UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane

Departamentul de Relaţii internaţionale, Ştiinţe Politice şi
Studii de Securitate

Curs pentru studenţii anului III

Specializarea Studii de Securitate
Disciplina:
Analiza riscurilor neconvenţionale de
insecuritate societală

1
 2019
Sibiu

FACTORI DE RISC PENTRU SECURITATEA GLOBALĂ

Concepte

Schimbările de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului actual au

creat/crează o lume străbătută de tendinţe contrarii, o lume mult mai
complexă şi eterogenă, marcată de ambiguităţi. Începutul secolului al XXI-
lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea
devine tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării se
afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil. Pentru a înţelege pericolele acestui
nou mediu de securitate, în literatura de specialitate, şi avem în vedere atât
cadrul legislativ cât şi unele concluzii ale studiilor recente pe plan naţional şi
internaţional, se operează cu termenii: disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de
risc, ameninţări şi pericol. Doctrina naţională pentru informaţii de securitate
introduce şi conceptul de agresiune. Dar să luăm fiecare noţiune în parte1.
Disfuncţie – o tulburare a funcţiei unui aparat sau sistem. În sens strict
tehnic, reprezintă reducerea adaptării sau integrării unui subsistem la
sistemul din care face parte. În materie de securitate naţională, disfuncţia
poate fi definită drept o alterare uşoară a stării de echilibru dintr-un anumit
subsistem sau domeniu, generată de o carenţă sau lipsă legislativă; aplicarea
necorespunzătoare a unui act normativ; lejeritatea sau absenţa caracterului
punitiv al unui act; interferenţa mai multor linii de activitate în prezenţa unui
sistem de control neadecvat; un sistem de management defectuos sau
ineficace; orice alte fapte ce pot dezechilibra un sistem sau domeniu de
securitate.

1
Vezi pe larg în Riscuri în analiza decizională de siguranţă naţională, autor Ioan BIDU, Editura ANI,
Bucureşti, 2004

2
 Vulnerabilitatea este însuşirea de a fi atacat uşor, de a avea părţi
slabe, defectuoase, criticabile. În sens larg, însuşirea de a avea puncte
(centre de comandă) sensibile, nevralgice. Este fisura ce va permite unei
persoane, unui grup de interese sau unui obiect de a pătrunde într-un sistem
străin în scopul de a-l prelua sub control sau de a-l exploata direct. Le Petit
Larousse acordă acestui cuvânt semnificaţia de slăbiciune, care dă
posibilitatea unui atac, care face pe cineva să fie susceptibil de a fi atacat
şi/sau rănit. În ceea ce priveşte securitatea naţională, vulnerabilităţile la
ameninţări sunt acele împrejurări, obiective sau subiective, care reduc sau
anulează capacitatea de rezistenţă faţă de un pericol real sau potenţial. Prin
urmare, vulnerabilităţile trebuie îţelese ca puncte slabe ale unei persoane,
sau ale unui stat. Sunt definite drept domenii sensibile ce pot fi vătătmate cu
uşurinţă. Vulnerabilitatea este un fenomen care diminuează capacitatea de
reacţie la riscurile existente, fiind de natură internă, în timp ce ameninţările
sunt de natură externă. Factorii care pot contribui la creşterea vulnerabilităţii
sunt aşezarea geografică, mărimea teritoriului, populaţia, infrastructura,
sistemul de guvernare, relaţiile sociale, etc. Cu cât vulnerabilitatea unui stat
este mai mare, cu atât cresc amaninţările la adresa sa. Doctrina naţională a
informaţiilor pentru securitate abordează vulnerabilitatea drept starea de
fapt, proces sau fenomen din viaţa internă a comunităţii naţionale care
diminuează capacitatea de reacţie a societăţii la riscurile existente ori
potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora, cu consecinţe
în planul realizării securităţii naţionale.

3
 Ameninţarea este declararea intenţiei de a face rău cuiva, de a pune o
persoană într-o situaţie periculoasă, sau a pune o persoană în situaţia de a
face ceva ce doreşte altă persoană. Ameninţarea este un risc concretizat.
Acesta duce la dezechilibru şi crează o stare de incertitudine. Cu cât
ameninţarea este mai specifică, cu atât sursa sa este mai clară. De-a lungul
timpului ameninţarea a fost mereu prezentă în viaţa oamenilor. Pot exista
ameninţări în domeniul politic, economic, social, militar, sau domeniul
mediului înconjurător. În Le Petit Larousse, Paris, ed. 2000, ameninţarea
este definită drept un semn sau indiciu care permite să se previzioneze un
pericol. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române 2, această sintagmă este
definită drept acţiunea de a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva ori
ca o paradigmă, a prevesti ceva rău. În sensul Legii siguranţei naţionale 3,
ameninţarea este manifestarea de orice fel a unei capacităţi ori intenţii de a
materializa un pericol de natură a suprima ori ştirbi oricare dintre atributele
fundamentale sau calităţile existenţiale ale statului român, baza economică a
societăţii, ordinea constituţională, drepturile sau libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor. Atributele fundamentale ale statului sunt caracterul de stat
naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, precum şi
manifestarea sa ca stat de drept, democratic şi social. Doctrina specifică în
dreptul ameninţării definiţia: capacităţi, strategii, intenţii, planuri ce
potenţează un pericol la adresa atributelor fundamentale sau calităţilor
existenţiale ale statului român, a bazei economice a societăţii, a ordinii
constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Ne punem întrebarea dacă o ameninţare apare şi dispare instantaneu?
Există posibilitatea să o contracarezi? Conform definiţiilor de până acum,
ameninţarea previzionează un pericol.
Pericol înseamnă orice situaţie sau întâmplare care pune ori poate
pune în primejdie existenţa, integritatea cuiva sau a ceva. În sens peiorativ
înseamnă şi ameninţare sau risc. Aceeaşi definiţie este dată şi de alte
dicţionare. În sens doctrinar, pericolul este rezultatul materializării
ameninţării sau iminenţa producerii unei agresiuni.

2
Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, passim
3
Legea nr. 51 / 1991

4
 Agresiunea. Deşi Legea siguranţei naţionale sau Strategia de
securitate naţională a României nu dezvoltă subiectul agresiunii (indiferent
de forma sa), Doctrina naţională pentru informaţiile de securitate se avântă
pe un teren virgin, până în prezent, în domeniu. Literar, agresiunea înseamnă
(1) folosirea forţei armate de către un stat sau o coaliţie de state împotriva
suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei politice a unui alt stat,
(2) atac neprovocat împotriva unei persoane şi (3) acţiune exterioară care
primejduieşte echilibrul şi integritatea unui sistem viu. În contextul
securităţii naţionale şi internaţionale, agresiunea este definită drept acţiunea
violentă sau nonviolentă, desfăşurată prin mijloace armate, electronice,
psihologice sau informaţionale, pe baza unor strategii sau planuri, de către o
entitate (state, grupuri de presiune, actori nonstatali, centre de putere)
împotriva valorilor, intereselor şi necesităţilor naţionale de securitate.
Riscul trebuie discutat în alt sens decât cel probabilistic, respectiv de a
risca pentru a câştiga. Noţiunea exprimă posibilitatea de a ajunge într-o
primejdie, de a avea de înfruntat un necaz. Este starea ce caracterizează un
pericol posibil. Riscul se caracterizează prin posibilitatea unui eveniment de
a se produce. Riscul este o parte componentă a lumii de astăzi. Acestea pot
fi grupate în funcţie de domeniul de activitate: entităţi comunitare şi
religioase, arie geografică (interne, externe, cosmice), timp, volum,
importanţă, probabilitate. În condiţiile globalizării, actorii expuşi riscurilor
devin factori perturbatori ai întregului sistem de securitate. Factorii de risc
pentru securitatea naţională reprezintă acele împrejurări care potenţează
ameninţările şi favorizează materializarea lor în consecinţe ce pot prejudia
echilibrul într-o societate democratică. Doctrina introduce definiţia
următoare: situaţii, împrejurări, elemente, condiţii sau conjuncturi interne
sau externe, uneori dublate şi de acţiune, care determină sau favorizează
materializarea unei ameninţări la adresa securităţii naţionale în funcţie de o
vulnerabilitate determinată, generând efecte de insecuritate.

Riscuri asimetrice

5
 O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, neconvenţionale,
neoclasice, ce pot consta în acţiuni armate şi nearmate deliberate, având ca
obiectiv afectarea securităţii naţionale prin provocarea de consecinţe directe
sau indirecte asupra vieţii economico-sociale a ţării. Între riscurile de acest
tip se pot enumera: terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv
sub formele sale biologice şi informatice; acţiuni ce pot atenta la siguranţa
sistemelor de transport intern şi internaţional; acţiuni individuale sau
colective de accesare ilegală a sistemelor informatice; acţiunile destinate în
mod premeditat afectării imaginii unei ţări în plan internaţional, sub diferite
forme şi în împrejurări variate, cu efecte asupra credibilităţii şi seriozităţii în
îndeplinirea angajamentelor asumate; agresiunea economico-financiară;
provocarea deliberată de catastrofe ecologice.
Riscurile neconvenţionale (asimetrice) cuprind acele strategii sau
acţiuni deliberat îndreptate împotriva intereselor uni stat, care folosesc
procedee diferite de lupta clasică, la care se adaugă crima organizată, traficul
de droguri, arme şi materiale strategice, migraţia ilegală.
Confruntarea asimetrică reprezintă un conflict deviat de la regulile de
forţe şi se bazează mai puţin pe ideea unor confruntări de mare amploare şi
mai multe pe aşanumitul concept de conflict de mică intensitate.

6
 Este necesară, totuşi, explicarea conceptului de asimetrie 4. În sensul
semanticii, a discuta despre simetrie ar însemna să priveşti un ansamblu din
afara lui şi să identifici elementele componente reciproc dispuse
(corespondente), realizând în acest mod o anumită armonie, concordanţă şi
proporţionalitate. Luând în considerare cele expuse mai sus, în sfera
preocupărilor noastre înseamnă că orice faptă are şi răsplată, respectiv orice
infracţiune contra securităţii personale, de grup sau naţionale este pedepsită
de către legea penală. Şi atunci, ne punem întrebarea! Putem aplica legea
talionului în cazul unui atac terorist5 sau al nenumăratelor victime ale
narcomaniei? Nu putem, deci avem în faţă o ameninţare asimetrică!
Neconvenţionalitatea rezultă tocmai datorită faptului că lipseşte orice logică
în desfăşurarea ei. Ca o paradigmă a neconvenţionalismului, tot cea ce este
vechi trebuie dat la o parte? Oare democraţia nu înseamnă o construcţie în
care domneşte convenţionalismul6? Este posibil ca astfel să fi judecat
teroriştii, când au transformat un obiect cu destinaţie civilă (avion de
pasageri) în armă teroristă (fatidica zi de 11 septembrie)! Retoric,
nonconvenţionalismul nu ne mai dă voie să judecăm o acţiune de combatere
a unei ameninţări clasice în conformitate cu semantica convenţionalismului.
Modul de a acţiona conform unei obişnuinţe sau aşteptări este exclus.
Una dintre definiţiile actuale privind conceptul de asimetrie susţine că,
asimetria neagă regulile de angajament impuse de adversar şi face ca toate
operaţiunile (acţiunile) să fie imprevizibile. Acest lucru presupune folosirea
forţelor „care nu sunt prevăzute în acest scop, arme împotriva cărora
mijloacele de apărare nu sunt întotdeauna adaptate, metode care refuză
războiul convenţional şi se axează pe efectul de surpriză” 7. Având în vedere
potenţialul perturbator al unei mici puteri care utilizează tactici asimetrice,
autorii Courmont B. şi Darko R. consideră că acestea sunt în mare parte
apanajul grupărilor non-statale. De asemenea, ei identifică două faze în
elaborarea unei teorii a asimetriei. Prima derivă din practica războiului de
gherilă pe teren. Contribuabilii săi principali sunt revoluţionari celebri
precum Mao Zedong şi Ernesto „Che” Guevara. Strategiile militare de
gherilă pe care le-au dezvoltat sunt bazate pe utilizarea şi perfecţionarea
tacticilor asimetrice.
4
Ioan Bidu, Meridiane de securitate, Editura ANI, Bucureşti, 2003, passim.
5
Spre exemplu, cele două atentate teroriste (declaraţia FSB-ului, vezi cotidianul ZIUA din 30 august
2004) asupra avioanelor Tupolev aflate în zbor pe rutele interne ruseşti.
6
Tendinţă de a se conforma regulilor general acceptate, fără o percepere proprie, a faptelor, cf. Marele
dicţionar de neologisme, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2001
7
Courmont B., Darko R. op. cit., p. 41

7
 A doua fază de teoretizare a asimetriei s-a dezvoltat ca urmare a
importanţei crescânde pe care asimetria a obţinut-o în ultimul sfert al
secolului XX. Aceasta se fondează în principal pe studiul academic şi
interesul faţă de probleme cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în
masă şi terorism. Datorită succeselor sale militare şi, deoarece ea oferă
posibilitatea de a lovi direct în inima adversarului său, asimetria a devenit o
modalitate de război utilizată pe scară largă în întreaga lume. De aceea
statele, în special, marile puteri adoptă viziuni proprii privind conceptul de
asimetrie în elaborarea strategiilor de securitate.
Din cele precizate mai sus, se poate considera că terorismul
internaţional se manifestă într-o formă acută fără precedent, prefigurând
efecte multiple asupra securităţii statelor şi stabilităţii internaţionale în
general.
În contextul în care constatăm o creştere a gradului de complexitate şi
de impredictibilitate al terorismului internaţional, va trebui ca măsurile
interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, sub cerinţa
asigurării operative şi eficiente a participării oricărui stat la eforturile
internaţionale de combatere a acestei ameninţări.
Disocierea netă dintre evoluţiile din mediul intern şi cel internaţional
este tot mai greu de făcut, în contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii
unor procese care pot crea condiţii favorabile pentru apariţia, previzibilă sau
imprevizibilă, a unor riscuri la adresa securităţii naţionale. Accentuarea
interdependenţelor multiple dintre state, globalizarea şi liberalizarea
schimburilor de orice fel – de la cele comerciale la cele informaţionale – fac
tot mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat, în care
riscurile interne şi externe se pot genera şi potenţa în mod reciproc.

8
DIMENSIUNEA STRATEGICĂ A ASIMETRIEI

9
 Studiile contemporane privind problematica relaţiilor internaţionale
menționează frecvent transformările considerabile ce au avut loc în mediul
securităţii internaţionale pe parcursul ultimilor decenii. Căderea Uniunii
Sovietice, accelerarea proceselor de integrare economică internaţională,
influenţa tot mai mare a actorilor non-statali, precum şi schimbările din
cadrul mediului militar şi tehnologic al informaţiei au contribuit la apariţia
noilor provocări la adresa statelor, forţelor sale armate şi populaţiei civile.
Printre aceste noi provocări, descoperim ceea ce analiştii numesc
„ameninţări asimetrice”. Această expresie se referă la mijloace sau tactici
utilizate de către state, grupuri teroriste sau indivizi cu scopul de a fortifica
atacurile împotriva duşmanilor mult mai puternici, evitând o confruntare
directă.
Acţiunile în cauză încearcă să diminueze avantajele adversarului şi să
exploateze punctele slabe ale acestuia. Perspectiva de a se confrunta cu
astfel de ameninţări non-tradiţionale prezintă o serie de provocări pentru
statele şi structurile de apărare, în special, în ceea ce priveşte atât protecţia
civililor cât şi forţelor armate8. Atragem atenţia că riscurile şi ameninţările
de tip asimetric sunt specifice activităţii umane. Ele se menţin atât în
perioadele de schimbări radicale, revoluţionare, care sunt guvernate, în
general, de teoria haosului, cât şi în scurtele perioade de linearitate relativă,
de stabilitate economică, socială şi militară, care se caracterizează de o
oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale.
În acest context, considerăm că ar fi util să ne referim la cadrul teoretic al
conceptului de „asimetrie” care ar permite, în primul rând, trecerea în revistă
a unor preocupări mai vechi sau mai noi privind problematica ameninţărilor
asimetrice şi determinarea unor strategii asimetrice, care asigură avantaje
sau, dimpotrivă, produc dezavantaje în plan geopolitic sau geostrategic, în
afirmarea unor civilizaţii sau mari puteri.

Consideraţii teoretice

8
Găsirea unor modalități de a proteja eficient personalul implicat în contracararea factorilor asimetrici
ocupă un loc central în gândirea strategilor militari contemporani, astfel pregătind forţele armate către
noile operaţiuni de pe câmpul de luptă al viitorului.

10
 Cercetările în domeniul asimetriei nu sunt deloc întâmplătoare, iar sensul
acesteia capătă actualitate în contextul discuţiilor asupra procesului de
globalizare, problematicii conflictelor de la etapa contemporană şi desigur
terorismului internaţional. De exemplu, lucrarea autorilor Barthélémy
Courmont şi Darko Ribnikar9, publicată pentru prima dată în 2002, a fost
reeditată în 2009 cu ambiţia de a lărgi cadrul de gândire asupra asimetriei,
deoarece noţiunea de asimetrie a avansat în importanţă şi s-a impus deacum
în toate dezbaterile strategice. În acelaşi timp, capitolele acestei lucrări
abordează câte-o dimensiune concretă privind războaiele asimetrice.
Reieşind din faptul că eficacitatea asimetriei a fost mult timp limitată din
cauza mijloacelor militare utilizate, vom atrage atenţia asupra analizei
semantice şi a căilor de acţiune în contracararea ameninţărilor asimetrice.
Dacă privim din perspectiva greacă sensul cuvântului „simetrie” –
regularitate şi armonie între părţile unui tot, între elementele unui ansamblu,
atunci adjectivul „asimetric”, înseamnă că nu există o unitate de măsură care
ar permite de a compara subiectele analizate 10. De exemplu, în cazul unui
conflict, aceasta ar însemna că între cei doi beligeranţi există un decalaj
reciproc în ceea ce priveşte obiectivele, viziunea asupra lumii, valorile,
limitele de folosire a violenţei, etc. În acest cadru, putem susţine că asimetria
este la fel de veche ca şi războiul. Întotdeauna între adversari au existat
diferenţieri care i-au plasat atât pe unii, cât şi pe ceilalţi, în poziţii
avantajoase sau dezavantajoase, decizând rezultatul confruntărilor.
Aceste diferenţieri, exploatate încă de grecii antici, la nivel strategic, au
condus la ceea ce se numeşte astăzi asimetrie strategică. Autorul Giovanni
Brizzi, în cartea sa „Razboinicul antichităţii clasice”, explică faptul că la
nivel militar, grecii făceau diferenţa dintre metis, războiul bazat pe
stratageme şi arétè, confruntarea centrată pe forţa fizică 11. Pentru un
strategos (general) era mai onorabil să câştige războiul prin utilizarea
informaţiei (intelligence), şi, prin urmare, schemelor strategice de anihilare a
adversarului.

9
Courmont B., Darko R. Les guerres asymétriques: conflits d’hier et d’aujourd’hui, terrorisme et
nouvelles menaces, Paris: IRIS/Dalloz, 2e édition, 2009. 426 p.
10
De Angelis Iole, Un historique du concept „conflits asymétriques”, în: Penser les ailes françaises. Actes
des ateliers du CESA, le 19 octobre 2006. 2007, nr. 13, p. 48.
11
Brizzi Giovanni, Le Guerrier de l’Antiquité classique: de l’hoplite au legionnaire. Monaco: Le Rocher,
2004, p. 22 – 23.

11
 De fapt, generali prestigioşi acţionau deseori instinctiv, precum militarii
americani în timpul războiului din Golf sau mongolii din perioada lui
Genghis Khan, care s-au folosit de superioritatea lor în ceea ce priveşte
mobilitatea şi rapiditatea de intervenţie, de transmitere a informaţiei, de
coordonare, de instruire pentru a zdrobi adversarii săi în campaniile fulgere.
Alţi cuceritori, precum romanii, aztecii sau zuluşii, au profitat de
superioritatea lor tehnică, ţinând cont de disciplină, de formare sau de
comandă. În timpul războaielor de decolonizare, rebelii utilizau de asemenea
asimetria, combinând gherila, războiul continuu, lupta politică şi „martirul”,
aşa cum este Intifada sau mişcările din Irlanda de Nord.

Strategii asimetrice

Asimetria se află printre importantele elemente ce determină strategiile

marilor puteri de astăzi, care încearcă să treacă sistemele lor de apărare
(structurile de forţă, precum şi doctrinele, gândirea şi viziunile) de la
configurarea industrială la procedee actuale precum RMA (Revoluţia în
Afacerile Militare)12, spre exemplul în Statele Unite termenii cheie sunt
transformarea/adaptarea, ca şi în cadrul Alianţei Nord Atlantice, Rusiei şi
Chinei. În acelaşi timp, în Franţa se vorbeşte mai larg despre „revoluţia
strategică” (spre sistemul industrial-informaţional), care are drept scop
optimizarea cunoştinţelor şi exploatarea informaţiei în timp real.
Transformarea strategică structurală vizează optimizarea proceselor,
sistemelor şi conceptelor pentru a asigura avantajul şi superioritatea faţă de
concurenţii şi pentru a limita factorii anti-acces. Dezvoltarea unei strategii
asimetrice totale (obţinerea superiorităţii prin asimetrizarea strategiei sale,
dar, în măsură egală, neutralizarea strategiilor asimetrice ale adversarilor)
depinde de exploatarea unei duble revoluţii – globalizarea şi „revoluţia
informaţională” – şi adaptarea acesteia13. În acest sens, conceptul francez de
„revoluţie strategică” pare a fi mai adecvat în utilizare atunci, când vorbim
despre strategiile asimetrice contemporane.

Conceptul american despre asimetrie

12
Revoluţia în afaceri militare este o schimbare paradigmatică în sfera războiului şi poate fi generată de
noua tehnologie, noi concepte operaţionale (cum este „Războiul fulger”, „Războiul în spectru complet”,
„Războiul Stelelor” etc.) sau noi structuri sau tipuri de forţe.
13
Bédar Saïda, Pourquoi la pensée de l’asymétrie devient centrale dans le débat stratégique, în:
L’asymétrie dan les conflits contemporains. Cahier du CEREM Le Centre d’Etudes et de Recherche de
l’Ecole Militaire (CEREM). mai 2008, nr. 5, p. 12.

12
 În Statele Unite ale Americii termenul de asimetrie apare oficial în 1995
şi, într-un sens foarte limitat, se menţiona că „luptele asimetrice” sunt duse
între forţe cu destinaţii diferite, de exemplu cum ar fi cele aeriene contra
forţelor terestre sau celor maritime14. Iar în 1996 reflecţiile asupra asimetriei
au fost abordate în cadrul programului Army after Next. Instituţii
importante, precum „Institutul de Studii Strategice” din Washington sau
revista „Joint Force Quarterly”15, de asemenea din S.U.A., au publicat studii
şi ample articole pe această temă. Conceptul de asimetrie este menţionat şi
explicat în publicaţiile oficiale ale Departamentului Apărării al S.U.A 16. În
documente de linie pentru securitatea şi apărarea naţională, cum ar fi
Strategia Militară Naţională a SUA, indicându-se domeniile legate de
războiul asimetric ca fiind, printre altele, terorismul, ameninţările cu
folosirea armelor de nimicire în masă sau acţiunile de război informaţional,
toate categorisite ca ameninţări sau provocări asimetrice. Cu toate acestea,
conceptul asimetrie capătă actualitate în special după evenimentele din 11
septembrie 2001.
În general, pentru americani, este asimetric ceea ce împiedică
randamentul maximal al acţiunii militare clasice 17. În continuare vom atrage
atenţia asupra trei definiţii principale acceptate de instituţiile de apărare ale
SUA:
1. Pentru Departamentul de Apărare, abordările asimetrice cuprind
„eforturile efectuate pentru a eluda sau de a submina punctele forte ale unui
adversar, exploatându-i vulnerabilităţile şi folosind, metode în mod
semnificativ, diferite de modalitatea de acţiune obişnuită”18.
2. Pentru CIA (Agenția Centrală de Informare), asimetria este „folosirea
strategiilor, tacticilor şi tehnicilor inovative de către un stat sau o entitate
non-statală slabă, împotriva adversarilor mult mai puternici şi tehnologic
superiori, pentru a evita punctele lor forte şi să exploateze vulnerabilităţile
lor potenţiale”19.
14
Metz Steven, Johnson II Douglas V. Asymmetrv and US military strategy: definition, background and
strategic concepts, janvier 2001. http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/ssi/asymetry.pdf.
15
Publicaţie care acoperă aspectele din domeniul ştiinţei militare şi navale.
16
De exemplu în „Joint Doctrine Encyclopedia” din 1997, „Doctrine for Joint Operations” (Joint Pub 3-0)
din 1995 sau, mai recent, „Joint Vision 2020” apărută în anul 2000.
17
Les forces terrestres en opération: quels modes d’actions adopter face à des adversaires asymetriques?
Collection „Cahier de la recherche doctrinale”. Division Recherche et Retour d’Expérience (DREX) du
Centre de la Doctrine d’Emploi des Forces (CDEF), en collaboration avec la Fondation pour la Recherche
Stratégique (FRS). Paris, 2004, p. 17.
18
US Joint Chiefs of Staff, Joint Strategy Review. Washington (D.C.), 1999, p. 2. A se vedea: Cronin P.
The evolution of strategic thought: classic Adelphi papers. Routledge, 2008.
19
Central Intelligence Agency, Statement of work for asymmetric warfare threats to US interests: Expert
panel support, Washington (D.C.), May 1998. A se vedea: Les forces terrestres en opération: quels modes

13
 3. Potrivit Rand Corporation, „strategiile asimetrice atacă vulnerabilităţile
neprevăzute (nebănuite) ale ţintei, care profită de pregătirea limitată ale
victimei faţă de o astfel de ameninţare. Strategiile asimetrice sunt fondate pe
concepţii de acţiune fundamental diferite de cele ale victimei. Ele folosesc
de multe ori arme noi sau diferite. În plus, ele servesc obiectivele politice şi
strategice, care nu sunt similare cu cele ale victimei”20.
În ansamblu, accentul se pune pe diferenţa de putere şi, uneori pe
interesul, între adversari. Unele definiţii caracterizează asimetria prin
utilizarea unor modalităţi de acţiune sau mijloace non-tradiţionale pentru a
destabiliza adversarul mai puternic. Dar majoritatea definiţiilor păstrează, în
esenţă, cadrul de perturbare a forţei adversarului şi exploatarea
vulnerabilităţilor, ca constitutive unei abordări asimetrice. Pentru americani,
inamicul asimetric este cel care împiedică deplina eficacitate de folosire a
mijloacelor militare clasice şi privează Statele Unite de o victorie decisivă,
rapidă şi puţin costisitoare în vieţi umane. De fapt, înţelesul militar al
asimetriei este pe larg explicat în definiţiile americane, de exemplu în „Joint
Doctrine Encyclopedia”21, termenul „asimetrie” este considerat un sistem
întrunit intercategorii de forţe, care îşi manifestă puterea într-un atac
asimetric, ameninţând inamicul dintr-o multitudine de direcţii, cu o mare
varietate de sisteme de armament22. În doctrina americană, atacul executat de
pe uscat asupra unei baze de submarine, loviturile executate de pe nave cu
rachete de croazieră sau raidurile, executate forţe speciale asupra unor radare
importante, utilizate de forţele aeriene, loviturile aeriene asupra
transporturilor logistice vitale executate la sol constituie toate acţiuni
asimetrice, care pot produce efecte devastatoare şi slăbirea inamicului
concomitent cu evitarea pierderilor şi economisirii resurselor proprii.
Acţiunile asimetrice pot crea un avantaj decisiv, atunci când punctele
decisive ale inamicului (cele prin care se poate ataca centrul de greutate) li
se opun prin surprindere elementele trupelor proprii care exercită forţa cea
mai puternică23.

d’actions adopter face à des adversaires asymetriques? Collection „Cahier de la recherche doctrinale”.
Paris: CDEF/DREX, 2004, p. 17.
20
Newman Nicholas J., Asymmetric threats to British military intervention operations, Whitehall Paper
Series, 49. London: Royal United Services Institute, 2000, p. 11.
21
Enciclopedia cuprinde principiile fundamentale care ghidează activitatea forţelor militare americane
într-o acţiune coordonată spre un obiectiv comun. De asemenea, aici găsim termeni, tactici, tehnici, şi a
procedurilor de realizare a obiectivelor propuse.
22
A se vedea: Joint Doctrine Encyclopedia, 16 July.
http://www.fas.org/man/dod-101/dod/docs/encya_b.pdf. (vizitat la: 12.08.2011).
23
Bădălan E., Frunzeti T. Asimetria şi idiosincrasia în acţiunile militare. Bucureşti: Editura C.T.E.A.,
2004, p. 15.

14
 Conceptul chinez despre asimetrie

În cadrul noului context global, marcat de opoziţia Statelor Unite ale

Americii faţă de emergenţa Chinei ca o putere globala, merită atenţie
abordarea asimetrică din cadrul gândirii sistemului strategic chinez.
Din punct de vedere chinez, asimetria ca principiu şi pivot permite de a
depăşi regulile obişnuite ale ideologiei unui război. Pentru colonelul Qiao
Liang şi Wang Xiangsui nu contează de a şti dacă este vorba de o nouă
şcoală de gândire sau un principiu nou care defineşte operaţiunile de luptă,
asimetria apare într-o anumită măsură, în fiecare aspect al războiului. Ei
susţin că înţelegerea şi exploatarea principiului asimetric, permite
identificarea şi exploatarea punctelor slabe ale adversarului24.
De fapt, tendinţe de gândire strategică la chinezi găsim la Sun Tzu,
considerat primul autor de la care ne-a rămas o abordare a asimetriei
cuprinzând şi aspectele psihologice şi informaţionale, în termenii lumii de
azi. Întreaga artă a războiului – spunea gânditorul chinez – se bazează pe
înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti
activ simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe
şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape. Momeşte inamicul
pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala şi loveşte-l; evită-l
acolo unde este puternic. Fă să i se pară că eşti în situaţie de inferioritate şi
încurajează-l la înfumurare. Nu-l slăbi nici o clipă, hărţuieşte-l. Atacă-l când
şi acolo unde nu este pregătit; acţionează când el nu se aşteaptă la aşa ceva 25.
Actualmente, parţial inspirată de gânditorul Sun Tsu, doctrina chineză
consideră că principala forţă de luptă ale unelor ţări sărace, slabe sau entităţi
non-statale este utilizarea tehnicilor de luptă asimetrice (precum şoarecele se
joacă cu pisica) împotriva unor adversari mult mai puternici. De exemplu, în
cazul Ceceniei împotriva Rusiei, Somaliei faţă de Statele Unite ale Americii,
gherilele Irlandei de Nord faţă de Marea Britanie, fie Jihadul islamic
împotriva Occidentului, unde analiştii militari chinezi percep, fără excepţie,
un refuz consistent şi înţelept de a se confrunta cu forţele armate ale unei
puteri superioare într-o manieră convenţională.

24
A se vedea: Liang Qiao, Xiangsui Wang. Unrestricted Warfare. Beijing: PLA Literature and Arts
Publishing House,1999. În cadrul acestei lucrări se discută despre noi tipuri de război, care pot fi
efectuate de către civili, precum şi de către soldaţi, inclusiv atacurile hacker, războaie comerciale şi
războaie financiare.
25
Sun Tzu. Arta războiulu, Bucureşti, Editura Militară, 1976, p. 33.

15
 În mare parte, gândirea chineză asupra asimetriei într-un context ce ţine
de securitate nu se deosebește de definiţiile pe larg acceptate. Doctrina
chineză susţine că asimetria permite actorului mai slab să aleagă spaţiu de
lupta sau zone ţinte unde adversarul său se așteptată cel mai puţin să fie
atacat. Iar centrul de gravitaţie al asaltului este întotdeauna un loc care va
provoca traume psihologice majore adversarului. De asemenea, ei consideră
că utilizarea forţei asimetrice ca sursă a puterii, care permite de a influenţa
cursul luptelor, este de multe ori foarte eficientă. În special, aceasta face ca
adversarul prin utilizarea forţei convenţionale să reflecte imaginea unui
elefant într-un magazin de porţelan. Adică adversarul nu ştie cum să
reacţioneze sau cum să exploateze forţele sale. Autorii lucrării „Unrestricted
Warfare”, apreciind eficienţa asimetriei atunci când ea este exploatată, susţin
că asimetria este un principiu de acţiune devenit un principiu fundamental.
Dintre toate principiile, aceasta este unica, în sensul în care, ea însăşi se
încurajează pentru a sparge toate principiile cunoscute26.

Asimetria în percepţia europeană

Pe continentul european, conceptul de „asimetrie” sub această denumire

este mai puţin vehiculat, cu toate acestea însă, în Franţa, în cadrul studiilor
elaborate de „Fundaţia pentru Cercetări Strategice”, „Centrul European
pentru Studierea Conflictelor” sau „Institutul Francez de Analiză
Strategică”, el se regăseşte sub diferite aspecte.

26
Bédar Saïda. op. cit., p. 20.

16
 În general, pentru Franţa este asimetric ceea ce nu este de înţeles. Potrivit
Doctrinei interarme caracterul asimetriei într-un conflict este determinat de
mari dificultăţi precum imposibilitatea de a identifica caracteristicile unui
adversar sau părţi implicate27. Legea de programare militară 2003-2008, care
permite în special accelerarea modernizării forţelor armate prin aplicarea
mijloacelor de acţiune necesare pentru a face faţă noilor ameninţări,
defineşte ameninţările asimetrice ca pericole ce vin din partea „actorilor
statali sau nonstatali, care dispun de un potenţial militar inferior şi să caută
să scadă apărarea noastră şi să exploateze vulnerabilităţile noastre prin toate
mijloacele posibile, inclusiv mijloace nonmilitare”28. În textul legii
respective sunt menţionate exemple de ameninţări care pot fi: terorismul,
conflictele interstatale în logica lor complexă, proliferarea rachetelor
balistice sau nucleare, radiologice, biologice sau chimice, dezvoltarea crimei
organizate sau traficului de orice formă.
Este necesar să atragem atenţia asupra faptului că în Franţa,
conceptualizarea asimetriei se face în raport cu trei referenţi, simetria,
disimetria şi asimetria, ţinând cont de trei factori: importanţa cadrului
conflictului, mijloacele utilizate, cultura şi sistemul de valori. Statul Major al
Forţelor Tereste franceze oferă următoarele definiţii29:
Simetria caracterizează o similitudine în scopurile războiului urmărit,
resurse umane şi tehnici puse în acţiune (la nivel calitativ şi cantitativ) şi
modalităţile de acţiune (inclusiv valorile morale care predomină în cadrul
acţiunilor întreprinse). Astfel, două forţe egale sau compatibile, aflate faţă în
faţă, unde fiecare are posibilitatea să acţioneze asupra celeilalte.
Disimetria se referă la un dezechilibru la nivel de performanţă a
mijloacelor utilizate (care includ de asemenea un dezechilibru cantitativ).
Aici putem vorbi despre două forţe, complet diferite, de regulă
disproporţionate, incompatibile, aflate faţă în faţă, doar una dintre ele având
posibilitatea să acţioneze asupra celeilalte (sau fără ca vreuna să poată
acţiona asupra celeilalte).

27
Francart L., Vilboux N., Adaptation des outils de défense français et européens pour faire face aux
menaces asymétriques, în Etude réalisée par Eurodécision, juin 2003, p. 3.
28
Loi nr: 2003-73 du 27 janvier 2003 relative à la programmation militaire pour les années 2003 à 2008
(1). Version consolidée au 11 mars 2010.
http://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?cidTexte=JORFTEXT000000234154. (vizitat la:
09.10.2011).
29
A se vedea Ballarin C. Engagements (Les) futurs des Forces Terrestres, E.I.A.T, 2001.

17
 Asimetria este rezultatul unei diferenţe radicale dintre două forţe, de
regulă disproporţionate şi incompatibile, dar care acţionează asimetric şi
eficient una asupra celeilalte.
În acelaşi timp, în literatura de specialitate se menţionează că nu există
simetrie pură, nici disimetrie pură şi nici asimetrie pură. Autorul Gh.
Văduvă susţine că toate aceste trei forme ale conflictualităţii se combină,
într-o măsură mai mare sau mai mică, iar această combinare este flexibilă şi
dinamică30. Însă, într-un cadru conflictual şi, mai ales, când se analizează
conflictualitatea armată, asimetria trebuie analizată, deopotrivă, ca întreg,
care este şi altceva decât însumarea părţilor sale, dar şi prin părţile care
interacţionează. Astfel, asimetria conflictuală presupune interacţiunea, iar
războiul împotriva terorismului declanşat de o coaliţie condusă de Statele
Unite ale Americii este unul dintre cele mai edificatoare exemple în acest
sens.

30
Văduvă Gh. Simetria, disimetria şi asimetria în conflictele militare actuale, București, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2008, p.13.

18
 Acţiuni asimetrice au loc în tot spectrul de confruntare, iar războiul actual
şi cel viitor iese el însuşi din simetria tradiţională şi devine un război
asimetric, dus în toate planurile: fizic, psihic şi cognitiv 31. Totuşi,
considerăm importantă abordarea combinată a acestor trei forme de
conflictualitate (simetrie, disimetrie şi asimetrie) atunci când are loc
elaborarea unei strategii sau modalităţi de răspuns la agresiune. De exemplu,
modalitatea de a răspunde la asimetrie prin disimetrie este frecvent întâlnită.
Această strategie, jucând pe mijloace tehnice sau compartimente deja
desfăşurate, se bazează pe creşterea presiunii asupra adversarului în speranţa
de a diminua sau a neutraliza efectul asimetric. În acest sens, este cazul
flotei americane din Pacific care, confruntându-se cu fenomenul kamikaze, o
asimetrie de valori şi mijloace (sacrificând dorinţa de supravieţuire, omul, la
un preţ foarte mic, poate ataca edificii importante ale inamicului astfel luând
multe vieţi umane), a fost nevoită să crească în mod semnificativ atât
acoperirea sa aeriană, acoperirea sa de lungă distanţă, cât şi numărul de piese
antiaeriane. Această modalitate de răspuns nu necesită schimbări strategice
importante. Ea nu impune nici-o cercetare sau inovaţie particulară. Cu toate
acestea, se presupune un cost evident, care poate influenţa asupra cursului
general de operaţiuni prin distragerea resurselor numărate de la efortul
principal. În acest cadru putem menţiona şi răspunsul conducerii sovietice de
a ameninţa cu declanşarea unei noi curse a înarmărilor, atunci când
preşedintele Reagan a anunţat în 1983, programul „Iniţiativa de Apărare
Strategică / Star Wars”, în special cu programul Brilliant Pebbles.
Revenind la doctrina franceză, care a încercat să definească mai clar
conceptul de asimetrie prin diferenţierea sa de conceptele de simetrie şi
disimetrie, putem spune că asimetria, aplicată în cazul conflictelor,
presupune dezechilibru între obiectivele adversarilor, mijloacele lor şi
modalităților de acţiune. Combinarea acestor trei referenţi, în analiza
asimetriei, permite evidenția punctelor comune entităţilor calificate
asimetrice:
- ele sunt aproape exclusiv de origine non-statală;
- ele folosesc procedee şi mecanisme de acţiune non-militare sau militare
neconvenţionale;
- ele sunt orientate spre, în special, vulnerabilităţile unei forţe armate sau
unei societăţi;

31
Văduvă Gh., op. cit., p.18.

19
 - ele urmăresc scopul de a influenţa mai curând o politică, decât să obţină o
victorie militară. Asimetria definită dintr-o astfel de perspectivă, putem
spune că este practicată de mult timp. Însă, evoluţia tehnologică rapidă a
condus la o redefinire a conceptului de asimetrie, care trebuie să cuprindă
acest progres.
Totuşi aceste caracteristici sunt foarte generale, de aceea este important
de analizat entităţile asimetrice prin relevarea naturii sale, obiectivelor,
dimensiunii şi modalităţii de acţiune. Astfel, în materie militară sau de
securitate, asimetria este definită la nivel politico-strategic, startegico-militar
sau operaţional, sau combină toate aceste nivele. De asemenea, asimetria
poate să implice diferite metode, tehnologii, valori, organizaţii, perspective
în timp, sau poate combina unele din aceste elemente. Ea poate fi utilizată pe
termen scurt sau lung, într-un mod intenţionat sau implicit. Aceasta poate fi
efectuată izolat sau în asociere cu abordările simetrice. În cele din urmă,
asimetria poate să se manifeste într-o dimensiune psihologică precum şi
fizică.
Astfel, scurta trecere în revistă a termenului de asimetrie permite
confirmarea importanţei faptului că identificarea modalităţilor de acţiune a
unui adversar presupune cunoaşterea exactă a naturii acestuia pentru a putea
identifica obiectivele sale şi modul în care intenţionează să meargă spre
obţinerea lor. De aceea, modalităţile de acţiune asimetrică sunt procedurile
operaţionale cele mai frecvent utilizate pe parcursul istoriei conflictelor
armate. Într-adevăr, cu excepţia anumitor configuraţii istorice (de tipul
războiului total), strategia se bazează rareori pe superioritate disimetrică,
unde aspectul cantitativ asigură victoria. Astfel, dacă abordăm asimetria la
nivel tactic sau operaţional, atunci o putem defini ca o metodă, o strategie,
care poate fi aplicată de mai mulţi actori. De aici şi noţiunea de strategii
asimetrice.
La modul general, strategiile asimetrice reprezintă gândirea (concepţia),
diferită de cea a unui potenţial sau efectiv adversar, şi activitatea practică de
a o pune în operă, în scopul maximalizării propriilor avantaje, concomitent
cu minimalizarea dezavantajelor, al exploatării slăbiciunilor adversarilor, al
realizării sau evitării surprinderii32. În particular, pentru securitatea şi
apărarea naţională, strategiile asimetrice reprezintă, în fapt, cel puţin în
această perioadă, singura modalitate conceptuală şi acţională posibilă de
contracarare a multiplelor aspecte ale asimetriei strategice într-un posibil
conflict armat ce ni s-ar impune, în scopul maximizării posibilităţilor de

32
Paul V. Asimetria strategică, în „Observatorul Militar”, 2001, nr. 18 593 , p. 5.

20
 rezistenţă, al exploatării tuturor slăbiciunilor agresorilor (adversarilor) şi, în
final, al obţinerii victoriei în război33.
La rândul lor, asimetriile strategice (politice, economice, sociale,
culturale, militare etc.) sunt stările de dezechilibru natural sau provocat de o
parte adversă, ca urmare a conceperii şi aplicării unor strategii adecvate
(asimetrice) între diverse state sau grupuri de state, ce pot fi utilizate în
situaţii de criză sau de conflict.
În concluzie, totuşi, atragem atenţia asupra faptului că asimetria nu
trebuie să fie gândită numai ca un echivalent al expresiei „strategia celui slab
împotriva celui puternic”, chiar dacă această strategie a fost cu succes
aplicată în trecut. Astăzi este cert faptul că asimetria apare mai des ca o
modalitate imediată firească, împrumutată de cei care nu pot răspunde la o
escaladare disimetrică şi au tot interesul de a modifica contextul moral şi
natura mijloacelor utilizate. Aceste schimbări, precum folosirea de
kamikadze de armata japoneză sau V1 şi V2 de armata germană în timpul
celui de-al doilea război mondial, sau chiar aplicarea armei nucleare de
armata americană, într-o anumită perioadă, inversa raporturile de forţă, fapt
ce obligă adversarul de a se adapta, mai mult sau mai puţin uşor, în limita
mijloacelor şi valorilor sale morale34. Aceste cazuri de utilizare a asimetriei
creează o ruptură de ritm privind elaborarea şi fundamentarea strategiilor de
securitate naţională. De aceea, în contextul Noii modalităţi americane de
război (New american way of war) 35, Statele Unite ale Americii au asociat
asimetria progresului lor tehnologic, astfel au înfăţişat valoarea pozitivă a
acesteia. Atentatele din 11 septembrie 2001 amintesc despre faptul că
nimeni nu are monopolul asupra asimetriei, ceea ce a dus Pentagonul la
necesitatea de a diferenţia asimetria pozitivă, rezultatul unui efort tehnologic
inovator, şi asimetria negativă, care transformă un avion într-o armă în
mâinile unui terorist înarmat numai cu-n cuţit.

33
Conflicte asimetrice. Cerințe operaționale privind structura armatei României, p. 38. [On-line]:
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/confl_asimetrice.pdf. (vizitat la 12.10.2011).
34
Aici este vorba de armele secrete ale germanilor care au fost lansate asupra Marii Britanii . Fiind într-o
conjunctură nefavorabilă, Hitler și-a pus mari speranțe în răsturnarea situației cu ajutorul noilor arme, de
tip bombгă zburătoare V1 și rachetă V2, cu care a și bombardat Londra.
35
A se vedea: Millen Raymond A.The „New” American Way of War,
2003.http://www.strategicstudiesinstitute.army.mil/pubs/display.cfm?pubID=702. (vizitat la: 14.11.2011).

21
 În acest context, cadrul de gândire a asimetriei este de a menţine puterea
prin controlul instrumentelor agile şi proactive, dacă nu este vorba de acţiuni
preventive, care presupun în măsură egală atât mobilizarea eforturilor, cât şi
contrastrategii faţă de o gamă de scenarii asimetrice aplicate de adversari
puternici. În acest caz, putem menţiona atacurile terorismului transnaţional
combinat cu terorismul politic, mafia şi servicii de informare, precum şi
strategiile indirecte ale puterilor regionale (prin sprijinirea terorismului
transnaţional, a mişcărilor revoluţionare sau a arcurilor informaţionale), sau
strategia anti-acces (sprijinirea programelor nucleare, transferul de
tehnologie, diseminarea dispozitivelor ISR36). Strategiile indirecte şi
influenţa marilor puteri, precum şi difuzarea comercială a tehnologiilor
sofisticate (accesul la informaţii în timp real, armele miniaturizate şi precise,
vehiculele aeriene fără pilot, camuflaje, înşelătorii, etc.) au modificat
considerabil conflictul de tip „cel slab împotriva celui puternic”. Astfel,
reieşind din contradicţiile în gândirea asupra asimetriei, actualmente, este
important de a înţelege perspectivele asimetriei, pentru a încerca de a
anticipa efectele pe care ea le va avea asupra dezbaterii strategice.

Proiecţii conceptuale privind mediul actual de securitate globală

Noul mediu global de securitate în perioada post-război rece reclamă

analiza atentă a factorilor de risc la adresa securităţii naţionale. Documentele
programatice ale securităţii şi apărării ţării, precum şi unele studii în
domeniu menţionează, printre altele: terorismul internaţional; proliferarea
armelor de distrugere în masă şi a tehnologiilor aferente; criminalitatea
organizată internaţională; evoluţiile negative în plan subregional în
domeniul democratizării, respectării drepturilor omului şi al dezvoltarii
economice; fenomenul migraţiei clandestine; decalajele între nivelurile de
asigurare a securităţii şi gradul de stabilitate ale statelor din anumite zone ale
lumii; limitarea accesului statului la unele resurse şi oportunităţi regionale
importante pentru realizarea intereselor naţionale; subdezvoltarea; explozia
demografică; criza energetică şi de materii prime; criza alimentară;
insuficienţa resurselor de apă; modificările climatice; catastrofele ecologice;
dezastrele de naturi diferite ş.a. Dintre factorii de risc menţionaţi vom
prezenta, succint, doar o parte.

36
Intelligence, Surveillance and Reconnaissance systems.http://rmdiri.md/?p=747

22
 Mediul actual de securitate este caracterizat printr-un grad ridicat de
instabilitate şi imprevizibilitate, de redefinirea relaţiilor dintre marile puteri
şi de creşterea libertăţii de acţiune a actorilor regionali (statali şi nonstatali).
În prezent, nu există state, alianţe sau coaliţii inamice. Există, însă, o
competiţie recunoscută între singura superputere mondială, SUA, şi puterile
regionale, pe de o parte şi între toate acestea şi noii actori nonstatali
(organizaţii teroriste, reţele ale crimei organizate, grupuri radical-extremiste,
bazate pe ideologii etnice sau religioase etc.), care generează un spectru larg
de riscuri la adresa securităţii statelor şi a stabilităţii regionale şi globale.
Aceste riscuri neconvenţionale - asimetrice - cuprind, aşa cum sunt
prezentate şi în Strategia Militară a României, acele strategii sau acţiuni
deliberat îndreptate împotriva intereselor unui stat, care folosesc procedee
diferite de lupta clasică, vizând atacarea punctelor vulnerabile ale societăţii
civile, dar care pot afecta direct sau indirect şi forţele armate: expansiunea
reţelelor şi activităţilor teroriste, proliferarea şi diseminarea necontrolată a
tehnologiilor şi materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a
armamentelor şi a altor mijloace letale neconvenţionale, agresiunea
informaţională.
La acestea se adaugă şi o serie de alte riscuri transnaţionale: acţiunile
unor grupuri care promovează separatismul sau extremismul, care îşi au
originea în disputele inter-etnice, în rivalităţile religioase şi încălcarea
drepturilor omului, crima organizată, traficul ilegal de droguri, arme şi de
materiale strategice, migraţia ilegală.
Luând în consideraţie această tipologie a noilor riscurilor, se poate defini
confruntarea asimetrică - supranumită de unii specialişti militari un război
din generaţia a patra - drept un conflict deviat de la regulile şi normele
războiului clasic, sau o angajare indirectă a adversarului pentru a
contrabalansa diferenţele (decalajul) de forţe, care se bazează mai puţin pe
ideea unor confruntări de mare amploare şi mai mult pe aşa numitul concept
de conflict de mică intensitate.
De asemenea, se poate înţelege că un „război fără fair play”, care
presupune întrebuinţarea personalului, tehnologiilor, armamentului etc., într-
un mod imprevizibil pentru adversar, în scopul surprinderii acestuia atât la
nivel tactic-operativ, cât şi strategic. Ideea de câmp de luptă tradiţional,
situat de regulă în afara aglomeraţiilor urbane, în care se confruntă armate
profesioniste, devine caducă, fiind înlocuită de un spaţiu de confruntare fluid
şi fără limite strict conturate.

