UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

Facultatea de Relații Internaționale, Științe Politice și Studii de Securitate

Prof. univ. dr. CRISTIAN TRONCOTĂ

STUDII DE INTELLIGENCE
suport de curs pentru studenții de la
specializarea Studii de Securitate, an III

SIBIU
2021

Cuprins

Tendințe în intelligence-ul de securitate post modern

Teoria securității riscului

1
 Human intelligence (HUMINT) – informații din surse umane secrete
Metode flexibile in analiza de intelligence
Prevenirea surprizelor
Externalizarea expertizelor
Etica și legalitatea în intelligence
Etica și legalitatea în practica celor aleși de pe malurile Dâmboviței
Intelligence-ul competitiv

Tradiție și provocări în intelligence-ul de securitate românesc

Despre intelligence și securitate

Transparența
Controlul și legalitatea
Analiza multisursă
Impactul noilor tehnologii
Cooperarea
Prevenirea
Previziunea
Alerta timpurie
În loc de concluzii

TENDINŢE ÎN INTELLIGENCE-UL DE SECURITATE

POST MODERN

2
 Activitatea secretă de informaţii, adică ceea ce astăzi înţelegem prin intelli-
gence, este un produs al lumii moderne. O lume care îşi are începuturile o dată cu
gânditorii iluminişti, cu revoluţia franceză şi războiul de independenţă al coloniilor
nord-americane şi formarea SUA. După cum se poate constata, lumea modernă în-
seamnă libertatea de gândire, ca principiu de bază şi democraţia, ca formă de orga-
nizare social politică. Intelligence-ul instituţionalizat le cuprinde pe amândouă.
Fără libertatea de gândire nu există intelligence performant, iar în lipsa democraţiei
activitatea de informaţii se transformă într-un simplu instrument al puterii totali-
tare.
Şi totuşi de ce intelligence postmodern? Pentru că lumea modernă şi o dată
cu ea şi intelligence-ul clasic se încheie o dată cu impunerea fenomenului de
globalizare. Un fenomen care a creat o altă lume, adică lumea de după modernitate,
sau mai pe scurt postmodernă. Este o lume total diferită, în care predomină
interdependenţa economică, socială, politică şi militară. Confruntările devin
neconvenţionale, de genul războaielor informaţionale, cibernetice sau geodezice,
iar pentru a te feri, adică a te pune la adăpost şi a trăi în securitate ai nevoie în
primul rând de cunoaştere. Iată de ce, intelligence-ul de securitate postmodern
aparţine unei alte lumi, total diferite, pe care momentan doar încercăm s-o
cunoaştem pentru a o salva şi a ne salva ca umanitate.
Majoritatea studiilor recente consideră că securitatea nu mai poate fi
percepută ca o sumă a securităţilor naţionale, pentru că realitatea a dovedit că
sistemul de securitate al unei naţiuni poate fi proiectat ca o sursă de insecuritate
pentru alte naţiuni. Securitatea trebuie gândită în plan global, ca un sistem bazat pe
o nouă legislaţie internaţională, noi instituţii de securitate globală şi participarea
activă a tuturor actorilor beneficiari.
De la sistemul de apărare şi conservare a propriilor valori faţă de o eventuală
agresiune a unui adversar, securitatea trebuie concepută ca un sistem de apărare a
umanităţii. Noul concept nu poate fi altul decât securitate prin cooperare. Într-o
atare situaţie, intelligence-ul strategic al securităţii globale capătă noi valenţe şi
direcţii de evoluţie şi dezvoltare. Începe să fie tot mai des utilizată noţiunea de
intelligence interagenţie. Pe plan global, aceasta nu înseamnă că intelligence-ul îşi
pierde valenţele clasice, adică prevenirea şi protecţia, dar capătă noi valenţe în
sensul de promovare a intereselor naţionale şi evaluare a unor oportunităţi
strategice, de comun acord cu partenerii de coaliţie dar fără a leza interesele altor
actori ai scenei globale. De atfel, Cărţile Albe de Apărarea şi Securitatea ale unor
mari naţiuni euroatlantice, apărute mai recent, fixează deja pentru intelligence-ul
postmodern de securitate următoarele funcţii strategice: cunoaştere-anticipare,
alerta timpurie, prevenire, descurajare, protecţie şi intervenţie.
Ne vom permite în continuare câteva reflexii asupra a şapte dintre temele
inteligence-ului actual: intelligence-ul şi teoria riscului de securitate societală,
3
HUMINT-ul ca metodă tradiţională de obţinere şi valorificare a informaţiilor
secrete, necesitatea introducerii unor metode flexibile în analiza de intelligence,
etica şi legalitatea în intelligence, necesitatea externalizării unor expertize de
intelligence, rolul intelligence-ului în prevenirea surprizelor, intelligence-ul
competitiv.

Teoria societăţii riscului

Încă de la începutul anilor '80, reputatul sociolog vest-german, Ulrich Beck

în a sa celebră lucrare despre teoria riscului 1 atrăgea atenţia că „modernitatea
induce insecuritate” şi că în viitor principala problemă cu care se va confrunta
umanitatea va fi „fragilitatea societăţilor superdezvoltate”. Teorie interesantă şi
incitantă, numai că la vremea respectivă nu prea a fost luată în seamă. Abia la
sfârşitul anilor '90, argumentele sale au început să revină cu seriozitate în analiza
studiilor de securitate. În esenţă problema era aceeaşi: starea de precaritate,
instituită prin modernizarea accelerată a Occidentului, se extinde şi în celelalte
părţi ale lumii prin intermediul procesului de globalizare. Prin urmare,
modernitatea se globalizează, iar aceasta generează consecinţe de insecuritate prin
aspectele sale negative. Riscurile societăţii postmoderne (postindustriale) sunt de
ordin: politic (războaie civile, conflicte interetnice şi religioase), economic (crize
economice, şomaj, sărăcie), de mediu (accidente industriale, poluare), societale
(agresarea identităţii, afectarea ordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi
persoane, terorism, pandemii). Într-o atare situaţie, societatea bunăstării devine o
societate a riscului şi, în consecinţă, statul bunăstării devine statul insecurităţii.
Soluţia: funcţia principală a statului bunăstării este gestionarea securităţii societăţii.
Intelligence-ul de securitate trebuie să devină într-o atare situaţie cât mai
performant, bazat pe credibilitate şi sprijin din partea societăţii civile.

Human intelligence (HUMINT) – informaţii din surse umane secrete

HUMINT-ul, sau analiza informaţiilor provenite din surse umane secrete a

fost, este şi probabil că va rămâne unul dintre cele mai importante mijloace pentru
activitatea de informaţii. Se spune că de calitatea surselor secrete umane depinde în
cea mai mare măsură şi calitatea activităţii de intelligence, ori performanţele sale.
Iată un raport direct între surse şi eficienţă. Unii profesionişti introduc în algoritm
şi resursele. Mai direct spus, ai bani, ai surse de calitate şi, prin urmare, o mai mare
eficienţă a rolului intelligence. Alţii, deşi nu contestă importanţa resurselor, susţin
totuşi că intelligence-ul dispune de suficiente tehnici pentru a-şi crea surse
1
Ulrich , Beck, The Risk Society, Towards a New Modernoty, Sage Publications, 1992.

4
valoroase şi cu un buget mai modest, mai ales acolo unde există o percepere mai
pronunţată, în sens altruist, a ceea ce înseamnă interesul naţional. Exemplele
istorice sunt elocvente. În vreme ce pentru ruşi, englezi, evrei, chiar americani, şi
probabil că lista e mult mai lungă, a colabora cu serviciile de informaţii este o mare
cinste, o chestiune de morală civică, la noi, prin satanizarea informatorilor
Securităţii, orice fel de colaborare reprezintă un adevărat blam social, o ruşine
publică.
HUMINT-ul rămâne şi în post-modernism una dintre piesele de rezistenţă
ale intelligence-ului, raportat direct la eficienţă. Asta ţine înainte de toate nu numai
de tradiţia acumulată, adică de experinţe performante, eventual eşecuri, ci de mult
mai mulţi factori, printre care: cultura profesională, capacitatea de adaptare la
context, înlăturarea oricăror fundamentalisme, uşurinţa de comunicare cu
interlocutorul, abilitatea de repliere, logica argumentării pentru convingerea
interlocutorului, disponibilitatea şi abilitatea acestuia de a relaţiona în sensul dorit,
dar mai ales de capacitatea acestuia de a înţelege utilitatea demersului şi a
cerinţelor. Democraţia înlătură total contsrângerea, sau cel puţin teoretic ar trebui
s-o facă, ceea ce presupune că relaţia operator-sursă are la bază liberul
consimţământ, iar respectul reciproc trebuie să se bazeze pe încredere deplină în
ambele sensuri. Beneficiul unei astfel de relaţii este de partea unui al treilea factor:
statul, împreună cu naţiunea pe care o păstoreşte. Din nefericire se uită sau se
omite premeditat acest aspect, deşi el este fundamental pentru raţiunea
intelligence-ului.

