba a fost încarcerat pentru că intenţiona să otrăvească rezerve
de apă potabilă în Spania, textele publicate de acesta pe mai multe site-uri jihadiste
exprimând, în mod clar şi explicit, dorinţa sa de a comite un atentat împotriva
„necredincioşilor” prin otrăvirea rezervelor de apă destinate consumului. Potrivit deciziei
judecătoreşti, atentatele teroriste ar fi urmat să vizeze rezervoare care furnizează apă
pentru campinguri sau complexuri turistice. 285

280 *** Islam in Spain : Euro-Islam: News and Analysis on Islam in Europe , 8 Mar 2010, www.euro-islam.info
281 Cembrero, Ignacio: El CNI alerta de que seis países musulmanes financian al islamismo, 01.08.2011,
www.elpais.com
282 Irujo, Jose Maria: El jefe de Al Qaīda en España pertenece a una secta radical, 06.06.2011,
www.elpais.com
283 Drăghici, Mihai: Un marocan suspectat de activităţi teroriste a fost arestat în Spania, Mediafax,
02.06.2011
284 Siţa, Pepa: Spania: Arestarea unui marocan suspectat că ar recruta pentru Al-Qaīda, Agerpres,
17.08.2011
285 Gheorghe, Victor: Cetăţean marocan arestat pentru îndoctrinare şi formare de terorişti în beneficiul reţelei
Al-Qaīda, România Actualităţi, 20.08.2011
 În Germania, patronul unui bordel din Cologne a fost forţat să acopere steagurile
Arabiei Saudite şi Iranului (expuse pe un panou publicitar pe care erau postate statele
participante la Campionatul mondial de fotbal din 2006), după ce câţiva musulmani furioşi au
ameninţat că vor recurge la acţiuni violente. Steagurile din Arabia Saudită şi din Iran au fost
acoperite cu vopsea neagră: „Unii musulmani s-au înfierbântat şi ne-au cerut să renunţăm la
steaguri. La început, păreau afectaţi dar apoi au devenit ameninţători. Nu vroiau ca aceste
steaguri să fie asociate cu activitatea bordelului, argumentând că le sunt rănite sentimentele
religioase”, conform unuia dintre muncitorii care au lucrat la panou.286
Germania reprezintă o posibilă ţintă a grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist
islamică. La finele lunii octombrie 2010, după descoperirea coletelor-capcană expediate
din Yemen cu destinaţia SUA, informaţiile obţinute de serviciile secrete occidentale indicau
că o celulă teroristă condusă de cetăţeanul pakistanez Mohammed Ilyas Kashmiri,
comandantul operaţional al Al Qaīda, care a participat la atentatul din Mumbai, din 2008 şi
din care ar mai făceau parte şi doi cetăţeni germani, de naţionalitate siriană, respectiv
marocană, ar fi intenționat să comită un atac sângeros în Germania.287
Potrivit lui Noman Benotman, Ilyas Kashmiri deţinea funcţia de comandant al Brigăzii
313 a al-Qaīda, însărcinată cu planificarea de operaţiuni în afara graniţelor Afganistanului
şi Pakistanului, mai ales în India şi alte state ale Asiei de Sud, pe de o parte şi în Europa,
pe de altă parte.288
În acest sens, conform revistei Focus, nivelul alertei teroriste a fost ridicat în Europa
din cauza interceptării, de către centrul britanic de interceptare Government
Communications Headquarters (GCHQ), a comunicaţiilor telefonice şi electronice a opt
germani şi doi britanici, aflaţi într-o zonă de la frontiera afgano-pakistaneză. Aceştia, în
timp ce comunicau cu persoane din Germania şi Marea Britanie, s-au referit la modalitatea
de a obţine arme şi materiale explozibile, precum şi la identificarea unor locuri sigure
pentru a se refugia înainte şi după comiterea unui atentat terorist.
Conform lui Thomas de Maiziere, ministrul german al Afacerilor Interne: „începând
cu mijlocul anului 2010, serviciile de securitate au remarcat o recrudescenţă a informaţiilor
potrivit cărora al-Qaīda intenţionează să comită atentate în SUA şi Europa (Germania şi
Franţa), precizând că informaţiile au fost obţinute dupa descoperirea, la finele lunii
octombrie 2010, a unor colete capcană expediate din Yemen cu destinaţia SUA. 289
În 17 noiembrie 2010, Germania a ridicat nivelul de securitate inclusiv în staţiile de
tren şi aeroporturi, ca urmare a unor informaţii potrivit cărora, pe 22 noiembrie 2010, ar
urma să sosească patru membri al-Qaīda, pentru a comite atentate în Germania şi Marea
Britanie. Germania afirma că reprezintă o posibilă ţintă a grupărilor teroriste de sorginte
fundamentalist islamică, în special din cauza participării sale cu trupe la războiul din
Afganistan.
Anul 2011 a venit să confirme aceste prognoze sumbre, ameninţarea teroristă
provenind însă din interiorul Germaniei şi nu din afara acesteia. Astfel, atentatul terorist de
pe aeroportul din Frankfurt, de la începutul lunii martie 2011, asupra unor soldaţi americani
care se întorceau de la baza Lakenheath din Anglia, comis de Arid Uka, musulman din
Kosovo care se pare că avea legături cu comunitatea salafită din Germania, a reprezentat
un prim semnal de îngrijorare pentru autorităţile germane. Deşi nu se cunoaşte dacă Arid