Evoluţia diacronică a conceptelor asimetrice

23
 Acest tip de confruntare nu reprezintă o noutate în spectrul tipurilor de
confruntări. Întotdeauna adversarii s-au străduit să evite angajarea directă a
altui adversar, în principiu mai puternic, încercând, în acelaşi timp, să-şi
proiecteze forţa asupra punctelor slabe ale celuilalt. Elementul de noutate
este adus de schimbarea raporturilor dintre conflictul convenţional şi
conflictul asimetric. Dacă până la al doilea Război Mondial, nu se putea
vorbi de un conflict asimetric, ci de lovitura asimetrică - o tactică
întrebuinţată în cadrul conflictului militar convenţional, pentru atingerea
unor scopuri în cadrul unei operaţii militare, după anii ’70 asimetria, în
diferitele confruntări, s-a impus ca o caracteristică de bază, detaşându-se clar
de conflictul clasic, convenţional.
Majoritatea conflictelor actuale, din diferite zone ale lumii, au acest
caracter asimetric. Exemple, în acest sens, fără o ordine strict cronologică:
conflictul ruso-cecen; războiul împotriva reţelelor de droguri din Columbia
şi Mexic; conflictul georgiano-abhaz; campania antiteroristă - Operaţiunea
Enduring Freedom; conflictul israeliano-palestinian.
În orice caz, experţii militari au remarcat de ani buni faptul că forţele de
rezistenţă din multe zone, precum Cecenia, duc un alt fel de război, în care
apărătorii aplică propriile tactici de luptă, total diferite de ale adversarului şi
încălcă orice principii şi norme tactice tradiţionale. Termenul de confruntare
- conflict - asimetrică a apărut la începutul anilor ’90, care presupunea ca
forţe relativ mici, echipate uşor, să atace punctele slabe ale unui adversar
mult mai puternic, prin mijloace, tactice „neortodoxe”.

Viziunea NATO asupra riscurilor de securitate

Din septembrie 2013, ambasadorul Sorin Ducaru este românul cu

cea mai înaltă funcţie într-o organizaţie internaţională: asistent al
secretarului general NATO şi şef al Diviziei de evaluare a riscurilor
emergente de securitate, poziţie echivalentă cu cea de secretar general
adjunct al Alianţei37. Într-un interviu acordat ziarului „Gândul”
vorbeşte despre riscurile la adresa securităţii, comentând totodată că
NATO nu este, totuşi, ”jandarmul mondial”.

În mai 2013 ambasadorul Sorin Ducaru a fost desemnat asistent al secretarului general NATO de către
37

Titus Corlăţean, ministrul de Externe al României.

24
 Riscul emergent de securitate este ceva ce este nou, ce se conturează ca
risc important, generic vorbind tot ce înseamnă riscuri neconvenţionale. Şi
aş aminti aici, fără a face neapărat o ierarhizare, ameninţările cibernetice,
proliferarea armelor de distrugere în masă, securitatea energetică, lupta
împotriva terorismului şi politica nucleară a NATO. Din această perspectivă,
prin conceptul strategic de la Lisabona, din 2010, mandatul Alianţei are trei
dimensiuni: asigurarea securităţii şi apărării statelor membre, managementul
crizelor, atunci când acestea apar, şi promovarea securităţii prin cooperare,
la nivel global, planetar. Iar capabilitatea de analiză strategică a diviziei, care
produce rapoarte în fiecare lună, ia în considerare absolut toate aceste
potenţiale riscuri. Altfel spus, la nivelul analizei noastre strategice, tot ce se
întâmplă pe mapamond, cu implicaţii în zona securităţii internaţionale, este
analizat şi evaluat”, punctează ambasadorul Ducaru într-un interviu acordat
în exclusivitate pentru uiarul „Gândul”.
Acesta respinge însă categoric etichetarea NATO şi, implicit, a SUA,
liderul de facto al Alianţei, drept ”jandarm mondial”: „Nu e în nici un caz
vreo dorinţă de a juca rolul de jandarm mondial, NATO are un potenţial de a
se implica, dar nu o face automat, o face doar atunci când este nevoie. Ca de
exemplu în Libia, unde intervenţia NATO a fost făcută în baza unui mandat
al ONU, a unei solicitări a Ligii Arabe şi, sigur, în principal în baza unei
decizii aliate, prin consens, care a însemnat şi o investiţie de resurse umane,
militare şi financiare. Deci, nu e nicidecum vorba de rolul de jandarm
mondial, mai degrabă NATO îşi dezvoltă capabilitatea şi reţeaua, prin
parteneriatele pe care le are, astfel încât să poată ajuta, atunci când este
nevoie şi la o solicitarea din partea diverşilor actori regionali.”
„Sigur, a fost şi un caz de implicare fără mandat ONU, e vorba de
intervenţia din Kosovo. Dar atunci, în contextul dat al acelor ani, Alianţa a
făcut o evaluare care a concluzionat că nu-şi poate permite perpetuarea unui
focar de insecuritate şi a acelei situaţii umanitare de proporţii la graniţele
sale. Deci a fost o decizie luată în baza evaluării proprii, având în vedere atât
implicaţiile umanitare, cât şi de securitate”, explică Sorin Ducaru.

25
 Ambasadorul are o replică de genul „nu e cazul” şi în privinţa unei
eventuale considerări ca risc emergent de securitate a spionajului global
practicat de Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a Statelor Unite
împotriva membrilor NATO, până la cel mai înalt nivel: ”Acest subiect nu a
fost niciodată abordat sau invocat, la nivel aliat, la nici un fel de reuniune a
Consiliului, sau a comitetelor, ceea ce înseamnă că în Alianţă există un nivel
de încredere care este menţinut şi că nimeni nu a dorit să multilateralizeze
acest subiect. El este abordat pe canale bilaterale, cum se ştie, dar la nivel
NATO acest subiect nu a fost abordat şi, categoric, nu îl considerăm un risc
emergent de securitate, pentru că un asemnea risc este dat din afara Alianţei
către Alianţă sau aliaţi!”
Nici înarmarea, de către unele state membre NATO, a facţiunilor
antiguvernamentale dintr-o serie de state, îndeosebi arabe - având drept
consecinţă declanşarea unor războaie civile devastatoare – nu este
considerată drept un risc emergent de securitate: „Am explicat exact care
este arealul de teme cu care ocupă divizia pe care o conduc. Există şi alt gen
de riscuri, riscuri de securitate ecologică, sau climatologică, sau legate de
spaţiul cosmic, dar ele nu fac în acest moment parte din mandatul pe care
aliaţii l-au dat Alianţei de a se ocupa. Aspectul pe care l-aţi semnalat ţine de
câteva abordări pe care unele state, individual sau în coordonare, le pot
promova şi, de cele mai multe ori, în baza unor mandate care vin din zona
ONU, sigur că sunt de fiecare dată implicaţii care sunt greu de anticipat de la
început”.
În ceea ce priveşte locul României pe harta riscurilor emergente de
securitate, ambasadorul Ducaru consideră că acesta este dat, înainte de toate,
de ”rolul României în NATO ca furnizor internaţional de securitate şi
creator de parteneriate şi de punţi, ca un contributor activ la dezbaterea de
idei în contextul conceptului strategic, ca un contributor important la unul
din marile proiecte de viitor ale Alianţei care este scutul antirachetă şi ca un
contributor activ la abordarea noilor ameninţări de securitate cum ar fi zona
apărării cibernetice şi, nu în ultimul rând, ca un contributor important în
zona operaţională, ca de pildă Kosovo şi Afganistan”.

26
 „Toate aceste elemente ţin de articularea unui profil bine definit, astfel
încât situaţia noastră de securitate să fie întărită, având în vedere ca Alianţa
este bazată pe pricipiul solidarităţii active, cu cât contribui mai mult, cu atât
te poţi aştepta ca alţii să contribuie la securitatea ta. Sigur, niciodată nu poţi
spune că ai siguranţă totală, ceea ce facem noi este să micşorăm acest spaţiu
între insecuritate şi securitate, să minimalizăm probabilitatea de a avea
riscuri de securitate, care ar putea să apară de pe intenet, sau ca ameninţări
teroriste, ameninţări cu rachete etc. Din acest punct de vedere, Alianţa nu
este concepută să asigure apărarea doar având în vedere un singur vector,
este o apărare care să poată asigura securitatea membrilor săi în faţa oricărui
potenţial vector de ameninţare”.
Cât priveşte o estimare de securitate pentru 2014, din perspectiva funcţiei
pe care o îndeplineşte, ambasadorul Ducaru se arată prudent: „Partea de risc
este dată de două aspecte, de investiţia în capabilităţi şi de capacitatea de a
prioritiza şi a eficientiza această investiţie. Suntem într-o situaţie în care
investiţiile nu pot creştefoarte mult, având în vedere criza financiară, însă
am învăţat enorm să prioritizăm, să punem în comun resurse, astfel încât
fiecare să cotizeze mai puţin pentru o resursă comună la dispoziţia tuturor,
pe principiul apărării inteligente, smart defence, pe care secretarul general al
NATO îl amintea de atâtea ori”38.

38
http://www.gandul.info/interviurile-gandul/sorin-ducaru-adjunct-al-secretarului-general-nato-nu-
suntem-jandarmul-mondial-11826637

27
28
 CRIMA ORGANIZATĂ TRANSNAŢIONALĂ

Crima organizată şi terorismul reprezintă ameninţări asimetrice pentru

securitatea comunităţii internaţionale, care, în foarte multe cazuri, trebuie
privite într-o profundă interacţiune dată de natura fluctuantă a ambelor
fenomene transfrontaliere, de utilizarea unor metode şi tactici violente, de
realizare a obiectivelor propuse (chiar dacă motivaţiile sunt diferite) de
implicare în afaceri criminale dar şi semilegale, pentru camuflarea acţiunilor
ilicite şi de spălare a banilor, activităţi planificate de structuri organizate,
piramidale ce au la bază reglementări rigide şi oculte de aderare, protecţie şi
sancţiune a membrilor.
În prezent, se poate vorbi de o criminalitate strategică ce reprezintă o
combinaţie letală între crimă organizată şi terorism, ce urmăreşte uzurparea
puterii politice, prin crearea unei economii paralele care deteriorează
credibilitatea instituţiilor fundamentale ale statului de drept în faţa
cetăţenilor, ce se confruntă cu o lezare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale dar şi cu riscurile provocate de infracţionalitatea
transfrontalieră atât la nivelul securităţii individuale, cât şi ale comunităţii în
general.
Pentru început ar trebui să definim conceptul de crimă organizată 39.
Aceasta reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi
ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice,
sociale şi politice, desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod
constant, planificat şi conspirat, de către grupuri de indivizi, cu o ierarhie
internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de
autoapărare, în scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de
ridicate. Caracteristicile esenţiale ale acestui flagel sunt: (1) activităţile
ilegale specifice acestui segment infracţional prezintă un grad sporit de
periculozitate afectând grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi
politice; (2) activitatea infracţională este sistematizată, planificată,
conspirată, cu caracter de continuitate; (3) subiecţii actelor infracţionale pot
fi persoane care acţionează în mod individual sau în cadrul unor asociaţii
criminale; (4) metodele şi mijloacele de acţiune ale subiecţilor infracţionali
sunt nelimitate; (5) scopurile urmărite de subiecţii infracţionali au un
caracter divers.

39
Vezi pe larg în Ioan Bidu, Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la adresa securităţii
internaţionale, Editura ANI, Bucureşti, 2004.

29
 În contextul celor de mai sus, asociaţiile criminale se caracterizează prin:
(1) stabilitatea unităţii infracţionale; (2) existenţa liderului şi ierarhia
subordonării; (3) specializarea membrilor asociaţi, obţinerea de mijloace
financiare, spălarea banilor prin investirea acestora în activităţi economice
legale; (4) existenţa unor mecanisme de neutralizare a controlului statului.
Trăsăturile sunt unanim recunoscute în cadrul Comunităţii Europene fiind
reiterate de Convenţia de la Strasbourg, din 8 noiembrie 1990, Declaraţia de
la Berlin, din 8 septembrie 1994 privind întărirea cooperării în lupta
împotriva criminalităţii în materia drogurilor şi criminalităţii organizate în
Europa, a şaptea Conferinţă internaţională împotriva corupţiei, Beijing,
octombrie 1995, Congresul Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei
organizate şi tratamentul delincvenţei - Cairo 1995, precum şi în proiectul
Convenţiei cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru combaterea crimei
organizate transnaţionale40.
Dintre asociaţiile criminale se desprind, cu obstinaţie, cele de tip mafiot.
Mulţi autori utilizează sintagma mafia rusă, turcă, chineză etc., ceea ce este
fals, întrucât numai asociaţia criminală de etnie italiană se poate raporta
acestei construcţii (implicit extensia ei, americană). Drept urmare, mafia
reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi ilegale
deosebit de periculoase, desfăşurate prin metode agresive de asociaţii de
indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar, având
la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi o
lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale
economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie ale societăţii şi a
obţinerii de câştiguri fabuloase41.

40
Ibidem., p. 21.
41
Ibidem, p. 17.

30
 În concepţia organismelor de aplicare a legii la nivel internaţional
(INTERPOL, EUROPOL), asociaţiile criminale de tip mafiot pot fi împărţite
în patru grupe distincte: (1) Familiile mafiei, în care se regăsesc, de regulă,
structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de conduită şi o
anumită diversitate de activităţi ilicite (cartelurile columbiene ale drogurilor,
bandele de motociclişti etc.); (2) Organizaţiile profesionale, ai căror membri
se specializează în una sau două tipuri de activităţi criminale (traficul de
maşini furate, laboratoarele clandestine pentru fabricarea drogurilor,
imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru
răscumpărare, jafuri organizate etc.); (3) Organizaţiile criminale etnice, ca
rezultat al unor determinisme istorice, economico-sociale, culturale şi
politice, expansiunea geografică, permisivitatea legilor; (4) Organizaţiile
teroriste internaţionale, care practică asasinatele, deturnările de avioane,
răpirile de persoane etc., sub diferite motivaţii (politice, militare, religioase
sau rasiale)42.
Principalele reţele ale crimei organizate, mai bine cunoscute sunt: Mafia
italiană (cu precădere siciliană), Cartelurile columbiene, Reţelele ruse,
Triadele chineze şi Yacuza japoneză43.

Ibidem, p. 19.
42

43
Un studiu interesant asupra organizaţiilor de tip mafiot este cel realizat de către Paolo Pezzino în
Mafiile, Editura Bic All, Bucureşti, 2003.

31
 MAFIA ITALIANA INTRE TRADIŢIE SI MODERNITATE

Nimenu nu a reuşit să definească Mafia, mai bine decât Giovani Falcone,

celebrul judecător italian, asasinat de Mafie la 23 mai 1992: „Mafia
constituie o lume logică, mai raţională şi mai implacabilă decât STATUL.
Mafia este o articulaţie a puterii, o metaforă a puterii, dar şi o patologie a
puterii. Mafia este un sistem economic, o componentă obligatorie a
sistemului economic global. Mafia se dezvoltă datorită statului şi îşi
adaptează comportamentul în funcţie de acesta”. La fel de instructivă se
dovedeşte şi definiţia propusă de analistul politic italian, Leonardo Sciacia: „
Mafia este un capitalism ilegal, în timp ce capitalismul este o mafie legală”.
Întrucât fenomenul globalizării, înţeles ca o nouă ordine economică şi
politică a lumii, aduce schimbări fundamentale în redistribuirea sferelor de
influenţă, nu este lipsit de interes să urmărim consecinţele sale asupra
riscurilor de securitate. Crima organizată transfrontalieră alături de terorism
constituie cele mai grave pericole la adresa securităţii globale. Dintre
organizaţiile criminale, Mafia a fost este şi probabil va rămâne un domeniu
de referinţă.

Tradiţia

Mafia este denumirea care se dă unei vaste reţele de crimă organizată,

iniţial de origine italiană şi devenită ulterior internaţională, a cărei
celebritate este de neinvidiat. Există şi legende, care atribuie exisenţa Mafiei
origini dintre cele mai vechi. O astfel de legendă spune că siculii, cei mai
vechi locuitori ai insulei Sicilia, oameni liberi şi mândri, căzuţi sub tirania
grecească, la mijlocul secolului al V-lea î.Chr., au inventat lupta de partizani
întrucât nu aveau forţe pentru a-i putea înfrunta în câmp deschis ori de a le
asedia cetăţile noilor stăpânitori. Aşa se face că în limba vechilor siculli,
cuvântul Mafia era asociat calităţilor omului îndrăzneţ şi curajos ori ale celui
care nu suportă aroganţa, oprimarea, dar nici asuprirea străină44.
Într-o altă opinie, Mafia ar reprezenta o organizaţie secretă, constituită în
anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută sub numele „Viespile Siciliene”
îndreptată împotriva ocupanţilor francezi. Astfel, termenul de Mafia ar
corespunde prescurtării de la „Morte Alla Francia, Italia Anela” („Moarte
Franţei, strigă Italia”). Un grup de sicilieni a iniţiat un nucleu care să reziste
invadatorilor, să organizeze lupta de rezistenţă, să apere comunitatea şi să
pedepsescă talharii şi răufăcătorii, ignorând legea străină45.

44
Vezi pe larg Giorgio Vergulini, Istoria Mafiei, Editura ENMAR, 1998, p.6.

32
 Sensul cuvântului transpare şi din conţinutul jurământului, prestat în
Evul Mediu, de cel care intra în rândurile mafioţilor. Acesta se angaja să fie
un om de onoare, ajutând pe cei săraci, pe persecutaţi şi asupriţi de străini,
iubitor de neam şi familie, cinstit, drept, neînfricat. Mafiotul jura să-şi
câştige pâinea din propria-i muncă, să nu fure, să nu batjocorească femeile,
să răzbune orice ştirbire a onoarei sale, prin vendetta, adică prin uciderea
celui care i-a murdărit numele sau a călcat legile nescrise siciliene46.
La jumătatea secolului al XIX-lea, în timpul revoluţiei de la 1848 şi
mişcării de unificare a Italiei, organizaţiile mafiote şi-au făcut din plin
simţită prezenţa. Din alte surse documentare aflăm că „Mafia s-a impus sub
Giuseppe Mazzini în Palermo, în 1860, ca o forţă de gherilă hotărâtă să
izgonescă din ţară ocupaţia străină şi să unifice Italia în numele
patriotismului şi libertăţii47”.
Antichitatea, Evul Mediu şi epoca modernă reprezintă, aşa dar, după unii
istorici, „perioada mafiei bune”.
În secolul al XX-lea, organizaţiile mafiote îşi schimbă substanţial
caracteristicile. Patriotismul revoluţionar şi spiritul justiţiar sunt înlocuite cu
abilităţile de a câştiga bani şi putere, trăsături specifice organizaţiilor
criminale moderne.
Apartenenţa la Mafie se dobândeşte prin naştere, căsătorie sau prin
intermediul rudelor ori prietenilor apropiaţi. Sunt iniţiaţi ca fraţi, indiferent
de originea naţională, iniţial ca ucenici sub atenta observaţie a unui membru
cu drepturi depline. În această perioadă asimilează regulile, participă la o
sumedenie de acţiuni ilegale, graduale ca gravitate, trecerea şi implicarea lui
necondiţionată fiind dovada că ucenicul merită primit în organizaţie. Practic,
dobândeşte profilul girantului său cu care devine partener după primire,
dobândind drepturile, privilegiile, obligaţiile şi protecţia familiei mafiote de
care se desparte doar prin moarte.
Familiile mafiote au în frunte un „cap” căruia i se spune „naş”, asistat de
un „subcapo” şi „consigliere”. Aceştia, în special consilierul, fac legătura cu
locotenenţii, cărora le transmit ordinele naşului. Locotenenţii organizează
actul criminal propriu-zis, executat de „soldaţii” organizaţi în „regiune”.

45
Salvatore Lupo, Istoria Mafiei de la începuturi până în zilele noastre, Editura POLIROM, Iaşi, 1999, p.
13-14.
46
Giorgio Vergulini, op.cit, p.6-7.
47
Gerald L. Posner, Mafia galbenă. Triadele chinezeşti. Dragonii crimei organizate, Editura Allfa,
Bucureşti, 2004, p.67; vezi şi Romeo, R., Il Risorgimento in Sicilia¸ Bari, 1950.

33
 Mafia se deosebeşte de celelalte entităţi ale crimei organizate prin
dorinţa şi capacitatea ei de a influenţa şi controla activităţi sociale,
economice şi politice pe raza unui anumit teritoriu datorită legăturilor pe
care le realizează prin corupţie şi/sau violenţă asupra funcţionarilor publici
cu rol în sistemul decizional de stat. Această „simbioză” creează premisele
sporirii exponenţiale ale veniturilor şi puterii Mafiei, care, în situaţia
întâlnirii unor oponenţi printre funcţionarii publici, aceştia sunt fie corupţi
fie eliminaţi fizic.

Jurământul

34
 În „onorabila” societate se intră respectând un ritual străvechi. Neofitul
este legat la ochi şi, în prezenţa câtorva viitori companioni, cu care va
conlucra, este pus să treacă dintr-o mână în alta o bucată de hârtie arzândă.
Gestul are semnificaţia deprinderii facultăţii de „a nu se frige”. Apoi i se
face o împunsătură cu acul în degetul arătător, este dezlegat la ochi şi i se
arată sângele care curge. Această ceremonie are rolul de a-l pune în gardă
că, dacă va indica sau trăda pe unul din membrii familiei mafiote, îi va curge
sângele. Ritualul va continua cu depunerea jurământului de credinţă, având
în general formula: „Jur să nu trădez Familia şi să urmez toate ordinele ce-
mi vor fi date. Cine vorbeşte şi trădează va muri.”
Iată cum descrie un memorialist de marcă, din rândul mafioţilor,
ceremonia jurământului şi momentul în care a fost iniţiat: „Ceremonia
însăşi, simplă, oficială, rece, a început. Mi s-a cerut să scriu un număr mai
mare decât cel al oamenilor din încăpere. Am scris 115 (ziua mea e pe 5
noiembrie: 11/5). Apoi toată lumea a ridicat unu, două sau trei degete de la o
mână. Când s-a ajuns la numărul pe care îl alesesem, persoana desemnată m-
a înţepat cu un bold în deget ca să-mi curgă sânge. Picăturile au fost vărsate
pe o imagine a sfântului Sebastian; apoi imaginea a fost arsă, în vreme ce o
ţineam în mână, astfel încât să-i simt căldura, să simt ce avea să mi se
întâmple dacă vreodată aveam să încalc jurământul pe care îl depusesem.
[…] Ritualul a eliminat orice veche ranchiună, orice afacere neterminată. Nu
mai rămăseseră nici păcate, nici «probleme» - doar un angajament pur faţă
de un viitor definit de ceva mult mai cuprinzător decât mine însumi.
Ceremonia prin care am trecut era un boteu, da şi o purificare – şi în acelaşi
timp un fel de jurământ de căsătorie care, la fel ca în biserica catolică, nu
putea fi încălcat decât o dată cu moartea mea”48.
După „jurământ”, noul mafiot declamă în faţa celor prezenţi un fel de
decalog ritmat, astfel alcătuit încât să poată fi bine memorat, în care se arată
regulile de comportare în Familie. Astfel, mafiotul nu are dreptul să ceară
explicaţii asupra ordinelor ce-i sunt date, nu are voie să mintă, să descopere
cine mai face parte din Mafia, în afara grupei sale, să-şi păstreze demnitatea
şi onoarea chiar şi în faţa morţii, să nu vorbească ce nu trebuie, să nu ucidă
fără ordin. În acelaşi „decalog” sunt cuprinse şi regulile de succesiune, în
ierarhia mafiotă.

48
Bill Bonanno, Povestea unui mafiot. Onoare înainte de toate, Allfa, Bucureşti, 2005, p.36.

35
 În fine, noul mafiot primeşte în dar o lupara, armă de foc cu două ţevi
retezate la jumătate, având calibrul de 8,6 mm şi o magazie de 9 cartuşe.
Dimensiunile unei lupara sunt astfel socotite încât arma să poată fi ascunsă
sub haină sau lipită de picior în pantalon. Denumirea „lupara” vine de la
arma de vânătoare utilizată cândva de vânătorii sicilieni pentru uciderea
lupilor, dar şi de revoluţionarii lui Garibaldi. Cu lupara sunt executaţi
trădătorii sau inamicii Mafiei.
Mafioţii recunosc faptul că duc „o viaţă dublă şi secretă”, ceea ce ar
reprezenta o „povară pe care strămoşii au adus-o cu ei din lumea veche şi pe
care fiecare o cară cu el, precum Enea îşi căra tatăl în spate” 49. Tot din
lucrările memorialistice întocmite de unii mafioţi de vază, aflăm că pentru a
se păstra secretele, membrii familiilor îşi împărtăşeau informaţiile
importante, folosind un limbaj aparent inofensiv. „Cuvinte codate, analogii,
elipse, mai degrabă decât un discurs direct, erau inevitabile în orice societate
secretă, cu atât mai mult în Mafie, unde tradiţia siciliană distilase de-a lungul
secolelor până la esenţă secrete, trădări şi răzbunări reale”50.
Sistemul de organizare mafiot seamănă cu cel al bisericii creştine,
perpetuat încă din vremurile când credincioşii se reuneau clandestin, de
teama persecuţiilor păgânilor. Ulterior o asemenea organizare a fost adoptată
şi de alte organizaţii, inclusiv politice, mai vechi sau mai recente. Actualul
sistem de organizare al Mafiei păstrează sistemul clasic tradiţional, dar el s-a
adaptat noilor preocupări şi angrenaje cu totul străine faţă de idealurile
mafiote de odinioară. Aceste elemente care au deturnat organizaţia spre
crimă şi acţiuni de factură economică ilicită au modificat nu numai
caracterul idealist al Mafiei, ci şi imaginea acesteia, care a devenit curând
negativă.
De aceea, în perioada 1970 – 1980, statul italian a organizat o ripostă
importantă prin instituţiile sale, determinând orientarea acţiunilor Mafiei
italiene în unele ţări foste comuniste şi în câteva ţări africane.

49
Ibidem, p.48.
50
Ibidem, p.53.

36
 La începutul anilor 2000 continuă să funcţioneaze pe teritoriul Italiei
mai multe organizaţii criminale care, deşi diferă ca tradiţie, au trăsături şi
elemente comune ce le include în termenul generic de „organizaţii de tip
mafiot”. Printre cele mai cunoscute amintim: Cosa Nostra (Sicilia), Camorra
sau clanurile camorriste51 (Campania), ’Ndrangheta (Calabria) şi Sacra
Corona Unita (Puglia). Acestea au început să pună accent pe legăturile inter-
grupuri şi pe înţelegerea şi cooperarea cu organizaţiile străine de crimă
organizată, atât din Italia, cât şi din alte zone de interes ale lumii. Potrivit
unui raport al Ministerului italian de Interne cu privire la situaţia de
securitate din Italia, intenţia din spatele acestei cooperări constă în
reconsolidarea implicării diferitelor grupuri de crimă organizată în
operaţiunile transnaţionale, atât pentru a spori profiturile lor, cât şi pentru a
încerca să se debaraseze de interferenţa agenţiilor italiene de aplicare a
legii52.

Cosa Nostra

Configuraţia Mafiei siciliene, Cosa Nostra îşi are rădăcinile în

provinciile din partea occidentală a Siciliei (Palermo, Trapano, Agrigento şi
o parte din Catania, Caltanisseta şi Enna) în timp ce în partea orientală
(Messina, Siracuza, Ragusa) nu s-au întregistrat forme de criminalitate
organizată chiar dacă au existat tentative în acest sens.
Cosa Nostra are o structură de tip clandestin, organizată ierarhic, tip
militar, deţine controlul asupra unui teritoriu (sub aspect politic,
administrativ, economic, etc.) administrând o justiţie paralelă faţă de cea
exercitată de instituţiile administrative ale statului. De asemenea, trebuie
menţionat faptul că organizaţia implică, într-un anume sens, un număr
însemnat de oameni în activităţile sale criminale. Astfel, există 150 de
clanuri mafiote în Sicilia (24 doar în Palermo), 5300 de afiliaţi la clan
(iniţiaţi, membri, oameni de onoare), precum şi 250 000 „fianchegguatori”
(persoane în legătură, sub influenţa mafiei – mână de lucru).
Structura Cosa Nostra se compune din: oamenii de onoare, oamenii
secreţi, zecima, familia, cantonul şi directoratul53.

51
Grupările care au supravieţuit războiului intern ce a condos la distrugerea organigaţiei Camorra.
52
Vezi pe larg Christopher Aaron, Război şi pace în mafia italiană, în „ Jane's Intelligence Review ”, din
1-30 septembrie 2005.
53
Despre structurile Mafiei italiene vezi: Sciarone Rocco, Mafia vecchie, mafia nuove, Donzelli, Roma,
1998; Nicola Tranfaglia, Mafia, politica e affari, Laterza, Roma-Bari, 1992.

37
 Oamenii de onoare sunt acele persoane care au trecut prin ritualul de
afiliere şi constituie armata organizaţiei.
Oamenii secreţi (sau „la dispoziţie”) sunt oamenii politici,
administratori publici, poliţişti, întreprinzători, magistraţi, etc., care, pentru
orice motive, chiar dacă nu fac parte în mod oficial din organizaţie, ajută
Cosa Nostra în schimbul unor cariere strălucite, voturi electorale sau alte
favoruri.
Zecima (la decima) este structura elementară formată dintr-un grup de
10-20 persoane (care formează aşa-zisele grupuri de foc) şi este organizată şi
dirijată de un şef numit „capo decima”.
Familia, comandată de „şeful familiei” este organizaţia de bază pentru
controlul mai multor zecimi, are competenţă globală asupra zonelor urbane
corespondente unui cartier cetăţenesc sau asupra unuia sau mai multor sate
din zonele rurale.
Cantonul este constituit din mai multe familii prezente pe teritorii ce se
învecinează şi este comandat de un „şef de canton”.
Directoratul (mai numit şi „Cupola” până în 1998) este organul
strategic şi de comandă al organizaţiei şi este format din toţi şefii de
cantoane.
Din rapoartele anuale asupra fenomenului criminalităţii organizate,
întocmite de Ministerul de Interne al Italiei, rezultă că organizaţia mafiotă
Cosa Nostra poate fi reprezentată şi sub forma a trei cercuri principale, în
interiorul cărora găsim trei grade (niveluri): cupola (coroana sau comisia),
nobilii cavaleri (nucleul sau oamenii de onoare) şi periferia (mafioţii
propriu-zişi sau soldaţii).
Adunările cupolei, forul suprem, nu sunt altceva decât un fel de
parlament al marii nobilimi siciliene, care iau hotărâri majore, prin vot
democratic, obligatorii pentru întreaga populaţie a insulei, aplicarea şi
respectarea acestora fiind vegheată de mafioţii conduşi de nobilii cavaleri. În
frunte se află şeful Cupolei, care reprezintă puterea absolută a Mafiei într-o
anumită provincie54.
Nucleul este constituit din oameni de onoare, cei care au acces la toate
informaţiile familiei şi care au posibilitatea să facă o carieră în interiorul
familiilor. Precum şi din afiliaţi, cei care colaborează din plin la activităţile
ilicite şi licite, dar care au un acces limitat, segmentat la informaţiile
familiei. Raportul dintre oameni de onoare şi afiliaţi este foarte strâns,
găsindu-se într-o continuă osmoză şi din rândul afiliaţilor se recrutează noii
soldaţi ai familiei.
54
Dr. Gheorghe Mocuţa, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Noul Orfeu, Bucureşti, 2004,
p.89.

38
 Nobilii cavaleri, recrutaţi din rândul celor mai avuţi şi stimaţi sicilieni,
constituie un fel de feude, cu graniţe invizibile, în care fiecare dintre ei îşi
exercită autoritatea de fier, având grijă să nu violeze teritorii ce nu le aparţin
şi să nu dicteze măsuri jenante pentru ceilalţi şefi locali mafioţi. Un nobil
cavaler dispune de puteri teribile, având drept de viaţă şi de moarte asupra
celor din subordinea sa. Forţa sa izvorăşte nu numai din atribuţiile conferite
de organizaţia secretă, din disciplina oarbă a mafioţilor, dar şi din legăturile
sale de rudenie cu marea majoritate a colectivităţii în care trăieşte. Familia
este baza organizării mafiote. Din ea fac parte nu numai rudele de sânge, dar
şi fanii, care aduc în organizaţie propriile lor neamuri. Astfel, un nobil
cavaler ajunge, la un moment dat, să fie naşul unei impresionante populaţii,
respectat şi prin tradiţiile impuse de religia catolică. O asemenea
încrengătură a devenit cu timpul indistructibilă şi greu, dacă nu imposibil, de
penetrat de un intrus. Toţi membrii Mafiei trebuie să fie oameni de onoare, a
căror conduită se cere ireproşabilă din punc de vedere moral, dar şi material.
Ceea ce reprezimtă un liant pentru organizaţiile mafiote este acel „cod
de onoare nescris”, pe care fiecare membru jură să-l respecte la intrarea în
organizaţie. Astfel de regului impun ca femeile să fie ocrotite şi să nu fie
implicate în acţiunile organizaţiilor sub nici o formă, ca ordinele primite de
la superiori să fie executate fără şovăire, chiar cu riscul pierderii propriei
vieţi, ca regula răzbunării nedreptăţilor să acţioneze permanent, iar cea a
respectării ferme a obiceiurilor şi tradiţiilor siciliene să fie transmisă de la
mamă la copil.
Printre regulire învăţate din fragedă prumcie de orice sicilian sunt nu
numai vendetta (răzbunarea), ci şi omerta (legea tăcerii), asociată cu prima.
Omerta provine din principiul tradiţional al neutralităţii pasive, al credinţei
de nezdruncinat că oricine intervine în treburile altuia îşi pierde respectul şi
onoarea, ba chiar viaţa. Tocmai această lege formidabilă a tăcerii constituie
forţa Mafiei, ea fiind cea care a făcut ca organizaţia să rămână puternică de-a
lungul timpului, să-şi impună hotărârile pe deasupra legilor statale dictate
administrativ de ocupanţii insulei. În faţa acestei legi a tăcerii păleşte şi
devin neoperante orice poliţie, orice armată, orice sistem statal. În Sicilia s-a
impus dictonul, intrat în sângele tuturor insularilor : „Chi tace campa” (Cine
tace trăieşte)55.

55
O anecdotă populară circulă, în Sicilia, ca exemplu didactic familiar, ilustrând aplicarea legii tăcerii:
Profesorul le povesteşte copiilor asasinarea lui Iulius Casar de către o conspiraţie condusă de Brutus. A
doua zi întreabă elevii: „Cine l-a ucis pe Iulius Casar?” ca să verifice dacă au reţinut lecţia. Fiecare copil a
răspuns cu promtitudine şi seninătate: „Nu ştiu, n-am văzut nicmic!”., vezi Giorgio Vergulini, op. cit., p.
13-14.

39
 O altă importantă lege nescrisă a Mafiei, dar şi a întregii populaţii
siciliene este omerta, adică, tradiţional, tăcere nobilă, variantă a cuvântului
italian umerta (umilinţă).
Ea provine din preceptul creştin, din credinţa iertării şi a întrajutorării
aproapelui. Pentru mafiotul de odinioară a da sprijin unuia la nevoie sau care
este persecutat de autorităţi însemna o virtute sinonimă cu nobleţea de cel
mai înalt rang. Se pare că tocmai această lege a umilinţei a stat la baza unui
sistem de apărare colectivă a individului care, mai apoi, a devenit racilă.
Aceasta, deoarece mafioţii, asumându-şi responsabilitatea securităţii unuia
sau altuia, au sfârşit prin a pretinde recompense sau chiar taxe pentru
„serviciile” lor. Ba mai mult, celor ce le refuzau, li se impunea cu forţa.
Regulile nescrise ale mafioţilor s-au impus tuturor rangurilor, de la
membrii Cupolei, la simplul sodat (frate). Călcarea lor era şi este sancţionată
drastic, ajungându-se la pedeapsa capitală, indiferent de cine se face vinovat
– nobil sau muritor de rând. Pronunţarea unei sentinţe ajunge să fie
cunoscută de toţi, prin răspândire de la om la om, în secret, parvenind astfel
şi condamnatului, care aşteapă resemnat punerea ei în aplicare, ştiind că
orice încercare de a se sustrage este inutilă, fiind ajuns oriune s-ar afla.
Mâna de foc a Mafiei este capabilă să aplice vendetta acasă în Sicilia, dar şi
peste mări şi ţări56.
Din datele poliţiei italiene rezultă că la sfârşitul anului 1990, Cosa
Nostra număra aproximativ 5 500 membri.
La 11 aprilie 2006 a fost arestat capul Mafiei siciliene, Bernardo
Proventzano, ultimul don sicilian, mai numit şi Corleone din Sicilia 57.
Proventzano a fost timp de 43 de ani „capo di tuti capi”, reuşind să scape de
arestare, datorită unor trădări din partea agenţilor de poliţie. A fost dat în
urmărire internaţională încă din 1962. Mai era supranumit şi „Bernie
tractorul” pentru violenţa cu care îşi trata oponenţii. A dat poliţiştilor o lecţie
despre cum se conduce din umbră o organizaţie criminală, cea mai
periculoasă din istorie. În tot acest timp a locuit în Sicilia, deşi mulţi poliţişti
întocmiseră rapoarte potrivit cărora Provenzano ar fi murit. Nu obişnuia să
vorbească niciodată la telefon, pentru a se feri să fie interceptat de poliţie.
Modul discret şi eficient de a conduce Mafia i-au adus şi porecla de
„Contabilul” sau „Unchiul Bernie”. A preluat şi a rafinat partea financiară a
afacerilor murdare ale organizaţiei, în special traficul de droguri.

Vezi pe larg Pezzini, Paolo, Mafia. Industria della violenza, La Nuova Italia, Firenze, 1995.
56

57
Agenţia de ştiri ANSA (Italia), din 11 aprilie 2006, Redacţia, titlu: Poliţia italiană l-a arestat pe boss-ul
Bernardo Provenzano; similar a informat postul de televiziune „BBC World” şi ediţia electronică a
cotidianului „The Times” din aceeaşi zi.

40
 Deosebit de ingenios s-a dovedit modul lui Provenzano de a-şi
comunica ordinele către colaboratori şi apropiaţi. Transmitea doar prin
intermediul unor bilete scrise de mână care ajungeau la destinatar din mână
în mână, aşa-numitele „pizzini”, multe dintre aceste bilete (unele au ajuns şi
la poliţie) se încheiau cu o binecuvântare58.
Un alt mare succes al Poliţiei italiene s-a înregistrat în ziua de 20 iunie
2006, când peste 500 de poliţişti au luat cu asalt casele şi ascunzătorile
mafiote din Sicilia. Cinci zeci şi doi de membri Cosa Nostra, dintre care 13
capi de familie, au fost arestaţi în cadrul operaţiunii „Gotha”, o trimitere
ironică la celebrul Almanah al nobilibii europene59.
Potrivit procurorului naţional antimafia, Piero Grosso, operaţiunea din
20 iunie 2006 a reprezentat punctul culminant al unei anchete îndelungate,
care a permis „reconstituirea actualei organigrame a asociaţiilor mafiote din
Sicilia”60. Vreme de doi ani, autorităţile au supravegheat o mică baracă din
Palermo, care funcţiona, se pare, pe post de sală de Consiliu a conducerii
Cosa Nostra. Aici lucrurile erau spuse pe faţă, iar acţiunile criminale erau
dezbătute liber de capii mafioţi, care se credeau la adăpost de urechile
poliţiei, graţie unui sistem de bruiaj. Numai că tehnologia de ultimă
generaţie a permis spargerea zidului tăcerii şi acum procurorii dispun de sute
de ore de înregistrări.
O a doaua sursă de informaţii, de o excepţională importanţă pentru
poliţia italiană, a constituit-o documentele confiscate în ascunzătoarea lui
Provenzano, arestat pe 11 aprilie 2006. Potrivit lui Piero Grosso,
„conversaţiile interceptate au confirmat că Provenzano a fost şeful suprem al
Cosa Nostra şi punctul de referinţă esenţial al tuturor componentelor Mafiei,
în jurul căruia tranzitau toate deciziile importante”61.
Principalele sectoare de activitate ale Cosa Nostra sunt reprezentate de:
traficul ilegal de droguri; controlul fondurilor pentru lucrările publice, chiar
şi cele europene (recent a fost descoperită o strategie de infiltrare în lucrările
conexe realizării unui pod care va lega Sicilia de peninsula italiană) ;
infiltrarea în economia legală în scopul eludării regulilor pieţei pentru
favorizarea firmelor şi a holdingurilor controlate şi obţinerea de profituri
ilicite; spălarea banior.

58
Vezi pe larg „Liberatea”, 13 aprilie 2006.
59
Câmpeanu, Cristian, Operaţiunea „Gotha”împotriva „nobilimii” mafiote, în „Adevărul”, 20 iunie
2006.
60
Ibidem.
61
Ibidem.

41
 Infiltrarea în economia legală şi spălarea banilor sunt două categorii de
activităţi care se întrepătrund prin achiziţionarea indirectă de concesiuni de
stat (naţionale şi externe) pentru furnizarea de servicii publice prin
intermediul societăţilor constituite ca parteneriate public-ptivate.
Această strategie caracterizată de amalgamarea capitalurilor legale cu
cele ilegale, a persoanelor publice oneste cu cele mafiote clandestine, a
scopurilor instituţionale etice cu cele criminale, are drept obiectiv principal
descurajarea investigatorilor sau a derulării de investigaţii ce pot avea un
final periculos şi care pot fi dificile sau uneori imposibile.
În ultimii ani s-au diminuat în mod drastic omuciderile sau crimele
violente comise de Cosa Nostra, organizaţie care, pe de o parte s-a
reorganizat transformându-se în „mafia invizibilă” şi implicit a impus o
rezolvare „discretă” a conflictelor externe, iar pe de altă parte, a renunţat la
un război deschis împotriva statului. Acest fapt nu denotă o criză a
organizaţiei sau o eficacitate a investigaţiilor poliţiei de stat, ci, din contră,
demonstrează existenţa unei precise strategii de a evita atragerea atenţiei
instituţiilor sau a mass-mediei, astfel putând să concretizeze în linişte
importante afaceri şi să reîntărească alianţele chiar şi cu structuri
internaţionale, evitând acţiunile poliţiei sau a investigaţiilor62.
În ultimii ani, structurile specializate în lupta contra organizaţiilor
mafiote din ţările Uniunii Europene au reşit câteva acţiuni de anvergură.
Astfel, în 2005, poliţia cehă a reuşi să-l aresteze în orasul Usti nad Labem, şi
apoi să-l extrădeze pe Luigi Putrone considerat de instanţa italiană unul
dintre capii mafiei siciliene. Putrone a fost de acord cu extrădarea, chiar dacă
în Italia a fost condamnat, în lipsă, la închisoare pe viaţă 63. Şeful comisiei
antimafia din Parlamentul italian, Roberto Centaro, a apreciat arestarea în
Cehia a lui Luigi Putrone, important membru al mafiei siciliene, ca o dovadă
a faptului că „organizaţia Cosa Nostra depune eforturi pentru a-şi extinde
interesele şi investiţiile în ţările care au aderat recent la UE şi nu au o
legislaţie eficientă în combaterea crimei organizate”. Arestarea lui Putrone
ar fi totdată un exemplu al „debutului cooperarii între forţele de poliţie din
cadrul Uniunii”, a mai declarat Centaro64.

62
Nicola Tranfaglia, Mafia, politica e affari, Laterza, Roma-Bari, 1992.
63
Vezi Cehia extradeaza un mafiot în Italia, în „Pravo” (cotidian din Cehia) din 22 iunie 2006.
64
Agenţia de ştiri: „Ceske Noviny” (Cehia) format electronic din 13 august 2005, Redactia, titlu: Mafia
italiana îsi extinde interesele în noile state UE.

42
 Giuseppe Ercolano, în vârstă de 69 de ani, considerat regentul clanului
mafiot Santapaola, a fost arestat în noaptea 30-31 ianuarie 2005. Împreună
cu acesta, echipa mobilă din Catania a pus în aplicare 44 de mandate de
arestare preventivă privind tot atâţia afiliaţi ai clanurilor mafiote din
provincie. Ercolano era cunoscut de către poliţia italiană ca fiind cumnatul
capului Cosei Nostra din Catania, Nitto Santapaola, închis pe viaţă, şi,
potrivit anchetatorilor, a fost mâna dreaptă a boss-ului, preluând gestiunea
familiei după arestarea acestuia65.
La începutul lunii decembrie 2005, în cadrul unei ample operaţiuni,
carabinierii din Messina (Italia) au anihilat două grupări criminale care se
ocupau cu jafuri, furturi, extorcări şi trafic cu mari cantităţi de stupefiante.
37 de persoane au fost arestate. De asemenea, anchetele au permis
descoperirea unei asociaţii de tip mafiot din Messina care investea
câştigurile din jafuri armate şi din activităţile de extorcare în traficul de
cocaină şi heroină. Cu aceeaşi ocazie, politia italiană a mai arestat doi
oameni ai boss-ului Ruggero Vernengo pe numele cărora se pare că ar fi fost
înregistrate două societăţi de transport. Pe lânga cei doi transportatori auto, a
fost arestat şi Vernengo, sub acuzaţia de transfer fraudulos de valori, cu
circumstanţa agravantă de a fi facilitat activitatea mafiotă a organizaţiei
Cosa Nostra66. Câteva zile mai târziu, poliţia italiană din Gela şi
Caltanissetta a arestat 5 persoane într-o localitate situată între Sicilia şi
Friuli, în cadrul unei anchete pentru asociere mafiotă şi spălare de bani. Este
vorba despre cinci antreprenori consideraţi apropiaţi ai clanului Emmanuello
din Gela. Printre persoanele arestate se numara şi Massimo Fabio Romano,
coproprietarul unei firme de construcţii şi, până în luna iunie 2005,
preşedintele echipei de fotbal din Gela67.
În septembrie 2006 carabinierii italieni au arestat, în Siracusa, 32 de
persoane acuzate de gestionarea unui trafic cu droguri pe teritoriul Italiei. Au
fost confiscate 200 de plante de cânepa indiană, 2,5 kilograme de alte
droguri şi diferite doze care urmau să fie comercializate. Se pare că printre
persoanele arestate se aflau presupuşi afiliaţi la clanul mafiot Nardo, care
acţiona în provinciile Siracusa şi Catania68.

65
„La Repubblica” (Italia), din 31 ianuarie 2005.
66
Ediţia elecronică a cotidianului „Corriere della sera” (Italia) din 03 decembrie .2005, AGR titlu: Mafia:
37 de persoane au fost arestate în cadrul unei operatiuni la Messina.
67
Agenţia de ştiri „ANSA” (Italia) din 15 decembrie 2005, Redacţia titlu: Mafia: au fost arestati 5
antreprenori.
68
Vezi Au fost arestate 32 de persoane acuzate de trafic cu droguri, în „Corriere della sera”, din 26
septembrie 2006.

43
 În octombrie 2006, Umberto Di Fazio, considerat şeful clanului
Santapaola, unul dintre membrii de marcă ai grupării mafiote Cosa Nostra
din partea de est a Siciliei, a fost arestat în Enna. La operaţiune a contribuit
şi Serviciul Secret Militar italian (SISMI - n.n.). Umberto Di Fazio, în vârsta
de 43 de ani, era căutat de cinci ani pentru asociere la comiterea unor
infracţiuni de tip mafiot69.
În noiembrie 2006 a fost arestat - în cadrul unei operaţiuni antimafia
desfăşurată de poliţie la cererea Procuraturii din Salerno - un magistrat
(Patrizia Serena Pasquin - n.n.) al Tribunalului din Vibo Valentia. În total au
fost arestate 16 persoane, în general afiliaţi la clanul Mancuso, una dintre
cele mai cunoscute şi active grupări criminale70. În aceeaşi lună a fost arestat
de către carabinieri, în apropiere de Agrigento, capul mafiot Maurizio Di
Gati, în vârstă de 40 de ani. Di Gati era considerat a fi capul organizaţiei
mafiote Cosa Nostra din acea zonă, fiind acuzat de numeroase omoruri71.
În cadrul unei operaţiuni antimafia desfăşurată în decembrie 2006 la
Caltanissetta de către carabinierii italieni, 88 de persoane au fost arestate, iar
22 de societăţi au fost puse sub sechestru. Persoanele arestate erau presupuşi
afiliaţi la clanul mafiot Rinzivillo, fiind acuzate că au spălat sume mari de
bani, în numele familiei Rinzivillo. Banii proveneau din traficul de droguri,
obţinerea ilegală de contracte şi subcontracte în multe oraşe italiene, precum
şi din taxe de protecţie impuse unor întreprinzători şi comercianţi72.
Fostul vicepreşedinte al regiunii siciliene, Bartolo Pellegrino, în vârstă
de 73 de ani, lider al mişcării politice „Noua Sicilie”, a fost arestat la
domiciliu, în luna mai 2007, fiind acuzat de corupţie şi asociere de tip
mafiot. Potrivit anchetatorilor, acesta ar fi avut legături cu şefi ai mafiei din
localitatea Trapani, fiind implicat într-o serie de acorduri politice în vederea
alegerilor administrative din luna mai73.
Datele statistice întocmite de structurile poliţieneşti indică faptul că în
ultimii ani cifra de afaceri anuală a Cosa Nostra se ridică la aproximativ 40
miliarde de Euro74.
69
Ediţia electronică a cotidianului „Corriere della sera” (Italia) din 23 octombrie 2005, Redacţia, titlu: În
Italia a fost arestat un presupus boss al clanului mafiot Santapaola.
70
Vezi Operatiune antimafia în localitatea italiana Vibo Valentia, în „Corriere della sera”, din 10
noiembrie 2006.
71
Vezi Capul mafiot Maurizio Di Gati a fost arestat, în „ANSA” (cotidian din Italia) din 27 noiembrie
2006.
72
Vezi Mafia: operaţiune împotriva clanului Rinzivillo, în „La Repubblica”, din 11 decembrie 2006.
73
Vezi pe larg Fostul vicepreşedinte al regiunii siciliene a fost arestat pentru asociere de tip mafiot, în
„Corriere della sera”, din 4 aprilie 2007.
74
Rezultatele unui studiu pilot asupra 40 de grupuri criminale selectate din 16 ţări, Programul global
împotriva crimei organizate transnaţionale, Oficiul pentru Droguri şi Infracţiuni al ONU, New York,
SUA, 2002.