Metode flexibile în analiza de intelligence

Chiar şi atunci când serviciile de informaţii şi-au adus o contribuţie

substanţială la declaşarea unor evenimente care au schimbat soarta unor ţări,
regiuni, continente, chiar a lumii moderne, totuşi la capitolul cunoaştere-anticipare,
mai neted spus, previzionarea urmărilor, adică latura analizei prognotice, nu numai
că nu au realizat performanţe, dar chiar s-au situat cu mult sub aşteptări. Iar acest
lucru este demonstrat de documentele analitice deja declasificate pentru a fi
valorificate de istoriografie.
În ceea ce putem numi postmodernism, adică epoca pe care o trăim, explozia
informaţională face aproape imposibilă misiunea unui singur individ, oricât de
dotat ar fi, să cuprindă într-o sinteză şi într-o analiză tot ceea ce este de noutate şi
de interes într-un domeniu sau pe un anumit segment al securităţii naţionale şi/sau
globale. Prin urmare, conceptul de securitate prin cooperare devine fundamental,
pornind de la nivelul unui manager, ca sumă de responsabilităţi pe un domeniu, şi
terminând cu nivelul decizional cel mai de sus. Aşa se explică de ce, în ultimii ani,
structurile de intelligence sunt tot mai preocupate de a-şi organiza şi a face să
5
funţioneze la parametri de performanţă acele departamente de analiză, sinteză,
evaluare şi prospectare a ceea ce însemană vulnerabilităţi, disfuncii, riscuri,
pericole şi agresiuni în domeniul securităţii. Şi, pentru că principiul cooperării se
dovedeşte fundamental, înseamnă că reflexiile asupra problemelor de securitate
naţională se extind automat la cele globale şi invers.
În evaluarea riscurilor de securitate, practic, nu ai voie să greşeşti. Tragicele
evenimente din 11 septembrie 2001 şi declanşarea celui de-al doilea război din Irak
au demonstat că orice eroare de evaluare şi oportunitate în difuzarea produsului de
intelligence către factorul suprem de decizie poate avea consecinţe
incomensurabile. De aici şi tendinţa tot mai vădită în introducerea unor metode
ştiinţifice în analiza şi evaluarea prognotică.
Dinamica derulării unor evenimente în arena internaţională, în epoca
informaţională, creează pentru analişti o contradicţie între nevoia de timp absolut
necesar aplicării medotelor ştiinţifice de evaluare şi oportunitatea sau operativitatea
transmiterii mesajului către factorii decizionali. Posibil ca într-un viitor nu prea
îndepărtat, o dată cu dezvoltarea sistemelor informaticii şi perfecţionarea
mijloacelor de prelucrare automată a datelor, acest impediment să fie depăşit.
Aceasta reprezintă, de altfel, şi cea mai serioasă provocare a intelligence-ului.

Prevenirea surprizelor

Un alt aspect îl reprezintă faptul că unele servicii secrete de informaţii şi-au

creat propriile institute de cercetare în domeniul intelligence-ului. Exemplul cel
mai elocvent îl reprezintă CIA, sub autoritatea căreia funcţionează The Center for
the Study of Intelligence. Studii recente realizate de aceast centru de cercetare sub
conducerea reputatului sociolog dr. Rob Johnston au recomandat ca pentru
obţinerea produsului analitic de intelligence să se pună mai mult accentul pe
„metodele analitice decât pe abilităţile de scriere şi comunicare”, având ca
principal obiectiv „evitarea surprizelor” şi abia în plan secund să se vizeze
„evitarea erorilor”2. Se utilizează informaţii obţinute din surse deschise, în procent
de aproximativ 85%, şi abia un procent de 15% care provin din rapoartele agenţilor
secreţi. Este şi motivul pentru care „bijuteria” de produs analitic al CIA, prin care
este informat zilnic preşedintele SUA, să fie denumită în mod caricatural „CNN
plus secrete”. Important e că nu numai analiştii CIA, ci, alături de ei toţi, analiştii
comunităţii de informaţii ai SUA sunt conştienţi că trebuie să depună eforturi,
alături de oamenii de ştiinţă pentru a depăşi inerţia şi birocraţia trecutului şi a găsi
cele mai optime şi flexibile metodologii în analiza produsului de intelligence.
Evaluările prognotice ale intelligence-ului trebuie să prevină orice surpriză în
2
Johnston, Rob, Analytic Culture in the US Intelligence Community: An Ethnographic Study,
Center for the Study of Intelligence, CIA, Washington, 2005.
6
domeniul securităţii naţionale şi globale. Orice eroare poate avea consecinţe
incomensurabile pentru umanitate. Dacă eroarea unui chirurg poate duce la decesul
pacientului, eroarea unui pilot la decesul pasagerilor, eroarea în analiza de
intelligence poate duce la evenimente cu impact catastrofic în plan global. Şi
aceasta pentru că intelligence-ul de securitate se adresează elitelor. Iar elitele
trebuie prevenite pentru a evita adoptarea, din raţiuni subiective, a unor strategii
autodistructive.

Externalizarea expertizelor

O altă direcţie a intelligence-ului actual o reprezintă externalizarea unor

expertize, atât în domeniul analitic, cât şi în cel acţional. Marile servicii de
informaţii preferă cooperări, chiar pe bază de contracte, cu institute academice,
universitare sau particulare în domeniul analizei de fenomen. Studiile ştiinţifice
asupra evoluţiei unor riscuri, ameninţări, pericole ori agresiuni de securitate
naţională, regională ori globală venite din partea instituţionalizată a societăţii civile
nu au altă menire decât de a verifica, a întregi ori a suplini viziunile şi concluziile
analiştilor din structurile specializate ale serviciilor de informaţii. Apariţia unor
firme particulare de securitate şi contractele lor cu instituţiile statale pe obiective
de interes naţional care trebuie apărate, probabil în viitor şi pe anumite domenii de
interes pentru securitate, se încadrează în aceeaşi tendinţă de externalizare a unor
expertize instituţionale. Garda de mediu, garda financiară, agenţia de protecţie a
consumatorului, reprezintă doar câteva exemple care demonstrează că, deşi
funcţionează eficient sub autoritatea statului, ar putea fi externalizate ca structuri
particulare de mai mare utilitate pentru securitatea societăţii civile. Apariţia unor
firme particulare de audit sau a intelligence-ului de firmă (ori concurenţial cum
mai este denumit) nu reflectă altceva decât materializarea unei astfel de noi
tendinţe reclamată de pulsul unei societăţi democratice aflate în plin proces de
globalizare. Problema fundamentală care se naşte deja este dacă nu cumva printr-o
externalizare excesivă a expertizelor de intelligence (analitic şi acţional) a-ar putea
ajunge la diminuarea considerabilă a autorităţii instituţiilor statale. Ca opinie
personală, nu cred că e posibil să se producă aşa ceva, pentru că ideea de bază este
că prin externalizare se urmăreşte sprijin din partea sectorului particular şi al
societăţii civile, deci o întărire a autorităţii statului şi nicidecum o slăbire a sa.
Statul cu instituţiile sale formează baza fundamentală a evoluţiei şi progresului
societăţii moderne şi post-moderne. Diminuarea până la dispariţie a autorităţii
statului a fost o chestiune previzionată de anumite ideologii radicale şi
fundamentaliste de stânga, care nu de mult au decăzut în desuetudine.