286 *** German brothel made to remove South Arabia, Iran flags, April 24, 2006, Reuters.
287 Wehner, Markus: Die Terroristen könnten schon da sein, Frankfurter Allgemeine Zeitung, 23.11.2010
288 Musharbash, Yassin: Saif al-Adel Back in Waziristan. A Top Terrorist Returns to Al-Qaida Fold,
26.10.2010 , www.spiegel.de.
289 Mihăilescu, Robert: Germania ridica nivelul de securitate, in urma unor informatii legate de posibile
atentate teroriste la finele lui noiembrie , 17 noiembrie 2010, www.hotnews.ro
Uka a avut legături cu reţele islamiste, existente pe teritoriul Germaniei, se pare că acesta
avea un vecin care luptase Pakistan.290
Din fericire, în cazul celulei teroriste din Dusseldorf, care planifica, sub coordonarea
lui Atiyah Abd Al-Rahman, comiterea unui atentat cu bombă cu fragmentaţie în această
regiune, autorităţile germane au reuşit să-i aresteze, în 29 aprilie 2011, pe cei trei membri
ai celulei, care erau cetăţeni germani de naţionalitate marocană. 291
Ca atare, nu este de mirare că, în cadrul Conferinţei Miniştrilor de Interne din
Germania din 2011, miniştrii de resort de la nivel federal şi de land au discutat despre
pericolul terorist tot mai mare pe care îl reprezintă ideologia salafită în Germania, Joachim
Hermann ministrul bavarez de Interne, avertizând cu această ocazie că salafismul ascunde
pericolul scoaterii la suprafaţă a unor terorişti care au crescut în Germania. 292
Potrivit declaraţiilor lui Boris Rhein, prin seminarele organizate pe tema religiei
islamice, salafiţii creează un teren fertil pentru terorismul islamist în Germania. 293
Boris Rhein afirmă că „salafiţii cer reîntoarcerea la o epocă de piatră a religiei
islamice şi doresc să transforme Germania într-un stat religios. Aceştia prezintă ca fiind
periculos tot ceea ce este occidental şi propovăduiesc ura, intoleranţa şi marginalizarea.
Unde dispare graniţa dintre salafiţi şi jihadişti? Ideologia salafită este un punct central
pentru cei care doresc să participe la aşa-numitul „război sfânt” putând pregăti calea către
terorismul de sorginte fundamentalist islamică.” Experţii apreciază că salafismul este
mişcarea islamistă cu cea mai rapidă răspândire din Germania numărul membrilor acesteia
fiind între 3000 şi 5000.294
Potrivit statisticilor autorităţilor federale, în Germania, aproximativ o treime dintre
islamiştii fanatici s-au născut în Germania, iar mai multe persoane cu un trecut migraţionist
deţin paşapoarte germane. Cei mai mulţi din restul suspecţilor de terorism au permise de
şedere în Germania şi provin din Turcia, Orientul Mijlociu sau Africa de Nord. De menţionat
că o parte dintre aceşti potenţiali terorişti au revenit în Germania după ce au fost instruiţi în
domeniul utilizării armelor şi explozibililor în tabere teroriste din zona frontierei afgano-
pakistaneze.295
În Waziristan acţiona şi o grupare teroristă numită Mujahedinii Talibani din
Germania, un instrument de propagandă înfiinţat de Mişcarea Islamică din Uzbekistan în
2009, ca dovadă a numărului mare de jihadişti germani care se antrenau şi comiteau
atentate teroriste în Waziristan, aspect confirmat şi de moartea lui Eric Breininger,
cunoscut şi sub numele de Abdul Ghafar al-Alamani, cetăţean german convertit la religia
islamică, ucis de către soldaţii pakistanezi, în 30 aprilie 2010, într-un schimb de focuri.
De menţionat că Abdul Ghafar Al-Alamani nu era primul membru al grupării
Mujahedinii Talibani din Germania ucis în Waziristan. Cuneyt Ciftci, un rezident turc din
Bavaria este primul german cunoscut ca atentator sinucigaş, ucis în vreme ce derula un
atac terorist împotriva trupelor americane, în martie 2008.
Un aspect important în acest sens îl reprezintă faptul că, deşi membrii „celulei din
Hamburg”, care au participat la organizarea şi comiterea atentatelor teroriste din 11
290 Pantucci, Raffaello: Picking Up Where the Red Army Faction Left Off: Tales from the German Jihad,
Terrorism Monitor, vol. IX, nr 14, 7 aprilie 2001
291 Von Rainer, Hermann: Exil, Untergrund oder Gefängnis , Frankfurter Allgemeine Zeitung, 30.04.2011,
www.faz.net.
292 Preuß, Roland: Deutscher Sicherheitsbericht zu Salafisten Stopp für Missionare der Intoleranz,
Suddeutsche Zeitung, 20.06.2011, www.sueddeutsche.de
293 *** Rhein: Salafisten gefährlichste Verfassungsfeinde, Frankfurter Allgemeine Zeitung, 01.06.201,
www.faz.net
294 Lutz, Martin: Minister warnt vor islamistischen Hasspredigern, 21.06.2011, www.welt.de
295 *** US-Taucher will Bin Ladens Leiche finden, Die Welt, 15.06.2011, www.welt.de
septembrie 2001, erau majoritatea studenţi arabi, veniţi în Germania la începutul anilor
1990, jihadismul în această ţară a debutat cu gruparea islamistă din Sauerland, în
momentul în care un număr mare de etnici turci şi kurzi au fost radicalizaţi într-o Germanie
care este ţara adoptivă a milioane de etnici turci.
O mărturie în acest sens este arestarea în Izmir, Turcia, a unui etnic turc rezident în
Germania, suspect de apartenenţă la gruparea islamistă din Sauerland, fiind căutat în ţara
sa adoptivă sub acuzaţia de terorism, în mai 2007 acesta deplasându-se din Germania în
Afganistan pentru a se alătura Uniunii Jihadului Islamic. 296
Potrivit raportului pe 2010 al Oficiului Federal german pentru Apărarea Constituţiei
(BfV), numărul jihadiştilor este în continuă creştere în Germania, la sfârşitul anului 2010
existând 29 de organizaţii islamiste active cu aproximativ 37.500 de membri. Aceasta
înseamnă o creştere cu 2.700 de persoane în ultimii 2 ani. Potrivit lui Heinz Fromm,
preşedintele BfV, până în prezent, aproape toţi teroriştii islamişti din Germania au fost
salafiţi sau aveau legături cu aceştia.297
Dacă acum câţiva ani erau doar 2 sau 3 imami salafiţi, astăzi sunt cu zecile, fapt
îngrijorător pentru că toţi musulmanii care s-au alăturat grupărilor afiliate al-Qaīda sau
Daesh au frecventat moscheile salafite Al-Nur din Berlin sau Al-Quds în Hamburg. 298
Din acest motiv, Hassan Dabbagh, alias Abu Alhussain, un imam din Leipzig, şi
Mohamed Benhsaid, alias Abu Jamal, un alt imam din Bonn, precum şi moscheea As-
Sunna din Elsdorf se aflau sub supravegherea autorităţilor germane. 299
De asemenea, deşi în luna august 2010 moscheea Taiba din Hamburg (cunoscută
drept moscheea atentatorilor sinucigaşi de la 11 septembrie 2001) a fost închisă de
autorităţile germane, se pare că islamiştii au găsit un nou punct de întâlnire, în Pinneberg
(localitate situată la 18 kilometri de Hamburg), aspect confirmat de Horst Eger, şeful
serviciului de informaţii interne din landul Schleswig-Holstein. 300
Îngrijorător pentru autorităţile germene este şi faptul că fundaţia musulmană
„Muhajirin Afghanistan” intenţionează să construiască o moschee în Hamburg care ar urma
să devină un centru de întâlniri pentru 35.000 de afgani într-o locaţie unde se află deja
moscheea „Ibrahim Khalil”, frecventată de simpatizanţi ai unor grupări islamiste, precum
„Hizb ut-Tahrir”, sau „Hezb-e-Islami”, care încearcă să recruteze susţinători. 301
Acest fapt este cu atât mai îngrijorător cu cât autorităţile germane au arestat, în luna
iulie 2011, la Kassel (landul Hessen), un presupus terorist, de origine afgană, care ar fi
recrutat membri şi susţinători pentru grupările teroriste al-Qaīda şi Mişcarea Islamică din
Uzbekistan. Potrivit investigatorilor, suspectul ar fi postat pe site-uri jihadiste, începând cu
luna iulie 2010, aproximativ 60 de texte şi înregistrări video în care elogia atentatele
teroriste, martiriul şi pe mujahedini, încercând să radicalizeze vizitatorii paginii de internet
şi să îi îndrume să comită acţiuni violente. 302
În acest menţionăm că acest caz nu este singular, în luna iunie 2011, un islamist
german de origine marocană, posta un mesaj intitulat „Fulgerul afgan”, revendicat de
Mişcarea Islamică din Uzbekistan, care conţinea ameninţări la adresa Germaniei şi prin
care li se cerea afganilor care trăiesc în Germania să participe la „războiul sfânt” din

296 Jost, Sebastian: Das Vermögen der Terroristen stammt oft aus Spenden, 02.09.2011, www.welt.de.
297 Flade, Florian: Wie deutsche Frauen für al-Qaida kämpfen, 05.07.2011, www.welt.de.
298 Pantucci, Raffaello: Terror-in-Germany: An Interview with Guido Steinberg, www.icsr.info
299 *** Islam-Unterricht gefährdet, Dezember 28, 2010, www.fr-online.de
300 *** Pinneberg neues Zentrum von Islamisten, 19.01.2011, www.welt.de
301 Von Hagen, Meyer: Harburg – Die gemeinsame Sprache soll Vorurteile abbauen, Brücken zwischen den
Religionen schlagen, 31.03.2011, www.bild.de
302 *** Polizei nimmt mutmaßlichen Terror-Werber fest, 22.07.2011, www.spiegel.de
Afganistan: „aţi abandonat câmpul de luptă şi râvniţi la plăcerile trecătoare ale vieţii
pământeşti şi aceasta în ţara duşmanilor”.303
Tot pentru radicalizare online a fost arestat, în 28 iunie 2011, în localitatea
Neumunster, un tânăr german în vârstă de 19 ani, convertit la religia islamică în urmă cu 2
ani. Acesta era acuzat că administra, începând din luna decembrie 2010, sub pseudonimul
„Isa Al-Khattab”, site-ul Islamic Hacker Union pe care posta materiale propagandistice
precum texte şi înregistrări video prin care făcea propagandă în favoarea grupărilor
teroriste Mişcarea Islamică din Uzbekistan şi Statul Islamic Irak, precum şi instrucţiuni
pentru construirea de bombe.304
În aprilie 2014, cetățeanul german Denis Mamadou Cuspert 305, moare în “jihad”-ul
din Siria. Denis Mamadou Cuspert (cunoscut ca și Deso Dogg - numele de scenă ca
rapper) s-a alăturat Daesh sub numele de Abu Maleeq.
Cu privire la valul de refugiați din Siria cu care se confruntă Germania în 2015 și
2016, Hans-Georg Maassen, șeful Serviciului german de informatii interne (BfV), a declarat
ca au fost inregistrate sute de incercari ale islamistilor radicali de a recruta migranti gazduiti
in centrele pentru refugiati din Germania.306
Hans-Georg Maassen consideră ca atacurile teroriste din noiembrie 2015, din Paris,
au arătat că Daesh a infiltrat teroriști printre refugiații ce au venit în Europa, menționând că
BfV a primit peste 100 de semnalări că ar exista simpatizanți Daesh printre refugiatii aflați
în Germania.307
Mai mult, Maassen a mai declarat că aproximativ 90 de moschei din Germania sunt
supravegheate de serviciile de informații germane, mai ales cele considerate de către
oficialul german "moscheile de pe aleile laturalnice", unde musulmanii sunt incitați la
Jihad.308
În acest context menționăm și că burka si niqab-ul ar putea fi interzise și în
Germania (la fel ca în Franța) ca măsură în cadrul unei strategii de prevenire si combatere
a terorismului, care mai include și creșterea efectivelor de poliție, supraveghere video
sporită în gări și aeroporturi, legi pentru medici care să le permită, în cazuri specifice,
încălcarea acordului de confidențialitate, atunci când dețin informații că pacienții lor ar
plănui crime, precum și înăsprirea regulilor pentru obținerea dublei cetățenii sau pierderea
cetățeniei pentru cetățenii germani care luptă alături de jihadiști și care iau parte la
operațiuni militare în zone de conflict precum Siria.
Aceste măsuri vin după cele două atacuri comise în sudul Germaniei, la sfârșitul
lunii iulie 2016, când cinci persoane au fost rănite într-un atac cu topor comis de un
adolescent de 17 ani, probabil originar din Afganistan, într-un tren. Alte 15 persoane au fost
rănite într-un atac comis de catre un sirian la un festival de muzică. 309
Un alt exemplu este Suedia unde, conform cotidianului Aftonbladet, forţele de ordine
publică din Malmø, al treilea oraş suedez ca mărime, au recunoscut public că nu mai pot
ţine sub control bandele violente de imigranţi musulmani. Personalul din serviciile de