44
Camorra

45
 Instalată în provincia Campania, camorra desemnează societatea secretă a
răufăcătorilor napolitani. Compusă dintr-o serie de organizaţii locale, aflate adesea
în opoziţie, Camorra s-a consacrat mai ales traficului de droguri, în particular cu
cocaina. Tentativele de organizare centrală s-au soldat cu un eşec. Cea mai
importantă încercare s-a datorat italianului Raffaelo Cutolo şi s-a sfârşit la începutul
anilor ’80 într-o baie de sânge.
Camorra, ca şi celelalte grupări de crimă organizată din Italia, a parcurs
transformări esenţiale în perioada de după război, când se ocupa intens cu
contrabanda de ţigări străine şi afacerile ilicite pe piaţa legumelor şi fructelor, la
anii ’70, când, iniţiindu-se primele legături cu Mafia siciliană, s-a implicat în
traficul cu stupefiante. Această expansiune a condus inevitabil la izbucnirea
conflictelor dintre clanurile mafiote conduse de Antonio Sparone şi Raffaelo
Cutolo. Arestările făcute în rândurile Camorrei, inclusiv a lui Cutolo şi a altor
membri influenţi ai organizaţiei, nu au dus la distrugerea acesteia, ci sub noua
denumire de „Nuovo Camorra Organizata” şi-a extins câmpul de acţiune şi în alte
regiuni: Neapole, Palermo, Avellino şi Caserte, iar celelalte grupuri care nu au
aderat la acest cartel al crimei s-au reunit în jurul lui Amberto Amaturo Zaza,
creând „Nuovo Famiglia”.
Beneficiile considerabile din traficul de droguri au trezit interesul Camorrei,
aceasta convertindu-se la reţelele şi mijloacele traficului cu stupefiante. Nu atât în
traficul cu heroină şi haşiş, cât în traficul cu cocaină între America de Sud şi
Europa, Camorra a jucat un rol foarte important în ultima perioadă, asigurându-şi
chiar monopolul acestor operaţiuni ilicite.
Datorită luptelor dintre clanuri, dar şi arestărilor masive ale poliţiei,
organizaţia din Campania practic nu mai există. Au supravieţuit însă un număr mare
de grupări criminale articulate pe structuri poli-familiale denumite clanuri, deschise
şi elementelor externe şi, în anumite cazuri, chiar şi persoanelor de origine nord-
africană, caracteristică ce le diferenţiază profund de mafia siciliană şi N’drangheta.
Mediul criminal din Campania a fost caracterizat de o perioadă de profundă
instabilitate, prin conflicte violente interne pentru deţinerea controlului asupra
activităţilor ilegale din anumite zone teritoriale.
Această situaţie a fost favorizată de istorica fragmentare a clanurilor Camorra
şi a absenţei unei structuri de conducere capabilă să coordoneze în mod unitar
activităţile criminale. Datorită existenţei unei pluralităţi criminale de tip gangster,
distincte una de alta, clanurile camorriste sunt caracterizate de o puternică
autonomie externă.

46
 În 1989, autorităţile italiene au beneficiat de o depoziţie de martor depusă la
Tribunalul din Neapole, care a evidenţiat o nouă metodă a clanurilor camorriste.
Aceasta constă în renunţarea la înfiltrarea unui aşa-zis „cap de lemn” într-o afacere,
adică a unei persoane pe numele căreia se puteau derula o serie de activităţi
comerciale cu banii mafiei, recurnd la violenţă şi ameninşare. Prin astfel de presiuni
îl determinau pe directorul sau preşedintele unei companii, care obţinea profituri
substanţiale de milioane de dolari, să renunţe la societate, rămânând în continuare
doar cu funcţia de director, cu un salariu anual de câteva sute demii de dolari,
urmând ca întreg profitul să fie însuşit de organizaţia criminală. Prin acest procedeu
societatea deturnată era asigurată că directorul era un bun meneger şi nu mai existau
riscurile pe care le presupuneau personele „marionete”, dică numite pe criterii
politice şi a căror experienţă în materie nu se dovedea întotdeauna benefică. În acest
mod societatea respectivă beneficia de toate relaţiile directorului (fostul patron),
punându-şi în valoare toate capacităţile relaţionale ale acestuia75.
Grupările camorra şi-au orientat interesele expansioniste mai ales în sectorul
imobiliar prin infiltrare în fondurile publice. În acest sens, interesul a fost trezit de
importantele fonduri alocate provinciilor unde există cele mai multe incidente
criminale (Napoli, Caserta şi Salerno). Anvergura clanurilor este reflectată de cele
120 de clanuri/bande/famiglie, cu un total de 7 000 afiliaţi. Bandele nigeriene
lucrează pentru Camorra, care este furnizorul lor de materie primă.
Pe lângă activităţile criminale tradiţionale – trafic de arme şi de stupefiante,
contrafacerea de mărci şi de produse, atacuri la instituţiile de credit şi oficiile
poştale, pariuri clandestine – clanurile camorriste au demonstrat, printre altele, un
interes deosebit pentru eliminarea gropilor de deşeuri urbane şi realizarea şi
gestionarea unor noi complexe ecologice în mediul rural, precum şi pentru traficul
ilicit cu deşeuri toxice şi speciale.

75
Cartea Albă a Crimei Organizate şi a Corupţiei, editată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT),
1998, p. 53, apud Dr. Gheorghe Mocuţa, op. cit., p.95-96.

47
 Camorra a fost, de asemenea, structura mafiotă care a deschis drumul
implicării organizaţiilor criminale în reciclarea deşeurilor (eco-mafia) şi traficul cu
animale exotice sau pe cale de dispariţie şi luptele cu animale (zoomafia), domenii
astăzi fructificate intens de clanurile care au supravieţuit sau s-au constituit ulterior.
De asemenea, gruparea de crimă organizată Camorra a descoperit în ultimii
ani că afacerile cu bunuri contrafăcute sunt la fel de productive ca şi traficul cu
droguri, dar implică mai puţine riscuri. Gruparea Camorra din Napoli ramâne una
dintre cele mai periculoase grupări de crimă organizată din Italia, menţinând, în
luna ianuarie 2005, o rată a criminalităţii de „o crima la doua zile, în contextul în
care bandele rivale au înceracat să obţină controlul asupra afacerilor cu droguri”.
Anchetatorii italieni au afirmat că reţeaua condusă de Camorra se întinde aproape în
toate statele din Uniunea Europeană, precum şi în câteva din Europa de Est şi în
Turcia si Australia76.

În ultimii ani, organele de poliţie ale statelor Uniunii Europene au reuşit să

dea câteva lovituri importante organizaţiilor comorriste.
Astfel, în martie 2005 patruzeci şi două de persoane au fost arestate într-o
vastă operaşiune a poliţiei italiene, începută la Napoli, împotriva mafiei locale
Camorra.
La sfîrşitul lunii noiembrie 2005, o operaţiune anti-Camorra a fost
desfăşurată la Napoli, în cartierul Scampia. Poliţia locală a executat 14 mandate de
arestare preventiva asupra unor afiliaţi la clanul mafiot Di Lauro. În toate cazurile
acuzaţia a fost de asociere în vederea savârşirii de infracţiuni cu scopul distribuirii
de stupefiante77.

76
Philip Willan, Forţele de poliţie vizează comerţul cu bunuri contrafacute al Camorrei, în „Jane's
Intelligence Review” din 10 martie 2005.
77
Preluare din ediţia electronică a cotidianul „La Repubblica” din 29 noiembrie 2005.

48
 Poliţia Judiciară din regiunea spaniolă Las Palmas l-a reţinut, în decembrie
2005, pe Pietro Nocera, considerat şeful financiar al Camorrei italiene, pe numele
căruia exista mandat european de arestare şi extradare. Acesta era acuzat de
asociere ilegală de tip mafiot78. În aceeaşi zi, Antonio Bifone, boss-ul clanului
mafiot Camorra din Caserta, a fost arestat în timp ce se afla în vacanţă într-un hotel
din Ghedi (Brescia). Acesta trebuia să ispaşească o pedeapsă definitivă de 7 ani de
închisoare, fiind acuzat de asociere în vederea comiterii unor infracţiuni de timp
camorrist, estorcări şi tâlhărie calificată79.
În ianuarie 2006, poliţia italiană din Napoli a executat 39 de mandate de
arestare preventivă împotriva unor membri ai clanului mafiot Casalesi-Bidognetti.
Persoanele arestate au fost acuzate de asociere în vederea comiterii de infracţiuni de
tip mafiot şi estorcare80.
La jumătatea lui iulie 2006, poliţia spaniolă a reţinut în Leganes şapte
membri ai Camorrei italiene, cinci italieni şi doi francezi, acuzaţi că trimiteau
cocaina din Spania în Italia. Operaţiunea s-a soldat cu confiscarea a 11 kilograme
de cocaină şi a 22.000 de euro. Persoanele reţinute pregăteau achiziţionarea unei
importante cantităţi de cocaină81.
Presa din Itala şi-a informat cititorii despre uciderea lui Domenico Pagano,
personaj cheie din cadrul noului clan mafiot Camorra. Acesta şi-a pierdut viaţa pe
30 iulie 2006 în urma unui conflict armat, care a avut loc în localitatea Ottaviano, în
apropiere de Napoli. Pagano, recidivist, s-a aflat printre protagonistii războiului
derulat de Camorra în anii '80 şi era considerat un om de încredere al boss-ului
Raffaele Cutolo82.
Într-un comunicat din 15 decembrie 2006, al Ministerului spaniol de Interne,
se menţionează despre „anihilarea unei importante reţele internaţionale de trafic de
droguri, soldată cu 90 de arestări în Spania, Franţa, Italia şi Germania. Această reţea
era formată din reprezentanţii celor mai importante organizaţii ale Camorrei,
organizaţii din Columbia, Spania, Marsilia şi Bulgaria”83.

78
Preluare din ediţia electronică a cotidianul „El Mundo” (Spania) din 28 decembrie 2005.
79
Preluare de pe sait-ul Agenţiei de ştiri „ANSA” (Italia) din 29 decembrie 2005.
80
Preluare din ediţia electronică a cotidianul „Corriere della sera” (Italia) din 25 ianuarie 2006.
81
Vezi „Au fost reţinuţi şapte membri ai Camorrei italiene pentru trafic de cocaină”, în „ABC” (cotidian
din Spania) din 19 iulie 2006.
82
Vezi Camorra: în Napoli a fost ucis un recidivist, în „Corriere della sera ”, din 30 iulie 2007.
83
Vezi: „Importantă acţiune a poliţiei în Europa”, în „Le Soir” (cotidian din Belgia) din 16
decembrie.2006, p.18.

49
 Clanurile mafiote Sarno şi Panico au fost decapitate pe 26 februarie 2007, în
cadrul operaţiunii „Scacco” (şah) a Direcţiei districtuale antimafia din Napoli, care
a dus la 71 de arestări - printre care elemente de vârf ale celor doua familii, Luciano
şi Giuseppe Sarno şi Antonio, Francesco şi Giovanni Panico - şi la punerea
sechestrului preventiv pe 20 de societăţi, imobile, automobile şi ambarcaţiuni în
valoare de zeci de milioane de euro. De asemenea, s-au descoperit acţiuni de trafic
cu arme, care erau aduse în Napoli din Europa de Est cu autocare folosite de
menajere poloneze care lucreau în provincia Napoli. Infracţiunile de care aau fost
acuzate persoanele arestate pornesc de la asocierea în vederea comiterii de
infracţiuni de tip mafiot, la omor şi tentativă de omor, extorcare, tâlharie, camată,
trafic de arme şi droguri84.
Datele statistice legate de clanurile camorriste indică o cifră de afaceri anuală
de aproximativ 30 miliarde de Euro.

N’drangheta

Etimologic, termenul „n’drangheta” desemnează organizaţia criminală de

origine calabreză şi provine din cuvântul grecesc „Andraghetas”. În teritoriul mafiei
din provincia Reggio Calabria, termenul a fost folosit pentru a indica un grad elevat
de eroism şi virtute, specifice unei elite, unor oameni superiori, „n’dranghetiştii”.
Aceştia erau oameni ai societăţii respectabile, dar în general termenul desemnează,
după standardele criminale, oameni care îşi asumă riscul, munca şi închisoarea,
fiind decişi să săvârşească orice fapte fără milă şi fără scrupule.
Acest fenomen apare pentru prima dată în documentele oficiale redactate de
către carabinieri la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind legat de afaceri cu privire
la proprietatea funciară şi unele conflicte dintre nobilime, burghezi şi ţărani. Aceşti
briganzi erau consideraţi de ţărani drept unicii lor apărători împotriva nobililor şi
bogaţilor din Piemont, însă cu timpul au recurs la asasinate, răpiri şi tâlhării, fără să
mai aleagă între bogaţi şi săraci, urmărind doar câştigurile băneşti.

84
Preluare din ediţia electronică a cotidianul „La Stampa” (Italia) din 27 februarie 2007.

50
 Este principala organizaţie criminală din Calabria, altă regiune din sudul
Italiei, în care condiţiile subdezvoltării economice sunt chiar mai pronunţate decât
în Campania. Ca şi Camorra, N’drangheta dispune de o structură orizontală,
compusă din nuclee familiale rigid închise, numite n’drine, aflate în legătură prin
alianţe funcţionale (denumite cosche) în scopul de a se apăra faţă de influenţele
externe. Membrii sunt recrutaţi pe baza legăturilor familiale. Din acest motiv
conflictele şi rivalităţile dintre clanuri se menţin pe parcursul multor ani (vendetta).
Din această cauză, N’drangheta este caracterizată de o puternică situaţie
conflictuală internă care, în timp, s-a consolidat şi a dat naştere celor mai
sângeroase conflicte dintre familii, bazate pe codurile de vendetă tipic calabreze
(denumite faida).
Prin câştigurile mari realizate şi-a extins câmpul de acţiune în afara Calabriei,
realizând legături cu alte organizaţii din Italia şi prin emigrarea unor familii în zone
bogate din Lombardia, Piemont, Liguria, au penetrat în majoritatea domeniilor
criminale, stabilind legături vizibile cu Mafia americană, canadiană şi australiană,
câştigând chiar respectul acestora.
Fibbia şi Mafia calabreză, N’dranghta – cunoscută de asemenea ca
„societatea de onoare” – este sursa termenului legendar „Naş”. De la rolul său de
început, acela de mişcare de rezistenţă, s-a transformat într-o organizaţie criminală
pe deplin maturizată. Rapid ea s-a răspândit în SUA şi s-a folosit de biletele Black
Hand încă din 1906 în Pennsylvania. În anii 1970 N’drangheta a trecut la afacerile
cu droguri şi curând prin propriile forţe a câştigat statut internaţional. Se spune că
este condusă de familia Sideno – controlată de „Prepeliţa” Comisso – care au
ramificaţii în Canada, SUA, Germania şi Australia.
N’drangheta face foarte des apel la jurăminte secrete, ritualuri şi ceremonii
de taină în dialectul calabrez. Deşi urmează aceeaşi structură generală a rangurilor
ca cea mai mare parte a Mafiei, grupările sale amestecate au tendinţa să se bazeze
pe legături de sânge şi căsătoria, ceea ce face şi mai dificilă infiltrarea autorităţilor
în rândurile lor. N’dranghta evită stilul de viaţă strălucitor pe care îl adoptă multe
alte grupări criminale, preferând să păstreze o înfăţişare modestă85.

85
David Southwell, Bani murdari, Editura Semne, Bucureşti 2004, p. 65.

51
 Procurorul Nicola Gratteri, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai
organizaţiei mafiote din provincia Reggio Calabria, stabileşte jumatatea anilor '70
drept momentul „cotiturii” antreprenoriale a N’drangheta. Mai exact, în momentul
în care „cei în vârstă de 40 de ani” au hotărât să se debaraseze de „bătrânii”
patriarhi care frânau „modernizarea” organizaţiei. Prin eliminarea mai multor
familii de tradiţie, nume precum De Stefano, Mazzaferro şi Cataldo „au zguduit”
organizaţia „încorsetată” în reguli şi ierarhii vechi, depăşite, „menite să contribuie
la păstrarea unei modalităţi învechite de a acumula capital prin contrabandă cu
ţigări, taxa de protecţie, furturi de animale, darea în antrepriză a terenurilor”.
„Tinerii” în jurul vârstei de 40 de ani, cu ritualul propriu N’dranghetei, au introdus
un nou organism de conducere, după modelul „Cupolei” din Cosa Nostra, numit
„Santa”, care permitea „elitei” sale să se deschidă către lumea „civilizată”, pentru a
stabili relaţii cu întreprinzători, avocaţi, medici, politişti, magistraţi. „N’drangheta
este organizată în celule teritoriale, respectiv în fiecare comună a provinciei Reggio
Calabria există un nucleu alcătuit din cel puţin 51 de afiliaţi (sunt cel puţin 7.000 în
toata provincia); iar viaţa sa este reglementată de aceste coduri şi aceste ierarhii”, a
precizat procurorul italian Nicola Gratteri86.
Strategia adoptată de N’drangheta pentru a reînnoi şi extinde interesele
criminale ale organizaţiei locale şi pentru a limita pierderile provocate de acţiunile
organelor de investigaţii, au condus, pe lângă planurile prospective în plan
internaţional, la o deschidere spre colaborare cu alte organizaţii mafiote atât italiene
cât şi de alte sorginţi. Raporturile dintre aşa numitele „cosche” calabreze şi mafia
siciliană vin să dovedească evoluţia strategică, respectiv realizarea unui „pact
federativ” referitor pe de o parte la traficul de droguri, iar pe de altă parte, la
spălarea de bani.
Acest proces evolutiv a avut drept rezultat faptul că n’drinele au devenit
unele dintre cele mai periculoase organizaţii criminale la nivel mondial, dominând o
mare parte a principalelor noduri unde se desfăşoară traficurile ilegale, precum şi a
circuitelor de reinvestiţii, datorită intermedierilor efectuate de afiliaţii proprii din
ţările intersectate de aceste rute.

86
„Ziua”, 30 iulie 2007.

52
 N’drangheta este în pas cu vremurile, este o societate modernă, globală, care
iniţiază afaceri în lumea economiei legale şi în aceea a economiei ilegale, facând
trafic până şi cu reziduuri toxice. Are un rol de prim ordin în traficul internaţional
de droguri, deţinând monopolul distribuţiei cocainei columbiene nu numai în Italia,
ci şi în restul Europei. Este atât de puternică în acest domeniu - relevă rapoartele
poliţiei italiene -, încât s-a întâmplat să se facă garanta unor „cumpărători” din
organizaţia siciliană Cosa Nostra insolvabili, cum ar fi bossul Salvatore Miceli
sechestrat de traficanţii de droguri columbieni. Potrivit directorului Directiei
Antimafia, Francesco Forgione, forţa N’drangheta o reprezintă „capacitatea de a se
infiltra la toate nivelurile, de la cel instituţional la lumea afacerilor”. „Aceasta şi
pentru faptul că toate întreprinderile din Nord care lucreaza în Calabria consideră
normale relaţiile lor cu oamenii şi întreprinderile N’dranghetei. Şi niciunul dintre ei
nu îi denunţă”, mai susţine Forgione87.
În mod diferit faţă de Cosa Nostra, N’drangheta din ultimii ani are o politică
criminală deosebit de violentă şi sângeroasă, capabilă să condiţioneze voturile
administrative (comunale, provinciale, regionale), dar fără a renunţa la asasinate,
fapt demonstrat prin asasinarea unor oameni politici locali de prim rang.
N’drangheta este, de asemenea, implicată în mită, falsuri, furturi, răpiri şi
extorcare, colaborează cu cartelele columbiene şi au în Australia propria reţea de
distribuire a drogurilor. În ultimii ani, activităţile N’dranghetei s-au extins,
incluzând comerţul de arme şi depozitarea deşeurilor nucleare, precum şi investiţii
serioase în afaceri binecunoscute. De asemenea, este implicată în activităţile
comerciale, imobiliare, de construcţii civile şi industriale, industria agro-zootehnică
şi alimentară, turism. Din rapoarte organelor de poliţie italiene rezultă că această
organizaţie criminală are cooperări economice de tip joint-venture cu alte
organizasţii mafiote, iar în zona de nord a Italiei întreţine legături strânse cu mafia
rusă.
În ultimii ani, N’drangheta i-a luat locul organizatiei Cosa Nostra, devenind
cea mai puternică mafie. S-a insinuat în lojele masonice şi în sistemul economic, a
cumpărat oţelării în fosta Germanie de Est, hoteluri în Sankt Petersburg, cartiere
întregi în Franţa, Belgia şi Australia.
Din cazuistica cu care s-au confruntat organele de ordine din Italia în ultimii
ani reţine atenţia o serie de acţiuni spectaculoase soldate cu arestarea unor persoane
importante a căror activitate era legată de N’drangheta.
În octombrie 2005 Garda Financiara din Italia a confiscat peste şapte
kilograme de explozibil de tip militar, provenit din străinatate, în cursul unei
anchete desfăşurate împotriva grupării mafiote N’drangheta. Ancheta a fost

87
Ibidem.

53
coordonata de Direcţia Districtuală Antimafia din Reggio Calabria, care s-a folosit
de informaţii furnizate de Serviciul Secret Militar italian (SISMI - n.n.)88.
Printr-o operaţiune bine organizată, poliţia l-a arestat la Amsterdam pe boss-
ul grupării mafiote N’drangheta, Sebastiano Strangio. Împreuna cu Strangio se afla
o femeie (care a rezultat a fi prietena de origine româna a lui Strangio) şi un alt
bărbat italian, a cărui identitate şi rol nu au fost dezvăluite de poliţie 89.
La jumătatea lui decembrie 2005, Carabinierii Grupului Operativ Special
(ROS) din Italia a desfăşurat o operaţiune (denumita „Harem”) pentru a executa 80
de mandate de arestare preventivă. Măsurile au vizat presupuşi membri ai unei
organizatii criminale, formată din afiliaţi la N’drangheta, acuzată, printre altele, că a
gestionat un trafic de imigranţi din Albania în Italia90.
În februarie 2006 structurile specializate italiene au arestat 18 persoane legate
de organizaţia mafiotă N’drangheta. Aceştia făceau parte dintr-o reţea de distribuţie
a cocainei, iar pentru a se finanţa vindeau arme (mitraliere kalaşnicov şi pistoale).
Din cercetările întreprinse a rezultat că organizaţia gestiona traficul de droguri şi de
arme şi favoriza imigraţia străinilor fără permis de şedere în Italia91.
În decembrie 2006, structurile specializate italiene au reuşit o altă
spectaculosă acţiune contra organizaţiilor mafiote legate de N’drangheta. Cinci
persoane apropiate de clanul Mancuso au fost arestate de carabinierii din Vibo
Valentia (Italia). Pe 30 decembrie 2006, grupul intrase în posesia a 200 de
kilograme de material exploziv, pe care îl furasera dintr-o fabrica de artificii 92.
Datele statistice legate de N’drangheta indică o cifră de afacere anuală de
circa 38 miliarde Euro, mai mult decât PIB-ul regiunii şi tot atât cât unul dintre
primele 10 sau 20 de grupuri industriale europene93.

Sacra Corona Unita

88
Agenţia de ştiri „ANSA” (Italia) din 26 octombrie 2005, Redacţia, titlu: N’drangheta: Garda Financiară
a capturat şapte kilograme de explozibil şi arme.
89
„ La Repubblica” (Italia) din 28 octombrie 2005.
90
Agenţia de ştiri „ANSA” (Italia) din 13 decembrie 2005, titlu: Ndrangheta: clanuri şi trafic de
imigranţi.
91
N’Drangheta: trafic de droguri şi arme, în „Corrie della sera”, din 10 februarie 2006.
92
Vezi Cinci persoane apropiate organizatiei N'drangheta au fost arestate, în „Corriere della sera ”, din 8
februarie 2007.
93
Attilo Bolzoni, Alarma N’drangheta în Calabria - Cifra de afaceri a clanurilor depaseste PIB-ul
regiunii, în „La Republica” (Costa Rica) din 12septembrie 2005.

54
 Un relativ nou venit în peisajul Mafiei – în prima jumătate a anilor ‘80 - este
reprezentat de Sacra Corona Unita (Coroana sacră unită), stabilită în Puglia şi
despre care se spune că este condusă de un oarecare Giuseppe Rogoli. SCU
păstrează o structură destul de tipică Mafiei, deşi titlurile pe care le foloseşte pentru
diverse ranguri nu sunt identice. Este specializată în prostituţie şi comerţul cu sclavi
şi are legături solide cu grupările criminale albaneze. De asemenea, lucrează cu
crima organizată rusească şi cu cea chineză şi cu cartelele de droguri columbiene şi
mexicane. Se presupune că SCU a adus în Italia prin contrabandă mii de albanezi –
mulţi dintre ei din lumea interlopă a crimei – împreună cu foarte multe femei
înrobite din Rusia, China şi Albania, pentru a le folosi ca prostituate.
Dintre numeroasele organizaţii mafiote mai mici, tipică este Stidda (stea). O
bandă rurală cu sediul în Sicilia, Stidda s-a înfiinţat pur şi simplu ca o organizaţie
aducătoare de profit, fără nici unul din zorzoanele onoarei pe care le foloseşte
Mafia. Se ştiu puţine lucruri despre activităţile Stiddei, despre care se crede că sunt
limitate. Membrilor organizaţiei li se aplică un tatuaj sub forma unei stele negre cu
albastru, între degetul mare şi arătătorul mâinii şi ei se numesc stiddari. Stidda
concurează direct cu Mafia siciliană şi în ciuda uciderii liderului lor (Calgero Lauria
a fost aruncat în aer), ei continuă să fie activi.
Panorama criminală piglieză, istoric fragmentată în mici organizaţii
infracţionale locale, continuă să fie caracterizată de o dinamică particulară şi de o
lipsă a unei conduceri comune şi unitare.
Din documentele confiscate de organele de poliţie italiene, în urma unor
percheziţii, se atestă faptul că şi în aceste grupări există o procedură de afiliere cu
rituri complexe şi jurăminte. Aşa de exemplu, intrarea în organizaţie implică o
ceremonie solemnă a botezului, mai numită în alte împrejurări, legalizare sau
federalizare. Jurământul este precedat de o tăietură pe antebraţ, care este făcută
candidatului de către naşul său de sânge. Jurământul, care poate îmbrăca mai multe
forme, este momentul de finalizare a ceremoniei. Întreaga ceremonie este
supravegheată de un comitet de persoane, compus dintr-un număr impar, totdeauna
în zile impare şi de sâmbăta. Din comitet fac parte: un reprezentant de vază al
organizaţiei, şeful sau capul în funcţie, precum şi alţi membri. La fârşitul
ceremoniei, noul membru este îmbrăţişat de toţi cei prezenţi94.
În prezent organizaţia caută noi soluţii operative şi de organizare, după o
recentă tentativă eşuată a unor grupuri criminale de afirmare a propriilor lideri în
detrimentul altora şi după fuga în afara Italiei a unor exponenţi de seamă, din cauza
urmăririi lor de către organele de poliţie şi cele judiciare.

94
Vezi pe larg Dr. Gheorghe Mocuţa, op. cit.,p. 104-105.

55
 După evaluări recente, Sacra Corona Unita are 50 de familii şi 1600 afiliaţi,
fiind o mafie foarte tânără, fără o structură puternică, ceea ce permis infiltrarea
poliţiei şi distrugerea structurii, fapt ilustrat şi de folosirea acesteia de către alte
organizaţii mafiote.
Zona infracţională specifică organizaţiei este circumscrisă fraudelor agricole,
prin fonduri europene alocate pentru grâu şi ulei de măsline. Sacra Corona Unita a
penetrat în acest scop administraţia publică italiană şi cea a Uniunii Europene. Cifra
de afaceri anuală este de peste 7 miliarde Euro.

Mafia italiană în România

Din documentele oficiale ale organelor de poliţie din statele Uniunii Europene
rezultă că în ultimii ani, activităţile mafiote ale grupurilor italiene sunt tot mau mult
concurate, chiar au început să piardă teren în faţa altor organizaţii criminale.
Raportul Europol remis la data de 2 iunie 2006, miniştrilor de interne din statele
Uniunii Europene, pune accent pe cele patru grupuri mafiote considerate
ameninţătoare pentru Europa în anul 2006: grupurile „albaneze şi turce”, active în
sud-estul continentului; grupurile „africane” (marocane şi nigeriene) implantate în
Peninsula Iberică, în Franţa şi în Belgia; grupurile „belgiano-olandeze”, care îşi au
originea în Olanda; şi mafiile rusofone, implantate în ţările baltice95”.
Interesante se dovedesc şi evaluările recente realizate de analişti şi experţi în
legătură cu reconfigurarea activităţilor mafiei italiene. „Conflictele dintre clanurile
mafiote din Calabria şi Sicilia nu duc la slăbirea reţelelor. Dimpotrivă, rezultatul
este ramificarea Mafiei spre estul Europei, inclusiv în România. Criza din Italia
trebuie urmărită cu atenţie şi de restul statelor europene”, notează publicaţia „La
Tribune de Geneva”. „Înainte, destinaţiile preferate ale Mafiei erau Franţa şi
Elveţia”, a declarat, pentru „La Tribune”, preşedintele Observatorului crimei
organizate din Geneva, Nicolas Giannakopoulos. Mafia italiană îşi revigorează
ramificaţiile în Europa, şi nu întâmplător. „E mai degrabă o regulă”, a spus
Giannakopoulos, arătând că „mafia calabreză s-a cuibarit deja în Cehia, Ungaria şi
România, iar restul clanurilor se pregătesc să îi urmeze exemplul”96.
Despre prezenţa unor emisari ai organizaţiilor mafiote italiene pe teritoriul
României, să consemnăm declaraţia făcută de Paolo Sartori, vicechestor al Interpol
în România: „Mafia italiana e acolo unde mediul e mai dezvoltat: Banat,
Transilvania şi Bucureşti. Acum începe să se dezvolte zona de nord-vest, spre
Bucovina şi Moldova”97.

95
Alexandrine Bouilhet, Europa, dezarmată în faţa crimei organizate, în „Le Figaro”, din 3 iunie 2006.
Vezi pe larg Irina Cristea, Mafia italiana virează spre estul Europei, în „Jurnalul naţional”, din 16
96

noiembrie 2006, p. 5.

56
 Cel mai cunoscut scandal datează din 2002, când presa italiană a publicat
informaţii despre faptul că mafia italiană spală bani în România. Ar fi fost vorba
despre investiţii masive în ţara noastră făcute de Cosa Nostra. În acest dosar, care
încă nu a fost finalizat, au apărut numele mai multor politicieni români aflaţi în
relaţii dubioase cu emisari ai crimei organizate italiene.
Contabilii organizaţiei Cosa Nostra, au reuşit să controleze banii unei puternice
grupări de afaceri din România, condusă de Cristian Burci şi Dumitru Creştin. Cei
doi aveau interese în patru societăţi anonime, înfiinţate în Lugano - Elveţia. Acestea
au derulat afaceri dubioase cu statul român în domeniul feroviar, alimentar, media,
duty-free. Treptat, firmele au ajuns stapâne peste foste companii naţionale,
privatizate în perioada 2000 - 2004.
Cele patru off-shore-uri sunt administrative financiar de catre angajaţii lui Tito
Tettamanti şi Giangiorgio Spiess, doi finanţişti elvetieni aflaţi în alte operaţiuni în
beneficiul Cosa Nostra.
În ultimii ani, presa din România a făcut o serie de dezvăluiri referitoare la
afacerile imobiliare din cadrul fostei Baze de Agrement Baneasa derulate de
Ernesto Pizzuti, administrator al bazei şi afacerist italian, despre care se afirma că ar
fi membru al organizatiei mafiote Sacra Corona Unita.
De asemenea, presa din România a publicat numeroase materiale referitoare la
arestarea în Italia a doi importanţi membri ai grupării Cosa Nostra, avocatul Giorgio
Ghiron şi Massimo Ciancimino. Referitor la afacerile derulate în România, cu gaze
şi reciclarea gunoaielor, se menţionează: „Printre persoanele de încredere ale
mezinului Ciancimino se numarau şi fraţii Sergio şi Giorgio Pileri, care au în
România multe afaceri în Bucureşti, Tulcea, Ploieşti, Târgu-Mureş. Firmele
italienilor, pe lângă «Agenda 21», care se ocupă de reciclarea gunoaielor, sunt
«Ecorec», «Salub» şi «Ecologica SA». Fraţii Pileri au mai investit şi în Hipodromul
de la Ploieşti, în «Il Toscanino», un bistro din Bucureşti. Ei au mai înfiintat în
România şi societăţi financiare: «General Consulting» şi «Agenţia Obiettivo
Lavoro». Pe lângă acestea se pot mândri şi cu «Agenţia de Investigaţii A&D»”98.
Firma italiana „Conscoop”, cu care Consiliul Judetean Vrancea s-a asociat în
2002 în vederea „atragerii de fonduri europene canalizate cu precădere pe
alimentări cu apă, reţele de distribuţie a gazului metan şi construcţiei de drumuri”,
este banuită de legături cu Cosa Nostra. În 2000, presa italiană relata despre
apropierea periculoasă a „Conscoop” de firme asociate unor reţele mafiote siciliene.
De asemenea, „Conscoop” a fost bănuită încă din anii ‘80 ca aflându-se în relaţii de

97
Andreea Cascaval, Petru Zoltan , Infractorii români, cărăuşii mafiei, în „ Jurnalul naţional”, 11 mai
2007 p.11.
98
Gabi Golea, Carabinierii italieni zguduie imperiile gunoiului din România/ Atac la mafioţi, în „Jurnalul
naţional”, p.6.

57
colaborare cu firme apartinând unor apropiaţi ai lui Bernardo Provenzano, capul
celei mai vechi organizaţii mafiote din Italia99.
În colaborare cu structurile specializate antimafia din Italia, poliţia română a
reuşit în ultimii ani câteva acţiuni spectaculoase în urma cărora au fost neutralizate
o serie de activităţi de tip mafiot pe teritoriul României.
În 2002, a fost arestat la Timişoara un membru al grupării Sacra Corona
Unita, în persoana lui Giuseppe Gazzo, din Verona. Acesta era acuzat de
contrabandă internaţională cu ţigări. Un an mai târziu Alberto Spada, un alt membru
al grupării Sacra Corona Unita, a fost arestat de autorităţile române. Italianul se
ocupa cu traficul de droguri de mare risc pe teritoriul României şi avea de ispăşit o
pedeapsă de 12 ani de închisoare.
Dar, printre cele mai importante realizări ale structurilor specializate
româneşti a fost capturarea lui Antonio Constantini, unul dintre cei mai căutaţi
mafioţi italieni. Acesta era considerat unul dintre conducatorii grupării Sacra
Corona Unita şi fusese condamnat în Italia la 25 de ani de închisoare pentru crimă.
Maurizio Toscano Cezare, cetăţean italian de 38 de ani, din Catania,
considerat de poliţiştii din cadrul Biroului Antimafie din Italia, unul dintre cei mai
importanţi membri ai Cosa Nostra, a fost arestat în ziua de 19 ianuarie 2005, de
poliţiştii constănţeni. El fusese dat în urmărire prin Interpol pentru crimă, furt
calificat şi deţinere ilegală de arme100.
În după-amiaza zilei de 21 iunie 2005, ofiţerii de la Crima Organizată din
Craiova l-au arestat pe Francesco Perspicace, un apropiat al mafiei siciliene Cosa
Nostra. Acesta era căutat de Interpol încă din 1999 şi era considerat capul celei mai
mari reţele de trafic de droguri din America Latină către Europa. Francesco
Perspicace a ajuns în fruntea reţelei italiene în 1997 după nenumărate confruntări cu
organizaţii mafiote adverse. Tot în 2005, Augusto Di Noia membru al grupării
Camorra a fost arestat la Bucureşti. El se ocupa cu producerea şi traficul de
stupefiante. Gruparea din care făcea parte acţiona atât în Italia, cât şi în alte ţări din
Europa101.
Unul dintre membrii grupării de crimă organizată Camorra, Mario Pascual,
acuzat că în anul 1998 a rapit şi a ucis o persoană în Italia, a fost prins în România,
pe 3 iunie 2007, la intrarea în localitatea Mediaş. El se afla de aproape un an fară
forme legale pe teritoriul României. Mafiotul italian a fost prins în urma unui
denunţ făcut de un martor cu identitatea protejată102.
99
„Jurnalul de Vrancea”, din 22-28 iunie 2005, p. 4.
100
Agenţia de ştiri „Mediafax”, joi 20 ianuarie 2005, Redacţia, titlu: „Mafiot italian, capturat într-un
apartament din Constanţa”.
101
„Ziua”, 30 iulie 2007.
102
Postul de televiziune „Antena 3” din 20 iulie 2007, ora: 15:00, crainic Mihaela Bârzilă, emisiunea:
„Ştiri”.

58
 CRIMA ORGANIZATA CHINEZĂ

Crima organizată chineză sau „Mafia galbenă” reprezintă un fenomen vechi

şi diversificat. Cele mai cunoscute organizaţii criminale constituite pe principiul
sindicatului crimei sunt: Triadele, Grupul 14 K, Uniunea Bamboo, Born to kill, Dai
huen jai, Flying Dragons etc. Triadele (care conferă şi titulatura crimei organizate
chineze) datează din secolul al XVII-lea şi în prezent s-au răspândit şi funcţionează
în toată lumea, activitatea lor fiind înlesnită de masiva migraţie chineză şi actele de
corupţie practicate pe scară largă. Au o structură tip plasă, speculând organizarea în
comunităţi, adevărate locaţii în oraşele care le-au adoptat, dominate de legi proprii,
penetrarea lor de către autorităţi fiind practic nulă. Sunt implicate în traficul ilegal
de droguri, jocurile de noroc, prostituţie, trafic ilegal de persoane, evaziune fiscală,
spălarea banilor.

Evoluţia istorică

Începuturile organizaţionale ale triadelor sunt localizate în secolul al XVII-

lea, când dinastia imperială Ch’ing a apelat la serviciile unor călugări budişti,
specialişti în arte marţiale, pentru a respinge atacurile opoziţiei războinice. După
victorie, al doilea împărat al dinastiei a vrut să îşi apropie aceste grupări de călugări,
dar acestea au refuzat, retrăgându-se la o mânăstire din provincia Fukie. Simţindu-
se ofensat de gestul călugărilor şi văzând în aceştia un viitor pericol, împăratul a
dispus asedierea mânăstirii şi eliminarea grupării. Călugării care au scăpat, cinci la
număr, au constituit o societate secretă cu scopul de a se răzbuna pe dinastia
Ch’ing. Această sociatate a fost nucleul unei imense armate secrete, Frăţia, care s-a
extins pe tot teritoriul chinez, având drept scop răsturnarea dinastiei Ch’ing. Cei
cinci călugări au devenit fondatorii triadelor,care, iniţial, au avut o cauză nobilă,
ulterior însă dedându-se la activităţi reprobabile pentru procurarea fondurilor
necesare. Primii membri ai unei triade erau uniţi între ei printr-un sistem complicat
de ritualuri secrete, combinând metode de proslăvire ancestrală şi astrală, porţiuni
de filozofie budistă, taoistă şi confucianistă, infuzate toate cu mitologie.

59
 Începând cu secolul al XIX-lea, asistăm la extinderea teritoriului triadelor în
Hong Kong, unde s-au implicat din plin în viaţa economică, politică, socială, Hong
Kong-ul devenind, alături de Taiwan, locul de refugiu pentru mulţi dintre membrii
acestei organizaţii după instalarea puterii comuniste în China şi ofensiva
autorităţilor împotriva crimei organizate. Astfel, în anii ’50, majoritatea liderilor
triadelor au fost condamnaţi, ceea ce a făcut ca puterea acestora să scadă
considerabil, însă nu până la lichidarea acestora.
Reorganizarea triadelor a fost posibilă în perioada 1956 – 1967, datorită
confuziei create de mişcările sociale, ceea ce a marcat practic un nou început pentru
aceste organizaţii. S-au constituit grupuri mai multe şi mai mici, crescând însă
independenţa lor, astfel că este foarte greu de apreciat numărul organizaţiilor. În
Hong Kong se estimează că există în jur de 50-55 de organizaţii, cu un număr de cel
puţin câteva zeci de mii de membri. Alt loc unde organizaţia s-a dezvoltat puternic
este Taiwanul, unde se estimează că ar exista 700 de bande organizate în şase mari
sindicate; cel mai puternic sindicat al crimei taiwaneze este „United Bamboo”. Deşi
există un număr foarte mare de organizaţii în diferite ţări, s-a păstrat însă caracterul
secret al activităţii de iniţiere a membrilor, limbajul, rangurile, structurile şi semnele
distinctive.
Organizaţiile chineze conduc şi crima organizată din Vietnam, Thailanda,
Laos, Birmania, Filipine, Macao şi Malaysia.
Cuvântul „triadă” este un termen englezesc folosit încă de la începutul
dominaţiei engleze asupra unor porturi şi teritorii chineze, el reprezentând emblema
sacră a acestor organizaţii, respectiv triunghiul ale cărui laturi reprezintă cele trei
mari puteri de bază: Cerul, Omul şi Pământul103.
Strucura, funcţionarea şi principalele organizaţii

Cele mai semnificative organizaţii din categoria triadelor chinezeşti sunt:

Chin-Chao, Wo, 14K şi Big Four. Acestea adună împreună peste 80 000 de
membri.
Chin- Chao cuprinde patru mari sindicate: Fuk Yee Hing, Sun Yee On, Gain
Yee şi Yee Kun. Dintre acestea, cea mai reprezentativă este Sun Yee On, care are
aproximativ 40.000 de membri afiliaţi. Principalele zone de acţiune ale acestor
sindicate sunt Taiwan şi Hong Kong. Această organizaţie transportă vapoare întregi
de emigranţi chinezi, pe care îi debarcă în mod clandestin pe coastele europene şi
nord-americane.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Consiliul Naţional de Acţiune împotriva corupţiei şi crimei
103

organizate – cartea Albă a Crimei Organizate şi a Corupţiei, 1998, p.46 şi urm.

60
 14K este considerată ca fiind cea mai agresivă şi cea mai violentă triadă. Este
principala rivală a sindicatului Sun Yee On, integrează 26 de grupări şi este adânc
infiltrată în Taiwan unde are legături strânse cu Partidul Kuomintaing. La sfârşitul
anilor 40, ea urmărea susţinerea partidului local în lupta împotriva comuniştilot.
Aceste triade s-au orientat de la început împotriva regimurilor comuniste, ele
desfăşurând activităţi de contraspionaj şi asasinate ale oponenţilor politici. După
moartea fondatorului lor, o mare parte a grupărilor ce compuneau organizaţia 14K
au început să dezvolte activităţi criminale şi ilicite, retrăgânduse astăzi în Japonia,
Taiwan, Europa şi în câteva ţări din sud-estul Asiei104. Principala sursă de venituri o
constituie traficul cu heroină. Sap Sie Kee, care face parte din 14 K, este
considerată cea mai mare organizaţie criminală din lume, având un venit care
uneori îl depăşeşte pe cel al unor guverne naţionale. Principala specializare a acestei
organizaţii o constituie traficul de heroină, deţinând monopolul producţiei de
droguri din S-E Asiei. Organizaţia s-a format din membrii Armatei Naţionale
desfiinţată de Mao – Tze – Dung.
WO grupează o serie de structuri mafiote puternice, cum ar fi: Won on lok,
Wo shen wo; Wo young yee, Wo hop to, Wo laik wo şi Wo shen.
Wo on lok, având cartiere generale în Hong Kong şi Amsterdam, deţine
monopolul asupra prostituţiei, industriei pornografice şi traficului cu copii pentru
pedofili. Organizația poate fi etichetată drept un sindicat al proxeneţilor.
Big four (Banda celor patru mari) şi Bambou sunt alte organizaţii puternice
cu sediul în Taiwan.
În China acţionează organizaţiile Marele Cerc şi Ching. De menţionat că
organizaţia Marele Cerc nu este o triadă în adevăratul sens al cuvântului, însă
prezintă o serie de trăsături comune cu acestea.
Dai Hoon sau Marele Club acţionează ca o bancă clandestină care împrumută
bani - cash imigranţilor clandestini, cu dobânzi împovărătoare. Din lipsa
posibilităţilor de rambursare, cei mai mulţi „clienţi” devin sclavii acestei
organizaţii.
Potrivit datelor furnizate de fosta poliţie regală, în Hong Kong operau până în
luna iunie 1997, circa 50 de grupări din categoria triadelor chinezeşti, cu un număr
de membri cuprins între 70.000 şi 120.000. baza etnică a triadelor este exclusiv
chinezească şi sunt formate numai din bărbaţi.
Structura unei triade apare ca cea care funcţiona şi acum două secole.
Majoritatea rolurilor în organizaţie sunt identificate cu numărul 4, întrucât o
credinţă antică chineză afirmă că lumea este înconjurată de 4 mări.

104
Raport anual asupra fenomenului criminalităţii organizate pentru anul 1992 – Ministerul de Interne al
Italiei, editat la Roma, mai 1993, p.15; apud Dr. Gheorghe Mocuţa, Criminalitatea organizată şi
spălarea banilor, Noul Orfeu, Bucureşti, 2004, p.60-61.

61
 Triadele au o organizare tipic asiatică, toate gradele din triadă având un cod
numeric, de la cel mai mic număr la cel mai mare: 49 – 489.
Organizarea reţelelor are o ierarhie cu mai multe nivele de conducere, fiecare
rang definit de un titlu şi un număr, conferite în baza unui ritual. Liderul, „şeful
Dragon” are 489; „ofiţerii susţinători” au numărul 438; „soldaţii” au numărul 49.
Structura unei triade se prezintă astfel: Un Tai Lo 489 este preşedintele,
echivalentul unui „naş” de familie italiană, el are cea mai mare putere în triadă şi
este cel care hotărăşte în privinţa celor mai importante probleme.
Principalii doi locotenenţi ai unui Tai Lo, au numărul 438. Primul are rolul de
adjunct şi se ocupă de buna funcţionare a triadei şi de problemele care se ivesc pe
teritoriul controlat de organizaţie. Al doilea, Gross Sandol („maestrul de tămâie”),
care are ca sarcină găsirea de noi adepţi. Nimeni nu poate să intre în triadă decât
dacă este ales. Chiar dacă cineva a lucrat pentru triadă, tot nu va fi membru al
grupării „până nu dovedeşte că o merită şi numai dacă Hung Mun 105 intenţionează
să-l invite”.
Red Pole („ciomagul roşu”), călăul triadei, are numărul 426 şi este cel care se
ocupă cu securitatea internă şi externă a triadei, punând în practică deciziile capului
(Tai Lo). El este de obicei un expert în arte marţiale şi are în subordine un grup de
luptători la fel de bine antrenaţi ca şi el şi care îl ascultă orbeşte. Tot el păstrează cu
stricteţe şi brutalitate secretul organizaţiei; cu ajutorul său sunt eliminaţi trădătorii şi
este împidicată infiltrarea poliţiei în organizaţie. „Cea mai importantă sarcină a unui
Red Pole este de a apăra şi de a răzbuna pe membrii triadei atunci când aceştia sunt
atacaţi de o grupare rivală. Sunt folosiţi pentru a elimina sau a înspăimânta pe
adversari, vestiţii «hit – man», oameni care nu ezită să ucidă pe nimeni şi care pot
organiza asasinate pe tot globul ”106.
Organizaţiile chineze lucrează cu sume imense de bani şi de aceea într-o
triadă va exista un consilier financiar, White Poper Fan („evantaiul de hârtie albă”),
care are numărul 415. Acesta gestionează banii, este considerat expert în
administraţie şi îl ajută pe şeful triadei atunci când are de încheiat sau de negociat o
afacere. El este responsabil şi cu spălarea banilor murdari şi cu investirea lor în
afaceri profitabile legale, lucru pe care îl realizează cu ajutorul unor afacerişti
importanţi Dragon Head. Aceşti afacerişti investesc banii organizaţiei şi de multe
ori contribuie cu relaţiile lor politice la salvarea unui membru important al triadei
din mâinile poliţiei.
Pong Jue („sandaua de paie”) are numărul 432 este cel ce se ocupă cu
recrutarea soldaţilor şi conduce activităţile ilicite precum consumul de droguri şi
prostituţia.
105
Hung Mun este expresia chinezească pentru societate secretă, vezi Gerald. L. Postner, Mafia galbenă,
triadele chinezeşti. Dragonii crimei organizate, Editura ALLFA,2004, p. 70.
106
Ibidem.