Etica şi legalitatea în intelligence

7
 Uneori e greu să înţelegi cum se poate respecta legea în condiţiile în care
profesioniştii domeniului de intelligence se confruntă cu spioni, trădători, terorişti,
traficanţi, mafioţi, criminali în serie etc., a căror activitate existenţială este total în
afara legii. Oricum, principiul legalităţii este înţeles de profesionişti după dictonul:
„respectă legea pentru a putea fi apărat de lege”. Cu alte cuvinte, dacă un operator
de intelligence, mai precis al sectorului său acţional, elimină fizic nelegal un
criminal notoriu devine pasibil de pedeapsă. Morala: nu-l elimina fizic pe criminal,
adică nu-i oferi pedeapsa binemeritată, lasă-l în viaţă pentru că eşti funcţionar
public şi trebuie să respecţi legea, dar cu riscul ca infractorul să facă mult mai mult
rău în continuare semenilor săi.
Cine a reuşit să depăşească această dilemă au fost americanii. Prin
promovarea „strategiei loviturii preventive”, secondată de tactica „folosirii forţei
într-un mod extrem de precis” – adică loviturile secrete cu drone ce intră în
responsabilitatea CIA - reuşesc să le vină de hac, deocamdată, celor ce încearcă să
facă rău Americii3. Felul în care s-a acţionat în ultimii zece ani prin depistarea şi
nimicirea sanctuarelor teroriste şi apoi a lui Osama ben Ladin constituie suficiente
exemple care ne demonstrează eficienţa instituţională a democraţiei americane, o
democraţie autentică, „verificată de istorie”, cum îi place leader-shipului american
să se laude. Prin urmare, interesele de securitate naţională primează în faţa celor de
etică şi legalitate. Este vorba în ultimă instanţă de sistemul internaţional umanitar,
sistem creat, e adevărat, în secolul trecut, în urma a două războaie mondiale şi a
unui Război Rece, deci depăşit de istorie în această epocă a globalizării şi a
postmodernităţii.
Din punct de vedere al cronologiei istorice, problema eticii şi legalităţii în
activitatea de informaţii pentru securitatea naţională s-a pus imediat după căderea
blocului comunist din centrul şi răsăritul Europei, adică la începutul anilor ’90. În
perioada Războiului Rece nici vorbă despre aşa ceva. Abia necesitatea de
transparenţă în domeniul activităţii serviciilor de informaţii şi securitate din lumea
democratică a reclamat problemele de legalitate şi etică profesională. Şi chiar dacă
veteranii acestor instituţii, mai ales din Marea Britanie sau Franţa, ori chiar
Germania Federală se lăudau în scrierile lor memorialistice fie că „domnii nu
ascultă şi nu citesc comunicările altora” ori că „un stat nu se conduce trăgând cu
urechea în dreapta şi în stânga”, mare a fost surpriza când, prin declasificarea unor
documente din arhivele serviciilor secrete occidentale, adică cele despre care se
spune că au câştigat războiul cu instituţiile similare din ţările comuniste, utilizând
ca armă „drepturile omului”, s-a constatat că încălcau dreptul la intimitate al
propriilor cetăţeni.
3
David Rohde, Dictrina Obama. Războaiele secrete se întorc împotriva preşedintelui, în „For-
eign Policy”, România, martie-aprilie 2012, pp.77-81.
8
 Şi era normal ca într-un astfel de context opinia publică să pună problema
legalităţii şi a eticii. Dar dacă prin lipsa eticii şi a legalităţii în activitatea de
informaţii se apără totuşi securitatea cetăţenilor unei naţiuni care trăieşte în
libertate şi democraţie, ce se va întâmpla? Experienţa istorică de până acum, adică
cei 22 de ani parcurşi în democraţie, a demonstrat că nu s-a întâmplat nimic grav 4.
Ba dimpotrivă. Media de toate tipurile sau formele (audio, video, scrisă, on-line) a
avut de câştigat în audienţă, la fel şi cercetarea academică ce a reuşit să recupereze
un vast material documendar, ori societatea civilă, care prin ONG-uri de tot felul
freamătă, îşi pune probleme şi caută să le rezolve. Într-un cuvânt, tuturor le pasă,
adică vor să facă o altă lume, care să functioneze după alte reguli în care evident,
etica şi legalitatea sunt pe primul plan. Oricum se gândeşte la proiectarea unei lumi
care să nu mai semene cu „jungla” din perioada Războiului Rece. Problema e, că
de atâta grije pentru etică şi legalitate, mai ales în domeniul intelligence, nu cumva
să se creeze o junglă şi mai mare dacă e să avem în vedere antecedentele din
perioada Războiului Rece.

Etica şi legalitatea în practica „celor aleşi” de pe maurile Dâmboviţei

Important e un lucru care se poate constata uşor. Profesioniştii domeniului

tac şi fac, adică îşi văd liniştiţi de treburile lor în apărarea securităţii prin
intelligence, în vreme ce comentatorii interesaţi sau de ocazie intră, vrând nevrând,
în jocul subtil al propagandei, manipulării, dezinformării sau contradezinformării.
Şi sunt foarte satisfăcuţi că reuşesc să fie interesanţi, ascultaţi dar niciodată urmaţi
în calitate de lideri de opinie. Şi nu reuşesc să fie urmaţi pentru că nu au loc de
politicienii veroşi, adică de cei ce şi-au făcut din jocul politic, al demagogiei şi al
hazardului o profesie.
În vechiul regim activiştilor de partid li se spunea „revoluţionari de
profesie”, iar acum sunt „cei aleşi”, şi atât. Se înţelege cu uşurinţă că e vorba
despre cei ce se fac că au treabă la fosta Casă a Poporului, actualul Palat al
Parlamentului de pe malurile Dâmboviţei. Desigur că au fost aleşi să ne conducă,
dar spre ce orizonturi, cu ce obiective, cu ce sacrificii ori pe ce termene, din
nefericire nici ei nu ştiu. Şi se află într-o astfel de ipostază întrucât pentru ei
conceptul de „cultură de securitate” a fost încadrat strict în tiparele propagandei ori
a demagogiei politice, de care nu ducem lipsă, Slavă Domnului, pe malurile râului
ce străbate capitala. Pentru că tocmai pe aceste locuri se vorbeşte prea mult despre
securitatea naţională, mai veche sau mai nouă, dar fără să existe o lege a securităţii.
Adică forme fără fond. Cu alte cuvinte se vorbeşte prea mult dar fără să se ştie
despre ce se vorbeşte. Parlamentul a produs, cel puţin în ultimii 3-4 ani, mai mult
certuri, scandaluri şi încrâncenări, decât legi, ceea ce a dus, cel puţin în ultima
4
Afirmația rămâne valabilă și în momentul scrierii acestor rânduri (1 noiembrie 2020).

9
vreme la pierderea credibilităţii, sale ca instituţie fundamentală a unui stat
democratic membru în NATO şi în UE, precum şi a principalului său atribut, acela
de putere legislativă, devenind o veritabilă putere a discordiei. Şi acolo unde se
seamănă discordie nu se poate culege decât conflicte, adică insecuritate. Iată de ce,
prin orgoliile şi patimile iraţionale ale mai marilor dregători ai statului ni s-a oferit
un tablou sinistru: Parlamentul în loc să legifereze pachetul de legi pentru
securitatea naţională a produs doar discordie naţională. Iar de făcut s-a făcut prea
puţin pentru securitatea actuală şi de perspectivă a cetăţeanului. Şi dacă nu se pot
da răspunsuri clare în legătură cu securitatea societală, atunci dragii noştri
politicieni se întrec să blameze care mai de care fosta Securitate ca instituţie a
vechiului regim, deşi au trecut mai bine de trei decenii de la desfiinţarea ei.
Totuşi prin strădaniile lor, operatorii intelligence-ului continuă să-şi facă
treaba, fiecare la locul lui, în legalitate, atât cât poate fi ea percepută de opinia
publică. Dar beneficiază şi de un bagaj etic suficient, pentru o lume parcă
dezlănţuită, şi oferit cu atâta generozitate de lumea democratică/democratizată a
postmodernităţii. Că cetăţenii se simt mai în nesiguranţă, mai neapăraţi de tot ceea
ce-i ameninţă, de tot ceea ce-i agresează, îi umilişte sau îi înrobeşte este o cu totul
altă problemă, care momentan nu interesează pe nimeni. Adică ce zic oamenii, ce
simt ei, cei mulţi şi neajutoraţi şi care ar trebui să beneficieze de politici
protecţioniste din partea guvernanţilor?5 Şi o altă temă la care ar merita să se
reflecteze mai mult: marile probleme de etică şi legalitate în sistemul democratic se
pun doar pentru domeniul intelligence-ului? Dar politicul ce zice, pentru că
intelligence-ul este doar un instrument pentru buna guvernare, nu-i aşa?