303*** Video: Islamisten rufen Deutsch-Afghanen zum Kampf auf, 02.06.2011, www.diepresse.com
304 Flade, Florian: Polizei legt Dschihad-Hacker das Handwerk, 30.06.2011, www.welt.de
305http://www.agerpres.ro/externe/2015/10/30/un-fost-rapper-german-devenit-jihadist-a-fost-ucis-de-o-
lovitura-aeriana-americana-in-siria-02-15-58
306 Germania: Seful serviciului de informatii interne afirma ca islamistii recruteaza migranti din centrele
pentru refugiati, www.hotnews.ro, 14 august 2016
307 Printre refugiatii ce au intrat in Europa s-au strecurat si teroristi ai SI - sef de serviciu secret german,
www.hotnews.ro, 5 februarie 2016
308 Serviciile secrete germane supravegheaza moschei pentru a preveni actiunile teroriste, www.hotnews.ro,
2 mai 2016
309 Germania: Burka ar putea fi interzisa total ca masura antiterorista, www.hotnews.ro, 11 august 2016
ambulanţă este atacat cu pietre sau arme şi refuză să meargă în zona respectivă pentru a
oferi ajutor dacă nu are escortă din partea forţelor de ordine.
În 11 decembrie 2010, în centrul oraşului Stockholm, Suedia, Taimur Abdulwahab
(cetăţean suedez care locuia în Marea Britanie) a fost găsit mort în urma exploziei unei
maşini, în apropiere de o stradă comercială foarte aglomerată în perioada de dinaintea
Crăciunului.
Anders Thornberg, purtător de cuvânt al poliţiei din Stockholm, a confirmat că a fost
un atac sinucigaş, mai ales că, în cursul aceleiaşi zile, agenţia suedeză de presă TT şi
serviciul de informaţii din Suedia primiseră un mesaj (în limba arabă şi suedeză) în care se
menţiona că aceste acţiuni teroriste vor continua: „atât timp cât nu veţi înceta războiul
împotriva islamului, degradarea profetului şi sprijinul stupid pentru porcul Vilks", făcându-se
referire la prezenţa contingentului militar suedez în Afganistan şi la caricaturistul Lars Vilks,
care l-a desenat pe profetul Mohamed sub forma unui câine. 310
Cunoscuţi din Suedia ai lui Taimur Abdulwahab susţin că radicalizarea acestuia s-a
produs după ce s-a stabilit în Luton, un oraş cu 20.000 de musulmani din Marea Britanie,
unde ar fi intrat în contact cu membri şi simpatizanţi ai unor grupări fundamentalist
islamice.311
În Olanda, autorităţile au declanşat o anchetă pentru implicare în activităţi teroriste
asupra a 12 islamişti de origine somaleză (care ar avea legături cu organizaţia Al-Shabab),
aceştia fiind arestaţi în 24 decembrie 2010, în urma unei alerte a serviciilor de informaţii
olandeze.312
Conform oficialilor olandezi, suspecţii reţinuţi intenţionau să doboare un elicopter
militar Apache (de tipul celor utilizate în Afganistan), aflat la baza Gilze-Rijen, atentat care
ar fi avut „o valoare simbolică enormă” în rândul adepţilor fundamentalismului islamic, cu
ajutorul unui lansator de rachete care urma să fie achiziţionat din Belgia sau Danemarca. 313
În Danemarca au fost arestaţi patru bărbaţi suspectaţi de pregătirea unui atac terorist
asupra cotidianului danez „Jyllands-Posten”, cunoscut pentru publicarea caricaturilor cu
profetul Mohamed.314
De asemenea, Nordgårdsskolen din regiunea Aarhus este prima şcoală daneză fără
danezi, toţi elevii fiind copii ai imigranţilor musulmani iar Coranul este lectură obligatorie.315
Bulgaria are o comunitate musulmană autothtonă numeroasă fiind supusă atât
influenţelor sectelor fundamentalist islamice turceşti Nurcular, Suleymancilar şi Mili Goruş,
cât şi fundamentalismului islamic de tip wahhabit, reprezentat de organizaţia non-
guvernamentală saudită Al Waqf al Islami.
Al Waqf al Islami, cu sediul principal în Olanda, a fost interzisă în Bulgaria încă din
1994, la un an de la înregistrarea sa ca şi organizaţie non-guvernamentală, liderii săi fiind
expulzaţi pentru că ar fi adus atingere securităţii naţionale a Bulgariei. De menţionat că Al
Waqf al Islami a fost interzisă în SUA, în urma suspiciunii că membrii acesteia au întreţinut