62
 La baza triadei se află soldaţii (Szekon, Tin Mantoi, 49 Jan Gud Rai) şi un
număr apreciabil de vietnamezi şi thailandezi. Soldaţii sunt majoritatea adolescenţi
care provin din familii sărace şi care intră în triade deoarece este cea mai uşoară
formă de procurare a banilor din Asia. Relaţiile dintre ei au la bază legătura dintre
„fratele mai mic” şi „fratele mai mare” în cadrul căreia, primii sunt datori să ofere
loialitate, ajutor şi bani în schimbul protecţiei şi sfaturilor. La început, execută un
fel de ucenicie care constă în bătăi, ameninţări, violuri la comandă. Dacă prezintă
calităţi „criminale”, el va depune jurământul de intrare în bandă. Ceremoniile
speciale de iniţiere şi de acordare a gradelor ierarhice sunt conduse de un „Mare
Preot”, probabil un lider de vârstă.
Membrilor triadei li se distribuie numere de cod, pe lângă titlurile
tradiţionale, în funcţie de rang. Numerele sunt întotdeauna divizibile cu trei, un
număr pe care chinezii îl consideră magic. Astefl, liderul triadei se numeşte
„Căpetenia colinei”, fiindu-i atribuit numărul 489. Toate poziţiile triadei au numere
corespunzătoare, chiar şi membrii de rând. Aceste numere sunt un rezultat
complicat al combinării diferitelor superstiţii chinezeşti cu reprezentările numerice
pentru creaţie, longevitate şi renaştere. Numerotarea contribuie totodată şi la
dezorientarea poliţiei, fiindu-le mai greu poliţiştilor să-i identifice pe membrii
triadei, din moment ce ei sunt apelaţi întotdeauna prin numărul lor şi niciodată cu
numele adevărat.

Ceremonia jurământului

În timp ce structura triadelor de astăzi diferă oarecum, toate sunt însă bazate
în mare parte pe modelele şi tradiţiile din trecut. Ceremonia de iniţiere, cunoscută
ca „atârnarea lanternei albastre”, încă mai impune recruţilor să repete 36 de
jurăminte de loialitate, secret şi frăţie. Dacă în trecut acest jurământ dura trei zile,
acum ele este depus în câteva ore107.
Jurământul debutează cu câteva întrebări cheie care evidenţiază loialitatea
noului venit faţă de organizaşie, aceste întrebări adresându-i-se recrutului în faţa
templului taoist.
După ce se întreabă dacă există trădători în templu, se trece la înscrierea într-
o carte foarte veche a numelui şi adresei recrutului, care va plăti şi o taxă de iniţiere.

107
După cum a povestit un 426: „În mare parte ceremonia de iniţiere a fost scurtată pentru că în trecut
dura mai multe zile, iar asta ar fi acum prea riscant. Poliţiştii ar putea afla ce se întâmplă. Chiar dacă n-ar
exista nici un pericol din partea poliţiei, tot n-ar fi o chestinune practică. Hong Kong e mult prea
aglomerat, n-ai putea conduce o ceremonie în stil vechi chiar dacă ai vrea. În prezent ceremonia e simplă
şi poate fi organizată aproape oriunde. Multe dintre aceste ceremonii au loc în Macao (colonie portugheză
situată la patruzeci de minute de Hong Kong, cu hidro-mobilul) unde există foarte puţine probleme cu
poliţia”; vezi Gerald L. Posner, op. cit., p.65.

63
 „Incense maste” va pune în faţa recruţilor trei figurine de ceară care
reprezintă trei mari trădători ai triadei, figurinele fiind apoi decapitate cu sabia
Credinţei şi a Dreptăţii. Noii recruţi se vor târâ apoi pe coate şi pe genunchi, acest
gest numindu-se trecerea muntelui cuţitelor. Fiecărui recrut îi este apoi atins gâtul
cu sabia şi întrebat cine este mai tare, răspunsul fiind „gâtul”, pentru că recrutul este
gata să moară pentru organizaţie.
Maestrul va arde o foaie de hârtie galbenă care reprezintă giulgiul sacru care
îi protejează pe călugări de focul pus mânăstirii de către dinastia Ch’ing. Cenuşa
este amestecată într-un vas cu vin şi zahăr. Noilor triazi li se îmţeapă degetul cu un
ac de argint, iar sângele este amestecat în vasul cu cenuşă, zahăr şi vin, apoi fiecare
recrut îşi înmoaie un deget în acest vas punându-l pe buze, ceea ce semnifică
jurământul de sânge. Vasul este spart şi fiecare triad va spune individual cele 36 de
jurăminte: „nu voi dezvălui secretele familiei hung nici măcar părinţilor, fraţilor,
soţiei mele. Nu voi dezvălui secretele nici pentru bani şi voi fi ucis de mii de săbii
dacă aş face asta” sunt ultimele cuvinte ale noului triad.
Ceremoniile se deosebeau un pic în funcţie de oraşul de reşedinţă al triadei,
deoarece în vechime fiecare triadă avea propriul său sediu, întotdeauna o clădire
mare. Fiecare recrut trebuia sponsorizat de un reprezentant al grupării – membrii
obişnuiţi nu puteau, doar un executiv avea voie.
Recruţii se îmbrăcau în robe de mătase şi pătrundeau în interiorul triadei prin
uşa din faţă, trecând pe sub o sumedenie de steaguri, reprezentând liderii triadei,
noii recruţi şi trădătorii. Astfel, noii recruţi treceau prin mai multe încăperi prin faţa
altor membri ai triadei, iar apoi se îndreptau spre o încăpere din spatele clădirii în
care se găsea un altar. Deasupra uşii celei din urmă încăperi exista o inscripţie care
spunea: „nu intra dacă nu eşti cu totul credincios nouă”, iar mai mulţi membri ai
triadei încrucişau săbiile deasupra capetelor noilor membri, forţându-i să se târască
pe burtă – „Traversarea Muntelui Cuţitelor”108.
Altarul se găsea de regulă în mijlocul încăperii; în spatele lui şi de jur împrejur
atârnau inscripţii comemorând faptele eroice ale primilor cinci călugări care
puseseră bazele societăţii secrete. De cele mai multe ori, în acest moment, noilor
recruţi li se spăla faţa pentru a-i atenţiona că erau purificaţi şi că începeau o nouă
viaţă, că avusese loc o nouă naştere.
Într-o parte a sălii principale se găseau liderii triadei, iar cel numit „maestrul
tămâierii” stătea lângă altar. Fiecare nou membru trebuia să îşi scrie pe hârtie
numele şi să o înmâneze maestrului, iar atunci 489 (liderul triadei) le relata istoria
triadei.

108
Gerard L. Posner, op. cit., p.66.

64
 După ce liderul termina de vorbit despre istoria triadei, maestrul cu tămâierea
prelua iniţiativa ceremoniei. Aprindea cantităţi mari de tămâie şi invoca loialitate şi
putere. Conducătorii grupării se înveşmântau cu robele ceremoniale şi îi aliniau pe
recruţi în şir indian, în genunchi. Lângă ei se aflau trei manechine împăiate,
ingenunchiate şi acestea, purtând în jurul gâtului însemnele celor trei trădători
tradiţionali ai triadei. Apoi unul dintre conducători ridica o sabie lungă şi reteza
căpăţânile manechinelor în timp ce le spunea recruţilor că aşa vor plăti toţi
trădătorii. Recruţii sunt foarte conştienţi că, odată ce ai intrat în organizaţie, rămâi
înăuntru pe viaţă, mastrul de ceremonii fiind foarte explicit în această privinţă.
Apoi maestrul de ceremonii îl îndemna pe un luptător al triadei să se oprească în
dreptul fiecărui recrut îngenunchiat şi să preseze tăişul unei săbii de pieptul lor.
Luptătorul îl întreba pe fiecare nou membru: „ce e mai tare, lama cuţitului sau
inima ta?”. Recrutul răspundea: „inima mea”, semnificând că nici moartea nu-l va
determina să-şi trădeze fraţii.
Apoi, maestrul de ceremonii dădea citire celor 36 de jurăminte, pe care recruţii
le repetau. Jurămintele constituie partea principală a riturilor. Ele promit că vei fi
ucis de „miliade de săbii” dacă trădezi triada într-un fel sau altul. După testul de
loialitate, recruţii trebuiau să treacă printr-o groapă de foc şi să păşească prin
flăcările aprinse. Erau apoi averizaţi încă o dată asupra loialităţii, spunându-le că li
se va trage un glonţ în fiecare ochi, în urechi şi în gură dacă îşi vor trăda fraţii. I se
lua apoi fiecăruia sânge, iar maestrul de ceremonii dădea foc hârtiei cu cele 36 de
jurăminte. La cenuşa obţinută, adăuga sângele şi capul unui cocoş şi sângele
recrutului, amestec pe care fiecare nou membru trebuia să îl bea.
După toate acestea, li se dădea voie să plece, trebuind să se întoarcă trei zile mai
târziu pentru a depune alte jurăminte, să rostească alte rugăciuni şi să asiste la o
nouă şedinţă de ardere a tămâiei, iar în final li se permitea să plătească o sumă
anume pentru a se alătura traidei6.
Astăzi, totul se petrece într-o singură zi, uneori într-o singură oră.
Momentele principale de rezumă la cele 36 de jurăminte şi la menţionarea
continuă a morţii care îi paşte pe trădători. Aproape întotdeauna se iau
câteva picături de sânge recruţilor, care se amestecă apoi cu vin sau cu
altceva, amestecul fiind apoi băut de noii recruţi.
Toţi triazii cunosc vechea regulă care spune: „când eşti viu, nu te duce la
autorităţi, când eşti mort nu te duce în iad”; „oricine va încălca legea tăcerii
va muri”.

65
 Apartenenţa la triade presupune un anumit grad de încredere şi permite
membrilor acestora să acţioneze împreună şi să îşi acorde sprijin reciproc,
chiar dacă nu se cunosc personal unii cu alţii. Deşi există o structură
formală, cu un „Cap al Dragonului”, consilieri, specialişti, etc, multe din
activităţile criminale sunt preluate de membrii organizaţiei care operează ad
– hoc şi creează reţele fluide care trec cu uşurinţă de la o acţiune la alta.
Avantajele de a fi membru al triadelor constau în faptul că acesta are
acces la aşa – zisa fraternitate criminală, în sensul în care are de îndeplinit o
activitate poate apela la sprijinul organizaţiei sau grupării din care face parte.
Ceea ce triadele au pierdut din punct de vedere organizatoric au câştigat în
planul flexibilităţii şi reacţiei de acţiune.
Triadele zilelor noastre sunt gata oricând să identifice şi să profite de o
anumită situaţie. Au marea abilitate de a forma oricând alianţe când există
indicii că ar putea să câştige bani şi de a se destrăma la fel de uşor după
atingerea scopului sau în caz de pericol.
La nivelul cel mai înalt, şefii nu se implică în acţiuni criminlale, în
schimb, beneficiază de avantejele acestora. Rolul şefilor la acest nivel este
de a media eventualele dispute care apar între triade.
La nivel mediu, şefii realizează înţelegeri cu alte grupări ale triadelor sau
organizaţiilor criminale, dirijează principalele afaceri şi sunt responsabili de
derularea acestora. La acest nivel există o reţea care oferă protecţie şi
personal specializat pentru desfăşurarea activităţilor criminale.
Prezenţa triadelor în diferite zone ale lumii a fost favorizată de migraţia
tineretului chinez, care a constituit pricipala bază de sprijin a acestora.
Într-o altă opinie, denumirea de triadă ar avea legătură cu structura
celulară a acestor organizaţii, fiecare celulă componentă fiind formată din
trei persoane, dintre care una este şeful sau omul de legătură cu alte celule,
iar celelalte sunt „soldaţii” (pitarii) care îndeplinesc sarcini administrative,
colectează sumele ce li se datorează, acţionează asupra rivalilor când li se
ordonă.
Originea, evoluţia, ritualurile, practicile şi chiar activităţile moderne ale
triadelor sunt în mod surprinzător similare cu cele ale Mafiei siciliene. În
Sicilia, loialitatea şi solidaritatea sunt sancţionate de „Omerta”- codul tăcerii
Mafiei. Ritualuri asemănătoare de iniţiere sunt prezente în ambele
organizaţii, inclusiv amestecul sângelui cu o hârtie care arde. În afară de
faptul că atât Mafia cât şi Triadele sunt angajate în activităţi criminale,
acestea au capacitatea de a genera diverse grade de frică şi respect în cadrul
populaţiei.

Principalele activităţi ale triadelor chinezeşti

66
 Între triade există numeroase lupte pentru a stăpâni teritoriul şi de a
realiza venituri şi mai mari. Crimele comise da mafia chineză sunt
groaznice, deoarece mafioţii folosesc în luptă satâre şi toporişti, un mod tipic
organizaţiilor chineze; se folosesc arme de foc împotriva altor organizaţii
criminale.
Ca majoritatea organizaţiilor de crimă, triadele chinezeşti sunt
implicate în tot genul de activităţi ilegale şi care aduc profituri foarte mari:
jocuri de noroc, prostituţie, trafic de droguri, şantaj, camătă, extorcare de
fonduri, răpiri de persoane, asasinate, etc.
Principala activitatea este traficul de droguri, ea controlând aproape
85% din traficul de heroină mondial. Hong Kong este capitala portuară a
comerţului cu heroină. Ceea ce face din acest oraş un popas crucial în
comerţul cu narcotice este abilitatea triadelor de a altera facturile în aşa fel
încât mărfurile comerciale care ascund heriona nu indică faptul că provin
dintr-o ţară suspectă ca producătoare de droguri, precum Thailanda. În
schimb, pe ambalaje apar înscrisuri ca şi cum produsele ar proveni dintr-o
ţară neproducătoare de droguri, cum ar fi Coreea de Sud, vameşii
concentându-se astfel pe mărfurile provenite din ţări suspecte. Triadele nu
numai că furnizează documente false cargourilor care conţin droguri, dar ele
modifică facturile unor mărfuri legale provenind din ţări neproducătoare de
droguri în documente aparţinând ţărilor suspecte.
Heroina intra pe teritoriul Hong Kong – ului pentru a fi superrafinată
într-un laborator improvizat. Majoritatea laboratoarelor erau nişte bucătării
convertite în laboratoare primitive care nu puteau procesa mai mult de două
kilograme pe zi. Unii chimişti inteligenţi au modificat cuptoarele cu
microunde astfel încât să poată rafina zece kilograme de herionă pe zi. Cele
mai ambiţioase laboratoare care au fost descoperite sunt un fel de saune de
casă dotate cu o serie de accesorii sofisticate, unde se pot rafina câte 200 de
kilograme pe zi, la fel de mult cât produce un laborator din Triunghiul de
Aur.

67
 Conform unor alte opinii însă, mare parte din marfa care ajunge la
Hong Kong nu necesită alt proces de rafinare, deoarece laboratoarele din
Triunghiul de Aur devin din ce în ce mai profesioniste 7. Unele triade mai
mari au acum laboratoare pe mare, pe vapoare plutitoare în largul oceanului.
Hong Kong-ul atrage foarte multe vase comerciale şi de aceea naşii heroinei
consideră că nu e dificilă direcţionarea drogurilor prin acest port. Zeci de
companii fictive din Thailanda şi Hong Kong servesc drept centre sofisticate
de camuflare a heroinei la bordul vaselor comerciale. Asigurările sunt
cumpărate cu ajutorul a milioane de dolari în mită, bani distribuiţi între
agenţiile secţiilor de poliţie, ofiţerii vamali care controlează cargourile în
drum spre Statele Unite. Dacă Bangkok e prima mare haltă a celei mai mari
cantităţi pentru opiu atunci Hong Kongul e în mod sigur o a doua haltă. De
aici pleacă mai departe numai sub formă de heroină, fiind pe cale de a se
răspândi pe tot globul datorită dominaţiei triadelor locale. Nimeni nu poate
şti cu adevărat câtă cantitate de heroină trece pe aici, şi, probabil, nimeni nu
va putea opri vreodată triadele să facă acest lucru.
Alte activităţi profitabile pentru triade le reprezintă jocurile de noroc,
(chinezii având această patimă), taxele de protecţie, cămătăria, industria
viciilor.
Cinematografele, restaurantele, barurile, cluburile de noapte,
discotecile, şcolile de arte marţiale, toate plătesc săptămânal diverse sume de
bani triadelor, pentru protecţie. Restaurantele şi hotelurile de lux care
deserveau turiştii străini sunt scutite de această taxă, deoarece aceste
stabilimente aveau deseori investitori străini, iar triadele doreau să evite o
reacţie a autorităţilor dacă atmosfera în care se desfăşurau afacerile şi
turismul ar fi fost afectată.
În rest, aproape toţi cei care sunt implicaţi în afaceri trebuie să
plătească ceva. Zona oraşului în care faci afacerile determină care triade o
controlează şi cui va trebui să plăteşti. Banii din protecţie constituie o mare
afacere colaterală pentru ei, din care scot extraordinar de mulţi bani.
Triadele iau bani de la toată lumea: când se construieşte o clădire, firma de
construcţie e prima care trebuie să cotizeze; nu se pune niciodată problema
dacă o firmă trebuie să plătească sau nu, e o chestiune de cît de mult şi cât de
des. Se câştigă astfel milioane de dolari, astfel încât poţi ajunge un cap de
dragon foarte bogat fără să ai vreo legătură cu drogurile.

68
 Dacă cineva nu vrea să plătească, există acele bande de stradă care
acţionează ca nişte executori. Triadele încep recrutarea la o vîrstă fragedă,
estimându-se că în cartierele sărace din Hong Kong 60% dintre elevi au
legătură cu bandele de stradă. Recrutează şi oameni calificaţi din puşcăriile
supraaglomerate din oraş, deoarece au mereu nevoie de oameni care să
arunce şerpi sau şobolani vii în restaurantele care refuză să cotizeze rapid.
Nu numai că monopolizează jocurile de noroc şi sistemul mafiot de protecţie
din Hong Kong, dar, în acelaşi timp, sunt rechinii cei mai prosperi ai
cămătăriei. Dobânzile de 700% sau 1300% sunt ceva obişnuit 9. Cazinourile
din Macao sunt centre importante ale câştigurilor din camătă, furnizând bani
jucătorilor înrăiţi care nu se pot opri atunci când au pierdut tot. Celor care
nu-şi pot plăti datoriile, li se oferă o cale de scăpare – de regulă o călătorie în
calitate de curier pentru transporturile de heroină. Dacă heroina ajunge la
destinaţie, datoria este ştearsă; dacă sunt prinşi, triada va avea grijă de
familiile acestora. În Hong Kong există sute de cluburi ilegale unde sute de
mii de jucători înrăiţi îşi petrec zilele şi care funcţionează douăzeci şi patru
de ore. Ele încasează 10% din fiecare mână câştigătoare; nu plătesc impozit
şi nu sunt preocupate de obţinerea de licenţe de funcţionare ca cele din
Macao.
Triadele sunt implicate şi în falsificarea de bani, având unele din cele
mai performante sisteme din lume, utilaje serioase care pot produce cecuri
de călătorie şi bancnote, lire sterline, dolari americani, yeni...e o afacere de
mai multe milioane de dolari pe an.
Jocurile de noroc, protecţia şi cămătăria sunt completate de industria
viciilor. Triadele controlează aproape toate formele de prostituţie şi
pornografie din Hong Kong. Imperiul exploatării carnale include cluburi de
noapte, cabinete de masaj, bordeluri individuale, gherete mizere de pe aleile
lăturalnice în care se află prostituate ieftine, cinematografele porno şi
magazinele cu articole pornografice.
O nouă generaţie de lideri ai triadelor îşi dirijează tot mai mult
sindicatele spre afacerile legale. În acelaşi timp au iniţiat societăţile secrete
în crimele gulerelor albe, inclusiv cea a fraudării prin intermediul cardurilor
şi al transferurilor bancare, falsificarea de bani şi delapidarea contabilă.
Multe sindicate au trecut la computere, devenind astfel „ high-tech”, iar
reţelele lor sunt foarte deştepte. Dacă s-ar întâmpla ca poliţia să pună mâna
pe computerul principal şi nu ştii parola exactă pentru a pătrunde în sistem,
atunci computerul îşi transferă automat fişierele altui computer din altă ţară
şi distruge tot ce are în fişierele proprii. Poliţia nu poate pune mâna pe
informaţii, iar computerul nu le spune unde a expediat toată informaţia.

69
 Mafia chineză s-a specializat mai nou şi în traficul de mână de lucru
ilegală, din care se scot mai mulţi bani ca din alte domenii. De obicei,
imigranţii plătesc între 500 şi 10000 de dolari pentru a ajunge în America,
Canada, Europa sau Australia. Avantajul este că toate ţările asiatice sunt
controlate de triade astfel încât numărul de imigranţi este mai mare. Atunci
când refuză să plătească sau nu pot plăti pentru faptul că au fost ajutaţi să
imigreze, sunt luaţi ca sclavi şi puşi să muncească sau întemniţaţi până când
rudele din China plătesc datoria.
Se scot profituri uriaşe şi din executarea unor falsuri, (falsuri de Rolex,
genţi Gucci, cărţi de credit, CD- uri, casete video) grupările mai sofisticate
lupându-se să monopolizeze piaţa de casete video din Hong Kong, dar şi din
restul Chinei, ceea ce a creat tensiuni diplomatic între SUA şi China în ceea
ce priveşte dreptul de autor asupra proprietăţii intelectuale, cu accent pe
aceste înregistrări.
Spălarea banilor murdari ai mafiei chineze se face în băncile din
Europa, dar şi prin intermediul unui sistem bancar clandestin. Un labirint de
bănci chinezeşti internaţionale, agenţii turistice etc. deplasează miliarde de
dolari fără să lase nici măcar o urmă.
Studii făcute recent în mediile academice, privind ameninţările
asimetrice, atrag atenţia că într-o serie de state asiatice, printre care şi China,
„între structurile criminogene şi guverne s-a produs o oarecare relaţie de
simbioză, autorităţile utlizând activităţile criminale ca instrumente pentru
impunerea şi/sau menţinerea puterii ori pentru a obţine beneficii din acestea,
prin mită sau alte forme de corupţie”109.
Crima organizată chineză a beneficiat de pe urma creşterii economice
a ţării. Deoarece China a înregistrat profituri economice majore din export,
mai puţin din consumul intern, şi structurile de crimă organizată au căutat
pieţe de desfacere externe, cele mai profitabile fiind cele din Italia, Mexic,
Africa de Sud, Statele Unite şi Japonia, unde influenţa chineză va continua
să crească. Pentru protejarea operaţiunilor, grupurile criminale chineze îşi
vor extinde influenţa asupra guvernelor locale110.

Triadele în SUA

109
„Stratfor”, Crima organizată şi corupţia, 18 iulie 2008.
110
Idem, Crima organizată din China, 19 august 2008.

70
Cu toate că nu este dovedită existenţa triadelor ca organizaţie distinctă în
Statele Unite, totuşi, mulţi membri ai acestor grupări au emigrat în SUA în
trei mari etape. Prima etapă este în jurul anilor 1800, în perioada goanei
după aur; a doua este după victoria comunismului în China anilor 1949; a
treia s-ar situa în jurul anilor 1970, după izbucnirea marilor scandaluri de
corupţie din Hong Kong, când autorităţile au declanşat o vânătoare aprigă
împotriva corupţilor şi corupătorilor.
Aceşti azilanţi, proveniţi din triade, sunt cunoscuţi că se ocupă, pe
teritoriul american, cu jocuri ilegale de noroc, trafic de droguri şi arme de
foc, emigraţia clandestină, iar în unele situaţii sunt buni executanţi de răpiri
şi asasinate.
O formă mai deosebită de organizare a celor care au emigrat în Statele
Unite constă în aşa-zisele „bande de stradă” având denumiri ca „Umbrele
Fantomei,” „Dragonul Zburător” etc., care duc o politică ghidată după
dictonul „împuşcă tot ce mişcă”.
O altă formă de organizare a emigranţilor chinezi în SUA este
reprezentată de aşa-zisele Tong–uri (loc de întâlnire, primărie), o organizaţie
fondată pe baza principiilor de funcţionare a tridelor, având rolul de a-i
ocroti pe chinezii prejudiciaţi. Aceste societăţi benevolente aveau grijă de
absolut toate aspectele, de la plata chiriei la aplicarea legilor locale. Chinezii
se fereau de orice contact cu autorităţile locale civile şi poliţieneşti, iar drept
rezultat Tong –urile au devenit pentru ei autorităţile locale neoficiale. Ele
exercitau o influenţă puternică asupra vieţii sociale din cartierele chinezeşti
şi, lucru şi mai important, controlau industria viciilor şi a drogurilor, care va
deveni o caracteristică definitorie a cartierelor chinezeşti americane.
Din moment ce muncitorilor chinezi nu li se permitea să aducă femei în
America, prostituţia şi jocurile de noroc au înlocuit formele de distracţie şi
destindere, alături de consumul opiumului care a devenit larg răspândit.
Multe din lucrurile pe care chinezii le considerau acceptabile, erau ilegale în
Statele Unite, cum ar fi jocurile de noroc pe bani, consumul de opium sau
cămătăria. Chinezii considerau că, dacă erau datornici şi cineva era de acord
să le împrumute bani cu o dobândă ridicată, era vorba de o decizie care
privea doar cele două părţi şi nicio lege nu ar fi trebuit s-o îngrădească. Noii
imigranţi se aşteptau să plătească pe cineva pentru a fi lăsaţi să se ocupe de
afaceri în noua lor ţară, aşa că atunci când Tong – urile colectau bani de
protecţie deghizaţi sub formă de „ taxe”, plata se făcea de bunăvoie. Tong-
urile aveau grijă să-i mituiască pe oficialii albi pentru ca aceştia să închidă
ochii la afacerile ilegale, ceea ce le-a permis să-şi extindă rapid puterea şi să
controleze fiecare aspect al vieţii comunităţii chinezeşti de o manieră fără
precedent.

71
 În Statele Unite s-au impus cinci Tong – uri majore: On Leong Tong,
care e şi cea mai mare, cu sediul la New York; a doua ca mărime e Hip Sing
din San Francisco, a treia ca influenţă e Ying On Tong care controlează sud-
estul Statelor Unite, inclusiv Los Angeles. Celelalte două au baza de operaţii
de-a lungul ţărmului Pacific, cu sucursale în est şi se numesc Hop Sing şi
Suey Sing.
Personalităţile oficiale americane îşi exprimă tot mai mult îngrijorarea
faţă de pericolul potenţial ce-l reprezintă această invazie a membrilor
triadelor din Hong Kong în America, mai ales că din 1997 insula a trecut
oficial sub autoritatea Republicii Populare Chineze, invazie uşurată tocmai
de aceste Tong-uri, ce au o mare putere de absorţie şi de evitare a
restricţiilor impuse de autorităţi.
În opinia unor autori bine documendaţi, devoltarea activităţii triadelor în
SUA s-a datorat colaborării lor cu CIA, celebra agenţie de spionaj. O astfel
de colaborare „a produs profituri uriaşe, ceea ce a permis triadelor să se
extindă pe plan mondial. Indirect, contribuţia CIA a catapultat triadele în
prezentul dominaţiei lor criminale”111. Probabil că o astfel de colaborare s-a
datorat interesului SUA de a sprijini „din toate punctele de vedere”
Taiwanul. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că membrii triadelor pot fi
folosiţi atât ca importante surse de informaţii, în schimbul unor favoruri, cât
şi ca parteneri în diverse acţiuni (sub acoperire) de interes comun, cunoscute
ca anticomuniste, dar niciodată recunoscute s-au mărturisibile. Aşa s-ar
putea explica şi faptul că, în ciuda unor succese reale repurtate de autorităţile
chineze, pentru a ţine sub control şi la un nivel scăzut coruţia în sectorul de
stat112, membrii crimei organizate s-au reorientat rapid spre sectoarele
private.

Mafia galbenă sau elementul chinezesc în România

O grupare etnică aproape ermetică, cu o structură organizatorică tot mai

rafinată, cu implicaţii directe în peisajul infracţional din ţara noastră şi cu
riscuri de a se manifesta tot mai periculos, pe principii mafiote, o reprezintă
unii cetăţeni chinezi, rezidenţi în România.
Marea majoritate a cetăţenilor chinezi vin în România declarând oficial
scopuri legale, economice, comerciale, culturale etc. În realitate, mulţi dintre
ei practică o activitate infracţională cu un pericol social deosebit de ridicat.

Gerald L. Posner, op. cit., p. 76.

111

112
Vezi pe larg Corupţia şi combaterea ei, coordonatori Rick Dtapenhurst, Dahr J. Kpundeh, Casa de
editură IRECSON, Bucureşti 2003, p.63-70.

72
Pentru a-şi masca adevăratele preocupări şi scopuri urmărite, aceştia
înfiinţează firme comerciale, iar după obţinerea drepturilor de şedere îşi
retrag capitalurile depuse, în final toate demersurile lor finalizându-se într-o
crasă fictivitate, acoperitoare pentru activităţi ilicite.
Numeroşi chinezi, identificaţi ca facând parte din grupări infracţionale,
nu au venit din China, ci din Rusia, Portugalia, Spania, Ungaria, cei mai
mulţi prin Moscova şi Budapesta, ceea ce duce la concluzia că s-a realizat,
după 1990, o redistribuire a pieţelor de acţiune a mafiei chinezeşti în cadrul
căreia România nu putea să lipsească, date fiind noile condiţii socio-
economice create, dar şi poziţia geostrategică a ţării, aflată la intersecţia
unor importante trasee folosite de bandele de mafioţi din Orientul Apropiat
şi îndepărtat, din Rusia, dar şi din America Latină şi Africa.
Profitând de lacunele legislaţiei în vigoare, odată ajunşi în România,
chinezii se preocupă de aducerea altor concetăţeni, o parte din ei fiind
complici şi membri ai grupurilor infracţionale constituite în exterior sau pe
cale de a se constitui în interiorul ţării, acţiune ce se realizează sub masca
chemărilor oficiale ca rude sau ca viitori angajaţi la firmele reale sau fictive
din diferite localităţi. În acelaşi timp, cetăţenii chinezi îşi schimbă formal
reşedinţa sau actele de identitate, fizionomia lor asiatică favorizându-le
aceste manevre frauduloase, organele de stat neputând astfel să aibă un
control asupra prezenţei lor într-un loc sau altul, ori la o anumită adresă.
Din aceste cauze, pentru identificarea autorilor unor infracţiuni, a victimelor
şi a martorilor sunt necesare ample acţiuni de investigare şi verificare pentru
găsirea adevăratelor persoane căutate, care de regulă se ascund sub identitate
falsă şi chiar sub mai multe identităţi.
E foarte greu de pătruns în comunităţile delincvente chinezeşti şi din
cauza faptului că în rândul lor sunt folosite peste 100 de dialecte, ceea ce
face aproape imposibilă luarea unor măsuri specifice, în principal
interceptarea convorbirilor telefonice. Din aceste cauze se apreciază că
fenomenul infracţional real cunoscut în rândul comunităţii chinezeşti din
România este mult mai mare decât cel înregistrat în evidenţele statistice.
Modurile de operare folosite de chinezi şi caracteristicile infracţiunilor
săvârşite sunt deosebit de complexe. Cele mai des întâlnite infracţiuni sunt
crimele, iar ca instrumente ale crimei sunt folosite toporiştile; alte infracţiuni
comise de chinezii din ţara noastră sunt tâlhăriile, şantajele şi sechestrările
de persoane comise de indivizi înarmaţi cu arme de foc sau arme albe.

73
 În urma unui complex de măsuri operative, de investigaţii şi cercetări,
s-a reuşit identificarea unei grupări infracţionale deosebit de periculoase,
compusă din 10 chinezi, deosebit de duri şi fără scrupule, care au acţionat în
mai multe ţări din Europa, cu predilecţie în România şi Ungaria.
Comportamentul acestora se caracterizează prin cruzime deosebită, chiar
ferocitate în uciderea victimelor, unele dintre aceste acţiuni fiind
inexplicabile, neînţelese de către români şi, în general, de către europeni.
Din informaţiile date de către organismele internaţionale, de serviciile de
informaţie româneşti, coroborate cu rezultate din anchetă şi investigaţiile
poliţieneşti, s-a ajuns la concluzia că se urmăreşte constituirea în Bucureşti a
unei comunităţi chinezeşti puternice, care să controleze, în stil mafiot, o
bună parte a activităţilor ilicite din lumea interlopă, mai ales a tranzacţiilor
desfăşurate de oameni de afaceri din China, Taiwan, Hong Kong, în atenţie
aflându-se şi municipii ca Timişoara, Constanţa, Iaşi, Cluj – Napoca.
În prezent, se remarcă deplasarea continuă a triadelor spre alte zone, cu
precădere spre SUA, Asia de Sud – Est şi Europa (Olanda în special, dar şi
Anglia, Belgia, Spania), acest lucru fiind amplificat şi de retrocedarea Hong
Kong- ului de către administraţia britanică Republicii Populare Chineze.
Întrucât în ultimul timp situaţia din China s-a schimbat radical, devenind
ţara cu cea mai mare creştere economică, s-au creat oportunităţi de afaceri în
această ţară, afaceri atât legale cât şi ilegale. Îndeosebi în zona economică
specială, situată de-a lungul Coastei de Sud – Est a Chinei, unde se constată
o adevărată explozie a dezvoltării economice, a atras atenţia triadelor, care
încearcă o regrupare în această regiune. Pătrunderea în mediul afacerilor se
face însă concomitent cu câştigarea înfluenţei asupra unor persoane cu rol
major în structurile economice şi politice ale R.P. Chineze.
Spre deosebire de mafia italiană, cea chineză tinde să renunţe la
strucura direct ierarhizată în favoarea unor forme de organizare care să dea
independenţa şi libertatea de mişcare membrilor acestei organizaţii. Acest
lucru a fost amplificat şi de natura afacerilor cu droguri, care impune de cele
mai multe ori necesitatea funcţionării unor asociaţii constituite ad-hoc, în
funcţie de interesele de moment, fără să mai existe o subordonare faţă de
organizaţiile paterne.
Deşi nu se cunosc anumite înţelegeri între triade şi celelalte organizaţii
criminale internaţionale, acestea există totuşi din moment ce membrii
organizaţiilor chinezeşti apar ca verigi în lanţul infracţional, ce se întinde pe
raza mai multor continente.

74
 Lupta împotriva mafiei chineze este mai grea decât împotriva mafiilor
italiene, americane, ruseşti datorită barierei limbajului şi caracterului dârz,
fanatic al celor anchetaţi. Atât în China cât şi în alte ţări sunt executaţi sute
de traficanţi anual.
Mulţi martori ai faptelor comise de mafioţii asiatici au dispărut fără
urmă, chinezii folosind o serie de metode identice cu cele ale grupării
Biancca italiene. Criminalii chinezi au o imaginaţie şi un sânge rece rar
întâlnit şi multe victime, pentru a le face să dipară, sunt tăiate în bucăţi şi
tocate, iar părţile corpului sunt dispersate pentru a li se pirde urma.
Singura şansă de a lupta împotriva lor este de a infiltra agenţi de origine
asiatică, în speranţa că nu vor fi depistaţi, în caz contrat acest lucru ducând
la moartea lor, fiind bine ştiut cât de greu se pătrunde în rândul triadei.

NOI REŢELE ALE CRIMEI ORGANIZATE TRANSFRONTALIERĂ

Globalizarea implică şi reprofesionalizarea crimei organizate, dar şi a

terorismului. Reţelele se folosesc de ultimele cuceriri în materie de
tehnologie şi comerţ pentru a-şi extinde şi perfecţiona activităţile ilegale,
dovedind o maximă eficienţă şi dispunând de resursele financiare necesare
pentru a garanta orice tip de acces la tehnologia modernă de care au nevoie.
Acestea nu se rezumă doar la informatică, ci includ în egală măsură
telecomunicaţiile şi tot ceea ce conţine o valoare materială. „Este clar că în
prezent, criminalitatea organizată e în măsură să utilizeze cu eficienţă cele
mai moderne mijloace tehnologice de gestionare economică”, afirma Jean
Claude Monet, comisar al Poliţiei franceze113.
Pe lângă cele două mari organizaţii criminale tradiţionale, Mafia italiană
şi Triadele chineze, în domeniul activităţilor criminale pe arena
internaţională se pot identifica şi alte reţele, multe dintre ele cunoscând o
evoluţie spectaculoasă în ultimele două decenii.

Crima organizata în Brazilia

Criminalité Organisée. INESI, doc.franc., 1996, p. 8.

113

75
 În lumea interlopă braziliană şi-a făcut tot mai mult simţită prezenţa o
nouă organizaţie criminală autointitulată Primul Comando al Capitalei. A
luat fiinţă la 31 august 1993 în închisoarea Taubaté, în interiorul statului São
Paulo. Deţinuţii au ajuns la a se organiza datorită regimului carceral de o
rigoare extremă, dar şi a condiţiilor de detenţie ce aduc aminte de evul
mediu: celule individuale, doar două ore de plimbare în aer liber pe zi,
interdicţia aparatelor de radio sau televizoare, a ziarelor, revistelor, cărţilor,
cât şi a vizitelor în intimitate; baie rece, golirea toaletelor acţionată din afară
de gardieni care nu o făceau decât atunci când aerul era deja irespirabil ;
mese nemeritând acest nume, însoţite fiind de gândaci vii… Dacă un deţinut
încerca să protesteze cu voce tare, era imediat agresat de către gardieni cu
lovituri cu bastonul de fier114. În cazul revoltelor, intervenea cu o cruzime de
nedescris o structură specializată în represalii a Poliţiei din São Paulo.
Bilanţul oficial al celor trei revolte din iulie-august 1993 a însemnat 34 de
poliţişti şi 11 gardieni de penitenciar ucişi, precum şi 123 de civili executaţi
în timpul represaliilor.
„Cesinha” (César Augusto Roriz da Silva), un deţinut care avea un nivel
intellectual superior celui al grupului, este cel cărui i se atribuie redactarea
statutului organazaţiei. Acest statut cuprinde şaistrezece articole, pe care cel
„afiliat” trebuie să le respecte conştiincios. Primul articol stipulează :
„Loialitate, respect şi solidaritate faţă de organizaţie, înainte de toate”.
Următoarele menţionrază : „uniunea contra nedreptăţilor din închisori”,
contribuţia celor care sunt în exterior pentru „fraţii” închişi, respectul şi
solidaritatea între deţinuţi, condamnarea furtului, a violului şi a extorcării
practicate între deţinuţi, stipulând că pedeapsa pentru nerespectarea
preceptelor stabilite poate fi moartea. Documentul se încheie cu următorul
îndemn : „Ne cunoaştem forţa şi cea a inamicilor noştri. Ei sunt puternici ;
dar noi suntem pregătiţi, uniţi; şi un popor unit niciodată nu va fi învins.
Libertate, dreptate şi pace !”.

Vezi João de Barros, Închisorile din Brazilia, de la dezastrul social la Mafie, în „Le Monde”
114

diplomadique, decembrie 2006, p. 14.

76
 Înteresant este şi modul de primire în organizaţie şi funcţionarea ei, ce
aduce aminte de structurile de tip mafiot. „Botezaţi” de unul din fondatorii
PCC, noii participanţi se supun direct ordinelor sale. Organizaţia s-a
dezvoltat rapid. În trei ani de la înfiinţare, dispunea deja de o armată de
„generali”, cei cu rol de a difuza şi explica statutul, organizează masa
penitenciară în jurul confreriei şi îi pedepsesc cu moartea pe opozanţi. De la
botezul lor, novicii se văd promovaţi în postul de „piloţi de raion” (aripile
clădirilor în care se găsesc celulele penitenciarului). „Piloţii”, la rândul lor, îi
botează pe ceilalţi prizonieri, calificaţi drept „fraţi”. Nici unul nu este
constrâns să facă parte din organizaţie. Simplii simpatizanţi sunt numiţi
„verişori”.
Rezultat al politicii represive a ultimilor zece ani – creşterea pedepselor
lungi, criminalizarea micilor delicate, diminuarea garanţiilor de apărare -,
numărul prizonierilor se estimează la 141 000, doar în statul São Paulo : 124
000 în unităţile carcerale – 35% în aşteptarea judecăţii – şi 17 000 în celulele
districtelor de poliţie din capitala statului şi din interior. Ei reprezintă dublul
capacităţilor de primire în instituţii115. Această populaţie aparţine sau este
legată, aproape în totalitate, de PCC. Pentru a comanda la distanţă această
dezvoltare, unul din conducătorii PCC, „Cesinha” a profitat de telefonia
mobilă, creând primele „centrale” telefonice ale organizaţiei criminale. În
întregul stat există 1 500 de stfel de centrale, funcţionând 24 de ore din 24,
destul de sofisticate pentru a organiza teleconferinţe între „militanţii” închişi
şi cei din exterior.
Măsurile luate de guvern pentru a evita noi revolte s-au dovedit
dezastroase. Repartizând şefii între mai multe penitenciare, i-a transformat
în loc să îi slăbească, în propagandişti ai „avantajelor” obţinute de prizonierii
aparţinând PCC. Se estimează că numărul membrilor PCC este de
aproximativ 50 000.
Totuşi, lupta legitină împotriva opresiunii în interiorul sistemului paulist
serveşte şi ca paravan unui comerţ mai lucrativ : cel al traficului de
stupefiante, estimat, doar pentru „piaţa” din São Paulo , la 300 de milioane
de dolari pe an. Pentru a-şi gestiona, din închisori, partea sa, PCC a împărţit
statul în regiuni pe care le-a încredinţat „piloţilor stradali”. Aceştia
negocuază cu o reţea de traficanţi din eşalonul intermediar, acţionând pentru
„gestionarii” stăpânilor bisiness-ului, „patronii”.

Vezi Maro Sava, La situation explosive des prisons du Brésil, Info Sud Genève, 17 iulie 2006;
115

www.infosud.org. , Les prisons sont ocupée à 132% de leur capacité, El Pais, Madrid, 30 septembrie
2006, apud João de Barros, op. cit., p. 15.

77
 Pe lângă confruntarea sa cu autorităţile, PCC duce o luptă contra unui
grup rival, Comandoul roşu. Cele două organizaţii îşi dispută atât controlul
închisorior, cât şi cel al activităţilor delicvente, în principal traficul de
droguri la São Paulo.
„Aceşti patroni – constată comisarul Cosmos Stikovitz Filho, de la
Departamentul de anchete privind spupefiantele – acţionează precum şefii
mafioţi din filme. Ei dau doar ordine, fără a se implica direct. Sunt persoane
cu o poziţie socială înaltă, care circulă cu BMW şi Mercedes, personalităţi
aflate în afara oricărei bănuieli”.
Comerţul cu droguri se practică şi în interiorul încchisorilor. Întîlnit în
penitenciarul din Hortolandia, un deţinut explică : „Orice director ştie că
maconha (canabis) este marele sedativ al prizonierului ; îi permite să
«călătorească» şi să construiască nenumărate castele în Spania. Când îi
lipseşte, violenţa creşte. Din cauza asta, folosirea sa este tolerată”. Un alt
deţinut face elogiul PCC : „Numărul morţilor a scăzut pentru că este
controlat de prizonieri. Nimeni nu ucide fără autorizaţie. Telefoanele mobile
şi drogul intră graţie corupţiei şi vizitelor. Şi PCC-ul îi ajută pe cei care au
cele mai puţine mijloace : le oferă ce au nevoie, le plăteşte autobuzul
vizitatorulor care vin de departe, organizează trageri la sorţi pentru mingi
şi biciclete de Ziua copilului. Cine face toate acestea?Doar PCC”.
Ca orice organizaţie criminală de tip mafiot, PCC impune taxele de
protecţie pentru toţi cei „afiliaţi”. Atît cel care a fost eliberat, cât şi familia
celui închis plăteşte o taxă lunară. Pentru cine se sustrage obligaţiei,
pedeapsa poate fi moartea. Puţin contează că nu au avut noroc în agresiunile
conduse sau în traficul de care s-a ocupat şi că nu a reuţit să adune suma
suficientă. „PCC-ul este omniprezent – constată procurorul Màrcio
Christino. El comandă în închisori. El organizează evadări. El îşi ucide
inamicii sau îi obligă să se sinucidă. El comite atentate cu bomba, el corupe
reprezentanţii puterii publice. El sfidează autorităţile”.

78
 În ultimii ani, un nume a devenit deja legendar în lumea crimei
organizate, în mediile poliţieneşti şi în media din Brazilia : „Marcola” –
poreclă de la Marco Williams Herbas Camacho – hoţ de buzunare care a
evoluat la maturitate spre devalizarea băncilor, condamnat la 39 de ani de
închisoare, din care a făcut deja mai mult de jumătate. El este bănuit că a
plătit moartea unui judecător corregidor116, în 2003. Retras, trecând drept un
individ cultivat – legenda spune că ar fi citit mai mult de 2 000 de cărţi -, n-a
vorbit niciodată cu presa. Există puţine fotografii ale sale în arhivele ziarelor
şi nu se cunoaşte decât ce vrea să spună atunci când, condus la interogatorii,
este dispus să răspundă întrebărilor. Atât poliţia cât şi ministerul public îl
consideră pe „Marcola” drept creierul organizaţiei. El declară sistematic :
„Nu există vreo dovadă a apartenenţei mele la PCC. Cei care mă arată cu
degetul sunt presa şi prozonierii. Eu nu sunt şeful a nimic. Mă bat pentru
drepturile mele. Dacă masa deţinuţilor se regăseşte în lupta mea, eu nu pot
face nimic”. Cu sau fără dovezi, „Marcola” trăieşte sub regimul disciplinar
special : celulă individuală de şase metri pătraţi, cu o mică lucarnă pentru a
se aerisi. Pat din ciment, chiuvetă şi duş cu apă rece. Vara, temperatura
depăşeşte 40 de crade. Două ore pe zi de soare şi două ore pentru vizitele
săptămânale a două persoane, fără contact fizic, separaţi de bare, draperii sau
geamuri. Nici radio, nici televizor, doar lectura le este permisă celor care se
„bucură” de acest tratament special. Voci autorizate din rândurile organelor
judiciare şi de poliţie din Brazilia, susţin că în ciuda acestui tratament
special, ordinele şi planurile de acţine criminale gândite de şefii PCC din
sistemul penitenciar sunt tranmise în exterior chiar prin intermediul
avocaţilor.
Interogat de deputaţii federali, membri ai Comisiei parlamentare de
anchetă, care se ocupă de traficul de arme, „Marcola” a dat următorul
răspuns: „Încercaţi să combateţi traficul aici? Dar el este afară! Mergeţi să
combateţi crimele celor cu guler alb. Nu vreau să vă jicnesc, dar eu plătesc
pentru ce am făcut şi pentru ce se spune că aş fi făcut. Dar deputaţii, care
sug sângele şi sunt remuneraţi şi iertaţi? Politicienii nu sunt niciodată
responsabili de erorile lor, de carenţele lor, în timp ce eu trebuie să
răspund”.
O realitate tragică. Crima organizată, în Brazilia, a ajuns să penetreze la
vârf clasa politică şi instituţiile publice însărcinate cu aplicarea legii, ceea
ce-i determină pe unii analişti să vorbească despre un „stat de tip mafiot”.
Este rezultatul corupţiei la nivel înalt care se extinde acolo unde nu există
mijloace eficiente de combatere, dar nici voinţă politică.
Autoritate judiciară de control a disfuncţiilor poliţieneşti, un fel de ofiţer de protecţie departamentală şi
116

contrainformaţii.

79
 Cartelurile columbiene

Cartelurile columbiene sunt implicate în special în traficul de cocaină,

contribuind la formele de producţie din Columbia, Peru, Brazilia şi Ecuador,
unde sunt cultivate circa 40.000 ha, producţia exportată situându-se la 500 t
(90% din producţia mondială). În ultima perioadă, s-au implicat şi în traficul
de heroină, culturile de opiacee, întinzându-se pe 20.000 ha şi asigurând
45% din producţia mondială.
Organizarea cartelurilor columbiene este asemănătoare: şeful cartelului;
grupul oamenilor de încredere; nivelele inferioare, toate realizând o structură
modulară, compartimentată şi verticalizată, cu posibilitatea continuării
activităţii chiar dacă unele componente sunt anihilate de forţele statale sau
de grupuri rivale.
Cele mai importante au preluat numele localităţii unde îşi au sediul
central şi au o structură piramidală, formată din mai multe grupuri
autonome, care controlează absolut regiunea: Medellin, Cali, Canca.
Caracteristica acestora rezidă din implicarea în economia subterană a
regiunii controlate şi exclusivitatea asupra tuturor operaţiunilor legale. De
asemenea, violenţa extremă a acestor grupări a făcut ca guvernele din
regiune să creeze structuri militare comune de luptă împotriva culturilor de
substanţe narcotice cu un important sprijin logistic din partea SUA, care
constituie o principală piaţă de desfacere alături de Canada, Mexic şi Ţările
de Jos.