Intelligence-ul competitiv

În postmodernitate intelligence-ul privat, mai numit în literatura de

specialitate şi intelligence competitiv sau concurenţial (IC) este conceput ca o parte
crucială a planificarii strategice. El reprezintă mecanismul prin care companiile îşi
pot atinge obiectivele în cel mai scurt timp posibil, indiferent cât de rapid sau
radical s-ar schimba condiţiile externe. Când condiţiile externe se modifică atât de
radical încât pot afecta chiar planul companiei, intelligence-ul trage primul
semnalul de alarmă6.

5
În Constituția României, la art 1, al. 3 scie că : „România este stat de drept, democratic și social...”, ceea
ce înseamnă că indiferent de culoarea politică a partidelor aflate la guvernare, trebuie să se promoveze
politici publice care să vizeze protecția socială.
6
Vezi Mircea Tănase, Intelligence competitiv – o nouă abordare a competiţiei, disponibil pe
internet la adresa http://www.theinvestor.ro/ management/intelligence-competitiv-o-noua-
abordare-a-competitiei/.
10
 Astfel, intelligence-ul acţionează ca un element-cheie în elaborarea
strategiei, prin competenţele pe care le dezvoltă la nivelul fazei de colectare şi
validare a informaţiilor, asigurând în acest fel o fundamentare realistă şi dinamică a
proceselor de luare a deciziei, nu numai la nivel strategic, dar şi operaţional sau
tactic. Unul dintre obiectivele de bază ale intelligence-ului competitiv este aceea de
a conştientiza rolul de avertizare timpurie şi prevenirea surprizelor ce ar putea avea
un impact major asupra cotei de piaţă, reputaţiei, cifrei de afaceri sau
profitabilităţii pe termen mediu şi lung. Analiza adversarilor este un proces
proiectat pentru a furniza informaţii utilizabile, pe care factorii de decizie le pot
folosi pentru îmbunătăţirea performanţelor în afaceri.
De exemplu o analiza detaliata a cunoştinţelor adversarului (cunoştinţe
instituţionale, experienţă în management şi modalitatea de acţiune), deciziile
acestuia privind investiţiile, precum şi eficacitatea cu care acestea sunt integrate în
cadrul companiei, vor dezvălui mai multe despre posibilităţile adversarului şi
direcţia de evoluţie ulterioară a acestuia.
Multe oportunităţi pentru obţinerea avantajului asupra concurenţilor sunt
create dacă se ştie cum şi unde adversarul îşi îmbunătăţeşte fiecare activitate
corespunzatoare afacerii pe care o desfăsoară, când şi unde va fi lansat un nou
produs de către adversari, înainte ca această informaţie să devină publică.
Intelligence-ul competitiv nu trebuie confundat cu activitatile de „data
mining” sau cele de căutare pe internet. Capabilităţile de IC depăşesc colaţionările
de date statistice de ordin cantitativ sau simplele rapoarte de monitorizare media.
Ele creează mentalităţi, atitudini şi practici diferite, în raport cu informaţia şi în
special cu informaţia competitivă cu valoare de intelligence.
Transformarea informaţiilor în intelligence acţionabil este competenţa de
bază a analistului de intellligence, expertiza de profil fiind absolut necesară pentru
a asigura coerenţa şi consistenţa întregului proces. Trebuie insistat pe misiunea pe
care acest staff o deţine în cadrul companiei, respectiv aceea de a furniza
managementului superior intelligence-ul necesar în vederea obţinerii sau păstrării
avantajului competitiv.
Am insistat asupra acestor aspecte ce ţin de intelligence-ul competitiv
întrucât, în literatura de specialitate, chiar şi în rândul profesioniştilor, se
conturează o concluzie extrem de interesantă, şi anume „existenţa unor legături şi
similitudini între managementul intelligence-ului de corporaţie (competitiv-
concurenţial) şi managementul intelligence-ului de securitate”7.

7
Vezi pe larg la Adina Negrea, Intelligence şi securitate: spre o nouă etică a activităţii de
informaţii, disponibil pe internet la adresa http://andreivocila.wordpress.com/2010/09/18
/intelligence-si-securitate-spre-o-noua-etica-a-activitatii-de-informatii/
11
 TRADIȚIE ȘI PROVOCĂRI ÎN INTELLIGENCE-UL
DE SECURITATE ROMÂNESC

Pentru sistemele de securitate actuale, precum și pentru activitatea de

intelligence care le dă concretețe, se poate spune că prin apariția și răspândirea
noilor tehnologii, dar și a noilor riscuri, pericole și agresiuni și-au schimbat total
fizionomiile. Ne-am propus ca în rândurile ce urmează să analizăm succint ce este
nou și ce a mai rămas din vechile practici ale frontului secret pentru ceea ce putem
numi intelligence-ul postmodern. O sintagmă ce vine să contureze mai bine
confruntările pe frontul secret în epoca post Războiului Rece. O epocă istorică ce
își are începuturile odată cu prăbușirea URSS și a întregului sistem comunist din
Europa central-răsăriteană de la sfârșitul deceniului nouă și începutul celui următor
din secolul trecut, dar care începe să-și contureze mai bine profilul odată cu
tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, de la New York și Washington, când
se declanșează ceea ce mulți teoreticieni și istorici numesc epoca „războiului
mondial contra terorismuluiˮ. Este un război total atipic, asimetric, cu strategii
absolut inedite, printre care și strategia americană a „loviturilor preventiveˮ, cu
pierderi mari de vieți omenești în rândul populației civile și mai ales cu lipsa totală

12
de speranță că omenirea va putea pune capăt prea curând unei astfel de confruntări.
Oricum, este o epocă în care globalismul aduce în istoria omenirii lipsa de
încredere în marii diriguitori ai lumii dar și vulnerabilități, pericole, riscuri și
agresiuni de tot felul la adresa securității globale. Trăim într-o lume în care liniile
de conflict sunt dispersate și instabile, scăpând total logicii confruntărilor
tradiționale. Abia aceste pericole ale noii „lumi fără stăpânˮ au avut un rol
determinant în schimbarea profundă a intelligence-ului de securitate.