310 *** Atentate teroriste eşuate în Suedia, 13 decembrie 2010, www.adevarul.ro

311 Crişan, Magda: Românca Mona, autorul moral al atacului din Suedia? 16 decembrie 2010,
www.adevarul.ro
312 Drăghici, Mihai: Doisprezece islamişti de origine somaleză, arestaţi în Olanda, sunt suspectaţi de acte de
terorism, Mediafax, 26.12.2010
313 Drăghici, Mihai: Islamiştii de origine somaleză arestaţi în Olanda intenţionau să doboare un elicopter
militar, Mediafax, 28.12.2010
314 *** Cinci barbati, arestati in Danemarca si Suedia pentru ca planuiau un "masacru" in redactia ziarului
care a publicat caricaturile cu Profetul Mahomed, 29 decembrie 2010, www.hotnews.com
315 Spencer, Robert: Europe Will Be Islamic by the End of the Century, September 16, 2004,
www.jihadwatch.org
legături cu membri ai celulei teroriste care au organizat atentatele teroriste din 11
septembrie 2001.316
Frontiera terestră a Bulgariei cu Turcia reprezintă „călcâiul lui Ahile”, această zonă
fiind locuită de o populaţie musulmană săracă, în cadrul căreia activităţile de prozelitism de
fundamentalist islamic derulate de gruparea wahhabită Al Waqf al Islami generând
insecuritate şi risc terorist.
Bosnia - Herţegovina, provincie a fostei Republici Federative Iugoslavia, care şi-a
declarat independenţa în anul 1992, este unul dintre puţinele state europene în care musulmanii
reprezintă cel mai mare grup etnic. Musulmanii, care reprezintă 44% din populaţia bosniacă
(restul populaţiei fiind alcătuit din sârbi ortodocşi şi croaţi catolici), au preferat, în timpul
războiului din perioada 1992 - 1995, să fie cunoscuţi drept bosniaci, asumându-şi o identitate fără
nici un fel de semnificaţie religioasă. 317
Populaţia musulmană din Bosnia este considerată pro-occidentală, cu toate că musulmanii
au fost principalele victime ale războiului confesional din perioada 1992 - 1995, fapt care a condus la
radicalizarea, într-o anumită măsură, a populaţiei musulmane bosniace. Mişcarea în masă a
populaţiilor a transformat câteva oraşe, anterior cosmopolite şi multietnice, în comunităţi cu
populaţie predominant musulmană, care poartă haine tradiţionale.
În cadrul comunităţii musulmane au existat divergenţe între majoritate, care urmează tradiţiile
locale tolerante, stabilite pe durata a patru secole de regim otoman şi o minoritate „sonoră”,
educată în statele islamice, care pune accentul pe latura fundamentalistă a religiei islamice.
În timpul războiului, luptând împotriva unor forţe copleşitoare, musulmanii bosniaci nu
au avut altă alternativă decât să accepte sprijinul militar al mujaheddin-ilor şi susţinerea
logistică a statelor musulmane.
În anul 1992, când a început războiul din Bosnia, mujaheddini din statele arabe şi
central-asiatice, căliţi în „războiul sfânt” din Afganistan, împotriva trupelor de ocupaţie ale
„infidelilor” sovietici şi rămaşi fără cauză, şi-au oferit serviciile guvernului musulmanilor
bosniaci, dacă e să dăm crezare raportului publicat de un comitet independent olandez, în
aprilie 2002. Conform acestui raport, după război, sute de mujaheddini au primit paşaport
bosniac şi dreptul de reşedinţă pe teritoriul bosniac, ca o recunoaştere a contribuţiei avute
în timpul războiului.318
De asemenea, există dovezi ale transporturilor navale iraniene umanitare, care
serveau drept acoperire pentru traficul cu armament destinat mujaheddin-ilor. Iranul a oferit
servicii umanitare prin intermediul „Societăţii Semilunii Roşii”, care au înfiinţat şi postul de
radio „Fatah”, în localitatea Sarajevo, prin care se făcea propagandă, sub acoperirea unor
servicii religioase, principiilor revoluţiei islamice. 319
La rândul său, Arabia Saudită a trimis sume mari de bani şi materiale de propagandă
wahhabită în Sarajevo, sub acoperirea unor acţiuni umanitare. Cu fonduri provenite din Arabia
Saudită, a început reconstrucţia moscheilor, a locuinţelor şi a şcolilor bosniace, prin
intermediul unor organizaţii caritabile saudite, Bosnia devenind un front în războiul
wahhabism-ului împotriva celorlalte credinţe, musulmane sau nu.
Totuşi, wahhabism-ul nu a avut succes pe plan local, intrând în conflict cu musulmanii
bosniaci, într-un „război al moscheilor”, generat de impunerea stilului arhitectural wahhabit în
reconstrucţia, cu finanţare din partea Arabiei Saudite, a moscheilor distruse de sârbi şi

316 Leviev-Sawyer, Clive: Raid on radical group was not ‘anti-Islam’, Bulgarian prosecutors say, October 7,
2010, www.sofiaecho.com
317 Partos, Gabriel: Bosnia's Islamic heritage, September 12, 2003, www.bbc.co.uk
318 Campeanu, Cristian: Wahhabitii in Balcani, Romania Libera, 27 Martie 2007.
319 Abbas, William Samii: The Nearest and Dearest Enemy: Iran after the Iraq War, Middle East Review of
International Affairs, Vol. 9, No. 3, September 2005.
croaţi. Musulmanii bosniaci doreau ca moscheile lor să fie reconstruite în stilul otoman
original dar saudiţii ofereau sprijin financiar doar pentru ridicarea de moschei în stilul
wahhabit.
În acest sens, un raport întocmit de „Reţeaua Balcanică de Investigaţii Media”, preluat de
Euractiv, documentează mai multe cazuri de conflicte violente între promotorii wahhabism-ului
şi musulmanii bosnieci de tradiţie otomană.320
Per ansamblu, comunitatea musulmană din Bosnia a rezistat influenţei wahhabism-ului, mai
ales că, urmare a acordului de pace de la Dayton, din anul 1995, mujaheddinii au fost forţaţi
să părăsească Bosnia.321
De menţionat că desfăşurarea steagului “semilunei” în Bosnia şi Kosovo a fost un
obiectiv discutat încă din anul 1995, în cadrul „Internaţionalei Islamice de la Khartoum” unde
Internaţionala Islamică Albaneză, o asociaţie informală a organizaţiilor albaneze musulmane,
se pronunţa pentru o abordare mai radicală a situaţiei din regiune. 322
În prezent, locallitatea Gorjna Maoca 323 reprezintă probabil cel mai mare focar de
radicalizare ce promovează jihadismul din Bosnia. Peste 1000 de luptători străini au
traversat Europa din vest până în Balcani pentru a lupta în Siria. Inițial, majoritatea se
alăturau Jabhat al-Nusra dar acum se alătură Daesh, în număr din ce în ce mai mare, în
detrimentul celeilalte facțiuni.
Precum în Belgia, unde un număr mare de luptători străini au fost asociați cu grupuri
radicale precum Sharia4Belgium, un număr semnificativ de luptători străini din Balcanii de
Vest au conexiuni cu o serie de comunități radicale din Bosnia și din regiunea Sandzak din
Serbia. Aceste comunități au tendința de a fi izolaționiste și de a-și stabili bazele în regiuni
retrase.
Kosovo la fel ca şi Bosnia - Herţegovina, a fost inundat de fonduri saudite în scopul
promovării wahhabism-ului, prin „Comitetul Saudit pentru Ajutor Comun din Kosovo”, cea
mai mare parte a banilor fiind cheltuiţi pentru construirea de moschei în stil wahhabit.
Şi aici a avut loc un „război al moscheilor”, populaţia musulmană din Kosovo dovedind că nu
acceptă impunerea unei forme străine a religiei islamice. Astfel, când saudiţii s-au oferit, la
sfârşitul lunii iulie 2000, să renoveze moscheea „Hadum” din Gjakova, datând din anul
1595 şi devastată de sârbi în timpul războiului din 1999, pe parcursul acestei activităţi
îndepărtând pietrele funerare din cimitirul otoman şi demolând biblioteca moscheii, care ar
fi putut fi restaurată, reacţia musulmanilor albanezi a fost extrem de dură. 324
Statul independent Kosovo, prima entitate islamică din Europa, s-a dorit să fie şi un
semnal adresat lumii musulmane care trebuia să înţeleagă că războiul împotriva terorismului nu
este îndreptat împotriva unei credinţe ci a unor grupări teroriste care promovează
fundamentalismul islamic.
Este însă de domeniul evidenţei că proiectul Organizaţiei Naţiunilor Unite, de edificare a
unei regiuni balcanice multietnice şi multiculturale, s-a dovedit un eşec iremediabil în Kosovo.
Perspectiva unei coexistențe multietnice în Kosovo este o iluzie îndepărtată, misiunea
internaţională de menţinere a păcii fiind un eşec. Astfel, pe lângă prăbuşirea geopoliticii
ecumenice regionale, mai poate fi consemnată şi compromiterea principiului de bază care a
ghidat intervenţia NATO în Iugoslavia, conceptul unui Kosovo locuit deopotrivă de sârbi şi