Crima organizată rusă

Fenomenul crimei organizate pe teritoriul Fedraţiei Ruse nu a apărut pe

un teren arid, ci a fost rodul unei evoluţii în timp a activităţii grupurilor de
contrabandişti, hoţi şi tâlhari care dominau lumea interlopă în fosta URSS.
Dar istoria grupurilor criminale ruse poate fi urmărită încă de pe vrea
Imperiului Ţarist, acolo unde bandele de proscrişi reprezentau un simbol al
luptei împotriva forţelor de ordine. Aceste bande aveau o structură
organizatorică bine conturată, coduri de onoare şi niveluri de aderare
asemănătoare în mare măsură cu organizaţiile tradiţionale mafiote din Italia.
Chiar şi Stalin s-a folosit de membrii unor asemenea bande în acţiunile
sale „revoluţionare”. Aceştia erau folosiţi pentru şantaje, răpiri, tâlhării şi
alte fapte ilicite, toate în scopul strângerii de fonduri financiare. Tot Stalin a
fost acela care a acceptat şefi de bande criminale în rândul celor mai

80
 apropiaţi colaboratori ai săi, unii fiind chiar cooptaţi în prima poliţie secretă
sovietică, CEKA117.
Crima organizată din Rusia, dar şi din spaţiul ex-sovietic, nu poate fi
înţeleasă fără a face referire la economia subterană, care a prosperat decednii
alături de economia oficială, planificată. Piaţa neagră sau gri s-a dezvoltat
pentru a furniza bani şi servicii pe care economia planificată socialistă nu era
în măsură să le producă decât în cantităţi limitate. În perioada regimului
sovietic s-a dezvoltat o criminalitate profesională formată din: jefuitori, hoţi
de buzunare, diferiţi intermediari şi traficanţi de influenţă, escroci, tăinuitori.
Cercetările efectuate în spaţiul ex-sovietic evidenţiază forme de
organizare a infractorilor cunoscute sub numele de „VORY V. ZAKONE”,
în traducere „hoţi care se supun unui cod de conduită”, şi care deţineau un
rol important în lumea criminalităţii organizate ruse. Aceştia erau capi ai
grupurilor de gangsteri formaţi în interiorul închisorilor, a căror activitate
era influenţată de reguli precise, ceremonii, tatuaje, ritualuri de aderare
specifice ori asemănătoare organizaţiilor criminale.
La ora actuală, crima organizată rusă are o structură complexă: pe plan
intern similară unei organizaţii de tip mafiot, iar în străinătate are trăsături
specifice reţelei de crimă organizată transfrontalieră specializată pe diverse
tipuri de infracţiuni. S-a format după anii ’90, în contextul destrămării
sistemului socialist de organizare socială, de proprietate şi de economie, cu
scopul obţinerii unor relaţii speciale cu reprezentanţii puterii şi cu
funcţionarii care gestionau întreprinderile şi sistemul financiar. S-a ajuns ca,
prin diverse „inginerii financiare” să acumuleze proprietăţi importante, să
patroneze economia subterană, să maximizeze profitul în detrimentul
populaţiei care a ajuns la o pauperizare continuă şi accentuată.
Se apreciează că pe teritoriul fostei URSS funcţionează 5.800 angajaţi,
circa 200 având ramificaţii internaţionale, cu activităţi ilegale axate pe: trafic
de droguri, trafic ilegal de arme, materiale radioactive şi unele materiale cu
dublă utilizare, migraţia ilegală de bunuri şi persoane, trafic de organe
umane, trafic de femei exploatate pentru prostituţie în Europa, Israel şi
Orientul Mijlociu, crimă la comandă, spălarea banilor, implicarea în
activităţi legale prin cumpărarea de imobile în toată Europa de Vest,
investiţii imobiliare pe pieţe aflate la început, asumarea rolului de investitori
srategici pentru firme controlate etc.

117
Cartea Albă a CrimeiOrganizate..., apud Gheorghe Mocuţa, op. cit., p. 78-79.

81
 Pe teritoriul Comunităţii Statelor Independente nu există o structură
mafiotă de tip piramidal şi centralizată sub o conducere unică (tip Mafia
italiană), însă organizarea pe criterii etnice, care controlează absolut un
teritoriu, o apropie de aceasta. Astfel, armenii sunt specializaţi în taxe de
protecţie în domeniul comercial; daghestanii în trafic de arme, droguri,
valută; azerii – controlul comerţului cu fructe la Moscova şi trafic ilegal de
droguri, mai ales droguri sintetice; cecenii – acţiuni violente tip racket,
prostituţie, trafic de droguri, acte de corupţie; ucrainienii dezvoltă traficul cu
droguri uşoare, cu autoturisme de lux furate, iar ruşii traficul de cocaină,
prostituţia, traficul de materiale strategice şi de arme.
Diverse clanuri invizibile, aflate într-o concurenţă feroce, domină
sectoare importante ale economiei, ceea ce a creat în Rusia o anumită stare
de anomie, în care legea serveşte doar ca un camuflaj pentru reglări de
conturi. Ucigaşi cu simbrie execută la ordin personalităţi ale vieţii publice
devenite incomode. Uciderea, cu câţiva ani în urmă, a Galinei Sarovoitova,
cunoscută militantă democrată, ulterior a lui Paul Klebnikov, şeful biroului
din Moscova al publicaţiei americane “Forbes”, reprezintă exemplele cele
mai elocvente privind legăturile crimei organizate cu unele cercuri politice
de vârf.

Crima organizata japoneză

Yacuza japoneză, cel mai mare sindicat al crimei organizate, îşi are
originile în secolul al XIV-lea, caracterul secret şi activităţile desfăşurate
îndepărtând-o de la ţelul iniţial: protecţia proscrişilor de pe proprietăţile
feudale. Cuvântul Yacuza înseamnă cifrele 8-9-3. „Ya” este 8, „ku” este 9,
iar „za” este 3. Această asociere de cifre provine de la o variantă japoneză a
jocului Black Jack, Oicho-Kabu. Diferenţa dintre cele două jocuri este că la
Oicho-Kabu numărul câştigător este 19, în timp ce la Black Jack este 21.
Astfel, suma dintre 8,9 şi 3 este 20 – cifră care nu are nici o valoare la acest
joc. De aici numele – Yacuza – care înseamnă fără valoare pentru socuitate,
ceea ce nu are aici sensul de fără utilitate, ci vrea să ilustreze că membrii
Yacuza sunt oameni care – într-un sens sau altul – nu se „potrivesc” cu
societatea, inadaptabili, nişte paria118.
Reţele crimei organizate japoneze au o structură piramidală rigidă:
părintele (şeful) – oyaban; câţiva discipoli, succesori, copii (kobun);
membrii familiei (gumi).
Marile familii
118
Vezi pe larg în „Ziua”, 7 decembrie 2005, p.16.

82
Desi numarul membrilor Yakuza a scazut ca urmare a promulgarii legii impotriva
crimei organizate, se estimeaza ca, la ora actuala, in Japonia, exista peste 87.000 de
membri activi.

Yamaguchi-gumi
Infiintata in 1915, Yamaguchi-gumi este cea mai mare familie Yakuza, cu
peste 39.000 de membri, impartiti in 750 clanuri. In pofida a peste zece ani de
represiune politieneasca, aceasta familie a continuat sa creasca. De la cartierul sau
general din Kobe, isi directioneaza activitatile criminale pe tot teritoriul Japoniei.
De asemenea, este implicata si in operatiuni in Asia si Statele Unite. Seful actual al
Yamaguchi-gumi este Shinobu Tsukasa, cunoscut si sub numele de Kenichi
Shinoda si vestit pentru politica lui expansionista.

83
 Cea mai importantă familie – Yamaguchi-gumi – are circa 40.000 de membri
numai în Kobe. Din informaţiile deţinute rezultă că Yacuza ora compusă la un
moment dat din 150 de familii cu 220.000 membri şi-şi exercită influenţa în multe
domenii de activitate prin acte de violenţă şi/sau acte de corupţie. Este prezentă în
jocuri de noroc, camătă, taxe de protecţie, trafic de droguri. În străinătate acţionează
pe coasta de vest a SUA, în Hawaii, Hong-Kong, Thailanda (Bangkok), Coreea de
Sud (Seul), Africa de Sud-Est, Australia, fiind implicată în reciclarea fluxurilor de
capital obţinut ilegal, utilizarea firmelor fantomă din diverse activităţi pentru
obţinerea creditelor care nu vor mai fi niciodată returnate. Acestea sunt posibile
prin atragerea unor importanţi oficiali prin acte de corupţie, prin lacunele legislative
oferite.
În iulie 2005, Kenichi Shinoda a fost declarat a fi noul şef (oyaban) al
Yamaguchi-gumi. De când a ajuns la putere, acesta a impus un stil mai sobru celor
din subordinea sa. El a cerut ca imaginea distinctivă a membrilor Yacuza să dispară
în favoarea discreţiei. El nu era de acord cu frizura distinctivă, tatuajele elaborate şi
nici cu cel mai faimos semn distinctiv al acestor gangsteri : degetul mic tăiat (în
general simbol al nesupunerii sau lipsei de loialitate faţă de autorităţile statului).
Shinoda are o reputaţie de om violent. A fost condamnat în 1969, la 13 ani
închisoare, după ce a ucis un rival cu o sabie de samurai. Se pare că în timp ce era
eliberat pe cauţiune, el a apucat să formeze o alianţă cu o bandă din Tokyo, ca
mişcare preliminară în extinderea influenţei şi puterii sale. În decembrie 2005,
Shinoda a început să-şi ispăşească o nouă condamnare, şase ani de închisoare,
pentru deţinere de arme. Acum, Yamaguci-gumi este nevoită să înveţe să
supravieţuiască atât sub presiunea poliţiei, cât şi în lipsa liderului său, mai ales că se
aşteaptă declanşarea unui adevărat război. Informatorii din interiorul Yacuza au
prevenit autorităţile că aceste mişcări ar putea însemna că se va declanşa un conflict
periculos între Yamaguci-gumi şi alte bande din Tokyo. O dată cu intrarea în
închisoare a lui Shimoda, rivalii ar putea căpăta curaj şă încerce să preia frâiele
puterii.
Legea anti-crimă organizată introdusă în Japonia în 1992, cuplată cu o
perioadă lungă de recesiune, a provocat destrămarea multor organizaţii Yacuza mai
mici. Însă aceste incidente nu au făcut altceva decât să ducă la o concentrare a
puterii organizaţiei Yamaguci-gumi, care a adoptat şi bandele mai mici119.

Sumiyoshi-rengo
Este cea de-a doua familie Yakuza ca marime, cu 10.000 de membri, divizati
in 177 clanuri. Sumiyoshi-kai, cum mai este numita, e o confederatie de grupari
yakuza mai mici. Structural, difera de principala familie concurenta, Yamaguchi-
119
Ibidem.

84
gumi, prin faptul ca functioneaza ca o federatie. Lantul ierarhic este mai lax si, cu
toate ca Shigeo Nishiguchi este oyabunul suprem, leadershipul este distribuit la
mai multe persoane.

Inagawa-kai

Este cea de-a treia mare familie Yakuza din Japonia, cu aproximativ 7.400 de
membri, "arondați" la 313 clanuri. Cu sediul la Tokio, zona Yokohama, a fost una
dintre primele familii care și-a extins operațiunile și în străinătate. Kakuji Inagawa
este șeful cel mare.

Tao Yuai Jigyo Kummiai

Înfiintată de Hisayuki Machii în 1948, a devenit rapid una dintre cele mai influente
familii de gangsteri din Tokio. În rândurile ei se afla yakuza de origini coreene,
peste 1.000 de persoane împarțite în 6 clanuri. În prezent, Șeful este Satoru
Nomura.
Pentru prima oara in cinci secole, mafia japoneza trece printr-o reala criza de
identitate. Pe vremuri se bucura de un statut cvasioficial, dar, odata cu adoptarea
legii impotriva crimei organizate, in 1992, numeroase clanuri "cu traditie"
(considerate oficial case de ajutor reciproc, cu blazoane si carduri de vizitatori
pentru membrii lor) au intrat in ilegalitate.
În ultimii ani emisari ai crimei organizate japoneze şi-au făcut apariţia şi pe
teritoriul României. Structurile specializate din România au reuşit, în martie 2007,
să-l neutralizeze pe şeful unei grupări nipone, care desfăşura activităţi de cămătărie
şi recuperări de bani. Acesta fusese dat în urmărire internaţională prin Interpol, încă
din 2004. Mafiotul a fost extrădat şi predat autorităţilor japoneje120.

Postul de radio „Romînia actualităţi”, din 18 martie 2007, ora 16,00, Redacţia, Emisiunea Ştiri.
120

85
86
 TERORISMUL INTERNATIONAL - FORME DE MANIFESTARE
SI MODALITATI DE COMBATERE

„Contextul situaţiei internaţionale de la început de mileniu evidenţiază o

revenire în forţă a terorismului, dovedită atât de extinderea ariei geografice
de manifestare, cât şi de diversificarea obiectivelor promovate, a metodelor
şi mijloacelor folosite, a ganei ţintelor vizate de grupările care iniţiază,
planifică, organizează, susţin ori înfăptuiesc acte teroriste, precum şi de
amploarea acestora.” Terorismul este un produs al societăţii şi evoluează
întocmai ca aceasta, adică haotic, dar în acelaşi timp periculos. El nu se
dezvoltă după reguli, fiind un fenomen imprevizibil. Globalizarea şi
caracterul deschis al democraţiilor moderne au dus la scăderea securităţii în
secolul al XXI-lea. Insecuritatea poate lua multe forme, dar nimic altceva nu
provoacă atâta vulnerabilitate ca terorismul. În zilele noastre foarte sunt
organizaţiile care folosesc terorismul pentru a atinge un obiectiv naţionalist
sau separatist. Acestea ori speră să creeze un stat nou şi independent pe un
teritoriu care mai înainte a fost o parte a altui stat, ori vor să desprindă o
anumită regiune a unei ţări şi s-o unească cu alta. Terorism deranjează
oamenii şi acesta este motivul pentru care a căpătat atâta atenţie în secolul al
XXI-lea.
Terorismul nu este un fenomen nou în istoria omenirii, însă secolul al
XXI-lea este secolul în care a atins apogeul, fenomenele teroriste fiind mai
răspândite ca niciodată şi tot mai greu de ţinut sub control. Terorismul este
unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale contemporaneităţii şi una dintre
principalele probleme cu care se confruntă omenirea, devenind o nouă formă
de ducere a războiului121.
Ca formă a violenţei în planul relaţiilor social-politice, terorismul este la
fel de vechi ca şi istoria umanităţii. În decursul vremurilor şi sub o formă sau
alta, terorismul şi-a făcut simţită prezenţa în râdurile majorităţii popoarelor.
S-a manifestat prin acte de violenţă, care au trezit în conştiinţa oamenilor
revoltă şi indignare, având de regulă, consecinţe negative asupra dezvoltării
normale a relaţiilor sociale. Ca fenomen s-a impus în epoca modernă.

121
http://biblioteca.regielive.ro/referate/stiinte-politice/amenintari-riscuri-si-vulnerabilitati-asupra-
securitatii-internationale-320279.html

87
 „Teroarea revoluţionară” iniţiată de dictatura iacobină în timpul
revoluţiei franceze (1793-1794), precum şi „teroarea roşie”, prin care s-a
impus partidul bolşevic din Rusia după preluarea puterii în urma loviturii de
palat din octombrie 1917, au avut ca principal obiectiv intimidarea sau
lichidarea fizică a adversarilor politici. Iată de ce, până la sfârşitul primului
război mondial, terorismul a fost considerat ca fenomen de stânga. În
perioada interbelică, acţiunile teroriste au fost iniţiate în principal de grupuri
separatiste de dreapta, aşa cum a fost de exemplu, cel al ustaşilor care
doreau independenţa Croaţiei.
Până în 1945 nu au existat acţiuni teroriste sistematice în Europa, deşi în
unele state s-au manifestat destul de riguros, cum a fost în Rusia sovietică,
Croaţia, Spania şi România. Proporţiile violenţei au avut ca principală
consecinţă vătămarea stabilităţii relaţiilor normale de convieţuire paşnică, a
legăturilor diplomatice, culturale şi economice, desfăşurate în conformitate
cu normele şi principiile dreptului intenaţional.
Conceptul de terorism

Până în prezent nu există o definiţie unanim acceptată a terorismului, în

pofida numeroşilor specialişti din cele mai diferite domenii (jurişti,
politologi, psihologi, sociologi etc.) care s-au aplecat asupra studierii acestui
fenomen deosebit de complex. Principalul motiv al acestei stări de fapt îl
constituie conţinutul extrem de vast al conceptului, care include o mare
varietate de forme de manifestare având însă drept trăsătură comună scopul
final urmărit: provocarea unor sentimente acute de teamă, spaimă,
nesiguranţă.
Walter Laquer, istoric şi comentator de politică externă americană,
menţiona într-o erudită lucrare consacrată acestui fenomen că între 1936 şi
1981 s-au dat 109 definiţii terorismului, dar nici una dintre ele nu este
suficient de cuprinzătoare122.
Prima încercare a aparţinut Convenţiei internaţionale pentru prevenirea şi
reprimarea terorismului, semnată la Geneva în 1937: „Prin terorism se
înţeleg faptele criminale îndreptate împotriva unui stat, al cărui scop sau
natură este de a provoca teroarea împotriva unor personalităţi marcante, a
unor grupuri de persoane sau în public”. Există şi alte încercări mai recente
de a defini fenomenul123.
122
Walter Laquer, The Age of Terrorism, Little Brown, 1987, p.11/12.
123
Terorismul este folosirea fortei sau a amenintarii cu forta în scopul obtinerii unui câstig politic” ( Brian
Jenkins); „Terorismul înseamna folosirea ilegitima a fortei pentru a atinge obiective politice, în conditiile
în care viata unor oameni nevinovati este pusa în pericol” (Walter Laquerur); „Terorismul înseamna
uciderea, lovirea sau amenintarea deliberata si sistematica a unor oameni nevinovati pentru a crea teama
si a intimida, în scopul de a obtine un câstig politic sau tactic, de obicei pentru a impresiona opinia

88
 Doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden, au strâns tot 109
definiţii academice ale terorismului şi le-au analizat principalele elemente.
În urma studiului au ajuns la concluzia că elementul de violenţă era prezent
în 83% dintre ele, ţelurile politice în 65%, în vreme ce 51% puneau accentul
pe elementul inducerii sentimentelor de frică şi teroare. Doar 21% din
definiţii menţionau arbitrariul şi caracterul nondiscriminatoriu al ţintelor
alese şi numai 17,5% cuprindeau victimizarea civililor, a noncombatanţilor,
a elementelor neutre sau din afară124.
Istoria secolului XX evidenţiază că terorismul internaţional este susţinut
de diferite forţe, de la terorismul sponsorizat de anumite state contra altora
până la colaborarea între diferite grupuri teroriste din colţuri îndepărtate ale
lumii. Acestea sunt şi motivele pentru care terorismul a fost şi a rămas un
factor perturbator al relaţiilor interstatale şi interetnice.
Terorismul reprezintă, în esenţă, un pericol social deosebit de grav
pentru structura, coeziunea socială şi securitatea indivizilor şi a statelor. Aşa
cum îl cunoaştem astăzi - mai bine organizat, cu cei care îl practică mai bine
educaţi şi pregătiţi, având la dispoziţie reţele de case conspirative şi structuri
secrete proprii, care să le asigure identităţi false, mijloace de transport,
informaţii, arme şi o gamă variată de legături şi contacte sigure în
străinătate125- terorismul a apărut abia după terminarea celui de al doilea
război mondial.

publica” (James M. Poland); „Terorismul înseamna folosirea ilegala a fortei sau a amenintarii cu forta la
adresa unor persoane sau a unor proprietati pentru a atinge scopuri politice sau sociale. În special, are ca
scop sa intimideze sau sa oblige un guvern, indivizi sau un grup de oameni sa-si modifice
comportamentul sau linia politica” (Vice - Presidents Task Force –1986); „Terorismul înseamna folosirea
ilegala a fortei sau a amenintarii cu forta la adresa unor persoane sau a unor proprietati pentru a intimida
sau a obliga un guvern, populatia civila sau o parte a acesteia în scopul de a atinge obiectivele de ordin
politic sau social” (Biroul Federal de Investigatii FBI), Apud, „Curentul”, martie- 9 februarie 1999, p.17;
„Terorismul constituie savârsirea unei crime sau a unui delict printr-o metoda specifica ce este
caracterizata prin violenta si intimidare” (Alerta”, joi, 9 noiembrie 2000, p. 9).
124
Alex P. Schmid, Albert J. Jongman, Political Terrorism, Amsterdam, North Holland Publising
Company, 1988,, apud Terorismul,. Istoric, forma, combatere, Culegere de studii, Bucureşti, Editura
Omega, 2001, p. 29.
125
Wilhelm von Angeldorf, Secolul XX-secol al minciunii dirijate, Editura Samizdat, 2000, p. 209.

89
 Sprijinitoarea principală a terorismului modern a fost Uniunea Sovietică.
Abia după prăbuşirea „imperiului roşu” condus de la Kremlin, a devenit mai
bine cunoscut câţi bani şi cât efort au învestit comuniştii sovietici pentru
pregătirea teroriştilor profesionişti. Sovieticii au conceput tehnici eficiente
de producere a voluntarilor, apoi de îndoctrinare şi pregătire a lor. Sprijinul
sovietic pentru terorismul internaţional a fost considerat de către liderii de la
Moscova doar „o altă tactică a războiului rece” 126. Totuşi, în ciuda zecilor de
mii de terorişti care au fost antrenaţi şi echipaţi în perioada războiului rece,
doar o mică parte a acestora a intrat în acţiune. Fiecare act terorist de succes
a avut efectul dorit, adică de a îngrozi mulţi oameni doar la gândul
posibilităţii de repetare în viitor a unor asemenea acte politice de cruzime.
Recrudescenţa terorismului internaţional a determinat Adunarea Generală
a ONU să adopte la a 2114-a şedinţă plenară, din 18 octombrie 1972,
Rezoluţia nr. 3034, intitulată „Măsuri vizând prevenirea terorismului
internaţional care pune în pericol sau nimiceşte vieţi omeneşti nevinovate
ori compromite libertăţile fundamentale ale omului”. Acest document are în
centrul atenţiei studierea cauzelor subiacente ale formelor terorismului şi
actelor de violenţă ce îşi au originea în decepţii, subjugare ori disperare şi
care îndeamnă anumite persoane să sacrifice vieţi omeneşti, inclusiv a lor,
pentru a încerca să aducă comunităţii schimbări radicale. Necesitatea
creşterii rolului ONU în direcţia reprimării terorismului a fost continuată şi
prin rezoluţiile 3166, din 14 decembrie 1973 şi 31/102, din 15 decembrie
1976. La 13 decembrie 1979, prin Rezoluţia nr. 34/819, Adunarea Generală
a ONU a recomandat statelor membre semnarea „Convenţiei internaţionale
împotriva luării de ostateci”.

Terorismul internaţional

Terorismul a devenit „inamicul public nr. 1” al stării de siguranţă al

statelor lumii. Groaznicele atentate din 11 septembrie 2001 din SUA, cele
din 11 martie 2004 din Spania, ori acţiunile teroriste din alte puncte ale lumii
(Oklahoma, Moscova, Nairobi, Istanbul, Khobar, Beslan, Londra, Damasc
etc.) ne-au demonstrat cât de devastatoare pot fi consecinţele acestui
fenomen. Prin posibila utilizare a unor arme de distrugere în masă (nucleare,
chimice sau biologice), terorismul este cel mai periculos fenomen pentru
securitatea naţiunilor.

Ibidem.
126

90
 În ultimii ani, unele cercuri de reflecţie consideră că terorismul a devenit
accesibil oricărei persoane care are o nemulţumire, un plan, un scop sau o
combinaţie a tuturor acestor motivaţii, nefiind doar apanajul grupurilor
teroriste organizate. Pe baza manualelor sau îndrumătoarelor care se găsesc
în comerţ despre fabricarea bombelor, teroristul amator poate fi la fel de
periculos şi chiar mai dificil de identificat, decât teroristul de profesie.
Teroriştii amatori îşi pot alătura uneori acţiunile, la motivaţia şi îndeplinirea
obiectivelor teroriste ale unei reţele profesioniste, fiind astfel mult mai
periculoşi. Absenţa unei autorităţi centrale de comandă înseamnă mai puţine
constrângeri pentru teroriştii amatori, în alegerea ţintelor şi modalitatea de
executare a operaţiunilor, mai puţine inhibiţii în ceea ce priveşte victimele,
mai ales când există motive religioase, ceea ce duce la săvârşirea unor acte
deosebit de violente şi spectaculoase, în scopul captării atenţiei mass-media
şi a cuceririi unei celebrităţi temporare.
O definiţie interesantă a terorismului este prezentată de Maricel Antipa 127:
“ansamblul acţiunilor şi ameninţărilor credibile ca acţiuni ilegale,
determinate strict de manifestările umane violente şi care influenţează, în
modalităţile dorite de protagonişti, cursul evenimentelor şi prin aceasta,
autorităţile statului”. Desigur, autorul dezvoltă şi conceptele de măsuri
antiteroriste (de prevenire) şi măsuri contrateroriste (de ripostă). Extinzând
discuţia la ceea ce înseamnă gradualitatea apariţiei ameninţării la adresa
securităţii, cele două tipuri de măsuri reprezintă ante- şi post-infracţiunea la
adresa securităţii unui stat.
Terorismul motivat total sau parţial de imperative religioase a dus deseori la
acte mult mai dramatice, cu o intensitate a violenţei, a instaurării terorii şi a
producerii unui număr mai mare de victime, decât terorismul laic.
Acest lucru poate fi explicat prin prisma sistemelor de valori radical
diferite, a mecanismelor de legitimare şi justificare a conceptelor moralităţii,
care afectează direct „motivaţia terorismului sfânt”. Pentru teroristul
religios, violenţa este un act sacru sau o datorie divină, executat direct din
ordine teologice şi justificate de scriptură. De aceea, religia funcţionează ca
o forţă de legitimizare, sancţionând în mod special violenţa pe scară largă
împotriva unei categorii nelimitate de opozanţi (de exemplu oameni care nu
aparţin religiei sau cultului teroriştilor).

127
Col. dr. Maricel Antipa, Securitatea şi terorismul. Tendinţe şi perspective la început de mileniu,
Editura Celsius, Bucureşti, 2004, p. 249.

91
 Realitatea dură a zilelor noastre, când suntem martorii exacerbării actelor
teroriste, îndeamnă la reconsiderarea acestui fenomen, care constituie un
important factor de risc şi ameninţare la adresa securităţii internaţionale şi
care, iată, se poate transforma intempestiv în agresiune. Această percepţie a
stat, probabil, la baza unei aprecieri – devenită azi de mare actualitate –
făcută de fostul secretar de stat american, doamna Madeline Albright, care
afirma în urmă cu doar câţiva ani: „Războiul împotriva terorismului este
războiul viitorului”.
Pe bună dreptate, Hans Blix, fostul inspector pentru dezarmarea Irakului,
spunea că “fără Saddam, lumea e mai bună, dar nu este mai sigură”,
declarând că “războiul din Irak a stimulat terorismul”1313.
În acelaşi context, raportul anual al Institutului Internaţional de Studii
Strategice (IISS) de la Londra dat publicităţii în octombrie 2004 afirma că
intervenţia militară în Irak a crescut riscul atacurilor teroriste împotriva
statelor occidentale, luând în considerare efectele războiului 1414. Concluzia
IISS este că, pe termen scurt, recrutările din rândul arabilor în vederea
susţinerii Jihad-ului vor lua amploare, iar reţeaua Al-Qaida va fi şi mai
motivată pentru desfăşurarea de operaţiuni teroriste. Măsurile luate de către
statele occidentale în ceea ce priveşte posibilele atacuri teroriste au condus
la prevenirea acestora, cu excepţia atentatelor de la Madrid din 11 martie
2004. Dar nu acelaşi lucru se poate spune despre situaţia din Indonezia,
Pakistan, Arabia Saudită sau Kenya, unde s-au dezvoltat adevărate reţele
locale de terorism, aflate, conform experţilor în domeniu, sub comanda Al-
Qaida. Şi toate acestea, susţine raportul IISS, cu costuri reduse pentru
terorişti: circa 500.000 de dolari pentru atentatele de la 11 septembrie 2001
şi 35.000 de euro pentru cele din insula indoneziană Bali1515.
Aşadar, se poate accepta ideea unui terorism nou, neoterorism, care îşi
păstrează rădăcinile vechi, dar care s-a adaptat perfect vremurilor moderne.
Şi aceasta deoarece, în prezent, comparativ cu secolele trecute, mijloacele şi
metodele de acţiune teroristă se pot obţine neîngrădit. Terorismul a devenit
accesibil oricui, cu condiţia să dispună de un plan, de un scop sau de
combinaţia celor două, depistarea şi prevenirea acţiunilor acestuia devenind
tot mai dificile.

1313
“Ziua”, 14 octombrie 2004, p. 5.
1414
“Adevărul”, 21 octombrie 2004, p. 8.
1515
Ibidem.

92
 Superterorismul se particularizează pregnant de formele clasice de terorism.
Atentatele punctuale au fost înlocuite cu politici de distrugere sistematică.
Superteroriştii nu mai vor să oblige autorităţile să negocieze. Sunt interesaţi
doar de numărul de victime. Acest lucru are o dublă explicaţie. Prima constă
în saturarea opiniei publice cu acte de violenţă motivată politic. Cea de a
doua explicaţie pentru apetenţa superteroriştilor pentru supraucidere, o
constituie lipsa unui scop tactic precis. Lipsa unor succese politice este
compensată prin provocarea de sute de victime din rândul „duşmanului”.
Imaginea superterorismului nu ar fi completă dacă nu am ţine cont de
mijloacele potenţiale care stau la baza suprauciderii: folosirea tehnologiilor
de vârf şi a armelor de distrugere în masă.
Este cert că majoritatea statelor lumii dispun de potenţialul economico-
militar care să le permită achiziţionarea sau fabricarea de arme de distrugere
în masă iar apetenţa folosirii acestora a fost probată de nenumărate ori pe
parcursul istoriei. Din acest motiv folosirea acestor arme de către facţiuni
sau organizaţii teroriste nu mai reprezintă decât coborârea de la palierul
statal la cel substatal a unor arsenale cu care societatea omenească este deja
obişnuită. În astfel de situaţii avem de-a face cu megaterorismul în speţă
“terorism prin folosirea mijloacelor de distrugere în masă”1616.
Partenerii minori au găsit soluţia de a-şi achiziţiona asemenea tipuri de
arme, recurgând la factori biologici, chimici sau radiologici. Astăzi, inclusiv
pe piaţă se găseşte o gamă vastă de agenţi chimici şi biologici susceptibili de
a cauza moartea: diverse insecticide, produse chimice industriale sau toxine
puternice. Alt loc de achiziţie îl constituie stocurile militare din ţări aflate în
criză aşa cum sunt cele din spaţiul ex-sovietic. Teroriştii au folosit deja
agenţi biologici şi chimici dar cu rezultate limitate (gaz sarin – Japonia,
bacili cu antrax – SUA). În ce priveşte terorismul radiologic există un caz
clasic în Federaţia Rusă. Un scurt comentariu se impune de la sine. Războiul
Rece a trecut, dar silozurile au rămas. În anumite zone, există tendinţe de
scădere a vigilenţei asupra stării de securitate, cu precădere industrială şi
fizică (de obiectiv), fie datorită unui sistem legislativ caduc, fie unor politici
locale inadecvate. Pur retoric, ne întrebăm : “Ce este mai periculos?
Existenţa imensului arsenal de arme de distrugere în masă ex-sovietic sau
scăparea de sub control al acestuia?”. Frontiera este permisibilă spre
terorism.

1616
Concepţia Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă

93
 Accesul nelimitat la informaţii, considerat altădată mult prea strategic
pentru a fi exploatat de publicul larg, permite acum dezvoltarea proiectelor
paramilitare cu o viteză mai mare decât ritmul în care experţii în antiterorism
pot prevede noile tendinţe. Viruşii care împânzesc reţelele de calculatoare
pot fi oricând o armă extrem de sigură menită să anihileze un adversar sau
chiar un partener recalcitrant. Cu cât o ţară este mai dezvoltată din punct de
vedere al tehnologiei informaţionale, cu atât devine mai vulnerabilă.
Cyberterorismul sau cyberinsurgenţa se bazează pe costuri relativ scăzute.
Nu are spectaculozitatea bombelor dar poate crea haos. Sunt posibile multe
ţinte: telecomunicaţiile, sistemul de electricitate, transporturile, serviciile de
urgenţă, bănci şi structuri financiare, conducte de petrol şi gaze. Atuurile
sunt majore: costuri mici, asigură anonimatul agresorilor, acţiune rapidă şi
surprinzătoare, risc minim de localizare, zonă mare de acţiune depăşind
frontierele naţionale.
Terorismul unimotivaţional care se referă, de regulă, la actele de piraterie
(aeriană, navală, terestră) a renăscut la sfârşitul secolului al XX-lea. Piraţii
moderni sunt fie grupări locale care încearcă să scape de sărăcie prin
obţinerea uşoară şi rapidă de mijloace financiare, fie piraţi comerciali al
căror scop este capturarea navelor de transport, nave vândute ulterior cu tot
cu marfă, fie grupări dizidente în căutare de finanţare pentru echipament şi
armament. Piraţii nu se bazează doar pe sprijinul comunităţilor din zonele în
care operează. Există suspiciuni că există o strânsă relaţie între piraţi şi
oficialităţile portuare.
„Mişcarea Verde” promovată de activiştii ecologişti radicali poate risca
să derapeze în ecovandalism sau ecoterorism, pentru a-şi impune
revendicările. În ultimii 15 ani, în lumea occidentală s-a constatat o creştere
îngrijorătoare a actelor teroriste comise în numele protejării mediului
înconjurător. Grupările ecoteroriste urmăresc un scop bine determinat, un
anume segment al vieţii politice sau sociale – degradarea mediului
înconjurător. Totuşi nu pot fi numiţi terorişti, intenţia lor nu este de a
intimida guverne sau companii ci doar să avertizeze şi să deştepte interesul
faţă de asemenea probleme.
Terorismul comis în numele drepturilor animalelor a apărut în urma
mişcărilor antibraconaj. Apoi campania împotriva sporturilor sângeroase s-a
extins până la a include eliberarea animalelor folosite în laboratoare şi
atacarea companiilor farmaceutice sau a abatoarelor. Ei atribuie animalelor
aceleaşi drepturi ca şi oamenilor, mişcările violente fiind organizate
preponderent în Marea Britanie.

94
Conceptul de terorism rezidual acoperă fenomenul de încurajare a unor
grupări naţionaliste sau extremiste existente în teritoriile ocupate de forţe
armate străine. Aceste elemente erau destinate iniţial uzării forţelor de
ocupaţie şi perpetuării unui război de gherilă. Odată cu retragerea armatelor
de ocupaţie şi încetarea războiului, aceste forţe de gherilă urmau a fi
dezafectate. Însă, au dovedit o importantă capacitate de autoreglare
îndreptându-şi ostilitatea împotriva foştilor sponsori (Franţa, Anglia, Statele
Unite).
Nu în ultimul rând putem ataca problema violenţei stradale, care, în anumite
condiţii de spaţiu, de timp şi forţe, pot fi conexate unor acte de terorism.
Conferinţele internaţionale privind globalizarea economiei şi finanţelor,
întâlniri pe teme ecologice sau ale drepturilor omului, au fost supuse unor
presiuni stradale din ce în ce mai accentuate, materializate prin demonstraţii
violente şi revolte. Mişcarea antiglobalizare apărută în anii ‘90, a reprezentat
matricea de emergenţă a acestor noi forme de violenţă motivată a activiştilor
stradali. Summit-urile din domeniile de referinţă ale politicii mondiale
reprezintă o platformă preferată pentru mediatizarea ideilor grupărilor şi
facţiunilor antiglobalizare. Violenţele stradale sunt rezultatul unei planificări
meticuloase şi materializate de agitatori specializaţi şi instructori
profesionişti.

Forme şi procedee folosite de terorişti

Aproape zilnic omenirea se confruntă cu acţiuni extremist-teroriste care

generează insecuritate şi tulbură profund viaţa normală a societăţii, sfidând
ordinea de drept internă şi internaţională. Prin amploarea şi diversiunea
formelor sale terorismul a dobândit în ultimele decenii un caracter global,
constituind o ameninţare gravă pentru securitatea şi pacea mondială.
Ca forme de manifestare a terorismului se pot enumera: pirateria aeriană,
navală sau terestră, luarea de ostatici, răpirea unor persoane ale vieţii
politice, militare, economice, sociale, culturale etc.

95
 Majoritatea teoreticienilor clasifică actele teroriste în funcţie de
elementul subiectiv al infracţiunii (intenţia), distingând astfel un terorism de
drept comun şi un terorism social. Prin terorism de drept comun s-ar înţelege
acele infracţiuni care cad sub incidenţa legii penale, agravată însă de metode
de execuţie prin teroare. De regulă, acest gen de infracţiuni au ca obiect un
interes personal ca de exemplu: obţinerea unei sume de bani, încercări de
şantaj, taxele de protecţie, practicile gangsteriale (Mafia, sub toate aspectele
ei) ori ale bandelor de tâlhari. În schimb, terorismul social ar fi acea formă
de infracţiune care urmăreşte impunerea unei ideologii sau doctrine sociale,
economice ori distrugerea unei orânduiri sociale .
Actele teroriste se pot clasifica în terorism intern şi internaţional. Primul
poate fi la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga
sau de dreapta (deci motivat ideologic), naţionalist sau separatist (motivat de
idealuri naţionale). Scopurile lor sunt total opuse. Terorismul intern vizează,
din punctul de vedere al iniţiatorilor, întărirea statului, iar cel internaţional
distrugerea sau compromiterea instituţiilor statale.
După cum au demonstrat atentatele comise la 11 septembrie 2001 pe
teritoriul Statelor Unite ale Americii, terorismul a depăşit stadiul unor
simple asasinate şi atentate cu bombe. În prezent unele organizaţii teroriste
au capacitatea tactică de a ucide mii de persoane dintr-o singură acţiune şi de
a ameninţa comunităţi întregi în timp de pace.
Pentru atingerea obiectivelor propuse organizaţiile şi grupările teroriste
apelează la o mare varietate de forme şi procedee de acţiune:
1. Acţiunea directă constă în atacul deschis, armat, asupra obiectivului vizat,
în scopul ocupării acestuia şi luării de ostatici; distrugerii, capturării sau
răpirii unor persoane; creării de panică, derută şi groază în rândul
personalului obiectivului sau al populaţiei din zonă. În funcţie de natura
obiectivului vizat, vulnerabilităţile acestuia, posibilităţile de acţiune, scopul
imediat şi îndepărtat urmărit, în cadrul acţiunii directe pot fi utilizate mai
multe procedee:
a. Atentatul. Se adoptă în scopul suprimării fizice a unor personalităţi
marcante din diferite domenii (şefi de stat şi de guverne, miniştri, şefi de
partide, diplomaţi, comandanţi militari, magistraţi, oameni de afaceri) care
în activitatea lor au afectat interesele organizaţiei teroriste respective. Ca
modalităţi concrete de acţiune asupra persoanelor vizate, teroriştii folosesc:
asasinatul; răpirea de persoane; sechestrarea de persoane sau luarea de
ostatici; atentatul executat prin atac armat în forţă, rapid şi prin surprindere;

96
 atentatul executat printr-un atac armat izolat; atacul executat prin acţiune
armată specială (atacul nominal)1717.
b. Atacul obiectivelor fixe vizează ocuparea unor obiective militare sau
civile la care dacă se produc distrugeri însoţite de victime omeneşti sunt
afectate relaţiile dintre state, economia, se generează panică în rândul
populaţiei. Printre modalităţile de acţiune cele mai răspândite în cadrul
acestui procedeu se numără:
- atacul simultan pe mai multe direcţii care constă în desfăşurarea rapidă a
grupului terorist, pătrunderea acestuia în obiectiv, anihilarea dispozitivului
de pază şi apărare, ocuparea obiectivului, luarea de ostatici şi declanşarea de
negocieri pentru satisfacerea revendicărilor;

- atacul pe o direcţie favorabilă, precedat de o acţiune demonstrativă pe o

altă direcţie;

- atacul legendat, care constă în pătrunderea în obiectiv cu o acoperire

credibilă (prin folosirea unor substituiri de persoane, utilizarea unor
documente sustrase sau contrafăcute), urmată de sechestrarea personalului
sub ameninţarea armelor.

c. Atacul obiectivelor mobile sau deturnarea este un act premeditat de

capturare a unui mijloc de transport (rutier, feroviar, navă sau aeronavă),
urmată de sechestrarea sau uciderea personalului tehnic şi călătorilor în
diverse scopuri: obţinerea de fonduri, eliberarea unor membri ai organizaţiei
aflaţi în închisoare, crearea unei publicităţi deosebite a organizaţiei prin
mass media etc.

2. Acţiunea acoperită include asasinarea unor persoane, distrugerea sau

incendierea unor obiective prin folosirea unor încărcături explozive, toxice,
bacteriologice sau nucleare, plasate în locuri şi medii frecventate de
persoanele vizate sau prin lovirea ţintelor de la distanţă. Dintre procedeele
utilizate cel mai frecvent, menţionăm:
- expedierea sau înmânarea de obiecte explozive (plicuri, colete, buchete de
flori, cadouri) prin poştă sau curieri, care se pot declanşa în momentul
deschiderii sau cu întârziere
1717
Acest procedeu se utilizează în baza unor informaţii sigure cu privire la persoana vizată şi programul
zilnic al aceasteia. Urmăreşte asasinarea fără zgomot a obiectivului, utilizând arme de foc cu amortizor
sau arme albe.

97
 plasarea obiectelor explozive în interiorul imobilului vizat, prin
pătrunderi legendate sau cu ajutorul unor persoane corupte care îşi
desfăşoară activitatea în locul respectiv;
- abandonarea de autovehicule pline cu exploziv în apropierea obiectivului
vizat şi declanşarea exploziei prin telecomandă;
- lovirea obiectivului de la distanţă cu ajutorul unor mijloace tehnice
reactive.
3. Acţiunea indirectă (psihologică) vizează distrugerea sau slăbirea
capacităţii de rezistenţă psihică a unor persoane, grupuri sau naţiuni ţintă.
Procedeele cel mai frecvent uzitate în astfel de acţiuni sunt:
- ameninţările sau cererile adresate prin telefon sau scrisori anonime
diferitelor personalităţi, direct sau indirect (membrilor de familie);
- lansarea de alarme false prin telefoane anonime sau prin mass media care
anunţă iminenţa producerii unui act terorist;
- preocupări pentru procurarea şi folosirea de armament chimic,
bacteriologic şi nuclear.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au adus în atenţia opiniei

publice internaţionale un nou tip de terorişti: piloţii sinucigaşi. Ca şi pentru
temuţii kamikaze japonezi din ultima parte a celui de al doilea război
mondial, care se năpusteau pilotând avioane încărcate cu bombe asupra
vaselor de război americane, pierzându-şi viaţa, pentru această categorie de
terorişti a muri pentru ceea ce cred ei a fi cauza poporului lor este o
chestiune de onoare.
O formă aparte de terorism o constituie terorismul de stat. Acesta urmăreşte
eliminarea unor adversari sau opozanţi politici, suprimarea sau răsturnarea
unor personalităţi politice şi guverne străine etc.

Combaterea terorismului

Iată de ce, combaterea fenomenului terorist a devenit o problemă de

maximă importanţă pentru ţările ţintă. Combaterea terorismului implică
două tipuri de acţiuni: antiteroriste (măsuri defensive) şi contrateroriste
(măsuri ofensive). Antiterorismul este definit ca un ansamblu al măsurilor
defensive folosite pentru reducerea vulnerabilităţii indivizilor sau
proprietăţii la atacurile teroriste, cu o implicare minimă a forţelor militare
locale. Contraterorismul reprezintă ansamblul măsurilor ofensive luate
pentru a preveni, opri şi a da lovituri terorismului1818.
1818
Serviciul Român de Informatii, Manual de pregatire pe profil antiterorist, Bucuresti, 1999, p.18

98
 O activitate bine organizată de informaţii şi contrainformaţii, dublată
de eficienţa muncii poliţieneşti în ţările ce au constituit ţinta atacurilor
teroriste au fost cele mai la îndemână mijloace de apărare şi capturare a
teroriştilor. Majoritatea specialiştilor consideră că din punct de vedere al
relaţiilor cu publicul, măsurile antiteroriste au fost şi sunt greu de susţinut.
Statele ţintă nu pot arăta ceea ce fac pentru combaterea terorismului, întrucât
teroriştii ar vedea ce trebuie să evite când se strecoară în ţările vizate şi îşi
desfăşoară actele teroriste. Dar războiul împotriva teroriştilor se consumă în
cea mai mare parte în umbră, unde se muşamalizează o mulţime de afaceri
care nu sunt scoase niciodată la lumină. Ceea ce se vede la televizor, se aude
la radio sau se citeşte în media scrisă despre actele teroriste este doar o mică
parte a tranzacţiilor care se fac în acest domeniu. Şi toate acestea pentru că
terorismul secolului XX a folosit la maximum propaganda şi mijloacele de
informare în masă. Chiar şi eşecurile actelor teroriste au fost mediatizate
excesiv pentru a putea fi apoi caracterizate ca nişte lovituri eroice împotriva
inamicului de către „martirii” cauzei respective. Practic, fără mass-media
efectul terorismului asupra mentalului colectiv e aproape nul.
Combaterea terorismului este un termen generic care reuneşte totalitatea
măsurilor şi acţiunilor întreprinse de către un stat pentru a contracara
pericolul terorismului.
Majoritatea programelor guvernamentale elaborate în diverse state pentru
combaterea terorismului cuprind patru obiective:
1. Prevenirea (prevention) se realizează prin măsuri în plan politic şi
diplomatic în interiorul ţării, precum şi prin iniţiative internaţionale.
2. Previziunea (prediction) acţiunilor teroriste se realizează prin intermediul
măsurilor informative şi contrainformative întreprinse de către structurile
specializate ale statelor. Printre măsurile cel mai frecvent utilizate în acest
scop se numără: culegerea de informaţii, schimbul de informaţii cu structuri
specializate similare din alte state sau cu organisme internaţionale;
instituirea unor baze de date pe profil, alimentate de toate structurile cu
atribuţii în domeniul combaterii terorismului.
3. Descurajarea (dettering) se realizează prin măsuri de ordin legislativ şi
prin instituirea unor dispozitive de protecţie a principalelor categorii de
obiective pretabile a face obiectul unor acţiuni teroriste (clădiri
guvernamentale, ambasade, reşedinţe, aeroporturi, instalaţii strategice etc.).

99
4. Reacţia (reaction) la o acţiune cu caracter terorist vizează modul de
acţiune al forţelor specializate în situaţia producerii unor acte teroriste pe
teritoriul propriu sau îndreptate împotriva unor cetăţeni ai statului respectiv
aflaţi în străinătate. Toate statele dispun de structuri special antrenate şi
înzestrate pentru a desfăşura astfel de misiuni, ele fiind subordonate, de la
caz la caz, forţelor armate sau organelor de ordine publică şi securitate.
În literatura de specialitate se vorbeşte de trei nivele de combatere a
terorismului:
Nivelul unu - politic şi diplomatic
Negocieri
Schimburi în relaţiile diplomatice
Sancţiuni
Opţiuni militare
Nivelul doi – abordarea antiteroristă
Analiza pericolului
Culegerea de informaţii
Studierea părţilor vulnerabile
Protecţia obiectivelor şi demnitarilor
Siguranţa acţiunilor
Siguranţa personalului
Siguranţa fizică
Nivelul trei – Reacţii tactice
acţiuni contrateroriste
acţiuni de răspuns
Reacţii tactice
Negocieri în problema ostaticilor
Lovituri de răspuns
În cadrul primului nivel calea politică se referă la metodele folosite de
diferitele state pentru a face faţă terorismului intern sau terorismului
internaţional care acţionează în interiorul propriilor graniţe iar calea
diplomatică vizează demersurile făcute în plan internaţional pentru
soluţionarea problemei terorismului.
Calea politică cuprinde o mare varietate de poziţii posibile, de la cele
moderate (de tipul invitării organizaţiei teroriste să participe la procesul
electoral sau oferirii unor pedepse mai uşoare teroriştilor care cooperează cu
autorităţile) la poziţii extrem de dure (instituirea în secret a unor echipe
speciale care să acţioneze împotriva organizaţiilor teroriste cu mijloace
similare celor practicate de acestea).