Despre intelligence și securitate

Dacă încercăm să definim intelligence-ul ca o activitate a instituțiilor

specializate ale statului în culegerea, sintetizarea, evaluarea și difuzarea
informațiilor de interes pentru decidenții politici, ca pilon fundamental al efortului
de asigurare a securității naționale, atunci înțelegem mai bine noile realități ale
lumii globale de azi.
Am introdus în definirea intelligence-ului și sintagma de „securitate
naționalăˮ, pe care, de asemenea mă încumet să o percep ca pe un sistem prin care
instituțiile statului asigură prosperitatea în legalitate a tuturor membrilor societății
și apără valorile naționale fundamentale așa cum sunt înscrise ele în Constituție.
Trebuie să existe desigur și un mental colectiv al națiunii care să-și doreacsă să
contribuie la realizarea sistemului de apărare și securitate. Pentru aceasta ar fi
nevoie de foarte multă cultură de securitate. Iar cultura, indiferent care ar fi ea nu
se poate obţine decât prin instruire şi autoinstruire permanentă.
Se vorbește atât despre securitatea națională în egală măsură cu securitatea
regională sau globală. O singură precizare: securitatea globală sau regională nu
înseamnă automat suma securităților naționale. Putem avea de-a face cu sisteme și
strategii de securitate națională, dar care pot veni în contradicție cu alte sisteme de
securitate națională, chiar și între vecini, exemplele fiind prea numeroase, nu mai
are rost să zăbovim. Adică, ceea ce consider eu că-mi servește la apărarea și
realizarea securității este posibil să devină un risc de securitate pentru unul sau mai
mulți vecini. De aici putem desprinde concluzia că pentru sistemele de securitate
regionale și/sau globale este nevoie de contribuția tuturor participanților la crearea
unui sistem viabil de securitate. Oricum, securitatea nu înseamnă impunerea
sistemului sau a viziunii celui mai puternic asupra intereselor celorlați, chiar dacă
vorbim despre sistemele de securitate din cadrul coalițiilor politico-militare.
Liberul consimțământ și acceptul pentru aderarea la un sistem, ori contribuţia
fiecăruia în perfecţionarea sistemului îi creează acestuia caracterul fiabil. Pentru
crearea unui sistem de securitate colectivă este indicat promovarea unor politici
echilibrate privind interesul naţional. Orice exces în acest domeniu poate duce la
un naţionalism exacerbat cu consecinţe dintre cele mai grave pentru umanitate.
13
Istoria stă mărturie în acest sens, conflictele şi războaiele secolului trecut ar trebui
bine studiate şi cunoscute pentru a nu se mai repeta.
Pe de altă parte nu există sistem de securitate fără ca instituțiile statului sau
cele internaționale să asigure prosperitatea în legalitate a membrilor societății. Nu
este o viziune comunistă, potrivit căreia toți membrii societății trebuie să fie la fel
de prosperi. În regimurile democratice sistemul de securitate al statului trebuie să
asigure acele condiții minime și absolut necesare pentru prosperitatea fiecărui
membru al societății. O astfel de concepție o întâlnim și în strategiile de securitate
americane sau ale altor Mari Puteri, care pun pe primul plan securitatea
individului. Desigur, oamenii sunt diferiți. Fiecare cu calitățile, ideile și ritmul său
în a-și concepe modul de viață și prosperitatea, respectând legile. Dar trebuie să
existe acel minim garantat de stat. Așa se și explică de ce în constituțiile multor țări
întâlnim sintagma de „stat-socialˮ. Nu se poate realiza un sistem de securitate
eficient pentru o populaţie care trăieşte în sărăcie.
Mult întâlnită în literatura de specialitate este și sintagma de „securitate
socialăˮ sau societală. Este vorba despre acel ansamblu de măsuri, alții îi spun
politici, promovate de factorii decidenți aflați la conducerea statului prin care se
urmărește a crea tuturor cetățenilor țării șanse egale la prosperitate. Sistemul nu
poate funcționa fără un cadru economic solid și performant. Este un aspect al
studiilor de securitate care pun accentul pe securitatea economică. Concentrându-și
eforturile spre politicile de securitate economică se pot obține efecte benefice și în
domeniul securității sociale, în sectorul cultural sau în domeniul securității
mediului.
În realitate, proiectul de țară ar trebui să fie inclus în strategia de securitate
națională, iar fiecărui domeniu de securitate (economică, socială, culturală,
militară, de mediu, alimentară, informațională, a infrastructurii informatice) ar
necesita a fi stabilit rolul intelligence-ului, de unde începe, unde se termină și la ce
performanțe te poți aștepta din partea lui, în funcție de principiile în baza cărora
funcționează: legalitatea, secretizarea, echidistanța politică, operativitatea,
fiabilitatea, cooperarea. Toate acestea ar trebui să se regăsească într-un document
intitulat strategie națională de securitate, actualizat cel puțin o dată la 4-5 ani în
funcție de noile provocări de securitate cu care se confruntă națiunea sau societatea
globalizată. SUA au actualizat Strategia de securitate naţională în 2015 la un
interval de câteva luni.
Și dacă nu este securitate, înseamnă că avem de-a face cu o stare de
insecuritate, „o lume fără stăpânˮ, iar într-o astfel de situație factorii decidenți se
găsesc în afara legii. Într-o atare situaţie, ori demisionează onorabil pe motiv că nu-
și pot realiza promisiunile din campania electorală în domeniul securității, ori
trebuie trași la răspundere pentru că nu-și realizează una dintre atribuțiile
fundamentale cu care au fost investiți la depunerea jurământului. Este inadmisibil
14
ca o țară după integrarea în NATO și apoi în UE să nu fie în stare, timp de mai
bine de un deceniu, să-și elaboreze un pachet de legi care să instituționalizeze noul
sistem de securitate națională, integrat desigur în sistemele de securitate aliate și în
baza căruia să se construiască proiecte de țară și strategii pe termen scurt, mediu și
lung. Iată de ce, în lipsa pachetului de legi în domeniul securității, vorbim despre
tradiții și ce ar trebui să se facă, ori ne străduim să conceptualizăm problematica
din domeniul securității. Mai grav este că în lipsa unei gândiri originale în stare să
găsească soluţii în funcţie de nevoile sistemului de securitate naţională se
împrumută tot felul de noţiuni şi concepte străine prin a căror aplicare se riscă
obţinerea unor efecte exact contrare intereselor de securitate naţională. Mai mult,
fără sistem legislativ actualizat în domeniul securității nu se pot emite pretenții ca
studiile de securitate, în calitatea lor de discipline academice să poată progresa.
Aşa s-ar putea explica şi apariţia unei formulări şocante în spaţiul public
românesc, potrivit căreia „doctoratul în securitate este o formă de impostură la
româniˮ. Fără să polemizăm cu cei ce împărtăşesc o astfel de opinie ne mărginim
să amintim că încă din 1999, lordul Roberson, pe atunci secretar general al NATO,
vorbea despre cultura de securitate, care ar trebui integrată în cultura universală.
Fără cultură de securitate nu sunt prea mulţi sorţi de izbândă în faţa gravelor riscuri
şi pericole de securitate ale lumii globale. Aşa au apărut studiile de securitate ca
discipline universitare în majoritatea universităţilor de prestigiu din lume, iar
România nu a făcut altceva decât să se adapteze după puteri şi capacităţi la o astfel
de cerinţă. În ţările care au adoptat sistemul Bolognia, studiile de securitate sunt
organizate în trei cicluri: studii universitare de licenţă (3 ani), studii universitare de
masterat (2 ani) şi studii universitare de doctorat (3 ani). Dacă o astfel de
organizare universitară a studiilor de securitate se consideră o formă de impostură,
înseamnă că nu prea ştim despre ce vorbim.
Lipsa pachetului de legi în domeniul securității naționale poate crea
disfuncțiii, vulnerabilități și numeroase confuzii. Un exemplu elocvent îl reprezintă
legea 217/2015, care înăsprește sancțiunile pentru manifestările xenofobe și
antisemite. Și aceasta în condițiile în care nu există la ora actuală în România
antisemitism. Există însă, și se manifestă din plin, antiromânismul, care însă nu
este sancționat prin nici o lege.
Pe de altă parte mai trebuie spus că acolo unde nu există securitate înseamnă
că rolul intelligence-lui este aproape nul sau este direcționat să se ocupe de cu totul
alte probleme, precum poliția politică represivă, adică utilizarea acestor structuri
instituţionalizate pentru eliminarea ori compromiterea adversarului politic. Este un
fenomen des întâlnit în regimurile politice dictatoriale dar, din nefericire, se poate
strecura şi în regimurile democratice, mai ales acolo unde democraţia este
insuficient consolidată.

15
 Pentru existența unui sistem de securitate eficient trebuie să funcționeze un
intelligence performant, dar și o voință națională participativă. Ori, pentru a-i
determina pe oameni să aibă încredere în sistemul de securitate națională, regională
sau globală, dar și în intelligence-ul cu rol de semnalizare timpurie și prospectivă,
aceștia au nevoie de o educație și o cultură de securitate.
Participarea cetățenilor atât la sistemul de securitate cât și la cel de
intelligence nu poate fi bine înțeles, într-o societate în care analfabetismul și
abandonul școlar fac ravagii. În România toate guvernele care s-au succedat la
conducerea țării după 1990, sunt răspunzătoare de situația actuală a țării, unde
există cel mai mare indice de analfabeți din întreaga Uniune Europeană. Cultura de
securitate nu poate face casă bună cu analfabetismul și fenomenul de abandon
școlar, în plină creștere, datorită sărăciei.