320 Campeanu, op.cit.278.

321 Schwartz, Stephen: Islamic Fundamentalism in the Balkans, Partisan Review, Summer 2000,
www.bu.edu/partisanreview
322 *** Kosovo, consecintele razboiului, Precedentul Kosovo antreneaza destabilizarea regiunii, Dosare
ultrasecrete , www.ziua.net, nr. 4112 de sambata, 15 decembrie 2007.
323 http://www.telegraph.co.uk/news/2016/04/30/muslim-radicals-in-mountain-villages-spark-fears-in-bosnia/
324 Ford, Peter: Mosques face new danger, Bosnia Report, June - October 2001, www.bosnia.co.uk
albanezi, creştini şi musulmani. Falia dintre musulmani şi creştini este mai profundă ca
niciodată în Kosovo, manifestându-se mai puternic chiar decât în Bosnia.
Intervenţia internaţională pentru stoparea persecuţiilor anti-creştine în Kosovo a
reprezentat un eşec, conform unui raport dezbătut în Congresul american şi citat de CNS
News. Acest raport atrage atenţia, în special, asupra distrugerii a 150 de biserici, simultan
cu construirea a 200 de moschei. Astfel, în anul 1999, când NATO a bombardat Iugoslavia,
grupările para-militare albaneze au distrus complet mănăstirile Sf. Treime, Sf. Cosma şi
Damian, Binac, Sf. Marcu, precum şi nenumărate biserici, într-o campanie de eradicare a
comunităţii sârbe din Kosovo. De menţionat că multe dintre aceste lăcaşuri de cult
adăposteau obiecte de cult, de o valoare inestimabilă pentru patrimoniul mondial.
Conform unui oficial al Bisericii Ortodoxe sârbe, episcopul Atanasie Rakita, peste 40 de
biserici şi mănăstiri, unele datând din secolele XIII şi XIV, au fost distruse de etnicii albanezi, chiar
sub privirile trupelor KFOR de menţinere a păcii. Doar italienii şi românii au încercat să le
apere.
Iniţiativa trupelor române de menţinere a păcii nu a rămas însă fără reacţie din partea
albanezilor musulmani. Conform site-ului Balkanalysis, care citează un etnic sârb din Kosovo:
“împuşcarea mortală a doi etnici albanezi, de către trupele române aflate sub mandat ONU, la 10
februarie 2008, a alimentat ura localnicilor faţă de membrii contingentului românesc care, pentru
că sunt creştin-ortodocşi, oricum nu erau acceptaţi de musulmani”.325
De asemenea, dacă războiul din Bosnia a marcat importul de mujahedini în Europa,
luptători din Muslimanska Brigada au înfiinţat tabere de antrenament în Kosovo, creând
ceea ce serviciile secrete germane numesc „falanga blondă”, dată fiind originea
occidentală a membrilor săi. Potrivit unor rapoarte ale serviciilor secrete germane, aceste
nuclee par interesate de Balcani şi de Europa de Est şi par să fi stabilit deja legături cu
grupările teroriste de sorginte fundamentalist islamică cecene. De asemenea, există indicii
că Al Qaīda a încercat să recruteze persoane care pot călători cu uşurinţă în Statele Unite
şi Europa şi se pot integra în societate fără a stârni suspiciuni. 326
În prezent, investigațiile jurnalistice au evidențiat faptul că în moschei de la marginea
orașului Pristina se recrutează militanți pentru a lupta alături de grupurile islamiste din
Siria. Este îngrijorător că jihadiștii se dau drept imigranți care călătoresc spre Marea
Britanie sau alte state din Europa, deși aceștia în realitate așteaptă instrucțiuni pentru a
lansa atacuri teroriste, Balcanii reprezentând o tabără de pregătire și un punct pe ruta de
migrație ilegală pentru jihadiști.

14. Comunitatea musulmană din România şi spectrul fundamentalismului

islamic
Directorul Serviciului Român de Informații, Eduard Hellvig, declara în 29 martie
2016, la bilanţul instituţiei, că Serviciul a interzis accesul în România sau a expulzat peste
340 de persoane „cu risc terorist", alte 9.000 având interdicţie de a intra în ţară. Conform
lui Eduard Hellvig: „la 26 de ani de la înființarea SRI, prioritatea serviciului este siguranța
cetățenilor, cu sprijinul tuturor partenerilor instituționali. Lupta împotriva terorismului
rămâne o prioritate a Serviciului, care va acţiona pentru identificarea şi neutralizarea
acţiunilor tuturor persoanelor implicate în activităţi de risc şi descurajarea prozelitismului
radical, inclusiv în mediul online. În 2015, aceasta s-a tradus prin nepermiterea intrării în
325 *** Românii - urâţi de localnicii din Kosovo, www.gândul.info
326 Zaccaria, Giuseppe: L'idra di Al Qaīda, i terroristi fai da te, La Stampa, 02.07.2007, www.lastampa.it
țară sau expulzarea din sânul societății a peste 340 de persoane cu risc terorist. SRI a avut
și are în atenție alte 9.000 de persoane care nu au acces pe teritoriul national”. 327
Florian Coldea, Prim-adjunctul Directorului Serviciului Român de Informaţii, arată că
în România, în comparaţie cu alte state, s-a reuşit prevenirea riscurilor şi ameninţărilor
teroriste în stadiul incipient, acţiunile de prevenire de genul nepermiterii intrării în România
şi declarării ca persoane indezirabile a unor suspecţi de terorism dublându-se, fără ca
această evoluţie să fie îngrijorătoare, nivelul de alertă antiteroristă rămânând
neschimbat.328
Istoric vorbind, la fel ca şi în alte state europene, în România există şi o comunitate
musulmană provenită din statele Orientului Mijlociu şi Asiei Centrale, majoritatea veniţi la studii
înainte de căderea comunismului, în luna decembrie 1989. Unii dintre aceşti studenţi
musulmani s-au căsătorit cu autohtone şi s-au stabilit în România, alţii au revenit după
căderea regimului comunist, dorind să profite de noua conjunctură a sistemului politico-
economic. Conform unor statistici efectuate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din
România, cei mai mulţi afacerişti musulmani provin din Irak, Siria, Liban, Iordania şi Egipt şi
sunt concentraţi în oraşele mari: Bucureşti, Timişoara, Constanţa, Cluj-Napoca, Craiova,
Iaşi sau Braşov.
Aşadar, pe teritoriul României, se află zeci de simpatizanţi ai grupărilor fundamentalist
islamice menţionate care: „sub acoperirea adunărilor religioase desfăşoară o propagandă
fundamentalist-islamică asiduă, în scopul atragerii de noi membri, prin realizarea cunoaşterii
reciproce a credincioşilor musulmani din principalele centre universitare”. 329
Dat fiind cele menţionate, nu este de mirare că, în ultimii ani, suspecţi de implicare în
activităţi teroriste au fost expulzaţi din România, din motive care ţin de securitatea naţională.
Conform SRI, „expulzările s-au bazat pe încălcări ale Codului Penal, dar au ţinut cont şi de
rolul jucat de respectivii cetăţeni străini în problematica terorism - antiterorism în
România”.330
Un exemplu în acest sens îl constituie expulzarea, în anul 2005, a cinci cetăţeni arabi
suspecţi de implicare în activităţi de recrutare de adepţi în vederea constituirii unei celule
fundamentalist islamice în Iaşi şi Bucureşti. Serviciul Român de Informaţii a declarat că
„membrii grupului islamic aveau ca tip de organizare modelul Al-Qaeda şi urmăreau ca, prin
promovarea ideologiei acesteia, să asigure sprijin logistic unor reţele teroriste străine, în
cazul în care s-ar fi decis comiterea unor atentate teroriste pe teritoriul României”. De
asemenea, cei în cauză îndemnau la ură împotriva occidentalilor şi proslăveau comiterea
atentatelor teroriste din Afganistan, Irak şi Cecenia.
Liderul celulei era cetăţeanul saudit Musaab Ahmed Mohamed Mujalli, despre care
SRI a stabilit că a urmat stagii de pregătire în taberele Al-Qaeda din Afganistan. Musaab
Ahmed Mohamed Mujalli deţinea materiale propagandistice menite să alimenteze ura faţă
de aşa-zişii adversari ai Islamului: înregistrări video ale Jihad-ului din Afganistan şi Cecenia
şi casete audio cu predici ale unor clerici saudiţi adepţi ai fundamentalismului islamic.
Un caz similar este cel al cetăţeanului yemenit Mohtar Hashedi, reţinut în luna iulie 2006,
la Constanţa, fiind ulterior expulzat pentru acţiuni de natură să pună în pericol siguranţa naţională
a României, prin recrutarea unor cetăţeni musulmani în scopul înfiinţării unei celule
teroriste.331