100
 Calea diplomatică se poate manifesta de la înţelegeri diplomatice (de
genul acordurilor de extrădare), până la sancţiuni economice, ruperea
relaţiilor diplomatice (în 1986 Marea Britanie a rupt relaţiile diplomatice cu
Libia după ce o poliţistă britanică a fost împuşcată din interiorul Biroului
Popular al Libiei la Londra) sau acţiuni militare (bombardarea Libiei în
aprilie 1986 de către Statele Unite în urma unui atentat cu bombă produs în
discoteca La Belle din Berlin, în care şi-a pierdut viaţa un ofiţer american
sau lansarea de rachete de croazieră de către Statele Unite asupra unor ţinte
din Afganistan şi Sudan pe 20 august 1998, la numai câteva zile după
atentatele cu bombă asupra ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania;
cele două state erau suspectate că servesc drept baze pentru teorişti de
origine saudită).
Nivelul doi constă în desfăşurarea unor măsuri strategice de prevenire,
cum ar fi: culegerea de informaţii cu privire la organizaţiile care ar putea
acţiona împotriva intereselor statului respectiv, identificarea propriilor
vulnerabilităţi ce ar putea fi speculate de astfel de organizaţii şi elaborarea
măsurilor de protecţie necesare. Protejarea persoanelor şi obiectivelor vizate
de ameninţări teroriste este menită să împiedice sau să îngreuneze
considerabil comiterea unor acte cu caracter terorist. Pentru a fi eficiente,
măsurile de nivel doi trebuie să ţină în permanenţă seama de evoluţia
riscurilor şi ameninţărilor în domeniu.
Nivelul trei cuprinde reacţii tactice – măsurile contrateroriste iniţiate ca
răspuns la un act terorist. În această categorie sunt incluse planificarea
acţiunilor în situaţii de criză (modalităţi de alarmare, măsuri de control al
căilor de acces, variante posibile de acţiune), negocierile în cazul luării de
ostatici, loviturile de răspuns şi de la caz la caz, acţiuni postcriză (anchetarea
teroriştilor capturaţi, distrugerea bazelor teroriştilor cunoscuţi pentru a îi
împiedica să comită noi acţiuni în viitor etc.).
În practica internaţională riposta contrateoristă cuprinde de regulă
cinci faze:
1. Stabilirea autenticităţii şi veridicităţii informaţiilor cu privire la actul
terorist, pentru a nu fi vorba de o alarmă falsă, diversiune etc.
2. Blocarea – ansamblu de măsuri care vizează izolarea zonei în care s-a
produs atacul terorist, organizarea de filtre pe arterele adiacente, limitarea
atacului şi stabilizarea situaţiei;
3. Negocierea – are drept obiective principale: evitarea confruntării directe şi
determinarea teroriştilor să renunţe la intenţiile propuse; eliberarea
ostaticilor; câştigarea timpului necesar pentru pregătirea intervenţiei
antiteroriste, deplasarea la faţa locului a unor forţe suplimentare etc.

101
În cazul în care metodele de negociere sunt ineficiente, pot fi utilizate unele
mijloace speciale de neutralizare a acestora (substanţe chimice sau
medicamentoase), ce pot fi utilizate fie prin intermediul alimentelor sau apei
potabile, fie sub formă de vapori prin reţeaua de aerisire, orificii special
practicate etc.
De la caz la caz, forţele speciale pot apela şi la unele măsuri de intimidare
(întreruperea curentului electric, provocarea unor explozii sau incendii,
demonstraţii de forţă) care urmăresc să creeze teroriştilor stări de
nesiguranţă, nelinişte, teamă, oboseală psihică, de natură să-i determine să
renunţe la acţiune şi să se predea.
4. Acţiunea în forţă constă în capturarea sau lichidarea fizică a teroriştilor.
Ea se poate realiza în mai multe variante:
- ambuscada interioară – pătrunderea în secret a luptătorilor în
interiorul obiectivului, în locuri în care teroriştii s-ar putea deplasa (holuri,
grupuri sanitare, centrale telefonice), existând posibilitatea capturării
succesive şi fără zgomot a acestora;
- asaltul simultan pe mai multe direcţii. Acest procedeu presupune
cunoaşterea detaliată a topografiei obiectivului, precum şi a unor informaţii
cât mai complete despre terorişti (număr, dotare, loc de dispunere). De
regulă e precedat de utilizarea unor modalităţi de distragere a atenţiei
teroriştilor, pentru a le diminua capacitatea de reacţie (declanşarea simultană
de încărcături explozive, folosirea de grenade fumigene, lacrimogene, etc.);

- asaltul pe o direcţie favorabilă, concomitent cu acţiunea demonstrativă pe o

direcţie secundară;
- acceptarea formală a cererilor teroriştilor pentru scoaterea lor din obiectiv
şi capturarea lor prin ambuscade pe itinerariul de deplasare. Ambuscada se
realizează într-un loc favorabil de acţiune a forţelor speciale, care să ofere o
bună vizibilitate şi posibilităţi de atac asupra mijlocului de transport utilizat
de terorişti. De regulă, acţiunea echipelor de intervenţie în acest caz e
precedată de declanşarea unor încărcături explozive menite să determine
oprirea autovehiculului.
5. Restabilirea ordinii la obiectivul unde a avut loc intervenţia şi în jurul
acestuia, anchetarea ostaticilor şi a persoanelor neutre din zonă pentru a
identifica eventualii terorişti diseminaţi în rândul acestora, controlul tehnic
al obiectivului pentru înlăturarea eventualelor încărcături explozive etc.
Confruntate cu ameninţarea terorismului, diferitele state ale lumii au
adoptat soluţii diferite de ţinere a acestuia sub control.

102
 Regimurile totalitar-represive au apelat la o gamă largă de pârghii de
control şi coerciţie: controlul constant al identităţii, ocupaţiei şi rezidenţei, al
deplasărilor şi comunicaţiilor; controlul strict al fabricării, stocării şi
circulaţiei oricăror materiale pretabile a fi utilizate în acţiuni teroriste
(armament, explozivi, muniţii) etc. Alte state, cum ar fi Israelul, au apelat la
contrateroare ca principal demers de combatere a terorismului.
Conducându-se după principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, ele au
recurs la atacuri aeriene, bombardamente de artilerie, utilizarea unor
comandouri de pedepsire pentru a răzbuna victimele atentatelor comise
contra cetăţenilor lor.
Ţări precum Franţa au adoptat în problema terorismului aşa-numita
doctrină „de sanctuar”. În conformitate cu aceasta, teroriştii şi organizaţiile
teoriste erau tolerate atâta timp cât propriul teritoriu şi interesele franceze nu
sunt atacate sau ameninţate. Evident, o astfel de neutralitate nu poate fi
declarată, întrucât ar stârni reacţii vehemente din partea comunităţii
internaţionale.
Marea majoritate a ţărilor lumii au adoptat poziţia intervenţiei ferme şi
noncompromisului în demersul antiterorist. Un astfel de demers presupune
luarea de măsuri drastice de eliminare a organizaţiilor teroriste, a reţelelor de
susţinere logistică a acestora, cu scopul de a le convinge că în nici o
împrejurare nu vor putea avea beneficii directe sau indirecte ca urmare a
comiterii unor acte cu caracter terorist. Se consideră că orice dovadă de
slăbiciune sau acceptare a compromisului poate genera o escaladare a
acţiunilor cu caracter terorist.
Până în prezent, majoritatea încercărilor de contracarare a terorismului au
constat în adoptarea unor norme juridice pentru reprimarea fenomenului şi
în încercări de a-l controla şi suprima prin forţă. Acestea nu constituie însă
nici pe departe soluţiile decisive şi eficiente care să împiedice escaladarea
terorismului. Principalele eforturi internaţionale ar trebui să vizeze
identificarea şi înlăturarea cauzelor generatoare şi a factorilor favorizanţi
ai apariţiei şi proliferării fenomenului terorist. Până la atingerea acestui
deziderat, principalele măsuri propuse de comunitatea internaţională
vizează:
- revizuirea legislaţiilor interne şi internaţionale privind combaterea
terorismului;
- adoptarea de legi privind prevenirea traficului internaţional de arme,
explozibil, materiale nucleare, chimice sau bacteriologice;
- întărirea cooperării internaţionale pentru identificarea membrilor
organizaţiilor teroriste;

103
- supravegherea strictă a persoanelor fizice sau juridice suspectate că
finanţează acţiuni teroriste;
- îmbunătăţirea măsurilor de protecţie a transporturilor publice, îndeosebi a
aeronavelor de pasageri;
- intensificarea supravegherii reţelelor de comunicaţii, inclusiv a
comunicaţiilor pe INTERNET, utilizate tot mai frecvent de membrii
organizaţiilor teroriste;
- sporirea bugetelor alocate structurilor de ordine publică şi siguranţă
naţională, pentru a se asigura o mai bună dotare şi instruire a forţelor
specializate în combaterea terorismului.

Opţiuni tehnologice în lupta împotriva terorismului

Una din opţiunile tehnologice în lupta împotriva terorismului o constituie

biometria – măsurarea caracteristicilor biologice ale unei persoane. În
această categorie sunt incluse amprentele, geometria mâinii dar şi scanarea
irusului şi recunoaşterea facială. Deoarece parametrii biometrici nu pot fi
pierduţi, uitaţi sau transferaţi de la o persoană la alta, ei sunt deja utilizaţi pe
scară largă ca măsuri de securitate.
Sistemele biometrice vizează două scopuri principale. Unul este
identificarea (cine este persoana), prin care identitatea unui subiect este
determinată comparând un parametru biometric măsurat cu o bază de date
existentă. Cel de al doilea este verificarea (este această persoană cine
pretinde că este?), în cadrul căreia un parametru biometric măsurat este
comparat cu cel aparţinând unei anumite persoane. Toţi parametrii
biometrici pot fi utilizaţi pentru verificare dar numai cei unici – îndeosebi
amprentele, scanarea irisului şi recunoaşterea facială – pot fi utilizaţi pentru
identificare.
Parametrii biometrici sunt pe larg utilizaţi pentru controlul accesului, cu
scopul de a te asigura că într-o anumită clădire sau încăpere intră numai
persoanele autorizate. Sistemele bazate pe geometria mâinii, care măsoară
forma, mărimea şi alte caracteristici ale palmelor, sunt folosite pentru a
controla accesul şi verifica identitatea persoanelor la aeroporturi, birouri,
uzine, şcoli, spitale, instituţii guvernamentale. Deoarece geometria mâinii
este o tehnică de verificare şi nu de identificare, utilizatorilor li se cere să
indice cine sunt – de exemplu introducând o cartelă înaintea scanării.
Parametrii biometrici ai persoanei sunt comparaţi apoi cu cei scanaţi.

104
 Extinderea tehnologiei de control acces este în prezent pe deplin
justificată. În testele de securitate realizate în 2001 de Autoritatea Aviatică
Federală (America’s Federal Aviation Authorithy) încercările de a pătrunde
în zone de securitate au avut succes în 31% din cazuri iar inspectorii au
reuşit să verifice („boarded”) 82 de avioane.
O altă tehnică biometrică care a început să fie utilizată cu succes în
aeroporturi este scanarea irisului. Aceasta a dat deja bune rezultate în zeci
de închisori americane pentru a identifica deţinuţii, personalul şi vizitatorii.
De asemenea, scanări ale irisului au fost testate de către bănci pentru a-i
identifica pe utilizatorii bancomatelor. Cu ajutorul lor clienţii nu mai trebuie
să introducă un card sau să reţină un număr personal de identificare.
Recunoaşterea facială este singura tehnică biometrică ce poate fi utilizată
în mod pasiv, prin compararea imaginii unei figuri cu o bază de date cu
persoane suspecte, fără ca subiectul acestei verificări să realizeze acest lucru.
Astfel de sisteme, conectate la o reţea de televiziune cu circuit închis, sunt
deja folosite pe stadioanele din Marea Britanie, pentru a-i identifica pe
vestiţii „hooligans”.
Directorul unei firme americane specializate în acest domeniu a declarat
că verificarea amprentelor şi scanarea irisului nu ar fi dat rezultate în cazul
piraţilor aerului din 11 septembrie, dar recunoaşterea facială ar fi fost
eficientă. „Ceea ce trebuie să facem este să constituim o bază de date
antiteroristă internaţională, cu fotografii şi amprente ale tuturor persoanelor
suspectate de astfel de acte”. Apoi tuturor pasagerilor li s-ar solicita în
momentul pătrunderii în aeroport să se supună unei scanări faciale, „exact
cum cartea dvs. de credit este verificată atunci când cumpăraţi ceva cu o
carte de credit”. Mulţi dintre piraţii aerului nu sunt însă cunoscuţi ca membri
ai unor organizaţii teroriste şi din acest motiv datele lor nu ar figura într-o
astfel de bază de date.
O altă tehnologie care se bucură de un interes crescut este cea a
scanerelor tridimensionale sau a scanerelor cu „proiecţia imaginii
ameninţării” (threat image projection - TIP). Principiul scanerelor TIP este
de a proiecta în mod aleator asupra bagajelor imaginea unei ameninţări
(cuţit, pistol, componentă de bombă). Când scanerul identifică un obiect
asemănător, se aprinde un led de avertizare iar bagajul poate fi reţinut pentru
un control amănunţit. Teroriştii din 11 septembrie au utilizat însă drept arme
obiecte pe care astfel de scanere nu le-ar fi semnalat ca ameninţări.

105
 În faţa unor terorişti care nu poartă arme şi călătoresc sub propria
identitate, o altă tehnologie eficientă ar putea fi cea a verificării asistate de
calculator a pasagerilor (computer – assisted passengers screening),
experimentată în 1998 de câteva companii aeriene americane. Acest sistem
utilizează informaţii din sistemul de rezervări şi istoricul călătoriilor
efectuate anterior de o persoană pentru a identifica eventuali suspecţi care să
fie supuşi unor proceduri de securitate adiţionale.
Dacă identificarea teoriştilor la sol este atât de dificilă, ce s-ar putea face
pentru ca avioanele să fie mai greu de deturnat în aer? Fostul preşedinte al
British Airlines, Robert Ayling, a sugerat că pe avioanele de transport
pasageri ar putea fi montat un sistem care să permită controlul acestora de la
sol în situaţia în care ar fi deturnate. Un astfel de sistem de telecomandă la
distanţă poate fi însă penetrat şi folosit şi de către hackeri angajaţi de
terorişti. O altă sugestie este aceea de a modifica actualul sistem de evitare
automată a unei coliziuni, astfel încât să fie împiedicată posibilitatea unui
impact deliberat. Oricât de avansată ar fi însă tehnologia utilizată, ea ar
trebui manipulată de un personal instruit. Iar factorul uman este imposibil de
controlat. Realitatea este că ameninţarea teroristă nu poate fi înlăturată cu
ajutorul tehnologiei.
În zilele de după atacul din 11 septembrie politicienii şi autorităţile au
realizat cât de puţine lucruri cunosc despre iniţiatorii acestuia şi motivaţiile
lor. Cărţile referitoare la acest subiect nu au lipsit însă, majoritatea fiind
disponibile în librării sau pe Internet. Războiul din Afganistan, spirijinul
american acordat mujahedinilor şi instaurarea regimului taliban sunt
prezentate pe larg în lucrările Taliban (M.J. Gohari, Oxford University
Press) şi Unholy Wars (John Cooley, Pluto Press, London). Cea de a doua,
scrisă de un reporter american de televiziune, acuză SUA de rezultatele a
ceea ce unii numesc Jihad-ul CIA din anii ‘80.

106
În Taliban (Yale University Press), Ahmed Rashid, un jurnalist pakistanez,
abordează politica petrolului în Asia Centrală. Eric Margoil, în lucrarea War
at the Top of the World (Routledge), descrie tensiunile din Tibet şi disputa
dintre India şi Pakistan cu privire la Kashmir. Utlizarea terorii şi modalităţile
de apărare împotriva acesteia sunt abordate de Paul Pillar în Terrorism and
U.S. Foreign Politics (Brooking Institution, Washington), autorul susţinând
că utilizarea forţei militare împotriva terorismului este mult mai puţin
eficientă decât culegerea de informaţii şi cooperarea cu alte state. O lucrare
clasică despre islam este Faith and Power: The Politics of Islam (Random
House) a lui Edward Mortimer. Cartea lui Fred Halliday, Nation and
Religion in the Middle East, include eseuri cu privire la fundamentalism şi la
terorism din perspectivă istorică. Dintre lucrările de referinţă referitoare la
lumea islamică şi Orientul Mijlociu menţionăm: Gilles Kepel – Jihad: The
Rise and Fall of Islamic Extremist, Oliver Roy – Failure of Political Islam,
Francois Burgat – Face to Face with Political Islam. În luna noiembrie
2002, urmează să apară: Peter Bergen – Holy War Inc. (Free Pres), Elaine
Landau – Osama Bin Laden: A War Against the West (Twenty First Century
Books, New York), Simon Reeve – The New Jackals şi Yonah Alexander şi
Michael Swetnam – Usama bin Laden,s Al-Qaida (Transnational, New
York).
Pe 30 octombrie 2001 preşedintele Statelor Unite a anunţat crearea unei
celule de criză intitulată „Forţa de urmărire a teroriştilor străini” („Foreign
Terrorist Tracking Task Force”), o dată cu introducerea unor măsuri mai
restrictive în ceea ce priveşte verificarea şi acordarea de vize imigranţilor.
În atacul din 11 septembrie au murit mai mulţi americani decât au fost
ucişi în întreaga Revoluţie americană, sau la Pearl Harbour, sau în ziua „Z”
(ziua debarcării aliaţilor în Normandia), sau într-un an de război în Vietnam.
Iar aceştia au fost soldaţi. Războiul a devenit în ultimele decenii pentru
americani un concept tot mai abstract, un fenomen pe care îl puteau vedea în
filme sau la televizor, în timp ce ştirile de seară prezentau rachetele de
croazieră care loveau Bagdadul. Acum aceeaşi americani se află în război. Şi
nu pe post de spectatori, ci ca posibile ţinte. Dacă scopul oricărui act terorist
este de a genera teroare în rândul unor mase cât mai mari ale populaţiei ţării
ţintă, putem afirma că cei care au organizat atentatele din 11 septembrie şi l-
au atins pe deplin: mult timp de acum înainte nici un american nu se va simţi
la adăpost în faţa ameninţării terorismului.

Combaterea terorismului - atribuţie

fundamentală a serviciilor secrete

107
Majoritatea analiştilor sunt de părere că atacurile teroriste din SUA au avut
loc pe fondul lipsei grave de profesionalism din partea principalelor servicii
secrete americane – CIA şi FBI, având ca efect probabil un veritabil
cutremur la vârful acestora. Pasivitatea acestora este cu atât mai greu de
explicat cu cât au apărut deja semnalări publice referitoare la faptul că
serviciile secrete israeliene, egiptene şi ruse (potrivit relatărilor directorului
Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse, Nicolai Patruşev)
avertizaseră cu suficient timp înainte asupra pericolului unui posibil atentat
pe teritoriul american. Fostul preşedinte american Bill Clinton a solicitat
iniţierea unei anchete care să identifice greşelile serviciilor de informaţii în
depistarea la timp a atacurilor din 11 septembrie.
La Washington au avut loc discuţii cu privire la o reformă de anvergură a
serviciilor secrete, concomitent cu reevaluarea cadrului legislativ care
reglementează activitatea de combatere a terorismului. Vicepreşedintele
SUA, Dick Cheney, a promis o revizuire riguroasă a tuturor resurselor şi
operaţiunilor serviciilor secrete. Una din măsurile luate în calcul este cea a
unificării tuturor agenţiilor de securitate americane sub un singur şef.
Secretarul Departamentului de Justiţie, John Ashcroft, a solicitat o
„relaxare” a reglementărilor care ar putea îngreuna lupta împotriva
terorismului, în special în domeniul interceptării comunicaţiilor.
Senatul a aprobat extinderea competenţelor serviciilor secrete de a obţine de
la furnizorii de servicii INTERNET informaţii despre e-mail-urile pe care
abonaţii lor le trimit sau primesc. Cu o supraveghere judiciară minimă pot fi,
de asemenea, interceptate telefoanele, faxurile, se pot obţine mesaje vocale,
pot fi monitorizate calculatoarele sau se pot obţine informaţii de pe cărţile de
credit ale cumpărătorilor.
Pe 30 octombrie 2001 preşedintele Statelor Unite a anunţat crearea unei
celule de criză intitulată “Forţa de urmărire a teroriştilor străini” (“Foreign
Terrorist Tracking Task Force”), o dată cu introducerea unor măsuri mai
restrictive în ceea ce priveşte verificarea şi acordarea de vize imigranţilor.
Serviciul pentru Imigrări şi Naturalizări a primit dreptul de a-i reţine pe
imigranţii suspecţi de terorism pe o perioadă nedeterminată. Pe baza deciziei
unor tribunale speciale, aceştia pot fi deportaţi, fără a fi informaţi cu privire
la probele existente împotriva lor.

108
 Autorităţile americane au anunţat reintroducerea ofiţerilor în civil pe cursele
aeriene pentru a asigura siguranţa zborurilor, instituirea unui sistem naţional
de identificare bazat pe amprente personale şi fotografii digitale, înfiinţarea
unui nou organism specializat în combaterea terorismului, cu atribuţii la
nivel naţional, care să beneficieze de informaţiile tuturor celorlalte agenţii de
informaţii americane1919 şi acordarea de atribuţii sporite în domeniu CIA.
Fostul preşedinte George Bush, director al CIA în timpul Administraţiei
Ford, a vorbit imediat după atentat de „necesitatea de a elibera sistemul
american de informaţii de o parte dintre constrângerile care îl apasă”. La
rândul său Ted Price, fost şef al Directoratului Operaţii al CIA, a declarat:
„Până acum nu a existat niciodată voinţa politică de a privi terorismul ca pe
un inamic real. Acum însă, suntem în război”. În acest sens, agenţii CIA au
primit aprobarea să utilizeze toate mijloacele posibile în războiul împotriva
terorismului. Agenţia şi-a propus să modifice reglementările interne adoptate
în 1995, conform cărora agenţii operativi trebuie să obţină aprobare de la cel
mai înalt nivel înainte de a apela la serviciile unor informatori care au
desfăşurat activităţi ilegale, inclusiv abuzuri în domeniul drepturilor omului.
Astfel de reglementări împiedică, potrivit responsabililor CIA, recrutarea
unor surse importante, uneori indispensabile, în rândul organizaţiilor şi
grupărilor teroriste.
S-a vehiculat chiar informaţia că preşedintele George W. Bush intenţionează
să ridice restricţia de asasinare a liderilor politici ai altor ţări, care se află în
vigoare din 1976, când preşedintele Gerald Ford a aflat că CIA plănuise
uciderea lui Fidel Castro. Potrivit unui sondaj de opinie realizat de New York
Times şi postul de televiziune CBS, 65% din cei chestionaţi s-au arătat de
acord ca serviciile secrete americane să primească dreptul de a asasina
cetăţeni străini care comit acte teroriste împotriva SUA.

1919
Numit Office of Homeland Security - Biroul pentru Securitate Internă, noul organism este condus de
Tom Ridge, fost guvernator al statului Pennsylvania.

109
Cea mai importantă schimbare la nivelul serviciilor secrete o va constitui,
probabil, deplasarea accentului de la culegerea de informaţii prin mijloace
tehnice la obţinerea de informaţii prin surse umane infiltrate în interiorul
organizaţiilor şi grupărilor care ar putea desfăşura activităţi împotriva
intereselor americane. Renunţarea la tehnicile consacrate folosite de
spionajul clasic în favoarea unor tehnologii sofisticate, de ultimă generaţie,
s-a dovedit a fi o greşeală în ceea ce priveşte monitorizarea activităţii
grupărilor teroriste. Acest lucru a fost recunoscut chiar şi de senatorul Bob
Graham, preşedintele Comisiei pentru Probleme de Informaţii a Senatului:
„trebuie să reevaluăm importanţa spionilor capabili să se infiltreze în aceste
celule teroriste şi să afle care le sunt intenţiile şi capabilităţile”. Iar această
modificare a metodelor de acţiune trebuie cât mai repede pusă în practică de
către serviciile secrete, chiar dacă, aşa cum declara Robert Gates, fostul
director al CIA, „este foarte greu să pătrunzi într-un grup gen clan sau
familie, unde testul de iniţiere constă tocmai în uciderea unor oameni
nevinovaţi”.
Un fost ofiţer GRU (GlavnoeRazvedivatelnoeUpravlenie - serviciul rus de
informaţii militare), Vitali Shlikov, declara în acest context: „Într-o anumită
măsură, problema spionaj uman versus spionaj tehnologic este lipsită de
sens. Ambele pot da rezultate bune; adevăratele probleme sunt provocate de
modul în care sunt interpretate şi folosite informaţiile furnizate de aceste
forme de spionaj”.
Analiza actelor teroriste comise în ultimii ani scoate în evidenţă apariţia unui
„nou” terorism mai divers în ceea ce priveşte motivaţiile, sponsorizarea şi
consecinţele pe care le are pentru securitate, global ca întindere şi mult mai
letal. Pe măsură ce formele de organizare integrată, constituite din celule
semiindependente, lipsite de o ierarhie de comandă unică iau locul
ierarhiilor teroriste cunoscute şi finanţarea grupărilor teroriste este tot mai
subtilă şi mai greu de identificat, mare parte din experienţa acumulată în
domeniul contracarării terorismului îşi pierde relevanţa.

110
 Dacă în anii '70 şi '80 predomina terorismul motivat politic, în prezent forma
predilectă o constituie terorismul de factură religioasă, care are adesea şi
conotaţii politice, iar în cadrul acestuia terorismul de factură fundamentalist-
islamică. Perfecţionarea armamentului şi dezvoltarea rapidă a tehnologiilor
în domeniul informaţional va conduce inevitabil la sporirea capacităţii de
acţiune a grupărilor teroriste şi la o mult mai bună pregătire a acţiunilor.
Fluidizarea traficului internaţional va permite deplasarea mult mai rapidă a
persoanelor şi drept urmare membrii organizaţiilor teroriste vor fi mai greu
de identificat. Actele violente comise de astfel de grupări vor avea un
caracter tot mai spectaculos, pe de o parte pentru a stârni teamă la nivelul
factorilor de putere vizaţi, iar pe de altă parte pentru a capta atenţia şi a se
impune în faţa membrilor comunităţilor pe care susţin că le reprezintă (aşa-
numita nevoie de publicitate de care vorbesc specialiştii în domeniu). Iar
actele comise pe teritoriul SUA demonstrează fără echivoc că grupările
teroriste ale începutului de mileniu nu duc lipsă nici de hotărâre, nici de
finanţare, nici de informaţii şi nici de resurse umane care să le transpună în
practică planurile.
Pentru a avea sorţi de izbândă în confruntarea cu un astfel de inamic,
statele s-au văzut nevoite să apeleze din ce în ce mai des la singurele
instituţii care par să dispună de cunoştinţele şi resursele necesare pentru a
combate terorismul: serviciile secrete. Semnificativ în acest sens este
următorul fragment din raportul prezentat în Congresul Statelor Unite ale
Americii de general-locotenent Patrick M.Hughes, Directorul Agenţiei de
Informaţii a Departamentului Apărării – DIA, în septembrie 1999:
„Caracteristicile celor mai eficiente organizaţii teroriste - o planificare strict
compartimentată a operaţiunilor, acoperire şi securitate bune, suspectarea la
maximum a celor din afara organizaţiei şi cruzimea lor - fac din ele
obiective de prim ordin ale activităţii serviciilor de informaţii”.
Cert este că 11 septembrie 2001 a marcat sfârşitul unei epoci şi începutul
alteia nu doar pentru comunitatea informativă a Statelor Unite ci pentru
serviciile de informaţii din întreaga lume2020.

SUA – măsuri de prevenire şi combatere a terorismului şi crimei

organizate transfromtaliere

2020
Cristian Troncotă, Horaţiu Blidaru, Careul de aşi. Serviciile secrete ale Marii Britanii, S.U.A., Rusiei,
Israielului. Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 139, 149-150.

111
USA Patriot Act (Uniting and Strenghthening of America by Providing
Appropriate Tools Required to Interpret and Obstruct Terrorism) este un act
normativ de referinţă pentru sistemul legislativ american modificat după
atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.
Legea „Patriot” reglementează printre altele interceptarea convorbirilor
telefonice şi ţinerea sub observaţie a imigranţilor consideraţi suspecţi.
Demne de menţionat sunt următoarele prevederi ale acestei legi:
- autorizarea ascultării pe scară largă a telefoanelor, inclusiv a celor
mobile, a mesajelor scrise sau vocale, pentru ca instituţiile cu atribuţii în
domeniu să poată cunoaşte conţinutul convorbirilor efectuate de o persoană
suspectată de săvârşirea unor acte de terorism, fără a fi necesară, ca în cazul
legislaţiei precedente, o autorizaţie specială dată de organele abilitate pentru
fiecare număr de telefon în parte;
- ridicarea parţială a restricţiilor privind schimbul de informaţii între
instituţiile cu atribuţii de combatere a terorismului, cu privire la persoanele
suspecte de comiterea unor astfel de acte;
- stabilirea unor pedepse mai severe pentru cei care adăpostesc,
protejează, găzduiesc sau facilitează activităţile teroriştilor sau cele care au
ca obiect spălarea banilor sau deplasarea sumelor prin intermediul unor
operaţiuni financiare sofisticate între bănci;
- impunerea obligaţiei ce revine băncilor americane, de a păstra o
evidenţă exactă a informaţiilor despre clienţii străini şi a interdicţiei de a
avea legături cu instituţii bancare din străinătate, despre care nu au date şi
informaţii suficiente, referitoare la credibilitatea şi corectitudinea
operaţiunilor şi tranzacţiilor pe care le întreprind;
- stabilirea, în favoarea autorităţilor federale, a posibilităţii de a reţine
pe o durată de până la şapte zile pe cetăţenii străini asupra cărora planează
suspiciuni de comitere sau pregătire a unor atacuri teroriste;
- autorizarea instituţiilor specializate de a supraveghea şi intercepta
corespondenţa pe e-mail, precum şi a paginilor web accesate de persoanele
suspectate de comiterea sau pregătirea unor acţiuni ilicite de natură teroristă,
prin monitorizarea Internet-ului.
Legea „Patriot” a înlăturat barierele care împiedicau schimbul de
informaţii dintre serviciile de informaţii şi agenţiile de aplicare a legii şi a
mărit substanţial prerogativele organelor guvernamentale în ceea ce priveşte
utilizarea mijloacelor tehnice de supraveghere a persoanelor pe parcursul
investigaţiilor cu privire la securitatea naţională, anchete ce pot avea ca efect
restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Printre măsurile luate de autoritatile americane, imediat după dezastrul
din 11 septembrie 2001, se numără:

112
 -extinderea competenţelor serviciilor secrete de a culege informaţii şi
date „sensibile” de la furnizorii de servicii INTERNET;
-înfiinţarea la puţin timp după atentate a Biroului de Influenţă
Strategică („Office of Strategic Influence”- OSI), în cadrul Pentagonului,
pentru a sensibiliza pozitiv modul de percepere a politicii Washingtonului de
către opinia publică2323;
-crearea la 30 octombrie 2001 a Centrului de monitorizare a ţintelor
teroriste străine(„Foreign Terrorist Asset Tracking Center”) ce are ca obiect
de activitate, printre altele, verificările efectuate, în contextul măsurilor
restrictive de acordare de vize imigranţilor şi reţinerea acestora pe o
perioada nedeterminată, de către Serviciul pentru Imigrări şi Naturalizări, a
celor suspectaţi de implicarea în acte teroriste;
-decembrie 2001, demararea „Operaţiunii Scutul Americii” („Operation
Shield America”) de către Serviciul Vămilor (Custom Service) pentru a
contracara posibilitatea teroriştilor de a achiziţiona bunuri şi tehnologii
sensibile, produse în SUA;
-întărirea colaborării între FBI şi CIA prin înfiinţarea Biroului de
Informaţii („Office of Intelligence” – OI );
-decembrie 2002, constituirea Departamentului Securităţii Interne
(Department of Homeland Security - DHS) cu competenţe în domeniile
securităţii transporturilor şi frontierelor, organizării reacţiei în situaţii de
urgenţă, luării contramăsurilor în cazul unor atacuri chimice, biologice sau
nucleare, precum şi atribuţii de protejare a structurilor de securitate2424.
Totodată ar fi util ca şi la nivel european să se înfiinţeze un organism
specializat în domeniul antiterorist, după modelul american al Centrului
Integrat pentru Ameninţarea Teroristă (Terrorist Threat Integration Center –
TTIC) înfiinţat în luna ianuarie 2003 şi devenit funcţional cinci luni mai
târziu, la 1 mai 2003.
Centrul are competenţa de a analiza informaţiile referitoare la ameninţări
teroriste obţinute de la toate structurile cu atribuţii în domeniul culegerii de
informaţii si din afara SUA, este condus de un director, numit de şeful CIA,
iar personalul este format din 180 000 de angajaţi din care 300 sunt agenţi şi
experţi în antiterorism, ce provin de la toate agenţiile de spionaj (indiferent
de departamentul cărora li se subordonează sau de mijloacele utilizate pentru
obţinerea informaţiilor de interes strategic) şi au acces la toate informaţiile

2323
Oficiul a fost desfiinţat la 26 februarie 2002 ca urmare a reacţiei mediatice negative fată de legalitatea
acţiunilor de transmitere a unor ştiri sau trimiteri de e-mailuri, favorabile americanilor, adresate presei sau
unor înalţi oficiali.
2424
President Unveils new antiterrorist strategy ”Jane’s Terrorism & Security Monitor, sept.2002, p.15.

113
 aflate la dispoziţia guvernului, de la simple rapoarte de teren la evaluări
analitice complexe2525.
Atributele speciale ale acestei structuri de securitate se referă la:
-întocmirea unei hărţi zilnice („dailly threat matrix”) în care sunt
analizate şi evaluate ameninţările teroriste pentru uzul Preşedintelui şi a altor
factori de decizie din agenţiile de informaţii sau cu competenţe în domeniu,
principalul beneficiar fiind Departamentul Securităţii Interne (Department of
Homeland Security- DHS);
-constituirea unei baze de date actualizată permanent, referitoare la
terorişti şi persoanele suspectate de a fi implicate în astfel de acte, accesibilă
tuturor persoanelor cu atribuţii în domeniul realizării siguranţei.
Un alt demers american ce se impune a fi amintit este Centrul de
Monitorizare a Terorismului (Terrorist Screening Center – TSC), înfiinţat la
1 decembrie 2003, printr-o directivă prezidenţială, exemplu ce ar putea fi
urmat de asemenea şi la nivel european. Centrul este de fapt o mega -
agenţie, controlată de Congres şi administrată de FBI, care reuneşte bazele
de date referitoare la teroriştii actuali şi potenţiali din cadrul Departamentul
Justiţiei, Departamentul de Stat, Departamentul Securităţii Interne şi a
celorlalte structuri informative sau cu atribuţii de securitate.
Această performantă bază de date este destinată concentrării informaţiilor
despre terorişti aflate în deţinerea tuturor agenţiilor de informaţii şi de
aplicare a legii şi permite accesul federal al utilizatorilor abilitaţi. Iniţiativele
americane amintite sunt justificate ţinând cont de eşecul înregistrat de
structurile de securitate americane la 11 septembrie 2001.
Prin urmare, SUA, acordă prioritate măsurilor de protecţie faţă de
atacurile teroriste, informatice şi de spionaj, precum şi combaterii eficiente a
infracţiunilor bazate pe violenţă sau înaltă tehnologie, corupţiei, spălării de
bani sau altor forme de manifestare a crimei organizate, paralel cu dotarea
modernă a agenţiilor de aplicare a legii şi întărirea cooperării la nivel
internaţional, federal, statal şi local.

Măsuri iniţiate pe plan internaţional de prevenire

şi combatere a terorismului

Un pas extrem de important în lupta împotriva terorismului e

reprezentat de hotărârea guvernelor de a trata ameninţările fenomenului
terorist şi de a consacra iniţiativele instituţiilor internaţionale pe plan
legislativ .
2525
USA centralises terror theaat assessments, în ”Jane’s Intelligence Review”, march , 2003, p.4.

114
 Printre elementele reacţiei la nivel global pot fi amintite:
-eforturile pentru prevenirea şi eliminarea acţiunilor teroriste, atacurile
cu bombe, terorismul aerian şi luările de ostateci;
-combaterea acţiunilor teroriste din domeniul financiar pentru
procurarea şi diseminarea armelor de distrugere în masă;
-urmărirea, prinderea, extrădarea sau judecarea teroriştilor şi detenţia
lor în siguranţă şi cu respectarea reglementarilor adoptate la nivel
internaţional;
-implementarea Rezoluţiei nr. 1373 a ONU adoptată la 28 septembrie
2001 şi adaptarea legislaţiei interne din fiecare ţară la standardele
internaţionale privind lupta împotriva terorismului;
-implementarea Convenţiei ONU împotriva terorismului;
-adoptarea Convenţiei Internaţionale cu privire la combaterea actelor
de terorism nuclear;
-descoperirea şi eliminarea surselor de finanţare a mijloacelor de
comunicaţii ale structurilor de organizare teroristă (firme, ONG-uri etc.);
-adoptarea unor măsuri de control al circulaţiei persoanelor şi
reducerea fenomenelor de emigraţie ilegală;
-susţinerea Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile pentru
implementarea unor măsuri sporite de asigurare a securităţii zborurilor şi a
securităţii pe aeroporturi.
Ultimele evoluţii din domeniul relaţiilor transatlantice şi al raporturilor
dintre principalele organizaţii responsabile pentru securitatea europeană –
NATO şi Uniunea Europeană – semnalizează o perioadă de mari
transformări şi renegocieri ale principalelor aranjamente de securitate pentru
spaţiul euroatlantic.
Lărgirea NATO înseamnă şi intrarea „de facto”, cu drepturi şi îndatoriri
în marea coaliţie a forţelor combatante pe frontul contra terorismului
mondial, în general a ameninţărilor transfrontaliere. Numai că noii aliaţi vor
contribui la activitatea Alianţei atât cu punctele lor forte cât şi cu propriile
vulnerabilităţi ce pot atrage atenţia teroriştilor.
Necesitatea redefinirii parteneriatului dintre America şi Europa în
contextul generat de intervenţia în Irak şi demersurile europenilor (mai ales
după atentatul de la Madrid din martie 2004) de edificare a dimensiunilor
comune de apărare a devenit subiectul principal pe agenda experţilor în
domeniul securităţii internaţionale.
În general politica de securitate are o accepţiune publică ce poate fi
vizualizată „ca o reţea de decizii legate între ele prin alegerea obiectivelor, a

115
 mijloacelor şi resurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii
specifice”3232.
Un exemplu concludent în acest sens îl constituie desfăşurarea la 19
martie 2004 a Consiliului Extraordinar JAI dedicat combaterii terorismului
urmat de summitul de la Bruxelles, organizat în perioada 22-23 martie 2004,
la nivelul miniştrilor de externe din Uniunea Europeană ce au finalizat
proiectul de declaraţie finală, dedicată impulsionării demersurilor
contrateroriste.
Miniştrii de interne şi justiţie ai statelor membre UE şi în curs de aderare
au dezbătut şi adoptat un set de propuneri, de măsuri specifice ce au fost
supuse aprobării Consiliului European de la Bruxelles, reunit în perioada 25-
26 martie 2004. În acest sens s-a decis luarea unor măsuri ferme de anihilare
a terorismului internaţional, ce sprijină terorismul intern sau confruntări
politice, ideologice sau religioase, prin:
-limitarea accesului teroriştilor la sursele de finanţare şi identificarea
deţinătorilor, destinatarilor şi beneficiarilor conturilor de finanţare a actelor
teroriste;
-depistarea, prevenirea atentatelor şi destructurarea reţelelor şi
grupurilor teroriste;
-diminuarea şi înlăturarea condiţiilor şi factorilor care facilitează atât
sprijinul cât şi recrutarea noilor membri sau simpatizanţi ai teroriştilor, un
rol important în îndeplinirea acestor obiective revenind societăţii civile şi
mass-mediei;
-punerea în aplicare sau consolidarea instrumentelor juridice existente
la nivel european şi internaţional alături de îmbunătăţirea activităţii tuturor
componentelor şi structurilor specializate de securitate care trebuie să
acţioneze mai ferm şi să coopereze mai eficient, inclusiv în derularea
schimbului de informaţii;
-asigurarea unui control riguros al frontierelor inclusiv prin
introducerea monitorizării electronice a datelor de identificare a persoanelor.
Măsurile concrete contrateroriste ce au făcut obiectul dezbaterilor
menţionate (printre care şi adoptarea „clauzei de solidaritate”)2121 sunt
menite să aplice strategia europeană de securitate, în primul rând a
componentei de combatere a terorismului, pornind de la cauzele care-l
generează şi în doilea rând pentru eficientizarea Planului de acţiune pentru
combaterea terorismului adoptat în 2001.

3232
Marian Zulean, Armata şi Societatea în tranziţie, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003, p.121.
2121
„Atentatele pun Europa în mişcare” în „Evenimentul zilei” nr. 3683, din 25 martie 2004, p.11.

116
 Nu ar fi lipsit de interes, însă, preluarea în spaţiul european a modelului
Legii „Patriot”, adoptată de Congresul SUA la 25 octombrie 2001, de
introducere a elementelor biometrice de identificare a persoanelor în
documentele de identitate şi crearea unei baze de date cu regim special de
acces.
Şocul produs de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, executate
asupra unor obiective din SUA, precum şi evoluţiile asociate campaniei
antiteroriste internaţionale au determinat nu numai modificări ale legislaţiei
americane, dar şi:
-reevaluarea periculozităţii fenomenului terorist în planul stabilităţii şi
securităţii internaţionale în condiţiile convergenţei cu crima organizată;
-reconfigurarea raporturilor dintre state şi organizaţii;
-reconsiderarea priorităţilor şi mecanismelor de securitate ale statelor,
precum şi a dinamicii organizaţiilor politico-militare si politico- economice
internaţionale;
-izolarea pe scena mondială şi sancţionarea mult mai severă a statelor
care sprijină financiar sau favorizează terorismul, respectiv, marginalizarea
celor care nu contribuie la eforturile comunităţii internaţionale de prevenire
si combatere a fenomenului2222.
Ţările europene, şi în special cele care au trimis trupe în Irak, se
confruntă acum cu teama că ar putea deveni următoarele ţinte ale atentatelor
teroriste puse la cale de militanţi islamişti sens în care îşi reevaluează
politicile de securitate şi vulnerabilităţile în domeniile ce pot afecta
securitatea naţională, prin efectele interdependente, difuze, multidirecţionale
bazate pe mobilitate, diversitate, coerenţă şi complementaritate atât în
spaţiul intern cât şi internaţional.
Într-un context internaţional adesea schimbător NATO deţine în prezent
un rol politic esenţial în întărirea securităţii euroatlantice, îndeosebi după
adoptarea la summitul de la Washington din 1999, a unui nou concept
strategic al Alianţei, semnificative fiind şi documentele adoptate după
evenimentele teroriste din 11 septembrie 2001, precum: Declaraţia Adunării
Consiliului Nord-Altantic (12 septembrie 2001); Declaraţia privind lupta
împotriva terorismului, Adunarea Parlamentului NATO (23 octombrie
2001).

2222
Monica Şerbănescu, Ilie Botoş, Dumitru Zamfir, Low & Crime. Net, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003,
p. 88.

117
La rândul său Uniunea Europeană a adoptat decizii importante şi a dat un
nou impuls eforturilor sale de întărire a securităţii şi dimensiunii de apărare.
Dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună, include şi
definirea progresivă a politicii de apărare preconizată de Tratatul de la
Amsterdam, compatibilă cu politica de securitate şi de apărare instituită prin
Tratatul de la Washington. Totodată Uniunea Europeană este preocupată de
finalizarea propriilor reforme instituţionale interne, precum şi de eficienţa
dezbaterilor declanşate pe tema viitorului Europei, a construcţiei politice pe
continent.
În acest context devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele
de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională
care să se manifeste nu numai în situaţii limită ci şi în tot contextul
problematic – economic, social, financiar ale lumii de azi.
Această nouă resolidarizare a statelor lumii se poate exprima în toate
aceste domenii prin stabilirea unor forme de acţiune conjugată a tuturor
naţiunilor care împărtăşesc interese şi valori comune.

118
 ALTE RISCURI DE SECURITATE NECONVENŢIONALE

Proliferarea armelor de distrugere în masă

Proliferarea armelor de distrugere în masă, scăparea de sub control a

comerţului cu tehnologii duale şi materiale strategice, precum şi mişcarea
necontrolată a armamentelor convenţionale reprezintă un alt important factor
de risc din mediul internaţional de securitate. Puterea explozivă totală a celor
câteva zeci de mii de încărcături atomice existente este estimată a fi de 1-2
milioane de ori mai mare decât cea a bombei aruncate asupra Hiroshimei.
Dacă s-ar raporta puterea totală a arsenalelor nucleare la numărul locuitorilor
planetei, fiecărui om i-ar reveni, în medie, echivalentul a 15 tone de trotil.
Cu toate eforturile internaţionale pentru neproliferarea armelor nucleare, se
înregistrează, totuşi, un proces periculos de difuzie a acestora spre tot mai
multe ţări, proces care, probabil, se va amplifica în următorii ani. Un factor
de creştere a acestei difuzii este costul relativ redus al noilor tehnologii
nucleare. Un motiv serios de îngrijorare este acumularea periculoasă de
material fisionabil utilizabil în scopuri militare. Cantitatea de uraniu,
produsă în lume după cel de-al doilea război mondial, care poate
fi întrebuinţată în sens distructiv, este de câteva mii de tone, iar cea de
plutoniu este de ordinul sutelor de tone, în condiţiile în care un proiectil
nuclear de artilerie, cu puterea echivalentă de o kilotonă de trotil (TNT),
necesită doar 75 de grame de material fisionabil. Această acumulare,
asociată cu gravele deficienţe în depozitarea, mânuirea şi evidenţa
materialelor fisionabile, deficienţe manifestate îndeosebi în fosta Uniune
Sovietică, dar nu numai, a alimentat o serie de fluxuri ilegale de astfel de
materiale, un trafic “subteran”, practicat pe scară tot mai largă. Aceste date
dau o semnificaţie aparte atenţionării făcute recent de către directorul
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, care preciza în ianuarie
2004 că "pericolul unui război nuclear nu a fost niciodată atât de mare"128.

128
„Gardianul”, 27 ianuarie 2004.

119
 În mediul internaţional sunt prezente, cu tendinţe de amplificare şi
acutizare, riscuri non-militare, atipice, neconvenţionale, care creează tipuri
complexe de provocări la adresa securităţii naţionale şi mondiale.
Proliferarea armelor de distrugere şi a tehnologiilor aferente este o problemă
internaţională şi reprezintă cea mai puternică sfidare care - prin escaladare şi
globalizare - poate afecta pe termen lung ori chiar ireversibil, atât statele, cât
şi comunitatea internaţională.
Principalele direcţii de cercetare în materie sunt, pe scurt, următoarele:
Utilizarea armelor de distrugere în masă în conflictele regionale face să
crească posibilitatea ca o criză să se întindă dincolo de limitele acelei
regiuni.
Structurile crimei organizate şi-au propus şi desfăşoară trafic ilegal cu
materiale fisionabile, tehnologii şi microcomponente pentru bombele
atomice.
Anumite grupuri îşi pot procura arme de distrugere în masă în scop de
şantaj.
Ameninţarea cu sabotarea complexelor nucleare chimice şi biologice este,
de asemenea, foarte periculoasă din punct de vedere al contaminării
radioactive şi chimice.
Problema deşeurilor radioactive, chimice şi biologice a devenit o problemă
globală afectând interesele tuturor statelor lumii.
Controlul vastului arsenal al fostei Uniuni Sovietice este nesigur, mărind
astfel riscul ca tehnologii, componente sau chiar specialişti să fie transferate
în state proliferatoare.

Confluenţa în zona ţării noastre a intereselor de furnizare, respectiv de

achiziţionare a materialelor, substanţelor şi tehnologiilor necesare statelor
proliferante, precum şi existenţa unor capacităţi şi resurse umane în
domeniu, creează pericolul ca, în anumite circumstanţe şi conjuncturi
politice, să se inducă percepţia că România fie nu este capabilă să
controleze, prevină şi să stopeze fenomenul proliferării, fie este implicată în
sprijinirea unor state care dezvoltă programe de arme nucleare, chimice şi
biologice.

120
 În contextul regimurilor internaţionale de neproliferare a armelor şi a
sistemului naţional de control al exporturilor şi importurilor produselor şi
tehnologiilor cu dublă utilizare, România a luat măsuri pentru prevenirea
transferului neautorizat al unor astfel de bunuri către statele supuse
restricţiilor internaţionale (prin controlul transferului de informaţii
electronice între firmele supuse verificării, analiza documentelor, a
produselor şi tehnologiilor, consultarea de specialişti şi alte asemenea
activităţi).

Subdezvoltarea, explozia demografică şi emigraţia clandestină

Menţinerea subdezvoltării în lume şi accentuarea unor dezechilibre

economice este, de asemenea, un factor de risc la adresa securităţii oricărei
naţiuni. În ciuda unor mari realizări economice ale omenirii din ultimele
decenii (creşterea producţiei mondiale de bunuri şi servicii, a venitului
mediu pe locuitor, scăderea ponderii populaţiei sărace), numărul celor
săraci, în cifre absolute, a crescut129. Subdezvoltarea rămâne, deci, un flagel
caracteristic pentru numeroase ţări şi popoare, iar contradicţia dintre statele
bogate şi cele sărace (Nord-Sud), ori între cele sărace (Sud-Sud), devine una
din dominantele registrului marilor tensiuni internaţionale. Cincimea cea
mai bogată a populaţiei se bucură de 83% din venitul mondial, în timp ce
cincimea cea mai săracă utilizează doar 1,5% din acesta 130. Cele mai bogate
225 de familii din lume dispun de o avere egală cu venitul anual al celei mai
sărace jumătăţi a populaţiei globului, iar averea deţinută de primii trei din
cei mai bogaţi oameni din lume depăşeşte produsul economic anual însumat
realizat de cele mai sărace 48 de ţări. Aceasta în timp ce un miliard de
persoane subzistă cu mai puţin de un dolar pe zi, 1,2 miliarde nu au acces la
apă potabilă, 1,6 miliarde sunt analfabeţi, iar 2 miliarde nu beneficiază de
electricitate131.