Transparența

Și dacă am lămurit, cel puțin fugitiv aceste concepte și legătura dintre ele,
este bine să mergem cu construcția teoretică mai departe. Cum rămâne cu
transparența, într-un domeniu, adică al serviciilor secrete, care, dintotdeauna, s-a
vrut a fi unul în deplină secretizare și conspirativitate? Binomul transparență-
secretizare este un non-sens, spun mulți foști protagoniști, adică ofițeri în
sectoarele operative ale serviciilor de intelligence. Alții, adică americanii anilor
′8o, i-au dat o interpretare exact inversă. Adică lumea modernă sau postmodernă
ar fi caracterizată de cunoaștere, adică atribuția fundamentală a intelligence-ului.
Prin urmare, nici intelligence-ului nu-i poți impune limite. Construcția teoretică
este corectă. Cunoașterea nu are limite, ceea ce implică în mod evident nevoia de
transparență ca o condiție fundamentală pentru progresul cunoașterii. Acest
aforism, adică „secretul transparentˮ în domeniul securității are impact major.
Securitatea se bazează pe cunoaștere, adică fără limite. Cunoașterea se bazează pe
transparență. Nu poți să progresezi în cunoaștere, în cercetarea academică sau
profesională fără transparență. Cui te adresezi, cine îți dă replica la ceea ce
realizezi în beneficiul comunității? Numai că în acest caz, transparența anulează
vechiul concept elitist potrivit căruia intelligence-ul ar fi o „meserie de domniˮ.
Desigur, că nu oricine poate fi angrenat în activitatea de intelligence, ci doar cei cu
calități anume stabilite de angajatori, singurul criteriu fiind performanța. Numai că
operatorii de intelligence, adică ofițerii de informații își modifică și ei calitățile în
funcție de epoca istorică.
Pe vremea SSI-ului, Eugen Cristescu recruta bărbați inteligenți, discreți, cu o
bună memorie vizuală și auditivă, cu calități de analiză, sinteză, discernământ, buni
cunoscători de limbi străine. Iar la Școala de agenți învățau să dactilografieze, să
16
cifreze și să descifreze mesaje. Mai învățau să călărească, să tragă cu pistolul din
toate pozițiile, lupta corp la corp. Iar dintre problemele strict profesionale urmau
tematici ce vizau: spionajul, contraspionajul, prevenirea sabotajelor, terorismul și
revizionismul antiromânesc, combaterea acțiunilor extremiste violente care puteau
dăuna intereselor statului.
Câte dintre aceste calități și problematici ale intelligence-ului mai sunt
valabile astăzi? Toate, dar se mai adaugă încă una, la fel de importantă, dar care
pare să le eclipseze pe cele tradiționale: capacitatea de a fi performant în utilizarea
noii tehnologii informatice. Spionii, la fel ca și contraspionii își rezolvă multe
dintre dilemele lor cu ajutorul calculatorului. Petrec mai mult timp în fața
calculatorului, căutând în bazele de date. În mod evident stau mai mult în fața
calculatorului decât în teren. Se deplasează în teren pentru investigații doar în
situațiile în care trebuie să verifice amănunte pe care sursele deschise nu ți le pot
oferi. Succesul activității lor se bazează astfel pe transparență.
Într-o atare situație ne gândim cum s-ar putea formula o definiție echilibrată
și echidistantă a acestei noțiuni, de transparență? În esență, am putea spune că
transparența este condiția sine qua non a cercetării, adică publicarea produsului
analitic. Dar în activitatea serviciilor secrete, cum poate fi definită transparența? La
fel, nevoia de a face cunoscut că ceea ce ai descoperit tu, prin activitatea de
intelligence, este absolut necesar opiniei publice. Care ar fi rațiunea unui astfel de
demers? Pentru a putea primi replica la cât este de util ceea ce ai realizat. Fără
răspuns din partea opiniei publice, adică feed-back-ul, după cum spun alții, se
poate pierde esențialul, adică utilitatea măsurilor de securitate, ceea ce integrează și
expertiza de cercetare sau rezultatele cercetării academice, fără de care nu poți
progresa. A fi transparent în intelligence înseamnă a comunica produsul analitic,
nu și metodele, mijloacele și procedurile utilizate în obținerea lui. Comunicarea
trebuie să funcționeze în ambele sensuri; dinspre societatea civilă spre instituțiile
de inteligence pentru securitate, dar și dinspre acestea către opinia publică.
Pentru serviciile secrete, secretizarea activităților de culegere a informațiilor
reprezintă o condiție sine qua non. Atunci toată lumea civilizată se întreabă cum se
împacă principiul secretizării cu cel al transparenței, având în vedere că atât
transparența cât și secretizarea reprezintă pilonii eficienței intelligence-ului
modern. Iată una dintre marile provocări ale activității de informații pentru
securitatea națională din zilele noastre, dar mai ales pentru perspectivă. Ajunși în
această zonă de analiză a binomului secretizare-transparență, va trebui să facem
referire și la un alt concept: legalitatea și controlul serviciilor de intelligence.

Controlul şi legalitatea

17
 Multe critici venite din partea societății civile îndreptate asupra serviciilor
secrete de astăzi și poate dintotdeauna, evident acolo unde s-a permis așa ceva, se
referă la ineficiența controlului. Dar care este cauza unui control deficitar,
insuficient sau neproductiv? Dacă acceptăm că întrebarea este retorică, atunci
răspunsul vine de la sine. Sistemul de control al activității de intelligence are limite
pentru că transparența în activitatea de intelligence are la rândul ei numeroase
limite impuse de nevoia de secretizare, ceea ce înseamnă că va trebui să operăm
mai corect cu sintagma „transparență limitatăˮ. Dacă limităm transparența în
funcție de necesitatea secretizării, înseamnă că și cunoașterea va avea limite.
Consecințele sunt clare: progresul în domeniul sistemelor de securitate se
circumscrie limitelor secretizării și transparenței. Problema este că marile
provocări de securitate în epoca globală nu au limite. Ele se dezvoltă în pas cu
riscurile societății moderne, sau cu „societatea riscului”, după expresia unui
sociolog german, Ulrich Beck, din secolul trecut8.
Controlul activității de informații pentru securitatea națională nu se reduce
doar la controlul parlamentar, după cum greșit se percepe în mass media. Controlul
este multiplu: juridic, intern, avocatul poporului, prin partenerii de coaliție. Dar cel
mai sever control este exercitat zilnic de către puterea executivă, care primește
produsul de intelligence. Acesta nu poate conține informații de slabă calitate, ori
neverificate, întrucât factorul de decizie poate reacționa imediat cu sancțiuni. Dar
cel mai eficient control ar fi cel exercitat de opinia publică, atunci când există
transparență.
În directă legătură cu controlul se află și un alt pilon fundamental al
intelligence-ului post modern și anume legalitatea în activitatea de informații. În
fond, controlul are ca principal obiectiv legalitatea activităţii de intelligence. Prin
legalitate înțelegem, pe de o parte existența unei legi ferenda, publicată în jurnalul
oficial și pe de altă parte respectarea cu strictețe a acestei legi, precum și a
metodologiilor de punere a ei în aplicare. Este un domeniu, extrem de interesant și
mai puțin cunoscut din istoria serviciilor secrete românești.
La 15 noiembrie 1940, a fost publicată în „Monitorul Oficialˮ al României,
legea de organizare și funcționare a Serviciului Special de Informații. Din datele pe
care le deținem rezultă că este cea mai timpurie lege ferenda a unui serviciu secret,
publicată. În SUA, abia în 1947, a fost publicată legea de Organizare și funcționare
a celebrei Central Intelligence Agency (CIA). Nu primatul este important, ci faptul
că atât românii cât și americanii au gândit utilitatea transparenței și a existenței
unei legi a activității de informații, în care să se prevadă funcțiile, atribuțiile, tipul
de misiuni, fondurile de la bugetul statului alocate anual pentru activitatea de
informații, formele de control, raporturile cu societatea civilă și nu în ultimul rând
lanțul de comandă, adică modul în care se subordonează instituțiilor politice și
8
Ulrich Beck, Risk society: Towards a new modernity (Vol. 17). Sage. 1992.

18
militare, de la care primește feed-backul. La acest capitol putem conchide, că în
activitatea de intelligence, cu cât controlul este bine reglementat și realizat, cu atât
sporește legalitatea și deci încrederea din partea opiniei publice. Ofițerii de
informații cu vechi state în instituțiile de intelligence susțin, parcă la unison,
existența unui principiu pe care l-au urmat cu sfințenie : „apără legea ca să fii
apărat de legeˮ.