327http://www.sri.ro/fisiere/Bilant_SRI_2015/Declaratia_de_presa_a_directorului_SRI.pdf
328 ***Reportajele Telejurnalului - România ca o ţintă, TVR 1, 6 ianuarie 2013
329 Tudor, Radu: Cu ochii pe ei - Zeci de adepti Hamas la noi, 25 octombrie 2005, www.jurnalul.ro
330 *** Observator, Antena 1, 25 aprilie 2007.
Belciuganu, Razvan: Teroristi Al-Qaeda expulzati din Romania Jurnalul National, 6 octombrie 2005.
331 *** Terorist arestat, Evenimentul zilei, 2 Iulie 2006, www.evz.ro
 De asemenea, conform SRI, o parte dintre teroriştii implicaţi în atentatele de la 11
martie 2004, din Madrid, au trecut prin România, dar autorităţile române au aflat abia după
comiterea atentatelor teroriste. SRI-ul a constatat că, în acea perioadă de timp, era vizibilă o
amplificare semnificativă a fenomenului migraţiei ilegale, concomitent cu o radicalizare a
mesajelor anti-occidentale, lansate de lideri ai unor grupări teroriste care acţionează la nivel
internaţional.332
Conform cotidianului italian Il Secolo XIX, existenţa unei rute balcanice de imigraţie
clandestină a teroriştilor era bănuită de mai mult timp de serviciile secrete europene. Astfel,
aderarea României la Uniunea Europeană ar fi transformat ţara noastră într-o poartă de acces a
adepţilor ideologiei fundamentalist islamice către Occident, unde se alătură celulelor
teroriste deja existente pe teritoriul mai multor state. 333
În acest context Il Secolo XIX arăta că autorităţile italiene au emis, la 6 noiembrie 2007,
mandate de arestare pentru circa 20 de persoane acuzate de terorism internaţional, în urma
unei anchete care a vizat descoperirea, pe teritoriul italian, a unei celule teroriste de
sorginte fundamentalist islamică, cu ramificaţii şi în alte state europene.
Legăturile suspecţilor din România cu Italia au fost dezvăluite la 28 noiembrie 2007,
când la Bucureşti a fost arestat Kamel Abbachi, în cadrul anchetei „Rinascita”, soldată cu
arestarea mai multor suspecţi, în Italia, Franţa, Portugalia şi Marea Britanie, acuzaţi de recrutare
de voluntari pentru „războiul sfânt” din Afganistan şi Irak, precum şi pentru facilitarea
imigraţiei ilegale şi falsificare de documente.
Se pare că cei 20 de suspecţi de terorism, în mare majoritate tunisieni, aveau legături
cu Al Qaeda, reţeaua din care aceştia făceau parte având drept scop: „recrutarea de militanţi,
instruirea persoanelor şi pregătirea mijloacelor” necesare comiterii unor atentate sinucigaşe
în „teatrele afgane şi irakiene”.
Kamel Abbachi, care a fost arestat în România şi predat autorităţilor italiene, ar fi întreţinut
legături cu Mourad Boussaha (arestat în Portugalia), cei doi acţionând în zona oraşului Galaţi,
unde se bănuia că erau pregătiţi potenţialii terorişti. Mourad Boussaha îi era subordonat lui
Imed Zarkawi ben Mekki, un tunisian aflat în închisoare la Paris, asupra căruia au fost
găsite manuale Al Qaeda privind pregătirea atacurilor teroriste. Imed Zarkawi ben Mekki
închiriase un apartament în Liguria, unde locuia împreună cu Sadi Fadhal, autorul unui atac
sinucigaş în Irak. Conform săptămânalului italian Panorama, ben Mekki a fost cel care a
determinat declanşarea anchetei „Rinascita”, care a ajuns în cele din urmă şi în
România.334
În acest sens, în articolul din Il Secolo XIX, se mai menţionează că poliţia italiană ar fi
obţinut, în urma interceptării convorbirilor unor suspecţi de terorism, indicii privind existenţa
unor tabere de antrenament Al Qaeda în România. Astfel, investigatorii ar fi interceptat o
discuţie între tunisienii Jameleddine ben Mohamed ben Moussa şi Bechir Kaouana, în care
s-ar face referire la existenţa unor „tabere de antrenament ale Al Qaeda în România” unde
aspiranţii la statutul de luptători în „războiul sfânt” învăţau să construiască şi să folosească
dispozitive explozive.
Într-un comunicat al SRI remis agenţiei Mediafax, ca răspuns la articolul publicat de
cotidianul Il Secolo XIX, se preciza că „SRI nu deţine date şi nu a primit nici un fel de
semnalare care să ateste existenţa unor tabere de antrenament Al Qaeda în România însă,
încă din anul 2002, a identificat şi a monitorizat activ conexiunile din România ale unei reţele de
criminalitate transfrontalieră, cu relevanţă în plan terorist”.
332 *** Observator, Antena 1, 16 aprilie 2007.
333 Ionescu, Tina: Indicii în Italia privind activitatea în România a unei reţele teroriste internaţionale,
Mediafax, 13 noiembrie 2007.
334 Panorama: România, "cap de pod" în Europa pentru terorismul islamic, Mediafax, 17 decembrie 2007.
 Conform SRI, ca urmare a informaţiilor obţinute, în perioada 2003-2004, autorităţile
române au declarat că persoane indezirabile mai mulţi cetăţeni străini din acest grup. De
asemenea, în cadrul acţiunilor de cooperare internaţională, SRI a informat mai multe
servicii partenere, printre care şi partenerul italian, „inclusiv cu privire la o parte din elementele
apărute în mass-media”.335
La rândul său, reprezentantul Grupului Operativ Special al Carabinierilor
(Raggruppamento Operativo Speciale - ROS) din Genova a confirmat existenţa şi
desfăşurarea unei operaţiuni antiteroriste, pe teritoriile mai multor ţări, printre care România,
Franţa şi Marea Britanie, declarând că singurele informaţii despre acele renumite „tabere de
antrenament” (campi de addestramento) din România provin din înregistrarea unei convorbiri
telefonice pe care Jameleddine ben Mohamed ben Moussa şi Bechir Kaouana au avut-o, în
data de 21 octombrie 2006. Oficialul italian a afirmat că cei doi islamişti radicali numeau
gruparea care reunea candidaţii la calitatea de „luptător al lui Allah” cu titulatura de „la compagnia
dei ragazzi” şi discutau despre modalităţile în care aceştia se antrenau să construiască şi să
mânuiască bombe, pentru a-i ucide pe „necredincioşii americani, atât de mult urâţi”.
În conversaţia avută, Jameleddine ben Mohamed ben Moussa şi Bechir Kaouana au
mai făcut referire la „tranşeele companiei” (le trincee della compagnia), sintagmă în care
„tranşee” erau numite oraşele în care gruparea teroristă are baze logistice. Oficialul italian
a mai declarat că investigaţiile Grupului Operativ Special al Carabinierilor din Genova, asupra
posibilelor conexiuni ale Al Qaeda în România, au fost desfăşurate în colaborare cu serviciile
antiteroriste şi de poliţie din România, prin intermediul Interpol.336
Un alt exemplu referitor la prezenţa pe teritoriul României al unor membri sau
simpatizanţi ai grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică îl reprezintă un
articol postat pe site-ul postului de televiziune ABC News, în data de 20 iunie 2008, în care
se afirma, citându-se surse din serviciile de informaţii americane: „în ultimele luni, zeci de
europeni albi, recrutaţi în Europa, s-au antrenat în taberele teroriste ale Al Qaeda,
localizate în regiunile tribale din Pakistan”. Oficialii americani bănuiau că teroriştii, care
proveneau din Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Germania, România şi Estonia au fost
trimişi în Pakistan pentru a plănui atacuri în Europa şi posibil, în Statele Unite. 337
Vine să întărească cele publicate de ABC News o analiză asupra „viitorului soldat Al
Qaeda”, publicată pe site-ul jihadist Global Islamic Media Front sub semnătura „Rakan ben
Williams”, prin care se arăta că zeci de europeni, porecliţi „emirii cu ochi albaştri”, au ajuns
în vizuinele Al Qaeda de la graniţa dintre Pakistan şi Afganistan. 338
Referitor la acest subiect, SRI a declarat, la acea dată, că nu deţine date şi nu a fost
informat de nici un serviciu de informaţii partener în privinţa instruirii unor cetăţeni români în tabere
de antrenament ale teroriştilor din Pakistan.339
La finalul anului 2011, cetăţeanul irakian Al Dulaimi Ali Asae Mohamad a fost trimis în
judecată fiind acuzat că, prin intermediul reţelei de migraţie ilegală pe care o coordona, pe
ruta Irak – Bulgaria – România – Ungaria, Europa Occidentală, a facilitat accesul în ţara
noastră a unor cetăţeni irakieni căutaţi în ţara de provenienţă pentru acte teroriste în
favoarea Al-Qaida din Irak.
335 *** SRI nu deţine date privind existenţa unor tabere de antrenament Al-Qaeda în România, Mediafax, 13
noiembrie 2007.
336 *** În direct, cu carabinierii, Interesul Public.ro, 14 noiembrie 2007.
337 Thomas, Pierre; Date, Jack: Oficiali ai serviciilor de informaţii: mai mulţi europeni au fost instruiţi în taberele de
antrenament din Pakistan, www. abcnews.go.com, 21.06.2008.
338 Guido, Olimpio:'Teroriştii cu ochi albaştri' ar putea lovi foarte uşor în ţara lor sau în SUA. Zeci de europeni
invitaţi în Pakistan să se instruiască în taberele Al-Qaeda, Corriere della sera, 25.06.2008.
339 Postelnicu, Teo: SRI nu are date despre implicarea românilor în tabere de antrenament terorist în
Pakistan, Mediafax, 23.06.2008.
 Exemplele nu se opresc aici, în anul 2012 fiind rândul cetăţeanului tunisian Hassine
Mohamed Amine să fie declarat indezirabil pentru 5 ani, pentru desfăşurarea de acţiuni
propagandistice şi de prozelitism în favoarea unei mişcări cu orientare extremist teroristă
care susţinea ideologia Al-Qaida, cel în cauză fiind preocupat să dezvolte în România
capacităţi de radicalizare a unor cetăţeni de aceeaşi religie.
În acelaşi registru se înscrie şi cazul cetăţenilor pakistanezi Ramzan Muhammad şi
Adeel Muhammad care au fost declaraţi indezirabili pentru 15 ani, în luna decembrie 2012,
deoarece au întreprins activităţi pregătitoare pentru comiterea unei acţiuni teroriste pe
teritoriul României de către o structură extremistă teroristă afiliată ideologic Al-Qaida.
Ramzan Muhammad şi Adeel Muhammad urmau să asigure sprijin pentru desfăşurarea
întregii operaţiuni, îngrijorător fiind faptul că unul dintre cei în cauză deţinea cunoştinţe cu
privire la confecţionarea unor dispozitive explozive improvizate. De asemenea, pentru
punerea în aplicare a acţiunii preconizate, cei în cauză au încercat cooptarea unor
persoane cunoscute ca susţinători ai unor grupări jihadiste.
Doi cetăţeni străini de origine arabă care erau supravegheaţi de SRI din 2011 pentru
activităţi teroriste au fost expulzaţi din ţară în luna mai 2013 în baza unei decizii a Curţii de
Apel Bucureşti, luată la solicitarea Serviciului Român de Informaţii şi a Inspectoratului
General al Poliţiei Române. Un irakian şi un libanez de origine siriană, care deţineau mai
multe ferme în judeţele Brăila, Galaţi, Tulcea şi Ialomiţa, au fost declaraţi indezirabili şi
expulzaţi, fiind acuzaţi că au promovat şi susţinut financiar mişcări teroriste. 340
Harpah Salah Aldain Nayyef Khalid, alias Salid Harba, în vârstă de 39 de ani, şi
Zeiab Abdul Rahman, alias Abdul Razak Harba, în vârstă de 37 de ani, au fost expulzaţi
din România pentru că au susţinut financiar mişcări jihadiste din Orientul Mijlociu, Curtea
de Apel Bucureşti declarându-i pe cei doi “indezirabili pe o perioadă de 15 ani”. Aceştia au
facilitat şi intrarea ilegală în România a unor persoane care veneau din spaţii active din
punct de vedere al terorismului. Prin acţiunile lor, au reuşit radicalizarea convingerilor
religioase de natură extremistă ale unor persoane, care şi-au dat acceptul de a lupta în
misiuni ale unor grupări jihadiste din Orientul Mijlociu.341
Un alt exemplu este cel al grupării infracționale care opera pe raza municipiului
Craiova (repectiv a județului Dolj), conduse de libanezul Hussein Kassem Ghzayel, reținută
de DIICOT la începutul lunii aprilie 2013 sub acuzația de tentativă de acte de terorism.
Hussein Kassem Ghzayel, în varstă de 34 de ani, cetăţean libanez de profesie
medic, împreună cu 6 persoane atât de cetățenie română, cât și de libaneză, a efectuat
demersuri în vederea procurării ilegale a mai multor arme militare letale (pistoale
mitralieră, aruncătoare, etc.) şi alte echipamente militare, în scopul comercializării acestora
către diferite facţiuni militare/paramilitare din Liban, Palestina şi Siria.
Conexat infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, membrii
grupării au mai fost acuzaţi că au racolat şi transportat pe teritoriul României cetăţeni de
origine libaneză, sub pretextul efectuării de studii universitare, în scopul transportării ilegale
a acestora în Germania.342
Tot în anul 2013, cetăţeanul irakian Harpah Salah Aldain Nayyef Khalid (alias Salid
Harba) şi cetăţeanul libanez de origine siriană Zeiab Abdul Rahman (alias Abdul Razak