129
Département de l’informations des Nations Unies, ECOSOC, DPI/1736/POV
(www.un.org/french/ecosocdev/geninfo/poverty/dpi1736f.htm, 27.12.2000).
130
Pauvreté et développement. Persistance des déséquilibres à l’echelle mondiale, Rapports sur les
développement humain 1992-1995, Département de l’informations des Nations Unies, DPI/1779/POV
(www.un.org/french/ecosocdev/ geninfo/ poverty/dpi1779f. htm, 24.12.2000).
131
Lester R. Brown şi Cristofer Flavin, O nouă economie pentru un secol nou, în “Probleme globale
ale omenirii. Starea lumii 1999„ , Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 38, 39.

121
 O sursă majoră de insecuritate o reprezintă explozia demografică.
Statisticile în legătură cu acest domeniu sunt îngrijorătoare. Conform datelor
furnizate de Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie, numărul locuitorilor
Pământului, de circa 6 miliarde, s-a dublat din 1960 şi continuă să crească cu
78 de milioane (aproape cât populaţia Germaniei) anual132. Ţările în curs de
dezvoltare contribuie cu 95 la sută la creşterea populaţiei, în timp ce aceasta
s-a încetinit sau s-a oprit în Europa, America de Nord şi Japonia133.
Numărul actual al emigranţilor internaţionali este estimat în prezent la 175
de milioane, însemnând 3 procente din populaţia lumii 134. Potrivit
profesorului Viorel Roman, în viitor, dinamica demografică va duce la
catastrofe sau conflicte necunoscute în trecut ca amploare; explozia
demografică şi viitoarele migraţii vor constitui elemente fundamentale ale
noii ordini mondiale, indiferent cum va arăta ea în viitorul nu prea
îndepărtat135. În ceea ce priveşte România, procesul de îmbătrânire
demografică, instalat la noi în urmă cu 30 de ani, continuă să progreseze,
cauza principală fiind scăderea pe termen lung a natalităţii, ceea ce
determină schimbarea structurii pe vârste a populaţiei, creşterea ponderii
bătrânilor şi scăderea ponderii tinerilor. Începând din 1992, numărul
morţilor este mai mare decât al noilor născuţi, ceea ce înseamnă că populaţia
ţării este în scădere (rata sporului natural este negativă). Conform
prognozelor Centrului de Cercetări Demografice din Bucureşti, populaţia
României va continua să scadă până în 2025 cu 2–2,5 milioane de oameni,
iar îmbătrânirea demografică se va accentua sistematic.

132
Etat de la population mondiale 1999. 6 milliards. L’heure du choix, FNUAP, Fonds des Nations
Unies pour la population, 1999, p.1.
133
Ibidem.
134
Brunson McLinley, Declaraţie la a 37-a Sesiune a Comisiei privind populaţia şi dezvoltarea spre
un management mai eficient al mişcării oamenilor,New York, Martie 2004
(www.iom.int/en/PDF_Files/Other/DG _CPD _230 32004.pdf).
135
Prof dr. Viorel Roman, Religiile – surse de conflict, în “Situaţia statelor într-o lume în curs de
mondializare„, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992, p. 82-83.

122
 Consecinţă firească a exploziei demografice şi a subdezvoltării, criza
alimentară mondială se adânceşte în continuare. Suprafeţele cultivate sunt
în scădere, iar producţia anuală de îngrăşăminte stagnează şi ea, ca urmare a
atingerii nivelului de saturare. Suprafaţa totală irigată a început să se
plafoneze, întrucât râurile şi apele freatice încep să fie neîndestulătoare.
Producţia de peşte oceanic, deşi cererea pentru această resursă s-a amplificat
numai în ultima jumătate de secol de patru ori, stagnează deja la un nivel
care nu mai poate fi depăşit. Experţii Fondului Mondial pentru Natură
avertizează că populaţia mondială consumă cu aproximativ 20% mai mult
decât permite capacitatea de refacere a resurselor naturale ale globului 136.
“Cheltuim capitalul natural mai repede decât se poate acesta regenera”,
declara Claude Martin, directorul general al prestigioasei organizaţii
amintite.
Cercetători de la institute prestigioase de profil din SUA atrag atenţia că
insuficienţa surselor de apă şi distribuţia inegală a acesteia are şansele să
devină o sursă majoră de conflict.
O ameninţare majoră la adresa securităţii naţiunilor este reprezentată şi
de modificările climaterice, în sensul accentuării procesului general de
încălzire, cauzat de emisiile de gaze care amplifică efectul de seră. Într-un
raport prezentat în 20 octombrie 2004137, la Londra, Andrew Simms,
directorul Fundaţiei pentru o Economie Nouă din Marea Britanie, atrăgea
atenţia asupra faptului că “încălzirea globală se află la originea inundaţiilor,
secetei şi furtunilor din ce în ce mai distrugătoare, care pun în pericol vieţi
umane şi economiile unor ţări”. În demersurile sale, fundaţia este sprijinită
de un cerc larg de organisme şi personalităţi, printre care Greenpeace,
Fondul Mondial pentru Natură, Grupul Interguvernamental pentru schimbări
climatice, dar şi de către arhiepiscopul sud-african Desmond Tutu138. Potrivit
documentului, foametea nu va putea fi eradicată pînă în 2015, dacă nu se vor
lua măsuri în vederea inversării procesului de încălzire globală a planetei.
Sursa citată solicită o evaluare a costului de adaptare a tehnologiei ţărilor
sărace la standardele de protecţie a mediului şi limitarea, până în 2050, a
emisiilor de gaze de seră în procent de 60 – 80% din nivelul anului 1990. dar
pentru asta este nevoie de angajarea politică a tuturor ţărilor şi de programe
adecvate din partea organismelor internaţionale. Ca un exemplu asupra celor
expuse mai sus, autorităţile oraşului italian Milano au anunţat, conform unui

136
“Ziua”, 23 octombrie 2004, p. 16.
137
“Ziua”, 21 octombrie 2004, p. 20.
138
Luptător activ, pacifist, împotriva apartheidului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace 1984.

123
 studiu al experţilor în sănătate, că o zi în această “modernă citadelă”
echivalează 15 ţigări fumate139.

Agresiunile informatice

Un factor de risc la adresa securităţii globale îl constituie acţiunile care

afectează securitatea sistemelor informatice din diverse locuri de
concentrare a datelor cu caracter secret de stat sau confidenţial de interes
naţional sau internaţional. În acest sens, pot fi amintite: accesul neautorizat
al unor grupuri de interese străine la bazele de date din calculatoarele
diverselor instituţii, decriptarea acestora şi analizarea traficului de mesaje;
penetrarea băncilor de date informatizate, inclusiv prin racolarea operatorilor
ce lucrează în astfel de sisteme; accesarea sistemelor informatice care
vizează derularea unor operaţiuni comerciale ori financiar-bancare;
inducerea unor disfuncţii serioase în reţelele de calculatoare ale instituţiilor
publice, inclusiv prin realizarea şi difuzarea unor „viruşi informatici" etc.
La acestea se adaugă luarea unor măsuri insuficiente de protecţie
contrainformativă la diverse niveluri decizionale; neajunsurile în pregătirea
contrainformativă a unor factori de decizie; carenţele organizatorice şi de
înzestrare umană şi materială a instituţiilor statului care au atribuţii în
domeniul siguranţei naţionale; lipsa de reacţie eficientă a factoriilor de
decizie în urma informărilor, sesizărilor şi atenţionărilor realizate de
serviciile de informaţii în legătură cu pericolele, riscurile şi ameninţările la
adresa securităţii naţionale etc.
Principalele probleme legate de infracţionalitatea informatică ce se încearcă
a fi rezolvate prin intermediul legislaţiei în cadrul Uniunii Europene sau la
nivelul statelor membre sunt140:
Infracţiuni care aduc atingere vieţii personale;
Infracţiuni legate de conţinut;
Infracţiuni economice, acces neautorizat, sabotaj;
Infracţiuni ce aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală.
Nesesizarea complexităţii şi multitudinii factorilor de risc din mediul
internaţional poate conduce la elaborarea şi fundamentarea unor politici şi
strategii simpliste de securitate, limitate la efecte evidente şi imediate, dar
niciodată adecvate unei securităţi durabile, construită prin acţiuni conjugate
de tip preventiv în planuri multiple.

139
“Ziua”, 21 octombrie 2004, p. 20.
140
Vezi pe larg în Ioan BIDU, Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la adresa securităţii
transfrontaliere, Editura ANI, Bucureşti, 2004.

124
Agresiunile informaţionale

125
Omenirea s-a confruntat de-a lungul istoriei sale cu războaie sângeroase,
finalizate cu mari pierderi materiale, umane şi culturale. În situaţiile în care
conflictul se prelungea în timp, distrugerile se amplificau şi practic nu mai
existau învingători. Secolul XX însă, a marcat, prin cele două războaie
mondiale, atingerea unei relative uniformizări în domeniul arsenalelor
militare convenţionale, sub aspectul performanţelor tehnice. Situaţia a
determinat o intensă activitate de cercetare în scopul producerii unui nou
tip de armament, cel de distrugere în masă. Folosirea bombei atomice de
către SUA împotriva Japoniei la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial,
a demonstrat lumii întregi că un nou conflict mondial în care rivalii posedă
şi folosesc o astfel de armă înseamnă sfârşitul omenirii. Puterile nucleare
au înţeles că declanşarea unui conflict în care vor folosi aceste arme de
distrugere în masă împotriva unui alt stat care posedă acelaşi tip de
armament va determina propria distrugere. Acesta a fost motivul pentru
care, în perioada războiului rece, cele două mari blocuri militare, având ca
protagonişti principali SUA şi URSS, s-au mulţumit doar cu o confruntare
ideologică. Democraţia statelor vest-europene şi a SUA, experienţa şi
sindromul Vietnam al americanilor, vocea din ce în ce mai puternică a
diverselor organizaţii care militau pentru pace, dorinţa propriilor alegători
de a-şi consolida securitatea personală, mişcările protestatare la adresa
războiului şi politica organizaţiilor internaţionale precum ONU, cu o
legislaţie complexă şi un număr din ce în ce mai mare de membri, au
determinat centrele de decizie mondiale să-şi reconsidere poziţia faţă de
agresiunea armată. Modalitate de a-şi atinge scopurile pe cale nonviolentă,
capabilă să eludeze norme prin imposibilitatea cuantificării şi încadrării
juridice, agresiunea informaţională devine, astfel, soluţia prin care pentru a
cuceri trebuie să destabilizezi centrele de decizie ţintă (adverse),
aparţinând statelor vizate, iar pentru a conduce, de principiu, trebuie să
faci în aşa fel ca instituţiile acestora să depindă financiar-economic de
propriile tale decizii. În ultimă instanţă, o soluţie "nonviolentă" la o
confruntare dură. Numeroşi specialişti care au analizat şi au interpretat
asemenea acţiuni au demonstrat că multe dintre ele decurg din obiective
abil mascate, prin care se urmăreşte obţinerea unor avantaje realizabile
până mai ieri, doar prin forţa armelor. Deci suntem, în continuare, în sfera
intereselor care se realizează din ce în ce mai mult prin folosirea altor
modalităţi decât agresiunea armată. Noile tendinţe sunt abil mascate de
concepţii care încearcă să le justifice public. Se susţine că un stat
democratic nu mai luptă împotriva cuiva sau a unei ideologii, ci pentru
valori.
Dar cum a apărut agresiunea informaţională?

126
 Ştirea, noutatea, informaţia a fost în mod direct sau indirect
gestionată, prelucrată, folosită intenţionat sau fără voie de-a lungul
evoluţiei formelor de organizare socială de către om, în ajutorul şi
împotriva acestuia. Retoric: când este minciună şi când este adevăr?
Societatea modernă este de neconceput fără un circuit informaţional
bine organizat, informaţia devenind cea mai scumpă şi râvnită "marfă"
în peisajul social. Modul în care aceasta este percepută, analizată,
exploatată coroborat cu secvenţa temporală, poate dezvolta sau distruge
astăzi naţiuni. Drept pentru care, informaţia intrată în posesia centrelor
de decizie politico-militară, economico-fmanciară, poate deveni cea mai
temută armă de factură nonconvenţională, în speţă agresiunea
informaţională.
Agresiunea informaţională este cea care are ca ţintă procesorii de
informaţie, urmărind controlarea sau anihilarea lor. La acest început de
secol, factorii decizionali la nivel planetar au înţeles că cei care stăpânesc
şi gestionează conform propriilor interese informaţia, conduc în realitate
lumea. Au înţeles că războiul convenţional constituie în situaţii limită
doar o alternativă mult prea costisitoare. Cine a reuşit să gestioneze
informaţia, să o prelucreze şi mai ales să o utilizeze la momentul oportun,
a învins sau a clădit imperii. Trecutul, dar şi prezentul contemporan
conţine exemple multiple despre istoria conflictelor de orice tip. Date
despre nivelul de pregătire, dotare, stare de spirit, posibilităţi de acţiune,
resurse, concepţia desfăşurării unor acţiuni ulterioare au fost "vânate" de
actorii participanţi.
În acelaşi timp, s-au difuzat intenţionat informaţii false care să
determine adoptarea unor hotărâri pripite, acţiuni incoerente şi fără
consecvenţă, stare de spirit negativă, derută generalizată şi, în final,
pierderea disputei.
Transmiterea intenţionată a unor date eronate pentru a determina în
poziţia adversarului reacţii de derută, subestimarea forţelor proprii şi
supraevaluarea inamicului141, a constituit actul de naştere al agresiunii
informaţionale.
O alta etapă distinctă în evoluţia formelor de agresiune informaţională
însoţeşte procesele de acumulare tehnologică ale societăţii moderne.
Volumul informaţional cunoaşte o creştere semnificativă impunând un
sistem adecvat de gestionare, catalogare, stocare şi extragere la timp a
informaţiilor necesare.

Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, 1976, p. 31.

141

127
 Mass-media reuşeşte în scurt timp să determine apariţia unui monopol
asupra informaţiei curente, a modului în care aceasta este supusă atenţiei
publice şi mai ales îşi precizează dincolo de obiectivele declarate, o poziţie
"subterană" care poate declanşa cele mai devastatoare conflicte.
Atât primul, dar mai ales cel de-al doilea război mondial, sunt conflicte
armate majore încadrate în această etapă, pe timpul cărora s-a recurs la
o agresiune informaţională susţinută, mult mai bine cizelată, vizând cu
precădere dezinformarea populaţiei civile asupra acţiunilor militare
desfăşurate şi mai ales a situaţiei reale existente pe teatrul de operaţiuni.
Acţiunile de informare realizate prin infiltrarea unor agenţi în structurile
de decizie ale adversarului, cât şi inducerea dezinformării aceleeaşi structuri,
au cunoscut o mare diversitate şi au reuşit să determine rezultate
semnificative .
A treia etapă s-a delimitat prin apariţia maşinii de calcul, evoluţia
tehnologiei informaţionale şi constituirea bazelor de date, reprezentând un
răspuns la necesitatea de prelucrare şi stocare a unui volum imens de
informaţii. Putem vorbi deja de un sistem informaţional complex, în care
folosirea informaţiei este de neconceput fără utilizarea reţelelor electronice
de calcul a căror viteză în prelucrarea datelor şi volumul de stocare al
acestora caracterizează societatea informaţională de astăzi.
În concluzie, agresiunea informaţională “produce schimbări majore în
funcţionarea sistemului politic, în organizarea socială, în mecanismul
economic şi financiar, în sistemul de norme şi valori naţionale, în starea de
spirit, comportamentul şi atitudinile populaţiei, prin dezorientarea
individuală şi colectivă, slăbirea instituţiilor de autoritate şi a altor forţe”142.
Nu se poate interveni uşor împotriva unui agresor care pentru populaţie
rămâne invizibil. Promovarea acestui mod de rezolvare a intereselor
presupune multă subtilitate şi abilitate, întrucât măsurile şi acţiunile
derulate de către centrele de decizie au caracter subversiv.

Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Ed. Amco Press, Bucureşti,
142

1995, p. 81.

128
129
 VULNERABILITĂŢI, AMENINŢĂRI ŞI FACTORI DE RISC
LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI SIGURANŢEI NAŢIONALE A
ROMÂNIEI

Factorii de risc la adresa securităţii naţionale trebuie căutaţi atât în

interiorul sau exteriorul ţării, cât şi în planuri diferite (social sau natural,
material ori spiritual, politic, economic, militar, informaţional, ecologic
etc.).
O definiţie interesantă în legătură cu această problematică o dă Simion
Boncu: „Riscul la adresa securităţii naţionale implică prezenţa unor factori
activi sau potenţiali care pot afecta securitatea unui stat. Ameninţarea vizând
securitatea naţională implică atât existenţa factorilor de risc, detectată prin
perceperea unor indicii specifice, cât şi conturarea voinţei politice de a pune
în acţiune mijloacele respective pentru a leza securitatea altui stat”143.
România nu este şi nu se va afla în viitorul apropiat în faţa vreunei
ameninţări majore, de tip militar clasic, la adresa securităţii sale naţionale.
Se poate estima că, în perioada actuală, riscurile la adresa securităţii sunt
preponderent de natură nemilitară, manifestându-se în special în domeniile
economic, financiar, social şi ecologic. Perpetuarea şi conjugarea unor
vulnerabilităţi existente în aceste domenii pot afecta însă securitatea ţării,
generând efecte interdependente, difuze, multidirecţionale, care impun
modalităţi de prevenire şi de acţiuni adecvate şi flexibile. Neglijarea,
amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor vulnerabilităţi pot crea
instabilitate şi pot conduce la transformarea în riscuri la adresa securităţii.
Pe acest fundal, responsabilitatea fundamentală şi mult sporită a statului
este de a gestiona cu autoritate îndeosebi riscurile şi vulnerabilităţile de
natură strict internă, care influenţează în mod inevitabil şi poziţionarea
României în mediul internaţional de securitate. Prin atenţia acordată acestor
factori interni, România poate, pe de o parte, să constituie în continuare un
furnizor important de securitate regională şi internaţională şi, pe de altă
parte, să transforme îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare economică şi
socială, susţinută şi durabilă, într-o resursă considerabilă şi specifică pentru
securitatea propriu-zisă a ţării.
143
Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Ed. Amco Press., 1995,
p.75.

130
 Factori de risc externi

În rândul acestui tip de factori de risc la adresa securităţii naţionale

proveniţi din zona adiacentă, documentele programatice ale securităţii
naţionale, precum şi unele studii în domeniu menţionează, printre altele:
posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul democratizării,
respectării drepturilor omului şi a dezvoltării economice, care ar putea
genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă; proliferarea şi
dezvoltarea reţelelor teroriste, a crimei organizate transfrontaliere, a
traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţie, de materiale
radioactive şi strategice; proliferarea armelor de distrugere în masă, a
tehnologiilor şi materialelor nucleare aferente, a armamentelor şi mijloacelor
letale neconvenţionale; migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive
de refugiaţi; decalajele între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradul de
stabilitate ale statelor din proximitatea României; limitarea accesului statului
român la unele resurse şi oportunităţi regionale importante pentru realizarea
intereselor naţionale; acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă,
separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român în promovarea
valorilor democratice; subdezvoltarea; explozia demografică; criza
energetică şi de materii prime; criza alimentară; insuficienţa resurselor de
apă; modificările climatice; catastrofele ecologice; dezastrele de naturi
diferite ş.a.
Deşi la prima vedere ar pare o vulnerabilitate internă, transformarea
României într-un paradis off-shore este o simbioză a riscului extern asupra
vulnerabilităţilor proprii. Emil Duca, consultant fiscal la Ziarul Financiar,
argumentează că România poate deveni un paradis fiscal datorită
următoarelor caracteristici: (1) dispune de o impozitare redusă a profiturilor
(5%) din surse externe; (2) dispune de un cadru special pentru societăţile
holding; (3) există posibilitatea de a înfiinţa societăţi off-shore pentru
investiţii sau valorificare copyright144. Este o problemă de securitate
naţională asupra căreia trebuie să se reflecteze intens.

144
“BUSINESS magazin”, nr. 3 / 2004, p. 38.

131
 Serviciile de informaţii ale statului atrag atenţia asupra faptului că, pe
teritoriul României, în următorii ani, se vor consolida structurile active ale
unor organizaţii teroriste străine, care vor antrena, pe lângă ameninţările
reprezentate de scopurile acestora, şi riscurile induse de activităţi adiacente
sau asociate cum ar fi: migraţia ilegală, traficul de droguri, de arme şi
muniţii, de substanţe sau tehnologii supuse controlului internaţional,
contrabanda etc. Serviciile respective estimează că cele mai active nuclee
constituite pe teritoriul ţării noastre de către organizaţii teroriste străine care
vor genera pericole, riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale vor
continua să fie organizaţiile de esenţă fundamentalist-islamică
(„Hezbollah”, „Hamas”, „Fraţii Musulmani”, „Partidul Eliberării
Islamice”) şi alte grupări care vor acţiona pentru: crearea şi consolidarea
unor structuri de acoperire economică, culturală, profesională sau religioasă,
menite să camufleze şi să faciliteze preocupările care depăşesc cadrul legal;
influenţarea opiniei publice în vederea legitimării cauzei şi acţiunii lor;
dezvoltarea de structuri informative proprii; stabilirea potenţialelor ţinte ale
unor atentate teroriste; realizarea de depozite clandestine de armament,
muniţii şi exploziv, în vederea folosirii lor în acţiuni de tip terorist ş.a.

Riscuri şi vulnerabilităţi interne

Schimbările de natură politică, economică şi socială care au avut loc pe

scena internaţională, în principal sud-est europeană, după 1989, au fost
însoţite de amplificarea şi diversificarea factorilor de risc intern la adresa
securităţii şi siguranţei naţionale. Ca rezultat al acestor transformări, şi
România a trebuit să se adapteze noului mediu de securitate radical schimbat
şi să elaboreze şi implementeze politici şi strategii de securitate care să
corespundă noului context geopolitic. Mai mult, evenimentele de la 11
septembrie 2001 au determinat o nouă redefinire a contextului de securitate
şi, implicit, a priorităţilor privind politica de securitate şi siguranţă naţională,
pentru a include terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă ca
ameninţări globale ce necesită o abordare conjugată a întregii comunităţi
internaţionale.
Astfel, la nivel intern, Strategia de Securitate Naţională a României,
adoptată la 18 decembrie 2001 prevede că obiectivele majore ale politicii
privind siguranţa naţională au în vedere prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi a
celei publice şi a infrastructurii de interes strategic.

132
 Potrivit acestui document, se consideră că principalele riscuri şi
vulnerabilităţi interne la adresa securităţii naţionale sunt „nemilitare”, fiind
menţionate aici cele de natură economică, financiară, socială şi de mediu.
Admiţând că, la nivel intern, situaţia actuală de securitate a României este
„caracterizată de numeroase vulnerabilităţi în aproape toate sferele mediului
economic şi social”, ca rezultat direct al presiunilor cumulative exercitate,
de-a lungul timpului, de o multitudine de factori – politici, economici,
financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari sau de
altă natură –, Strategia de Securitate Naţională propune o evaluare adecvată
a acestor vulnerabilităţi, astfel încât „răspunsurile şi reacţiile sistemului
naţional de securitate să fie în concordanţă cu realitatea şi, în acelaşi timp,
permanent subordonate intereselor fundamentale ale ţării”.
Acelaşi document subliniază că „principalele probleme de securitate ale
României sunt cele de natură economică”, respectiv: menţinerea
problemelor economice, financiare şi sociale generate de tranziţia
prelungită şi de întârzierea finalizării reformelor structurale; nivelul crescut
de corupţie şi managementul defectuos al resurselor publice, care pot duce
la adâncirea inegalităţilor sociale şi la proliferarea economiei subterane;
răspunsul ineficient al instituţiilor statutului la probleme precum
criminalitatea economică şi tulburarea ordinii publice şi siguranţei
cetăţenilor, ceea ce poate genera scăderea coeziunii şi solidarităţii sociale
şi a standardelor de viaţă ale cetăţenilor; menţinerea unor surse potenţiale
de conflict care pot duce la încetinirea sau stoparea proceselor şi
activităţilor economice curente, ca şi starea de spirit a populaţiei.
Fără a fi explicit menţionate în Strategia de Securitate Naţională, la
aceste riscuri de natură economică pot fi adăugate: pierderea controlului
statului asupra unor sectoare, domenii sau obiective economice strategice,
precum şi pierderea unor importante pieţe externe şi interne de desfacere
pentru produsele şi serviciile româneşti; activităţile ilicite caracteristice
economiei subterane susţinute cu procedee proprii crimei organizate;
spionajul economic în dauna României; coruptibilitatea unor persoane care,
prin nivelul şi natura funcţiei în societate pot avea, prin acţiunea sau
inacţiunea lor, o influenţă profund negativă în gestionarea resurselor
naţionale; blocarea sau perturbarea gravă a infrastructurii esenţiale pentru
economia naţională (sistemul energetic, de transport şi telecomunicaţii,
financiar-valutar ş.a.); falimentarea unor sectoare economice strategice etc.

133
 Strâns legate de riscurile de natură economică, sursele de insecuritate de
natură socială, manifestate în principal prin agravarea stării de sărăcie a
unei mari părţi a populaţiei, menţinerea şi adâncirea decalajelor sociale între
cetăţenii ţării, discriminările de orice natură, blocarea accesului unei părţi a
populaţiei la serviciile sociale de bază etc., pot avea efecte dramatice în
planul stabilităţii interne.
În domeniul politic, cum democraţia şi statul de drept sunt considerate
“resurse importante ale mediului intern de securitate„, prezervarea acestor
caracteristici, a stabilităţii politice, a pluralismului politic şi a respectului
pentru drepturile omului şi cetăţeanului sunt vitale pentru asigurarea
securităţii naţionale. În acest sens, scăderea încrederii cetăţenilor în
instituţiile statului ca rezultat al indolenţei şi birocraţiei excesive a
aparatului administrativ este văzută ca un important factor de risc la adresa
securităţii naţionale, alături de incapacitatea acestor instituţii de a lua
măsuri eficiente pentru dezvoltarea echitabilă a tuturor regiunilor ţării şi
pentru îndeplinirea angajamentelor asumate în vederea integrării în
structurile euro-atlantice de securitate.
În domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale, sursele de
insecuritate sunt multiple şi complexe, dintre acestea putând fi enumerate:
crima organizată, traficul ilegal de droguri, de arme şi muniţii, de persoane
etc., şi, în general, criminalitatea transfrontalieră, indiferent de forma de
manifestare; existenţa unor tensiuni sociale grave din diverse cauze (politice,
economice, etnice, religioase etc.); confruntările între diferite grupuri
sociale, actele de violenţă produse în cadrul unor adunări sau manifestări
publice care pot degenera în revolte de mare amploare ce pun în pericol
statul de drept.
În domeniul siguranţei naţionale, posibile surse de insecuritate pot fi:
spionajul împotriva României; racolarea sau influenţarea de către servicii
străine de informaţii a unor demnitari români sau persoane care pot aduce
prejudicii grave intereselor naţionale fundamentale; penetrarea de către
unele servicii de spionaj străine a structurilor ce compun sistemul naţional
de securitate ori a structurilor în cadrul cărora se elaborează decizii sau
propuneri importante pentru evoluţiile economice, social-politice, de
apărare, ordine publică, de siguranţă naţională etc. ale României; acţiunile
unor cercuri externe sau interne pentru tensionarea climatului de convieţuire
a comunităţilor etnice cu populaţia majoritară, promovarea în plan extern
sau intern a unor idei şi imagini negative asupra României.

134
 În domeniul juridic, sursele se insecuritate se pot manifesta prin cadrul
normativ prea permisiv sau excesiv de strict; corupţia şi traficul de influenţă
în cazurile soluţionării juridice a diferitelor cauze; hotărâri şi soluţionări
judecătoreşti în contradicţie flagrantă cu spiritul şi textul legii, precum şi cu
realitatea ş.a..
Strategia de Securitate Naţionalăface referire expresă la nerespectarea
regulilor de protecţie a informaţiilor clasificate, acţiunile care afectează
securitatea sistemelor informaţionale din diverse locaţii de concentrare a
datelor cu caracter secret de stat sau confidenţial de interes naţional, putând
fi sintetizate după cum urmează: accesul neautorizat al unor grupuri de
interese străine la bazele de date din calculatoarele diverselor instituţii,
decriptarea acestora şi analizarea traficului de mesaje; penetrarea băncilor de
date informatizate, inclusiv prin racolarea operatorilor ce lucrează în astfel
de sisteme; accesarea sistemelor informatice care vizează derularea unor
operaţiuni comerciale ori financiar-bancare. La acestea se pot adăuga: luarea
unor măsuri insuficiente de protecţie contrainformativă la diverse niveluri
decizionale; neajunsurile în pregătirea contrainformativă a unor factori de
decizie; carenţele organizatorice şi de înzestrare umană şi materială a
instituţiilor statului care au atribuţii în domeniul siguranţei naţionale; lipsa
de reacţie eficientă a factoriilor de decizie în urma informărilor, sesizărilor şi
atenţionărilor realizate de serviciile de informaţii în legătură cu pericolele,
riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale etc.
În domeniul sanitar, sursele de insecuritate sunt numeroase, fiind
generate şi alimentate în principal de condiţiile socio-economice precare ale
unei mari părţi a populaţiei ţării (nivel scăzut de trai, condiţii grele de
muncă, stres, alimentaţie deficitară). Astfel, diverse boli şi epidemii precum
tuberculoza, HIV/SIDA, bolile cardiovasculare etc., sunt destul de
răspândite în România, numărul bolnavilor crescând continuu. De asemenea,
consumul excesiv de alcool, ţigări şi, în ultimii ani, de droguri, manifestat
mai ales în rândul tinerilor, reprezintă un pericol real la adresa securităţii
interne. Dacă până acum câţiva ani România era doar ţară de tranzit pentru
drogurile traficate ilegal din Asia şi Africa spre Europa Occidentală, acum
aceasta prezintă şi caracteristicile unei ţări consumatoare.

135
 În ceea ce priveşte domeniul demografic, în România, procesul de
îmbătrânire demografică continuă să progreseze, cauza principală fiind
scăderea pe termen lung a natalităţii şi creşterea ratei mortalităţii, ceea ce
determină schimbarea structurii pe vârste a populaţiei, respectiv creşterea
ponderii bătrânilor şi scăderea ponderii tinerilor. Dacă în urmă cu 50 de ani
ponderea bătrânilor (consideraţi de la 60 de ani în sus) era de 7% în
populaţia totală, azi această pondere depăşeşte 18%, în timp ce populaţia
tânără reprezintă mai puţin de 20%, faţă de o treime din populaţie, cât era în
urmă cu câteva decenii.
Tot în domeniul demografic un important factor de risc este şi migraţia
populaţiei, în principal a tinerilor şi specialiştilor din diverse sfere de
activitate, fenomen care nu numai că duce la scăderea populaţiei şi
modificarea structurii acesteia, dar afectează şi potenţialul de dezvoltare a
societăţii româneşti.
Strategia sus-amintită mai menţionează, ca surse interne de insecuritate,
nerespectarea normelor de mediu în funcţionarea unor întreprinderi
industriale, ceea ce poate duce la generarea unor dezastre ecologice,
catastrofe naturale şi degradarea mediului. Astfel, se impune cu necesitate
reevaluarea politicii de protecţie a mediului din perspectiva vulnerabilităţii
unor zone cu risc ecologic.
În domeniul tehnologic, este amintită menţinerea unui nivel scăzut al
tehnologiei informaţionale şi blocarea dezvoltării acesteia la standardele cerute de
dinamica globalizării.
La toate aceste surse de insecuritate se mai pot adăuga şi altele, spre exemplu
cele din domeniul culturii şi educaţiei, manifestate prin lipsa de respect faţă de
valorile culturale tradiţionale şi promovarea unor subculturi precum şi a unor valori
contrare intereselor naţionale, lipsa unui sistem educaţional adaptat cerinţelor
societăţii contemporane etc.

Principalele vulnerabilităţi ale democraţiei din România

Teza potrivit căreia democraţia reprezintă cea mai importantă valoare de

securitate naţională este unanim acceptată în rândul teoreticienilor. Prin urmare,
orice analiză asupra stării de securitate naţionale trebuie să facă referire automat şi
la starea democraţiei, sau după o altă expresie la vulnerabilităţile şi disfuncţiile
sistemuli democratic. Fără cunoaşterea lor, dar mai ale fără a se întreprinde măsuri
concrete pe termen scurt, mediu şu lung de înlăturarea a acestor vulnerabilităţi
securitatea naţională poate fi pusă la grea încercare, adică ar putea duce la
prăbuşirea regimului democratic. Consecinţele se pot uşor intui, mai ales că noi

136
românii ne-am confruntat cu o astfel de situaţie imediat după lovitura de stat din
decembrie 1989. Haosul şi anarhia pe fondul desfiinţării nesăbuite a instituţţiei
care se ocupa de securitatea naţională a pus la grea încercare în primul rând
securitatea cetăţenilor şi stabilitatea internă.
Inegalitatea şi sărăcia reprezintă o primă vulnerabilitate pentru actuala
democraţie din România. Democraţia nu este posibilă în absenţa unei relative
coeziuni socio-economice. Acest lucru presupune acces la locuire decentă, la
educaţie şi sistem de sănătate, la locuri de muncă plătite decent şi minimă protecţie
socială. România are foarte mulţi săraci şi precari, acăror principală grijă este
supravegherea şi nu participarea comunitară sau politică, Interesele lor nu sunt
articulate şi reprezentate, aşa cum am văzut în cazul menţinerii salariului minim la
un nivel foarte scăzut sau modificărilor aduse Codului Muncii şi dialogului social.
Nu numai că aceste categorii nu sunt reprezentante, dar sunt şi discriminate. La
ultimile alegeri prezidenţiale, cetăţenii de regulă mai bătrâni, cei mai puţini educaţi
sau cei mai săraci au fost ţinta unor atacuri reacţionare destul de virulente din
cauza unei posibile opţiuni de vot. Atunci când sărăcia este şi rasializată, cum este
în cazul ţiganilor, se produc condiţiile perfecte pentru identificarea unui „celălaltˮ
care trebui exclus din societate şi comunitatea politică. Democraţia fără săraci, fără
precari, fără ţigani, fără maghiari, fără bătrâni, fără „ceilalţiˮ nu este posibilă.
Încrederea scăzută în instituţiile reprezentative - Parlament şi partidele
politice reprezintă o alte vulnerabilitate a democraţiei din România. Comparativ cu
alte instituţii politice, multe dintre ele nealese, aceste sunt principalele ţinte ale
criticilor venite dinspre societate, critici în care este din ce în ce mai greu să
distingi între cele democratic-pluraliste şi cele autoritar-populiste Leadershipul
succesiv al partidelor parlamentare a eşuat de-a lungul tranziţiei în a construi
organizaţii politice viabile, asumate programatic, capabile să gestioneze atât
mobilizarea cetăţenească cât şi administrarea guvernării. Corupţia şi clientelismul
generalizate din cadrul acestora le-a desăvârşit imaginea catastrofală de astăzi.
Forma cea mai recentă a coeziunii partidismului pluralist este instaurarea unui
guvern „tehnocratˮ în noiembrie 2015. Evacuarea partidelor din politică nu este
ceva nou, criza economică din Europa oferind în câteva situaţii un rol central
finanţiştilor (neoliberali) în detrimentul parlamentelor, partidelor şi cetăţenilor. În
cazul României, tehnocraţii sunt rezultatul crizei politice şi nu economice, dar se
aseamănă destul de mult. Pe lângă competenţele profesionale şi lipsa afilierii de
partid, ambele aproximative, miniştrii par a fi pe deplin conectaţi la viziunea
neoliberală asupra economiei şi guvernării. Accesul pus pe transparenţă, eficienţă
şi administrarea este necesar dar inadecvat în raport cu nevoile de dezvoltare ale
societăţii.
Un alt dezechilibru democratic major este acela al accesului privilegiat la
decizia politică al marilor companii. Într-o democraţie legislaţia este redactată de

137
către reprezentanţii partidelor, conform unui program asumat public şi care apără
interesul general şi probabil interesele unor categorii sociale. În ultimii ani a
devenit frecventă legiferarea în interesul unor companii, româneşti şi străine, în
diferite scopuri – acordarea de scutiri de taxe, slăbirea sindicatelor, acordarea de
concesiuni sau permise de exploatare a resurselor. Exemplele sunt, din păcate,
foarte numeroase. Relaţia de lungă durată a companiei Roşia Montană Gold
Corporation (RMGC) cu statul român şi cu partidele politice a condamnat o
comunitate locală la diviziune şi conflict. Doar mobilizarea exemplară a unei părţi
din comunitate şi a societăţii civile naţionale şi internaţionale a reuşit să oprească o
lege cu dedicaţie. Într-un mod relativ similar s-a procedat în cazul Chevron şi al
exploatării gazelor de şist. Influenţa marilor procesatori de lemn austrieci în
modificarea legislaţiei silvice a fost evidentă. Sistemulde redevenţe foarte
avantajos de care se bucură compania Petrom este un alt exemplu. Protecţia
acoedată băncilor în detrimentul clienţilor lor este notorie. Ciompania de apă
Veolia a mituit aleşii locali din Bucureşti pentru a accepta o creştere de preţuri
nejustificată. Această influenţă agregată afecteză grav interesele legitime şi
drepturile fundamentale ale unor oameni care sunt în primul rând cetăţeni şi abia
apoi angajaţi, proprietari, clienţi sau consumatori. Influenţa nu este de ordin
economic, ci în primul rând politică şi în mod esenţial anti-democratică.
Un alt tip de acces privilegiat la decizia politică şi la resurse aparţine
serviciilor de informaţii, aflate în plin proces de expansiune şi scăpare de sub
controlul constituţional, civil, democratic şi parlamentar. Dincolo de mitologia
ubicuităţii şi puterii acestora, există o realitate care cu greu mai poate fi negată sau
ignorată. Personalul şi bugetele acestora sunt disproporţionat mai mari comparativ
cu alte ţări, inclusiv cele care nu sunt tocmai democratice precum Turcia. Prezenţa
acestora este extinsă la zonele în care mu ar trebui să fie implicate, în sistemul
judiciar, în societatea civilă, presă, sindicate. Instituţiile de invăţământ superior din
subordinea lor instruiesc atât politicieni cât şi viitori agenţi care ocupă din ce în ce
mai des funcţii politice şi administrative înalte. Ei sunt noii mandarini ai puterii din
România. – slab profesionalizaţi, fideli unui interes naţional imprecis, structuraţi
ierarhic, alergici la pluralismul politic şi contestarea democrat civică. Procesul de
autonomizare a serviciilor secrete se datorează atât contextului internaţional cât şi
dinamicii politice interne. Lupta împotriva terorismului a întărit cooperarea între
serviciile secrete şi a oferit o justificare pentru creşterea lor în influenţă. În cazul
României s-a adăugat şi imperativul luptei împotriva corupţiei, de asemenea
validată internaţional. În paralel, decredibilizarea Parlamentului în general le-a
subminat acestora rolul de control. La care ar trebui să adăugăm şi faptul că o parte
dintre liderii politici au avut un parcurs politic care îi face vulnerabili la presiuni.
Nu în ultimul rând, democraţia românească este foarte fragilă în
dimensiunea locală. Procesul de „baronizareˮ, concentrarea puterii politice şi

138
administrative în mâinile unor lideri locali, este cel mai vizibil semn al acestei
fragilităţi. Acest fenomen este real şi doar într-o mică măsură acţiunile anti-
corupţie de nivel local vor schimba în mod fundamental situaţia. Baronii locali
apar în primul rând din cauza descentralizării – transferul de responsabilităţi şi
resurse către autorităţile locale, dublată de fragilitatea instrumentelor de control
politic şi civil local. Un alt factor important este organizarea partidelor politice care
par din ce în ce mai dependente de liderii locali. Sistemul de alegere a primarilor
într-un singur tur şi pragul electoral ridicat pentru consilii locale şi judeţene
contribuie la conservarea puterii unor elite locale care se umflă foarte uşor de la un
partid la altul. Societatea civilă este în general mai slabă, mai ales în oraşele medii
şi mici şi localităţile rurale. Presa intedendentă este ca şi inexistentă, cele mai
multe dintre instituţiile media fiind controlate direct sau indirect de liderii politici.
Feagilitatea democraţiei locale se răsfrânge direct asupra democaţiei de nivel
naţional. Partidele mari îşi bazează puterea pe rezervoarele electorale activate
clientelar de către liderii locali, permiţându-şi o relaxare strategică în oraşele mai
mari. Politicile de dezvoltare, inclusiv cele de infrastructură, pentru a da exemplu,
sunt formulate nu ţintind politicile structurale, ci urmărind mai degrabă afilierile de
partid şi fidelitatea faţă de liderii centrali. Fără o democraţie locală viabilă şi
dinamică, echilibrul democratic naţional nu poate fi atins.

139
 Măsuri de prevenire şi contracarare a ameninţărilor şi
factorilor de risc la adresa securităţii naţionale a României

În contextul transformării mediului internaţional de securitate, în primul

rând prin apariţia şi multiplicarea noilor tipuri de riscuri şi ameninţări,
România a acordat o atenţie sporită asigurării securităţii naţionale prin
identificarea şi dezvoltarea unor mijloace şi instrumente coerente de
combatere şi contracarare a acestora. În acest sens, se au în vedere două
dimensiuni majore: pe de o parte, intensificarea cooperării la nivel intern
între instituţiile cu atribuţiuni în domeniu, precum şi dezvoltarea unor căi de
acţiune specifice, iar, pe de altă parte, cooperarea permanentă cu structurile
şi instituţiile internaţionale specializate în sensul eficientizării eforturilor de
combatere a unui spectru larg de riscuri şi ameninţări.
Există o strânsă conexiune între cele două dimensiuni- internă şi externă-
iar o strategie coerentă pentru contracararea ameninţărilor la adresa
securităţii depinde de buna funcţionare a acesteia. Iniţierea şi coordonarea
acţiunilor naţionale în domeniul securităţii se bazează pe un ansamblu de
legi şi documente fundamentale care formulează, în mod clar, principalele
căi şi mijloace de acţiune în acest domeniu: Constituţia României, Strategia
de Securitate Naţională, Strategia Militară, Carta Albă a Securităţii şi
Apărării Naţionale etc. Sistemul legislativ românesc este racordat la
imperativul apărării intereselor naţionale şi la asigurarea securităţii în toate
dimensiunile sale. Noile riscuri apărute la adresa securităţii şi a valorilor
societăţii româneşti determină schimbări în structura şi modul de funcţionare
a principalelor instituţii cu atribuţiuni în domeniu 145care trebuie să fie
capabile să răspundă noilor provocări şi ameninţări.
Ca răspuns la ameninţările la adresa securităţii naţionale este necesară
folosirea unitară şi coerentă a tuturor capacităţilor pentru îndeplinirea
obiectivelor naţionale de securitate. Modalităţile de acţiune pentru
asigurarea securităţii naţionale sunt stabilite în funcţie de interesele ţării, de
resurse, de evoluţia proceselor economice şi politico-militare, precum şi de
potenţialii factori de risc. România a iniţiat o serie de măsuri şi acţiuni
specifice, de combatere a diferitelor tipuri de riscuri şi ameninţări, în special
în domeniile: politica externă, economico-financiar, social, siguranţa
naţională, ordine publică şi apărare naţională.

145
Conform Doctrinei naţionale a informaţiilor pentru securitate (p.12) Sistemul securităţii naţionale este
format din: servicii de informaţii interne, externe şi militare; servicii de securitate; structuri
departamentale de informaţii şi protecţie. Desigur trebuie să aducem în discuţie şi Sistemul naţional de
securitate definit anterior.

140
 În domeniul politicii externe, pot fi identificate o serie de modalităţi de
acţiune şi căi de diminuare a vulnerabilităţilor şi creşterii gradului de
securitate naţională:
participarea responsabilă la activităţile şi procesele decizionale ale Alianţei
Nord-Atlantice precum şi la misiunile internaţionale sub egida NATO având
ca scop combaterea terorismului şi proliferarea armelor de distrugere în
masă
dezvoltarea de relaţii privilegiate cu ţările UE, precum şi a Parteneriatului
Strategic cu SUA
participarea României la procesul de realizare a Identităţii Europene de
Securitate şi Apărare
susţinerea dimensiunii pan-europene a OSCE, ca forum de dialog în
domeniul securităţii şi dezvoltarea capacităţii de acţiune pentru prevenirea
conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflict
susţinerea diplomatică a participării la operaţiunile de pace ale ONU şi la
alte acţiuni vizând asigurarea stabilităţii şi întărirea încrederii la nivel
regional şi global
respectarea strictă a angajamentelor internaţionale în domeniul neproliferării
şi controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice şi de
tehnologie cu dublă utilizare, precum şi participarea activă la dezbaterile, din
diverse foruri, pe această temă
promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru
internaţional pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est,
ca şi în Caucazul de Sud şi întreaga regiune a Dunării şi Mării Negre
dezvoltarea unor parteneriate bi- şi trilaterale cu statele din regiune, iniţierea
şi participarea la proiecte de cooperare subregională, transfrontalieră şi în
cadrul euroregiunilor.
Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de
afaceri atractiv şi stabil şi prin racordarea adecvată la marile fluxuri
economico-finaciare, tehnologice şi comerciale. Accelerarea creşterii
economice vizează în primul rând asigurarea prosperităţii cetăţenilor şi
sprijinirea procesului democratic intern. În domeniul economico-financiar,
principalele modalităţi de acţiune pentru asigurarea securităţii naţionale, prin
diminuarea vulnerabilităţilor şi reducerea riscurilor şi ameninţărilor inerente
perioadei de tranziţie, sunt următoarele:
asigurarea stabilităţii funcţionale a economiei naţionale
asigurarea resurselor financiare pentru consolidarea sistemelor de apărare,
ordine publică şi siguranţă naţională

141
realizarea unui sistem economico-financiar modern fundamentat pe o
economie de piaţă, construită pe baza principiilor eficienţei, justiţiei şi
solidarităţii sociale
susţinerea iniţiativei private prin perfecţionarea cadrului economico-
financiar, legislativ şi instituţional
accelerarea procesului de armonizare legislativă în domeniul financiar şi de
implementare a standardelor europene
corelarea politicilor economice naţionale cu procesul realizării uniunii
economice şi monetare europene
dezvoltarea capacităţilor de cercetare şi producţie în domeniul militar
realizarea măsurilor pentru stabilizarea macroeconomică, accelerarea
reformelor structurale în economie, lărgirea şi consolidarea sectorului privat,
atragerea investiţiilor străine şi sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii
armonizarea legislaţiei economico-financiare şi a politicilor fiscale cu
legislaţia europeană şi cerinţele normelor şi directivelor Uniunii Europene,
în perspectiva aderării României la acest organism
conectarea României la marile axe de transport continentale şi
transcontinentale şi crearea infrastructurilor informaţionale
dezvoltarea cooperării economice internaţionale, prin forme noi, mai active
şi stimulative de comerţ exterior.
În ceea ce priveşte domeniul social, se pune accent pe realizarea unor
modalităţi de stimulare a solidarităţii naţionale şi a responsabilităţii civice.
Acţiunile promovate în acest domeniu au în vedere:
promovarea dialogului şi coeziunii sociale prin implicarea statului, ca factor
de echilibru, în contracararea efectelor negative ale procesului de tranziţie şi
evoluţiilor economiei de piaţă
reforma sistemului de securitate socială şi diminuarea deficitului de
finanţare a protecţiei sociale
descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de muncă
ocuparea forţei de muncă în concordanţă cu orientările UE, diminuarea
şomajului şi asigurarea unei protecţii sociale reale a şomerilor, inclusiv prin
atragerea şi implicarea acestora în activităţi de utilitate publică, desfăşurate
în perioada disponibilizării
instituirea unei politici salariale corespunzătoare performanţelor şi
importanţei domeniului
perfecţionarea sistemului de asistenţă socială
dezvoltarea civismului, a solidarităţii sociale şi a dialogului intercultural.

142
 În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice, prin măsurile
adoptate, se are în vedere asigurarea capacităţii analitice şi operaţionale a
serviciilor de informaţii. Acestea vor acţiona pentru anticiparea
ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, astfel, încât, împreună cu
celelalte instituţii ale statului, să contribuie la apărarea şi promovarea
intereselor naţionale ale ţării. Acţiunile specifice în domeniul menţinerii
ordinii publice vizează, cu prioritate, prevenirea şi combaterea fenomenului
infracţional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi publice.
Principalele modalităţi în acest sens sunt:
asigurarea controlului civil asupra instituţiilor din domeniul siguranţei
naţionale şi ordinii publice
dezvoltarea şi perfecţionarea modalităţilor de cunoaştere şi contracarare a
riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, evaluarea complexă
a dinamicii acestora
informarea promptă şi corectă a factorilor de decizie ai statului, instituirea
unui sistem eficient de gestionare, valorificare şi protejare a informaţiilor
secrete în condiţiile respectării dreptului la informare a cetăţenilor
instituţionalizarea unor forme de cooperare permanentă între structurile care
contribuie la realizarea siguranţei naţionale şi ordinii publice
consolidarea lanţului instituţional de acţiune (Poliţie, Servicii de Informaţii,
Minister Public, Justiţie) şi intensificarea activităţilor desfăşurate de acestea
împotriva corupţiei şi crimei organizate
cooperarea internaţională în domeniul combaterii criminalităţii
transfrontaliere
sporirea securităţii frontaliere prin cooperarea poliţiei de frontieră cu
organele vamale, precum şi utilizarea unei evidenţe computerizate şi a
supravegherii prin satelit
consolidarea relaţiilor de parteneriat între serviciile de informaţii din
România şi cele din statele membre ale NATO şi UE
cooperarea cu serviciile de informaţii ale altor state, în cadrul relaţiilor bi- şi
multilaterale ale României, în scopul sporirii securităţii proprii şi a celei
internaţionale.