Analiza multisursă

O altă provocare este analiza multisursă. Deci analiștii de intelligence, fie ai

instituțiilor specializate, fie ai societății civile se implică în a oferi produse
analitice care utilizează informații din surse deschise, din surse secrete, dar și din
surse care au ținut „să-și păstreze anonimatul”. Se utilizează și formula „informații
nesecrete, dar nedestinate publicitățiiˮ, referindu-se desigur la acea categorie de
date și informații despre viața privată, dosarul medical și alte intimități de acest
gen. Pentru intelligence-ul postmodern de astăzi, devine imposibil să se ignore
culegerea și procesarea informațiilor din sursele deschise. Aproape că nu există
sistem de intelligence instituționalizat care să nu dispună de structuri specializate
în analiza surselor deschise, OSINT (open sources intelligence). Se practică și
sistemul de analiză integrată, adică informațiile din surse deschise împreună cu
cele obținute prin metode, mijloace și procedee secrete. Se mai numește și „analiză
multisursăˮ.
Și aici întâlnim o puternică ancoră peste timp, în tradiția SSI. Spre exemplu,
în decembrie 1940, Eugen Cristescu, proaspăt numit director al SSI, organizează
un compartiment de analiză și sinteză a informațiilor venite de la toate instituțiile
statului (Prefectură, Jandarmerie, SSI, Biroul doi al armatei, Serviciul de informații
al CFR, Direcția Generală a Poliției de Siguranță) și obținute pe toate căile și prin
toate mijloacele. Această structură capătă ulterior numele de Serviciul de
centralizare a știrilor, iar buletinele zilnice se înaintau dimineața la ora opt la
Cabinetul Președinției Consiliului de Miniști. Din analiza fluxului informațional
oferit zilnic de Serviciul de centralizare a știrilor rezultă că factorii de decizie ai
statului român au avut la dispoziție informații zilnice, de bună calitate utilizate în
actul de guvernare. De exemplu, în aprilie 1941, SSI, prin sinteza intitulată
Pregătirile de război ale URSS, informa Președinția Consiliului de Miniștri că în
doctrina militară sovietică războiul se duce până la „nimicirea inamiculuiˮ, iar prin
această sintagmă sovieticii înțelegeau „impunerea sistemului sovieticˮ. Dacă acest
document îl interpretăm ca pe un produs de intelligence, atunci putem spune că
SSI-ul și-a făcut datoria, informând corect riscurile la care se expun cei ce vor
hotărî intrarea României în război. Cel mai mare risc era bolșevizarea României,
ceea ce s-a întâmplat după Al Doilea Război Mondial. Produsul de intelligence cu
19
rol prospectiv s-a dovedit corect. Deci, pierderea războiului pe Frontul de Est nu s-
a datorat în niciun caz lipsei de informații sau analize cu caracter prospectiv, ci
unor cauze ce țin de cu totul altă natură (tăria forțelor inamicului, configurația
teatrului de operații, deciziilor de valoare strategică ale aliatului bazate pe
informaţii false induse de adversari9 etc.).
În ziua de astăzi, principalele instituții de intelligence dispun de structuri
specializate în analiza multisursă, iar buletinele de informații care se concentrează
zilnic la cabinetul șefului statului conțin analize pertinente despre toate riscurile de
securitate, națională, regională sau globală. Din nefericire specialiștii sesizează că,
nu întotdeauna, declarațiile ori deciziile șefului statului se justifică sau sunt în
concordanță cu esența fluxului informativ oferit de intelligence. Ceea ce înseamnă
că interesul politic îngust al executivului este mai presus de orice, inclusiv de
interesul național.
Dar nicăieri în lume nu este reglementată, cel puțin legislativ obligativitatea
factorului de decizie politică de a ține cont sau de a reacționa într-un anumit fel
față de produsul de intelligence. Prin urmare, produsul de intelligence joacă doar
rolul de semnal de alarmă cu rol prospectiv (early worning) în fața căruia factorul
politic are libertatea de a reacționa când și cum crede că este oportun. Nimeni nu-l
poate trage la răspundere despre cum a reacționat sau cum și-a promovat politicile
de securitate. Singurii care o pot face sunt doar cetățenii, în funcție de cum și cât
de mult se simt protejați. Dar, ca să existe un astfel de criteriu care reacționează cu
promptitudine și cu un spirit critic echilibrat ar trebui ca ceea ce înțelegem prin
cultură de securitate să aibă și efect benefic. Efectul negativ se produce doar acolo
unde nu există eficiență a culturii de securitate. Iată și motivul pentru care feed-
backul ar trebui transformat într-un instrument de îmbunătățire a performanței în
intelligence. Iar deciziile politice cu rol fundamental în evoluția unui stat sau a unei
națiuni, bazate pe produsul de intelligence ar trebui supuse unui referendum.
Evident, ne referim la sistemele politice democratice.
.
Impactul noilor tehnologii

9
De exemplu, marea victorie sovietică în bătălia tancurilor de la Kursk, iulie 1943, care a hotărât
soarta celui de Al Doilea Război mondial s-a datorat faptului că germanii retrăseseră două divizii
blindate de pe Frontul de Est, pe care le-au trimis în Grecia acolo unde credeau că aliaţii anglo-
americai urmau să-şi focuseze atacul principal. Numai că această decizie pripită a fost luată de
către Înaltul Comandament german în urma unei operaţiuni de dezinformare, numită codificat
„Mincementˮ, proiectată şi aplicată de serviciile secrete britanice. Această contribuţie
fundamentală a intelligence-ului britanic în obţinerea victoriei a fost subliniată şi de Winston
Churchil în memoriile sale.

20
 Noile tehnologii digitale au revoluționat, pur și simplu, în ultimele două decenii,
activitatea de intelligence. Aceste noi tehnologii au aplicabilitate aproape în toate structurile și
compartimentele activității de informații, de la culegere, verificare, procesare la difuzarea și
stocarea produsului de intelligence. La fel și în domeniul monitorizării. Filajul tradițional a fost
înlocuit în mare parte cu sistemele video și tehnologii în mișcare, manipulate de la distanță, ceea
ce protejează discreția acestui gen de monitorizare și ale căror înregistrări redau mult mai fidel o
situație din teren decât vechiul raport al grupei de filaj. Se pot urmări și studia mai bine și în timp
real toate detaliile, se pot formula concluzii mult mai apropiate de situația din teren sau „câmpul
tacticˮ, după expresia altora. Înregistrările se pot arhiva, ceea ce implică o altă bază de date
deosebit de valoroasă pentru analiza de intelligence. Și o altă constatare, aproape că a devenit o
regulă: țările care dispun de informaticieni de valoare au și servicii de intelligence performate.
Structura informatică poate deveni critică atunci când este atacată. Se
practică și terorismul informatic. Prin urmare, noile tehnologii digitale au adus cu
sine și noi provocări: sisteme eficiente de securitate informatică și informațională.
Războiul între spioni și contraspioni a acaparat aproape în totalitate spațiul virtual.
S-au modificat, de asemenea și o serie de acțiuni speciale, care până nu demult
erau de resortul exclusiv al serviciilor de intelligence, ca de exemplu diversiunea,
intoxicarea, dezinformarea, ca să dăm doar câteva exemple. Dacă astfel de acțiuni
speciale pot fi clasificate ca fiind active, adică trecute în categoria agresiunilor la
adresa securității naționale, regionale sau globale, înseamnă că trebuie să acceptăm
și riposta. Adică acțiuni speciale de contradiversiune, contradezinformare,
contraintoxicare. Așa se dezvoltă și dicționarul activităților de intelligence. Prin
urmare, noile tehnologii au schimbat aproape total configurația frontului secret, ca
și a modului de a purta un război. În locul războaielor clasice avem de-a face cu
războaie mediatice, războaie informaționale, războaie informatice, războaie de
rețea, războaie asimetrice etc.
Dar noua configurație a frontului secret a adus și o altă practică a
intelligence-ului postmodern și anume, nevoia de externalizare a unor funcții. Fără
a renunța la propriile analize și estimări de securitate, serviciile secrete ale SUA au
făcut tot mai des apel în ultimul timp la institute private de analiză, cum este de
exemplu Institutul Stratford, condus de George Friedman. Se cunoaşte foarte bine
în opinia publică că renumitul analist politic al relaţiilor internaţionale şi studiilor
de securitate a fost agent al CIA. Şi nu este singurul. De aici rezultă o altă
provocare a intelligence-ului post modern şi anume, că foştii agenţi de elită ai
serviciilor secrete, o dată retraşi la pensie îşi continuă însă activitatea la timona
unor instituţii civile care sprijină din plin activitatea serviciilor secrete. Acest
aspect readuce în actualitate un principiu care circulă în lumea serviciilor secrete,
şi anume că „ofiţerii de informaţii nu se retrag din activitate decât o dată cu decesul
lorˮ.

21
 Externalizări se pot face și în alte domenii ale intelligence-ului, ca de
exemplu în producerea de tehnologie și microtehnologie performantă sau
pregătirea în institute specializate în diferite domenii cu aplicabilitate în
intelligence. Greu de crezut că ofiţerii de informaţii informaticieni, care în întreaga
lor activitate au contribuit la succesul unor operaţii de intelligence, utilizând
tehnologii performante, o dată ieşiţi la pensie vor sta cu mâinile încrucişate şi se
vor uita impasibil la tot ce se întâmplă în jurul lor.