340http://www.gandul.info/stiri/un-irakian-si-un-libanez-expulzati-din-romania-pentru-ca-promovau-si-finantau-
jihadul-ce-afaceri-aveau-cei-doi-suspecti-de-terorism-10898770
341http://www.puterea.ro/eveniment/sri_doi_arabi_au_fost_expulzati_din_romania_pentru_activitati_teroriste-
71289.html
342 http://www.mediafax.ro/social/libanezul-acuzat-de-terorism-este-medic-ginecolog-si-a-profesat-la-spitalul-
de-urgenta-craiova-10730269
Harba) au fost expulzaţi şi declaraţi indezirabili, ca urmare a implicării lor în sprijinirea
financiară şi în promovarea unor mişcări jihadiste din Orientul Mijlociu. Cei în cauză au
facilitat intrarea ilegală în România a unor persoane care proveneau de pe spaţii
proliferante de ameninţări teroriste, iar prin acţiunile lor au reuşit radicalizarea în
convingerile religioase (până la un nivel extremist) a unor persoane care şi-au dat acceptul
de a lupta în misiuni ale unor grupări extremiste din Orientul Mijlociu. 343
Situația tensionată din Siria ar putea genera o serie de amenințări la adresa
securității naționale a României, datorită faptului că pe teritoriul țării noastre există două
grupări siriene rivale, unul care condamnă regimul de la Damasc celălalt care susține
regimul lui Bashar al-Assad.
Un exemplu în acest sens este o postare pe site-ul enational.ro, în anul 2014, a
utilizatorului Comunitatea Araba Siriana Din Romania, care se întreba retoric: cum a ajuns
un automobil imatriculat in România in Siria, si cine sunt cei care au ridicat steagul al-
Qaida și a pus o mitralieră anti-aeriană la bordul acestei mașini…344
O mutaţie semnificativă în evoluţia ameninţării fundamentalist islamice, la nivelul
României, este reprezentată de aderarea cetăţeanului român Florin Lesch la o celulă
bosniacă a grupării Fraţii musulmani. Conform SRI, cel în cauză a participat la tabere de
pregătire religioasă în România şi pe teritoriul fostei Iugoslavii şi şi-a exprimat deschis, în
mediul relaţional, adeziunea la „războiul sfânt”.
Florin Lesch a trimis, mai multor posturi de televiziune din România şi din străinătate
(printre care şi CNN), o serie de mesaje de ameninţare, în numele „cauzei islamice”. După
convertirea la religia islamică şi alegerea pseudonimului Aynan Hassan Abger (fost soldat
în cea de-a VII-a Brigadă a „Armatei Islamice Bosniace”), Lesch menţinut permanent legătura cu
adepţi ai fundamentalismului islamic din România şi din străinătate, în special cu musulmani
din regiuni cunoscute ca pepiniere ale fenomenului terorist fiind arestat sub acuzaţia de
comitere a unui atentat terorist cu maşină-capcană în Timişoara. 345
În 2015 este rândul lui Boicea Luigi Constantin, cunoscut în mediul virtual și ca
Omar al-Faruq, Umar Al-Amen Ibn Marwaan sau Umar Al-Rumaani, un adolescent în
vârstă de 17 ani, să fie reţinut de către autoritățile române, pentru propagandă teroristă.
Comentarii postate on-line de către Boicea, atât sub nume real cât și folosind numele de
Umar Al-Amen Ibn Marwaan sau Umar Al-Rumaani, sunt ilustrative pentru procesul de
radicalizare pe care adolescentul l-a parcurs.
Pe 18 ianuarie 2015, la vârsta de 16 ani şi jumătate, Boicea publică o postare în
limba arabă pe blogul Gazda Islamică346, relatând că are un „prieten” sirian, Omar Hamadi,
stabilit în Bucureşti, care i-a descris situaţia conflictului din țara lui. Poveştile cu o puternică
încărcătură emoţională se pare că l-au afectat pe adolescent care afirmă că a căutat
grupuri de musulmani în localitatea sa natală, menționând că: „îi mulțumesc lui Allah, a fost
de acord să mă învețe cum să devin musulman. Am renunțat la lumea anturajelor, care