Cooperarea

Cooperarea între structuri ale sistemului de securitate națională, precum și

între acestea și structuri similare ale țărilor partenere din sistemul de coaliție
politico-militară, ori cu altele din țări cu interese comune, reprezintă un alt pilon al
intelligence-ului postmodern. La acest capitol, tradiția serviciilor secrete românești
se bucură de alte ancore peste timp. De exemplu, Serviciul Secret de Informații al
armatei, organizat și condus de Mihail Moruzov în perioada 1924-1940, apoi
Serviciul Special de Informații condus de Eugen Cristescu (1940-1944) au
colaborat prin schimb de informații, încă din perioada interbelică, cu structuri
similare din Marea Britanie (Secret Intelligence Service), Franța (Deuxième
Bureau), Statele Unite (Biroul Federal de Investigații - FBI), Italia (Serviciul de
informații al armatei italiene), Germania (Abwher – serviciul de informații al
armatei). Sunt numeroase atestări documentare care pun în lumină schimbul de
informații cu servicii ale țărilor din sistemul de alianță, cum ar fi cele poloneze,
cehoslovace și iugoslave. În afara sistemului de alianțe, documentele de arhivă
atestă colaborare și cu serviciul de informații al Finlandei.
În ziua de astăzi procedeul se numește intelligence interagency și este
răspândit pe aproape întreg mapamondul. Teoreticienii, deopotrivă cu experții în
studiile de securitate, aproape că nu concep un intelligence modern fără cooperare.
Interesele de securitate fiind globale, înseamnă că doar prin cooperare se poate
preveni orice risc de securitate. Chiar și în cazul problemelor de securitate cauzate
de dezastre naturale (cutremure, incendii, inundații etc.) cooperarea vizează
punerea în aplicare a unor proceduri rapide de intervenție pentru a limita zonele
calamitate și chiar pentru reziliența comunităților umane afectate. De aici și
sintagma vehiculată în studiile de specialitate, privind „securitatea prin cooperareˮ.
Toate strategiile de securitate naționale prevăd într-o formă sau alta sisteme
de cooperare. Provocarea în acest domeniu constă în faptul că trebuie să se
dovedească multă flexibilitate în elaborarea strategiilor de securitate, a legislației și
metodologiilor de aplicare deopotrivă cu înlăturarea birocrației. Ori, acest ultim

22
aspect nu se poate realiza decât prin cultura de securitate, o altă sintagmă a
vocabularului intelligence-ului post modern, după cum am arătat la locul potrivit.

Prevenirea

Principiu dar şi pilon fundamental al sistemelor de securitate, prevenirea nu

trebuie să lipsească din nici un discurs sau proiect de stategie naţională, regională
sau globală de securitate. Dacă un risc de securitate nu este depistat la timp, el
evoluează şi se transformă în pericol şi apoi în eveniment de securitate. Devine
mult mai greu să încerci să repari ceea ce s-a distrus (alţii numesc acest procedeu
rezilienţă) decât să previi. Eficienţa oricărui sistem de securitate poate fi dat de
felul în care instituţiile specializate, inclusiv sau mai ales serviciile de intelligence,
se raportează la măsurile preventive. Dacă pierderile materiale se mai pot recupera,
cele în vieţi omeneşti niciodată.
De regulă, despre politicile preventive, promovate de instituţiile statului se
vorbeşte foarte vag şi la modul general şi inofensiv în spaţiul public. Şi este perfect
normal acest lucrul. Dacă adversarii, sau cei ce provoacă cu bună ştiinţă riscuri de
securitate ar cunoaşte din timp măsurile preventive, atunci ar şti să acţioneze mult
mai eficient. Secretizarea în acest caz este în logica măsurilor de securitate.
Fiecare dintre actorii frontului secret caută să afle despre celălalt tot mai multe
informaţii, deci prin utilizarea intelligence-ului, pentru a-şi proiecta acţiunile cu
rapiditate şi mai ales în locurile vulnerabile.
Ne explicăm astfel, de ce există şi se manifestă atâta încrâncenare în războiul
de pe frontul secret. Este o luptă între inteligenţe, fapt pentru care victoriile şi
înfrângerile alternează în ambele părţi ale baricadei. Dar cum toţi actorii frontului
secret cunosc foarte bine principiul prevenii, se străduiesc să se abţină de a provoca
adversarului distrugeri prea grave, care pot afecta nu numai o regiune sau
continent, ci întreaga umanitate. Promovarea unor politici agresive de securitate
pot duce la escaladarea riscurilor și la probleme grave pentru propria securitate. De
aici și până la autodistrugere nu este decât un pas.
Deocamdată, prevenirea a făcut ca acea confruntare totală, crâncenă şi
periculoasă din secolul trecut, între cele mai mari forţe politico-militare şi
economice ale lumii, este vorba despre confruntarea din perioada Războiului Rece,
să evite distrugerea inamicului. Acest lucru ar fi însemnat autodistrugere. Iată şi
motivul pentru care în studiile de securitate principiul prevenirii creează o stare de
optimism.
Provocarea actuală o constituie faptul că unul dintre actori, ISIS, statul
islamic, care practică megaterorismul suicidar, nu respectă nici o regulă a jocului.
Dacă în perioada Războiului Rece confruntarea a avut limite, respectiv neutilizarea
loviturilor nucleare, în zilele noastre megaterorismul suicidar se pare că nu are nici
23
un fel de limite. Într-o atare situaţie, prevenirea trebuie focusată pe un ansamblu de
măsuri şi sisteme de securitate care să vizeze imposibiliatea teroriştilor de a ajunge
în posesia tehnologiilor nucleare sau a vehiculelor aeriene fără pilot (UAV)
capabile să ucidă oameni cu rachete ghidate de la distanță.

În loc de concluzii

Multe dintre provocările lumii de azi în domeniul intelligence-ului sunt

produsul necesității de adaptare la pulsul lumii postmoderne. Alături de unele
aspecte tradiționale, globalizarea și riscurile de securitate au schimbat fundamental
fața frontului secret. Cercetarea, aportul lumii academice și științifice, explozia
inovațiilor tehnologice cu aplicabilitate în intelligence, rolul mass-mediei în
furnizarea informațiilor din surse deschise și rapiditatea cu care circulă aceste
informații, la care se adaugă necesitatea transparenței, legalității și controlului în
inteligence ori rolul extrem de important pe care-l poate juca cultura de securitate
au creat parcă o altă lume. Este vorba evident, despre lumea intelligence-ului
pentru securitate. O lume în care ar trebui să aibe loc mai mulți actori. Alături de
serviciile de intelligence pentru securitate ar trebui să-și arate contribuția și mass
media, institutele academice, institutele private, și de ce nu, chiar freelancer-ii.
Între aceşti actori nu trebuie să existe nici un fel de contradicții sau adversități, ci
doar cooperare și bune intenții în interesul național, regional şi chiar global.
Serviciile secrete nu trebuie să fie în competiție cu nici unul dintre acești actori. Cu
toții trebuie să concure la a oferi societății civile răspunsuri la: ce se întâmplă, de
ce ni se întâmplă și la ce ar trebui să ne așteptăm. Totul trebuie făcut transparent și
în baza principiului de prevenire, pentru a ne bucura cu toţii de securitate, adică de
prosperitate în legalitate.
Prin urmare, termenii de securitate, intelligence, prosperitate, legalitate,
transparenţă și cultură de securitate nu sunt noțiuni abstracte, ci concepte bine
stabilite aflate în proces de influențare și intercondiționare într-o societate normală.
Dar ele ar trebui definite în legi ferenda pentru ca să ne putem raporta la aceleași
noțiuni și a putea vorbi aceeași limbă.
Şi nu în ultimul rând, serviciile de informaţii româneşti din periooada
interbelică şi al Doilea Război Mondial ar trebui studiate cu mai multă atenţie şi
puse în valoare ancorele peste timp. Adică asemănările cu ceea ce este caracteristic
şi viabil pentru intelligence-ul post modern de astăzi. Suntem siguri că vom găsi
multe aspecte de interes pentru a le putea valorifica în studiile de securitate.
Oricum, mult mai multe faţă de modul simplist şi maniera reducţionistă, total
neacademică prin care gândirea istoriografică din perioada comunistă le-au tratat,
ca „organe de represiune burghezo-moşiereştiˮ, sau efortul unora din zilele noastre
24
de a se strădui să le prezinte drept „instituţii criminale” care nu merită a fi cercetate
academic, pentru că, nu-i aşa, „doctoratul în securitate este o formă de impostură la
români”. Mai degrabă ne străduim să reprimăm antisemitismul acolo unde nu este
și să ignorăm antiromânismul care ne umilește mândria națională.

25