343 Popescu, Andrei Luca: Un irakian şi un libanez, expulzaţi din România pentru că promovau şi finanţau
Jihadul. Ce afaceri aveau cei doi suspecţi de terorism, 24.05.2013,
http://www.gandul.info/stiri/un-irakian-si-un-libanez-expulzati-din-romania-pentru-ca-promovau-si-finantau-
jihadul-ce-afaceri-aveau-cei-doi-suspecti-de-terorism-10898770
344 Mutar, Adina: Siria intra in al patrulea an de genocid, http://www.enational.ro/news/siria-intra-in-al-
patrulea-an-de-genocid-385127.html/
345 Kiss, Tiberiu: Teroristul n-avea cazier, 28 Iunie 2006, www.jurnalul.ro
346 http://gazdaislamica.blogspot.ro
includea droguri, alcool, nopți pierdute, jocuri de noroc și prieteni falși cu interese
obscure”.347
În prima jumatate a anului 2015 Boicea este absent în mediul virtual, discursul
jihadist apărând în luna iulie 2015, când postează comentarii violente la un videoclip de pe
pagina Youtube: „Aceste lucruri nu îi ranesc pe frații noștri arabi și pe șeicul nostru Osama.
Doar ne alimentează ura și motivația de a ne alătura Daesh pentru Jihad. Tineți-o tot așa
kaffirs”, afirmând că este simpatizant al Daesh şi oferindu-se să răspundă oricăror întrebări
despre acest subiect: „Umar Al-Rumaani: I'am with ISIS. If you got any question feel free to
ask me! Dawlat Al Islam!”348
Înainte de a fi reținut de autoritățile române, acesta căuta activ, în mediul on-line, să
achiziționeze armament și explozivi pentru a produce o bombă artizanală.
Cu privire la activismul on-line al Daesh, Sorin Gabriel Cozma, şefului Direcţiei
Generale de Prevenire şi Combatere a Terorismului din cadrul SRI, subliniază că Daesh
aparţine erei Facebook şi Twitter, fiind o mutaţie genetică a al-Qaida (care se baza pe Al-
Jazeera), acţionând cu o violenţă nejustificată, nediscriminând între cei vizaţi de atentatele
teroriste comise.349
Referitor la strategia Daesh de a atrage tineri musulmani din Europa către zonele de
conflict din Irak și Siria, Serviciul Român de Informații afirmă că România “rămâne o rută
secundară de tranzit, fiind identificate doar situaţii punctuale de luptători străini care au
încercat să tranziteze ori au accesat teritoriul naţional". 350

Bibliografie selectivă:
1. Barna, Cristian: Terorismul, ultima soluţie? Mărirea și decăderea Al Qaida
Editura TopForm, Bucureşti, 2010
2. Barna, Cristian: Jihad în Europa. În numele califatului terorii, Editura
TopForm, Bucureşti, 2016
3. Barna, Cristian: Sfârşitul terorismului şi noua (dez)ordine mondială,
Editura TopForm, Bucureşti, 2009
4. Hoffman, Bruce: „Holy Terror”: The Implications of Terrorism Motivated by a
Religious Imperative, RAND Corporation, 1993, www.rand.org
5. Wilkinson, Paul: Terrorism, Motivations and Causes, www.csis.org
6. Pillar, Paul R.: Terrorism and U.S. Foreign Policy, Brookings Institute Press:
Washington DC, 2001
7. Rapoport, David C.:Fear and Trembling: Terrorism in Three Religious
Traditions, American Political Science Review, vol. 78, no. 3, 1984
8. Burgess, Mark: A Brief History of Terrorism, 2003, www.cdi.org
9. Guelke, Adrian: The Age of Terrorism and the International Political System, I.
B. Tauris, New York, 1998
10. Hoffman, Bruce: TwentyFirst Century Terrorism in Smith, James M.; Thomas,
William C. (eds): The Terrorism Threat and U.S. Government Response:

347 http://gazdaislamica.blogspot.ro/2015/01/blog-post.html (traducere din arabă)

348www.youtube.com/watch?v=Z4HkJ4REVB0&google_comment_id=z12ycfuwnmehshase223wj4hivjlfzrjc04
349 Şeful Direcţiei de Combatere a Teorismului din SRI: „Indiciile arată că Daesh pregăteşte un atac de mari
proporţii, inedit”, 01.08.16,
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/SRI+indicii+Daesh+pregateste+atac+proportii+inedit
350 SRI: România, rută secundară pentru simpatizanţii ISIS, 15.08.16, http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern
Operational and Organizational Factors, USAF Institute for National Security Studies
, Colorado, 2001
11. Eqbal Ahmad, ‘Terrorism: Theirs & Ours, in Howard, Russell D; Sawyer, Reid
L: Terrorism and Counterterrorism: Understanding the New Security Environment,
Guilford, McGraw-Hill/Dushkin, 2003
12. Guelke, Adrian: The Age of Terrorism and the International Political System, I.
B. Tauris, New York, 1998
13. Burgess, Mark: Terrorism, The Problems of Definition, Center for Defense
Information, Washington DC, www.cdi.org
14. Hudson, Rex A.: The Sociology and Psychology of Terrorism: Who Becomes
a Terrorist and Why? Federal Research Division Library of Congress, Washington
DC, 1999
15. Hacker, Frederick J: Crusaders, Criminals, Crazies: Terror and Terrorism in
Our Time, W.W. Norton, New York, 1996
16. Schmid, Alex P; Jongman, Albert J: Political Terrorism, NorthHolland
Publishing Company, Amsterdam, 1988
17. Rapoport, David C: Sacred Terror: A Contemporary Example from Islam, in
Reich,Walter (ed): Origins of Terrorism: Psychologies, Ideologies, Theologies,
States of Mind, Cambridge University Press, 1990
18. Langman, Lauren; Douglas Morris: Islamic Terrorism:From Retrenchment to
Ressentiment and Beyond, Loyola University Press, Chicago, 2002
19. Benard, Cheryl: Civil democratic Islam, partners, resources, and strategies,
RAND Corporation, Santa Monica, 2003, www.rand.org
20. Burns, John F: Martyrdom: The Promise of Paradise That Slays Peace,
NewYork Times, April 1, 2001
21. Garton, Timothy Ash: Understanding what drives suicide missions could help
make us safer, May 18, 2006, The Guardian, www.guardian.co.uk
22. Kepel, Gilles: Understanding the Modern Jihad, The War for Muslim Minds:
Islam and the West, Belknap Publishing, Cambridge, 2004
23. Appleby, Scott R: The Unholy Uses of the Apocalyptic Imagination: Twentieth
Century Patterns in Abbas, Amanat; Collins, John J. (eds.): Apocalypse and
Violence, The Council on Middle East Studies, 2004.
24. Kepel, Gilles: Understanding the Modern Jihad. The War for Muslim Minds:
Islam and the Occident, Belknap Publishing, Cambridge, 2004.
25. Roy, Olivier: Globalized Islam: The Search for a New Ummah, Columbia
University Press, New York, 2004.
26. Burke, Jason: Osama bin Laden’s death: What now for al-Qaida?, The
Guardian, 2 May 2011, www.guardian.co.uk
27. Jessica Lewis, The Islamic State: A Counter-Strategy for a Counter-State,
Institute for the Study of War, iulie, 2014, disponibil la
http://www.understandingwar.org/report/islamic-state-counter-strategy-counterstate
28. Hoffman, Bruce: Al Qaeda's Uncertain Future, Studies in Conflict & Terrorism,
No.36, 2013
29. Bhalla, Reva: The Intrigue Lying Behind Iraq's Jihadist Uprising, 17 June
2014, www.stratfor.com
30. Kristjánsson, Kristján: Suicide bombing as deluded self
enhancement, in Sharpe, Mary: Suicide Bombers: The Psychological, Religious and
Other Imperatives, IOS Press, Amsterdam, 2008
31. M. Conway, From al-Zarqawi to al-Awlaki: The emergence and development
of an online radical milieu, CTX: Combating Terrorism Exchange, 2(4), 2012, pp. 12-
13.
32. M. Conway, L. McInerney, Jihadi Video & Auto-Radicalisation: Evidence from
an Exploratory YouTube Study, 1st European Conference on intelligence and
Security informatics, 2008.