143
 În ceea ce priveşte domeniul apărării naţionale, armata română se află
într-un proces de redefinire, redimensionare şi restructurare care are ca scop
final crearea unei armate de dimensiuni mici, mobile, capabilă să desfăşoare
o gamă largă de misiuni. Ca membru NATO, România vatrebuie să dispună
de o armată modernă şi bine instruită, care să poată desfăşura, alături de
ceilalţi aliaţi, acţiuni vizând reglementarea diferendelor internaţionale,
prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi apărarea colectivă.
Principalele măsuri vizate, în domeniul apărării naţionale, în ceea ce priveşte
combaterea riscurilor şi ameninţărilor, sunt:
întărirea capacităţii de descurajare, prin realizarea şi menţinerea unei forţe
militare moderne şi credibile, dotată cu tehnică şi echipament militar modern
şi deservită de personal profesionalizat, cu o pregătire adecvată;
constituirea în cadrul forţelor armate a instrumentelor operaţionale moderne,
capabile să permită României să ia parte activ, ca membru cu drepturi
depline, la eforturile Alianţei Nord-Atlantice şi ale organismelor
internaţionale care vizează reglementarea diferendelor internaţionale,
prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi apărarea colectivă, precum şi
participarea la operaţiunui militare multinaţionale în sprijinul păcii, la
întărirea încrederii şi stabilităţii în Europa Centrală şi de Sud-Est, la acţiuni
cu caracter umanitar şi alte activităţi militare;
constituirea şi consolidarea capacităţilor necesare pentru îndeplinirea
performantă a obligaţiilor asumate de România, de a participa în cadrul unor
operaţiuni de menţinere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere
a terorismului şi de asistenţă umanitară, la nivel subregional şi regional;
accelerarea realizării programelor prioritare de interoperabilitate cu
structurile militare ale Alianţei Nord-Atlantice îndeosebi în domeniile
pregătirii personalului, instruirii trupelor, sistemelor C4I (comandă, control,
comunicaţii, computere, informaţii), managementului şi apărării spaţiului
aerian, logistic şi infrastructurii;
menţinerea la un nivel corespunzător a unei capacităţi de intervenţie în caz
de urgenţă civilă;
îmbunătăţirea colaborării între serviciile de specialitate, pe linia schimbului
operativ de informaţii, vizând potenţialii factori de risc la adresa securităţii şi
stabilităţii interne.
Agravarea ameninţării teroriste, mai ales după 11 septembrie 2001, şi
declanşarea campaniei internaţionale de luptă împotriva terorismului şi
armelor de distrugere în masă, au impus, cu necesitate, crearea unor
mecanisme şi a unor structuri naţionale cu atribuţiuni specifice în acest sens.
Pe 5 aprilie 2002, a fost adoptată Strategia naţională de prevenire şi
combatere a terorismului care îşi propune ca obiective majore:

144
 identificarea, monitorizarea şi evaluarea constantă a tuturor riscurilor şi
ameninţărilor respectiv a vulnerabilităţilor la adresa securităţii naţionale care
pot contribui la apariţia şi dezvoltarea terorismului;
protejarea teritoriului naţional, al populaţiei şi a obiectivelor româneşti din
interior şi exterior de activităţile asociate terorismului;
prevenirea implicării cetăţenilor români şi rezidenţilor străini din România
în activităţi subsumate terorismului internaţional;
participarea la eforturile internaţionale de prevenire şi combatere a
fenomenului terorist, prin:
contribuţii active la iniţiativele bi-şi multilaterale, acţiuni politico-
diplomatice, reglementări şi instrumente normative, mecanisme
internaţionale de cooperare interinstituţională menite să prevină apariţia,
dezvoltarea şi manifestarea fenomenului terorist;
transpunerea în cadru normativ a obligaţiilor asumate de statul român;
schimb de informaţii şi participarea cu forţe armate specializate la operaţiuni
militare multinaţionale sub mandat ONU, destinate prevenirii şi combaterii
terorismului.
În vederea implementării obiectivelor din strategie, a fost constituit
Sistemul naţional de prevenire şi combatere a terorismului, coordonat, la
nivel strategic, de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, iar, la nivel
tehnic/operaţional, de către Serviciul Român de Informaţii, care a constituit
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă.
Principalele misiuni pentru prevenirea terorismului sunt:
activităţi informativ-operative, derulate în interiorul şi exteriorul teritoriului
naţional;
activităţi împotriva fluxulurilor de alimentare cu resurse umane, financiare,
logistice şi informaţionale a organizaţiilor teroriste;
activităţi de pază, protecţie şi alte forme speciale de descurajare pentru
asigurarea securităţii principalelor categorii de factori umani şi de obiective
autohtone şi străine de pe teritoriul naţional, precum şi a principalelor
obiective româneşti din străinătate, potenţial vizate de acţiuni teroriste;
activităţi de pregătire a intervenţiei în urgenţe civile generate de acţiuni
teroriste cu diverse mijloace specifice, în vederea limitării/combaterii
efectelor acestora;
activităţi destinate optimizării continue a cadrului legislativ privind acţiunile
teroriste.

145
 Misiunile privind combaterea terorismului se realizează prin: activităţi de
sancţionare preliminară sau, după caz, post factum, a preocupărilor şi
faptelor subsumate terorismului; intervenţia antiteroristă nemijlocită, în
cazurile în care sunt iminente, se derulează ori au avut loc acţiuni teroriste;
participarea la operaţiuni de prevenire şi combatere, prin cooperare
internaţională, a terorismului pe diverse spaţii.

RISCURI DE SECURITATE PENTRU INFRASTRUCTURILE

CRITICE

ANALIZA NOŢIUNILOR ŞI CONCEPTELOR SPECIFICE

Extinderea și diversificarea, fără precedent în ultimele decenii, a riscurilor,

pericolelor şi ameninţărilor la adresa obiectivelor vitale ale statelor şi ale
organismelor internaţionale, concomitent cu creşterea numărului şi
vulnerabilităţii acestora, a condus la sedimentarea şi statuarea unui nou
concept, denumit generic: infrastructură critică.
Infrastructurile critice au reprezentat întotdeauna domeniul cel mai sensibil,
cel mai vulnerabil, al oricărui sistem şi al oricărui proces, sensibilitatea
decurgând din rolul lor deosebit în structura şi funcţionarea sistemului sau
procesului.

146
 Infrastructurile sunt critice prin locul pe care îl au în cadrul unui sistem, prin
rolul pe care îl joacă în cadrul stabilităţii şi funcţionării sistemului, prin
gradul de expunere la uzură şi factori destabilizatori, dar şi prin mulţimea
variabilă a vulnerabilităţilor lor la ameninţările care le vizează nemijlocit,
sau care vizează, desigur, în mod direct, sistemele sau procesele din care fac
parte respectivele infrastructuri.
În ultima vreme, viaţa noastră a devenit din ce în ce mai dependentă de un
număr de elemente de infrastructură, ajungând de la bunuri fizice - cum ar fi
drumuri sau reţele de electricitate - la medii de reţele - cum ar fi servicii
financiare sau internet. Desfăşurăm multe activităţi şi ne satisfacem multe
din nevoile de bază cu ajutorul acestor tipuri de infrastructură: încrederea în
infrastructuri critice ne permite să acţionăm într-un mod mai economic şi
mai eficient. Acest lucru înseamnă şi faptul că perturbarea unei infrastructuri
poate dăuna în mod substanţial economiilor noastre şi poate conduce la
dezastre naturale şi pierderi de vieţi umane.
Dacă primele studii în domeniu au identificat obiectivele considerate
„critice”, încă din anii '80, sintagma infrastructură critică a fost folosită în
mod oficial în iulie 1996 când preşedintele SUA a decretat „Ordinul
Executiv pentru Protecţia Infrastructurilor Critice”146. În preambulul actului
normativ menţionat se explică noţiunea de infrastructură critică drept acea
„parte din infrastructura naţională care este atât de vitală încât distrugerea
sau punerea ei în incapacitate de funcţionare poate să diminueze grav
apărarea sau economia SUA”. În acest context, importanţa asigurării
protecţiei infrastructurilor critice a fost conştientizată la nivel mondial ca
ansamblu integrat de vulnerabilităţi ale unor sisteme interdependente.
După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA asupra
complexului World Trade Center şi asupra Pentagonului, s-a considerat că
infrastructurile sunt sau pot deveni critice în raport cu atacurile teroriste sau
cu alte ameninţări, îndeosebi de tip asimetric.

Executive Order Critical Infrastructure Protection, 15 iulie 1996, Washington, D.C., p.1,
146

http://www.fas.org/irp/offdocs/eo1301htm.

147
Deşi de infrastructuri critice se vorbeşte îndeosebi după atacurile de la 11
septembrie, asemenea infrastructuri există de când lumea. Dintotdeauna
sistemele – îndeosebi sistemele dinamice, complexe şi procesele asociate
acestora – au avut în funcţionarea şi evoluţia lor, momente sau perioade
dificile definite pe o mulţime de perturbaţii, disfuncţionalităţi, pericole şi
ameninţări, unele dintre acestea fiind asociate unor infrastructuri sau
rezultând din inflexibilitatea, inconştienţa sau fragilitatea exagerată a
acestora. 11 septembrie 2001 a demonstrat că o ţară, oricât de puternică ar fi,
nu poate să-şi asigure, prin efort individual, apărarea eficientă a centrilor săi
vitali. După dezastrul rămas în urma loviturii teroriste, SUA au decis să
unească în jurul lor statele lumii care doreau să lupte împotriva acestui
flagel.
Globalizarea, odată cu avantajele şi transformările pozitive ce le aduce la
nivel naţional și internațional, dă posibilitatea propagării rapide, la scară
planetară a ameninţărilor directe la adresa securităţii tuturor. La încercările
de globalizare a insecurităţii trebuia să se răspundă prin măsuri ferme de
blocare şi eliminare a ameninţărilor prezente şi pericolelor viitoare şi
instituirea unui sistem de globalizare a securităţii.
În acest sens, un prim pas a fost făcut la Washington în direcţia eliminării
vulnerabilităţii obiectivelor naţionale vitale, pe care le preciza ca fiind cele
de natură umană, economică, informaţională, din cadrul serviciilor
guvernamentale principale şi a securităţii naţionale a SUA. Pentru aceasta,
în luna octombrie 2001, Casa Albă a elaborat Ordinul Executiv pentru
Protecţia Infrastructurilor Critice. Prin acesta se urmărea asigurarea
continuităţii conducerii vieţii politico-economice şi protejarea populaţiei de
orice întrerupere a ei.

148
 Tema a fost dezvoltată în 2003, în cadrul Strategiei Naţionale de Securizare
a Spaţiului Cibernetic. Documentul a definit de data aceasta o compunere a
infrastructurii critice mult mai amplă şi mai precisă. Astfel infrastructurile
critice reprezentau: instituţii publice şi private din sectoarele agriculturii,
alimentaţiei, aprovizionării cu apă, sănătăţii publice, serviciilor de urgenţă,
guvernării, industriei de apărare, informaţiilor şi telecomunicaţiilor, energiei,
transporturilor, bancare şi financiare, chimice şi a materialelor periculoase,
precum şi cele poştale şi de navigaţie.
Definirea infrastructurilor critice şi distingerea acestora de alte infrastructuri
constituie o provocare - cheie pentru factorii de decizie, şi una care a fost
abordată în moduri diferite de către guvernele naţionale.
Factorul declanşator al dezbaterii publice privind definirea loculul şi rolului
pe care îl joacă actualmente conceptul de infrastructură147în societate l-a
constituit, de fapt, conştientizarea existenţei unor elemente de infrastructură
care, în funcţie de starea în care se găsesc la un moment dat, pot avea un
efect critic asupra funcţionării întregii infrastructuri. Cu alte cuvinte,
elementele infrastructurii critice au devenit atât de interdependente încât
disfuncţionalitatea unuia poate avea consecinţe grave asupra altuia. Din
aceste motive, consider că determinarea „nivelului critic” al elementelor de
infrastructură care corespund atât unor criterii de evaluare sectoriale cât
şiintersectoriale reprezintă un proces de evaluare variabil în timp.
În definiţia canadiană a infrastructurii critice termenului critic, îi sunt
atribuite
următoarele referinţe „...un impact serios asupra sănătăţii, siguranţei,
securităţii sau bunăstării economice a canadienilor sau de funcţionarea
eficientă a guvernului”148.
ÎnGermania, termenul critic se referă la „...perturbări semnificative pentru
ordinea publică sau alte consecinţe dramatice”149.
În abordarea olandeză a termenului „critic”ca atribut al infrastructurii, acesta
reprezintă cauza „... perturbărilor sociale majore”, „... a pierderilor de
vieţi” şi „... a daunelor economice “.

147
Cadrul activelor relaţionate care cuprinde industrii identificabile, instituţii sau capacităţi de distribuţie
care asigură un
flux continuu de bunuri şi servicii.
148
About Critical Infrastructure, Public Safety Canada accessed January 2008, (www.ps-sp.gc.ca).
149
Critical Infrastructure Protection in Germany. Federal Office for Information Security
(www.bsi.de/english/topics/
kritis/KRITIS_in_Germany.pdf).

149
 În DEX, termenul „critic”,„... se referă la un punct sau la un moment de
criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o
schimbare decisivă (în rău), sau definind stări de agregare ale materiei:
temperatură critică - temperatura maximă la care un gaz mai poate fi
lichefiat sau stare critică - stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în
care lichidul şi vaporii acelui fluid au aceeaşi densitate, astfel încât nu se
poate spune dacă este lichid sau gaz etc.
În general, în literatura de specialitate care tratează infrastructura critică,
termenul „critic” se referă la „infrastructura care, dacă este perturbată sau
distrusă,
ar conduce la catastrofe şi pagube majore”150.
În literatura de specialitate şi în documentele oficiale de politici există mai
multe definiţii ale infrastructurii critice. Comisia Europeană defineşte
infrastructurile critice ca fiind: „Un element, un sistem sau o componentă a
acestuia, aflat pe teritoriul statelor membre, care este esenţial pentru
menţinerea funcţiilor societale vitale, a sănătăţii, siguranţei securităţii,
bunăstării sociale sau economice a persoanelor, şi a căror perturbare sau
distrugere ar avea un impact semnificativ într-un stat membru ca urmare a
incapacităţi de a menţine respectivele funcţii151”.
Nevoia de a defini şi proteja în mod organizat centrii vitali ai unei entităţi a
fost resimţită şi în cadrul organizaţiilor internaţionale. Astfel, în cadrul
Alianţei Nord-Atlantice, prin infrastructură critică, statele membre înţeleg
acele facilităţi, servicii şi sisteme informatice care sunt atât de vitale pentru
naţiuni, încât scoaterea lor din funcţiune sau distrugerea lor poate avea
efecte de destabilizare a securităţii naţionale, economiei naţionale, stării de
sănătate a populaţiei şi asupra funcţionării eficiente a guvernului.
Infrastructurile critice sunt acele infrastructuri cu rol important în asigurarea
securităţii în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice,
sociale, politice, informaţionale şi militare.

150
Netherlands - Report on Critical Infrastructure protection; Ministry of the Interior September 2005,
p.4.
151
Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind identificarea și desemnarea
infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesității de îmbunătățire a protecției acestora

150
 Normele europene şi internaţionale în domeniul
Infracstructurilor critice

În Europa, după atentatele care au afectat ţări ale UE (Spania, Marea

Britanie), problema vulnerabilităţii unor sisteme complexe interdependente,
care asigură practic siguranţa şi securitatea la nivel european şi naţional, a
devenit stringentă şi pentru spaţiul european.
Iniţiativa Europeană de Dependenţă a fost implementată între 1998 - 1999 şi
a reprezentat un efort major de cercetare la nivelul UE în ceea ce priveşte
problema protecţiei infrastructurilor critice şi a eforturilor de supravieţuire în
Statele Unite, incluzând planuri în vederea unei colaborări comune UE-SUA
în acest domeniu. Această iniţiativă recunoaşte o dependenţă în creştere a
societăţii informaţionale moderne de soft-urile bazate pe sistemele de
control, aplicaţii de comunicare şi servicii. De asemenea, recunoaşte faptul
că natura, desfăşurată extensiv, a noilor tehnologii a dat naştere la noi tipuri
de probleme şi provocări în ceea ce priveşte dependenţa de tehnologii.
Astfel, în luna iunie a anului 2004, Consiliul European a solicitat pregătirea
unei strategii globale pentru protecția infrastructurilor critice. Răspunzând
acestei solicitări, Comisia a adoptat, la 20 octombrie 2004, o Comunicare
privind protecția infrastructurilor critice în cadrul luptei împotriva
terorismului152, care prezintă sugestii privind modalitățile de îmbunătățire, la
nivel european, a prevenirii atacurilor teroriste asupra infrastructurilor
critice, a pregătirii împotriva atacurilor respective și a reacției la acestea.

152
Communication from the Commission to the Council and the European Parliament: Critical
Infrastructure Protection
in the fight against terrorism, COM (2004) 702 final, Bruxelles, Belgium, 20 octombrie 2004

151
 La 17 noiembrie 2005, Comisia a adoptat o Carte verde153 privind un
program european de protecție a infrastructurilor critice care a expus o
serie de opțiuni privind instituirea programului și a Rețelei de alertă privind
infrastructurile critice. Reacțiile la această Carte verde au evidențiat valoarea
adăugată a unui cadru comunitar în materie de protecție a infrastructurilor
critice. A fost recunoscută necesitatea de a spori capacitatea de protecție a
infrastructurilor critice în Europa și de a ajuta la reducerea punctelor
vulnerabile ale acestor infrastructuri.
A fost, de asemenea, evidențiată importanța principiilor fundamentale de
subsidiaritate, proporționalitate și complementaritate, precum și a dialogului
cu părțile interesate.

Green paper on an european programme for critical infrastructure protection (presented by the
153

Commission) COM
(2005) 576 final, Bruxelles, Belgium, 17 noiembrie 2005

152
Prornind de la concluzia că – este imposibil ca Uniunea Europeană să poată
realiza, de facto, protecţia tuturor infrastructurilor critice, în luna
decembrie a anului 2005, Consiliul Justiție și Afaceri Interne a invitat
Comisia să prezinte o propunere pentru un Program european privind
protecția infrastructurilor critice („PEPIC”) și a decis că acesta ar trebui să
se bazeze pe o abordare care să acopere toate riscurile, acordând prioritate
amenințării teroriste. Conform acestei abordări, calamitățile provocate de
om, cele naturale, precum și amenințările tehnologice ar trebui luate în
considerare în procesul de protecție a infrastructurilor critice, acordându-se
totuși prioritate luptei împotriva terorismului. Programul are în vedere
numai infrastructurile critice transnaţionale, protecţia celor naţionale
rămânând în responsabilitatea statelor membre UE, dar evident, într-un
cadru comun.
În aprilie 2007, Consiliul a adoptat concluziile cu privire la PEPIC, în care a
reiterat faptul că statelor membre le revine responsabilitatea finală de a
gestiona măsurile de protecție a infrastructurilor critice din interiorul
frontierelor naționale, salutând în același timp eforturile Comisiei de a
elabora o procedură europeană pentru identificarea și desemnarea
infrastructurilor critice europene („ICE”) și evaluarea nevoii de îmbunătățire
a protecției acestora.
Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind
identificarea și desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea
necesității de îmbunătățire a protecției acestora, constituie un prim pas în
cadrul unei abordări pas cu pas în direcția identificării și a desemnării
infrastructurilor critice europene și a evaluării necesității de îmbunătățire a
protecției acestora. În consecință, această directivă se concentrează asupra
sectorului energetic și a sectorului transporturilor și ar trebui reexaminată în
vederea evaluării impactului acesteia și a necesității de a include alte
sectoare în domeniul său de aplicare, interalia, sectorul tehnologiei
informației și comunicațiilor („TIC”).
Pentru a evidenţia ameninţările provenite din crima cibernetică, Comisia
Europeană a lansat o iniţiativă privind o Politică Europeană privind
Securitatea Cibernetică, care să îmbunătăţească coordonarea la nivel
european şi internaţional în lupta împotriva crimei cibernetice. Obiectivul
acestei politici este consolidarea măsurilor adoptate pentru lupta împotriva
crimei cibernetice la nivel naţional, european şi internaţional. Statele
Membre şi Comisia au recunoscut ca prioritate, dezvoltarea unor politici la
nivelul Uniunii Europene specifice. Politica include următoarele
componente:
îmbunătăţirea legii operaţionale privind cooperarea;

153
o cooperare şi coordonare politică mai bune între Statele Membre;
cooperare politică legală cu o a treia ţară;
creşterea gradului de conştientizare, pregătire şi cercetare;
un dialog consolidat cu mediul industrial şi posibile acţiuni legislative.

În mod explicit, la nivelul Uniunii Europene se recomandă următoarele

acţiuni:
Comisia Europeană trebuie să realizeze un plan minuţios de subsidiaritate
care să identifice clar zonele unde este necesară intervenţia comună şi zonele
care pot rămâne în competenţa naţională în politica PIC. Testul trebuie să se
axeze pe opţiunile de politică disponibile în fiecare sector, dar şi pentru
gestionarea generală a sistemului, inclusiv crearea unui institut european
pentru coordonarea protecției infrastructurilor critice şi protecției
infrastructurilor critice informatice în Europa sau crearea unui centru de
alarmare timpurie la nivelul Uniunii Europene.
Uniunea Europeană trebuie să promoveze o abordare a tuturor hazardelor
prin împuternicirea - în ton cu tendinţa din multe ţări - unei singure agenţii
care să se ocupe cu problemele legate de protecția infrastructurilor critice şi
protecția infrastructurilor critice europene, şi să lanseze un număr de urgenţă
la nivelul Uniunii Europene pentru managementul urgenţelor şi alarmarea
timpurie, care să fie gestionat de aceeaşi agenţie.
Uniunea Europeană trebuie să adopte o abordare flexibilă a politicii de
protecție a infrastructurilor critice, prin stabilirea în legislaţia de bază a
principiilor generale şi a principalelor rezultate desprinse din politica
referitoare la protecția infrastructurilor critice a Uniunii Europene, şi lăsând
industria să stabilească cele mai bune măsuri tehnice care îndeplinesc
nivelurile de rezilienţă.
Uniunea Europeană trebuie să promoveze dezvoltarea şi adoptarea unor
matrici comune privind riscurile şi standardele pentru identificarea,
evaluarea şi managementul riscurilor în domeniul protecției infrastructurilor
critice. Acest lucru va permite o imagine mai vastă asupra aspectelor
financiare implicate în domeniul protecției infrastructurilor critice şi va
contribui la un mai mare grad de disponibilitate a datelor şi posibil la o piaţă
a asigurărilor mai solidă.
Metodologiile de testare a politicilor existente privitor la scopurile PIC
trebuie realizate prin alocarea de fonduri publice pentru proiectele de
cercetare ad-hoc. În particular, aceste proiecte trebuie să evidenţieze
modalitatea de modelare a interdependenţelor între infrastructurile critice şi
potenţialele efecte în cascadă provocate de perturbările unor infrastructuri
date, bazându-se pe modele sau jocuri de simulare.

154
Modele de interdependenţe între infrastructuri şi potenţiale efecte în cascadă
provocate de perturbările unor infrastructuri date au fost deja studiate până
la un anumit nivel. Cu toate acestea, ar trebui realizată o analiză mai
detaliată care să includă o evaluare a tehnologiilor noi şi viitoare.
Sunt necesare scopuri bine definite şi indicatori de succes pentru a evalua
rezultatul iniţiativelor naţionale de împărtăşire a informaţiilor la nivel
Uniunii Europene, în scopul de a permite progresul spre politici de protecție
a infrastructurilor critice comune şi coordonate.
Comisia Europeană este deja foarte activă în multe domenii de protecție a
infrastructurilor critice, cu perspective încurajatoare. Principalele
recomandări în materie de politici referitoare la protecția infrastructurilor
critice la nivelul Uniunii Europene, sunt:
Efectuarea unui test aprofundat de subsidiaritate anticipată
Subsidiaritatea este un principiu bine stabilit în procesul decizional al
Uniunii Europene şi postulează ca acţiunea politică să fie luată la nivelul cel
mai eficient în cadrul unui context de guvernare multi-nivel. În cazul
politicii privind protecția infrastructurilor critice, multe acţiuni sunt luate, în
prezent, la nivel naţional, dar nevoia de a ajunge la sinergii şi economii de
scară în schimbul de informaţii, creşterea interdependenţei între
infrastructuril şi între ţări, precum şi inter-legăturile dintre infrastructurile
fizice şi infrastructurile informaţionalea constituie un argument puternic în
coordonarea politicii privind protecția infrastructurilor critice la nivel
internaţional. Acesta este motivul pentru care Comisia Europeană ar trebui
să realizeze un test de subsidiaritate aprofundată pentru a identifica în mod
clar zonele în care acţionarea în comun (între UE-27) este mai benefică,
precum şi domeniile care pot rămâne în competenţa naţională de protecție a
infrastructurilor critice, protecţia infrastructurilor critice informatice şi
pentru fiecare din sectoarele implicate.
În evaluarea impactului privind Comunicarea referitoare la protecţia ICI
menţionată mai sus, Comisia Europeană arată:

155
Ca urmare a interacţiunii ridicate dintre infrastructurile critice informatice şi
sistemele societale care se bazează pe infrastructurile critice informaţionale,
este imposibil, ineficient şi contraproductiv, şi ar fi împotriva principiilor de
bază care stau la baza Uniunii Europene, ca fiecare stat membru să protejeze
numai “curtea proprie”. Anumite eşecuri într-unul din statele membre vor
produce, inevitabil, efecte într-un alt stat membru. Acesta este motivul
pentru care este necesar ca toate statele membre să îşi coordoneze eforturile
într-o singură direcţie şi să încerce să îndeplinească un nivel satisfăcător de
pregătire. Pentru motivele expuse mai sus, acţiuni politice propuse respectă
pe deplin principiul subsidiarităţii, în dimensiunea sa duală privind testul de
valoare adăugată (ar fi dificil pentru orice stat membru să-şi atingă
obiectivul de unul singur) şi testul privind graniţele (acţiunile la nivel
european vor fi limitate la ceea ce statele membre nu pot realiza în mod
satisfăcător de către ele însele, oferind un cadru pentru coordonare şi, după
caz, complementând activităţile lor).
Un test de subsidiaritate trebuie să trasese limita între ceea ce este de făcut la
nivelul Uniunii Europene şi ceea ce va rămâne sub controlul guvernelor
naţionale. În această privinţă, trebuie amintit faptul că Comisia Europeană a
identificat deja ca infrastructuri critice europene care afectează două sau mai
multe state membre. Cu toate acestea, în efectuarea testului de subsidiaritate,
Comisia trebuie să acorde atenţie efectelor de domino existente şi
interdependenţelor dintre infrastructuri, un domeniu despre care se pare că
nu există suficiente informaţii astăzi. De exemplu, o reţea de transport pur
naţională poate fi atacată pentru a crea o întrerupere a unei reţele energetice
transfrontaliere: în acest caz, funcţionarea infrastructurilor critice naţionale
care sunt interconectate cu infrastructura critică europeană sau globală
respectivă, ar trebui să facă obiectul obligaţiilor procedurale şi standardelor
minime de rezistenţă.
Internetul, care este în curs de introducere ca următorul sector de
infrastructură critică, este un exemplu de o infrastructură care nu poate fi
reglementată în mod eficient la nivel naţional.
Centralizarea guvernării Uniunii Europene privind protecția
infrastructurilor critice

156
Comisia Europeană şi organismele Uniunii Europene responsabile de
politica referitoare la protecția infrastructurilor critice sunt conştiente de
importanţa unei abordări a tuturor riscurilor, care ia în considerare toate
tipurile de riscuri şi ameninţări, indiferent dacă acestea provin de la
evenimente naturale sau sunt pur artificiale/provocate de om. În
conformitate cu tendinţa consolidată din multe guverne naţionale, un
tratament eficient al fluxurilor de informaţii şi răspunsuri de urgenţă
presupune ca guvernarea politicii în domeniul protecţiei infrastructurilor
critice să fie atribuită unei singure instituţii. Uniunea Europeană trebuie
astfel, să împuternicească o singură agenţie care să se ocupe cu protecția
infrastructurilor critice şi cu problemele legate de protecţia infrastructurilor
critice informatice, având în vedere creşterea legăturilor interne din ce în ce
mai vizibile dintre cele două domenii (o altă tendinţă consolidată în multe
ţări).
În scopul de a fi pe deplin eficientă în misiunea sa, instituţia Uniunii
Eeuropene responsabilă pentru protecția infrastructurilor critice trebuie să
aibă mandat complet pentru:
Gestionarea procesului de identificare a infrastructurilor critice europene;
Dirijarea evaluărilor de risc sectoriale pentru infrastructurile critice
identificate la nivelul Uniunii Europene;
Colectarea datelor de la actorii din sectorul privat pentru a permite
identificarea durabilă a riscurilor, evaluarea şi gestionarea, în ceea ce
priveşte IC europene;
Gestionarea procesului de prioritizare a lipsurilor şi investiţiilor;
Distribuirea de fonduri şi stimulente financiare pentru a maximiza
beneficiile la nivelul Uniunii Europene;
Evaluarea continuă a nivelul de pregătire europeană;
Coordonarea răspunsului la evenimentele care afectează infrastructurile
critice europene.
În plus, organizaţia va trebui să se stabilească relaţii parteneriale de
încredere cu organizaţiile statelor membre responsabile pentru protecția
infrastructurilor critice la nivel naţional, precum şi operatorii naţionali şi
internaţionali din sectorul privat de infrastructuri critice.
Pentru realizarea acestui deziderat, sunt necesare noi reglementări prin care
să se asigure:
Posibilitatea de "a cere asistenţă din partea Uniunii Eurpene"

157
Multe dintre statele membre au subliniat faptul că, în caz de avertismente
sau de criză reală, este imposibil de "a cere asistenţă din partea Uniunii
Europene". Această problemă ar trebui să fie abordată de către Comisie în
lunile viitoare, având în vedere necesitatea unei politici în domeniul
protecției infrastructurilor critice mai coordonată şi centralizată, la nivelul
Uniunii Eurpene. Mai în detaliu, Uniunea Eurpeană trebuie să lanseze o
linie telefonică directă pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă şi avertizare
timpurie, localizată în agenţia care se ocupă de protecția infrastructurilor
critice şi protecţia infrastructurilor critice informatice, pentru a se asigura că
protocoalele prestabilite între instituţiile publice naţionale sunt coordonate
de la nivelul Uniunii Europene. Această capacitate ar trebui să fie o
caracteristică a metodei pentru schimbul de informaţii legate de ameninţări
şi vulnerabilităţi în timp util.
Un astfel de canal pentru a transmite informaţii într-un timp util şi într-un
mod coordonat pe teritoriul Uniunii Europene ar fi o mare imbunătăţire. În
plus, răspunderea juridică trebuie să fie atribuită liniilor Uniunii Eurpene
centrale pentru perturbări, şi să reacţioneze şi/sau să urmeze procedurile
prestabilite pentru a asigura prevenirea în timp util şi eficient / răspunsul de
urgenţă.
Menţinerea Parteneriatului Public-Privat de dimensiuni reduse şi specifice
unui anumit sector
Statele membre UE au subliniat problema dimensiunii în ceea ce priveşte
crearea unui parteneriat public-privat de succes. Parteneriatul public-privat
trebuie să fie structurat într-un mod care să nu implice un grup excesiv de
mare şi să fie structurat pe o bază sectorială, cu interacţiuni între sectoare
care vizează localizarea interdependenţelor. Având în vedere importanţa
crescută a infrastructurilor informaţionale pentru aproape toate infrastructuri
le fizice, ar fi important să se asigure prezenţa şi să se acorde ajutor în
organizarea furnizorilor de IT (inclusiv furnizorii şi integratorii de la nivel
mondial), care îmbunătăţeşte calitatea şi calendarul acţiunilor de suport şi
facilitează negocierea între părţile interesate.
Mai mult decât atât, bazându-ne pe raţionamentul nostru, gestionarea
parteneriatului public-privat poate sfârşi prin a fi imposibilă dacă costurile
de tranzacţie şi sarcinilor administrative legate de funcţionarea sa cresc
foarte mult. Aceasta, în schimb, ar crea o problemă de încredere din cauza
intereselor conflictuale, diferitelor nivele de cunoştinţe şi liberul
comportament. În consecinţă, se recomandă să se acorde o atenţie clară şi
obiectivă parteneriatului public-privat, şi apoi să se organizeze activitatea
într-o dimensiune rezonabilă a grupului de bază.
Dezvoltarea unor standarde şi matrici de risc comune

158
Comisia Europeană are o şansă unică de a conduce dezvoltarea de standarde
comune care ar facilita fluxul de informaţii şi realizarea de economii la scară
în politica în domeniul protecției infrastructurilor critice, atât în afara cât şi
pe teritoriul Uniunii. După cum s-a discutat, în cadrul politicii privind
protecția infrastructurilor critice - având în vedere diferenţa structurală între
atac şi apărare în ceea ce priveşte colectarea de informaţii şi sfera de acţiune
- este nevoie urgentă de un anumit grad de standardizare în procesul de
identificare, clasificare şi tratare a riscurilor şi ameninţărilor.
Prin urmare, Uniunea Europeană va promova dezvoltarea şi adoptarea de
standarde şi valori comune ale riscului pentru identificare, evaluare şi
management în domeniul protecției infrastructurilor critice şi protecţiei
infrastructurilor critice informatice.
Acest lucru facilitează la rândul său, dezvoltarea unei pieţe de asigurări
mature, care va ajuta la difuzarea şi actualizarea pieţei de informaţii
referitoare la riscurile existente şi măsurile de adoptat într-un mod rapid şi
eficient.
Adoptarea unei abordări flexibile a politicii
Ameninţările, riscurile şi tehnologiile care gravitează în jurul protecţiei
infrastructurilor critice au evoluat constant, făcând dificilă adoptarea unei
"abordări a controlului şi comenzii" tradiţionale în procesul de elaborare a
politicii. După cum s-a menţionat deja, necesitatea de a avea o prevenire
eficientă şi faze de reabilitare, implică atât o actualizare constantă a setului
de informaţii, precum şi participarea proprietarilor / operatorilor de
infrastructuri critice şi a lanţului de parteneri-cheie în ceea ce priveşte
aprovizionarea. Prin urmare, este esenţială o abordare flexibilă a politicii.
Mai precis, abordarea politicii protecției infrastructurilor critice la nivelul
Uniunii Europene ar putea atrage în mod util "noua abordare a
standardizării" existente, o abordare politică care apare ca una dintre cele
mai de succes reforme adoptate în istoria Uniunii Europene. Această
abordare presupune stabilirea, prin legislaţia primară, doar a principiilor
generale şi a principalelor rezultate, căutând prin politica de protecție a
infrastructurilor critice a Uniunii Europene şi lăsând industria să elaboreze
cele mai bune măsuri tehnice (la un moment dat în timp) care îndeplinesc
nivelurile dorite de rezilienţă.
Abordarea "lipsurilor în materie de abilităţi"

159
După cum s-a observat, atât R&D (research&development), cât şi politicile
de educaţie sunt pilonii esenţiali ai unei politici cuprinzătoare în domeniul
protecției infrastructurilor critice. La nivelul Uniunii Europene, în prezent,
se acordă o atenţie prea mică necesităţii de dezvoltare a programelor de
educare şi formare pentru a se asigura că cererea tot mai mare pentru un
profil interdisciplinar capabil să se ocupe cu probleme complexe de protecție
a infrastructurilor critice, este îndeplinită. Uniunea Europeană, prin
intermediul programelor sale cadru de cercetare şi educare politică, trebuie
să ofere stimulente şi finanţare universităţilor care doresc să ofere
învăţământ superior şi formare continuă în aceste domenii.
Dezvoltarea unor capacităţi comune de simulare şi modelare
Recent lansata Agendă digitală pentru Europa, deja scoate în evidenţă
necesitatea de a efectua o simulare de atacuri de mare amploare şi de a testa
strategiile de diminuare începând cu 2010. În acest sens, necesitatea de a
exploata sinergiile şi de a ajunge la aspecte economice favorabile în procesul
de înţelegere şi detectare a ameninţărilor şi riscurilor, precum şi în strategiile
de diminuare şi remediere, conduce la nevoia de a construi un centru de
simulare şi modelare în domeniul protecției infrastructurilor critice pentru
Uniunea Europeană. Acesta este un pas esenţial pentru a permite realizarea
de simulări transfrontaliere şi multilaterale la adresa infrastructurilor,
înţelegerea complexităţii, a dependenţelor şi a efectelor în cascadă.
În scopul identificării tuturor domeniilor de intervenție viitoare, Uniunea
Europeană susține derularea unor proiecte pe ale căror rezultate să se
fundamenteze deciziile viitoare.
În sensul celor menționate, apreciem că un bun exemplu de proiect de
cercetare care se referă la capabilităţile de simulare existente, este proiectul
DIESIS (Design of an Interoperable European Simulation for critical
InfraStructures/Proiectarea unei Reţele Europene de Simulare Interoperabilă
pentru Infrastructurile Critice). Raportul final al proiectului recunoaşte
faptul că "în contrast cu importanţa deosebită a infrastructurilor critice, cum
ar fi energia electrică şi telecomunicaţiile, pentru toţi cetăţenii europeni,
economia europeană şi societatea europeană în general, înţelegerea
sistemului complex al infrastructurilor critice cu toate dependenţele şi
interdependenţele lor, este încă imatură".

160
Pentru a face faţă acestor provocări, proiectul DIESIS îşi propune să
stabilească baza unei modelări şi simulări europene a infrastructurilor, pe
standarde deschise pentru a încuraja şi sprijini cercetarea în toate aspectele
infrastructurii critice, cu un accent deosebit pe protecţia acesteia.
Dezvoltarea de instrumente de modelare şi simulare care permit o mai bună
înţelegere a interdependenţei infrastructurilor critice europene, este o
condiţie prealabilă pentru o soluţie adecvată privind strategiile de protecţie a
infrastructurilor critice.
Proiectul DIESIS a fost finanţat de către Uniunea Europeană prin
Programul-cadru pentru cercetare şi a avut rezultate tehnice şi non-tehnice
importante, inclusiv:
o arhitectură TIC şi un flux al activităţilor pentru statele membre şi pentru
administraţiile din domeniul protecției infrastructurilor critice;
o interoperabilitate pentru simulatoarele de infrastructuri critice;
o comunicare pentru o simulare distribuită prin intermediul internetului;
o ontologie pentru infrastructurile critice din subsectorul transport feroviar,
transportul de energie electrică şi telecomunicaţii;
un cuplaj distribuit de simulare cu patru simulatoare (SINCAL ™, NS2,
Open Track ™, Aqua).
În plus, proiectul a inclus şi un studiu asupra aspectelor juridice şi
economice legate de efectuarea simulărilor şi de modelul potenţial de afaceri
pentru Centrul de Analiză şi Simulare la adresa Infrastructurilor europene
(EISAC).
Integrarea obiectivelor de protecție a infrastructurilor critice în procesul
decizional al Uniunii Europene
Protecţia infrastructurilor critice necesită o atenţie constantă asupra
consecinţelor acţiunilor politice în mai multe domenii. Acestea fiind spuse,
cum se poate asigura cineva că politica de protecție a infrastructurilor critice
este mereu avută în vedere atunci când se realizează politici ale Uniunii
Europene? Există trei modalităţi principale pentru a obţine acest rezultat în
următorii ani:
În primul rând, impactul asupra infrastructurilor critice ar putea fi introdus
ca o etapă obligatorie în cadrul sistemului de Evaluare a Impactului al
Comisiei ori de câte ori problema legată de politică afectează potenţial, chiar
dacă indirect, capacitatea de rezistenţă sau vulnerabilitatea infrastructurilor
critice. În acest fel, direcţiile generale ale Comisiei, responsabile cu
propunerea de noi iniţiative politice ar trebui să ia în considerare impactul
asupra infrastructurilor critice într-un stadiu foarte timpuriu al politicii, acest
lucru putând garanta o abordare mai echilibrată a politicii Uniunii Europene
de luare a deciziilor.

161
În al doilea rând, ar trebui dezvoltate noi metodologii pentru politicile de
testare existente (de exemplu, "Stocul", mai degrabă, decât "fluxul" de
norme), prin finanţarea publică a proiectelor de cercetare ad-hoc. În special,
aceste proiecte ar trebui să urmărească proiecte deja finanţate de consolidare
a cunoştinţelor privind modelul de interdependenţe între IC şi potenţialele
efecte în cascadă declanşate de perturbări ale infrastructurii.
În al treilea rând, sunt necesari indicatori pentru succesul iniţiativelor
privind schimbul de informaţii de la nivel naţional şi de la nivelul UE. După
cum s-a observat de către unul dintre participanţii în cadrul grupului,
criteriile de succes ar putea include nivelul de angajament la nivel înalt în
cadrul procesului, stabilirea unei forme a parteneriatului public-privat,
coordonarea unei abordări la nivel de multi-agenţie, o înţelegere a tuturor
riscurilor, stabilirea obiectivelor clar definite ale managementului riscului, şi
demonstrarea unei valoari a tuturor părţilor interesate.
Dar, de asemenea, vor fi necesari parametrii de pregătire estimată şi
capacitatea de reacţie a statelor membre în anii care vin.
Aşa cum este prevăzut în Cartea Verde din 2006, Uniunea Europeană
este dependentă de accesul continuu la sursele sigure, competitive şi
sustenabile. Orice perturbare în aprovizionarea cu energie poate avea impact
considerabil asupra sănătăţii, siguranţei, securităţii şi bunei funcţionări
economice a cetăţenilor europeni.
Este evident faptul că dintre toate sistemele, perturbarea sistemului de
alimentare cu energie, are cel mai rapid impact. De exemplu, fără
electricitate toate formele de transport sunt rapid afectate, cum ar fi
sistemele de control (iluminatul public, semnalele pe căile ferate) şi
sistemele de comunicaţii încetează să opereze. Sistemele de canalizare şi
alimentare cu apă se opresc atunci când pompele şi sistemele de control nu
sunt operaţionale, iar sistemele financiare încetează să mai funcţioneze fără
nişte echipamente moderne de comunicaţii (este cazul bursei din Columbia
care şi-a încetat activitatea în aprilie 2007, pe timpul unei crize naţionale).
Acest lucru este ilustrat şi prin evenimentele din Germania în anul
2006, unde o pană electrică a afectat sistemul de căi ferate, nu numai
trenurile electrice ci şi sistemele de semnalizare şi comunicare dependente
de altfel de energie, pentru a funcţiona. Evenimentul demonstrează natura
interdependentă a sistemului de energie al UE, unde o pană de curent dintr-
o singură ţară a afectat 15 milioane de gospodării din întreaga Europă,
incluzând Italia, Spania şi Austria.
Numeroase ameninţări majore afectează, în prezent, sistemul de
aprovizionare cu energie electrică al Europei. Acestea includ:

162
creşterea cererii. În prezent, există aproximativ un sfert de miliard de
consumatori de energie la nivelul Europei, concentraţi mai ales în Germania,
Marea Britanie şi Italia. Analizele realizate de EU PROMES (Processes,
Materials and Solar Energy laboratory) preconizează că până la sfârşitul
anului 2010, consumul va creşte în medie cu 1,9%, în deosebi în sudul
Europei şi Europa central-estică.
dezvoltarea unor pieţe interne în electricitate şi gaz, la nivelul Uniunii
Europene. Multe sisteme de energie naţionale rămân greu de protejat şi sunt
dominate de monopoluri, ceea ce presupune preţuri ridicate la energie şi
lipsa de investiţii în infrastructură.
managementul unui sistem energetic interconectat, complex la nivelul UE.
deteriorarea infrastructurilor energetice, ceea ce presupune investiţii
substanţiale. O implicaţie a acestui lucru este că echipamentele vechi
utilizează un stil electromecanic rudimentar, vechi, ceea ce le face mai
predispuse la atacurile cibernetice. Este necesară înlocuirea cu echipamente
de control moderne conectate la SDC (Sistem Digital de Control) şi la
sistemele SCADA. Există o nevoie urgentă de investiţii.
extinderea pieţei energetice a UE în vecinătăţi prin intermediul Comunităţii
Energetice.
preocupări cu privire la mediu (schimbări climatice, expuneri radioactive şi
alte poluări).
risc geopolitic sau terorism.
dependenţa de import. Rezervele sunt concentrate în câteva ţări. În prezent,
cea mai mare parte a aprovizionării cu gaz a UE vine din 3 ţări (Rusia,
Norvegia, Algeria). Toate cele 27 de State Membre, cu excepţia
Danemarcei, depind, într-o anumită măsură, de importurile din vecinătăţi şi
din statele non-UE, pentru a satisface cererea de energie.
preţul petrolului şi gazului a crescut, iar în ultimii doi ani aproape că s-a
dublat în UE, fiind urmat de preţul electricităţii. Acest lucru este dificil
pentru consumatori. Creşterea preţurilor este generată creşterea globală a
cererii de combustibil.
Iniţiativele UE în materie de politică s-au axat până în prezent pe
următoarele faze ale ciclului de politică în domeniul protecției
infrastructurilor critice:
Pregătire şi prevenire. EP3R ( European Public-Private Partnership for
Resilience/Parteneriatul European Public-Privat pentru Rezilienţă) şi
Forumul Pan-European pentru Statele Membre împreună cu iniţiativele
privind capabilităţile CERT (Computer Emergency Response Team) s-au
axat pe această primă fază a ciclului PIC;

163
 Detectare şi răspuns. Sistemul European de Alertă şi Împărtăşirea
Informaţiei (EISAS) furnizează un prim pas în această direcţie;
Diminuare şi refacere. Exerciţiile pan-europene la scară largă, incidentele la
reţelele de securitate, Planurile Naţionale de Urgenţe şi cooperarea strânsă
între CERT naţionale/guvernamentale, toate acestea contribuie la această
fază.
Uniunea Europeană poate juca un rol pozitiv pe viitor, pentru coordonarea şi
armonizarea eforturilor de a aduce măsurile de protecţie a infrastructurilor
critice europene, de a asigura desemnarea şi protecţia, ceea ce este suficient
şi consistent între Statele Membre, respectând însă principiul subsidiarităţii.
Legislația naţională defineșteinfrastructura critică naţională ca fiind un
element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul naţional,
care este esenţial pentru menţinerea funcţiilor vitale ale societăţii, a
sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale sau economice a
persoanelor, şi a cărui perturbare sau distrugere ar avea un impact
semnificativ la nivel naţional ca urmare a incapacităţii de a menţine
respectivele funcţii154.
Cadrul național de reglemetare a fost completat prin promovarea Strategiei
de protecţie a infrastructurilor critice, document-cadru pentru definirea
măsurilor şi acţiunilor specifice având ca scop diminuarea, pe termen mediu
şi lung, a impactului produs de manifestarea factorilor de risc specifici
asupra infrastructurilor critice, la nivel naţional şi regional.
Documentul de planificare strategică menționat a fost elaborat în baza
Strategiei naţionale de apărare a României, a Cartei albe a securităţii şi
apărării naţionale şi a delimitărilor conceptuale instituţionale în domeniu atât
de la nivel naţional cât şi internaţional, stabilind astfel politicile şi direcţiile
de acţiune din domeniu necesare dezvoltării şi completării cadrului normativ
naţional.
Modernizarea accelerată a mediului socio-economic din România,
transformarea activităţilor, a relaţiilor dintre organizaţii, a mediului social şi
a celui profesional, dar şi progresul tehnic, migraţia valorilor dinspre tangibil
spre intangibil fac să apară modificări în contextul de ameninţări, să
potenţeze vulnerabilităţi mai vechi sau mai noi, să conducă la noi riscuri de
securitate legate de cerinţe care aparent au fost soluţionate.

OUG 98 din 3 noiembrie 2010privind identificarea, desemnarea şi protecţia infrastructurilor critice

154

164
infrastructurilor critice să fie atribuită unei singure instituţii. Uniunea
Europeană trebuie astfel, să împuternicească o singură agenţie care să se
ocupe cu protecția infrastructurilor critice şi cu problemele legate de
protecţia infrastructurilor critice informatice, având în vedere creşterea
legăturilor interne din ce în ce mai vizibile dintre cele două domenii (o altă
tendinţă consolidată în multe ţări).
În scopul de a fi pe deplin eficientă în misiunea sa, instituţia Uniunii
Eeuropene responsabilă pentru protecția infrastructurilor critice trebuie să
aibă mandat complet pentru:
Gestionarea procesului de identificare a infrastructurilor critice europene;
Dirijarea evaluărilor de risc sectoriale pentru infrastructurile critice
identificate la nivelul Uniunii Europene;
Colectarea datelor de la actorii din sectorul privat pentru a permite
identificarea durabilă a riscurilor, evaluarea şi gestionarea, în ceea ce
priveşte IC europene;
Gestionarea procesului de prioritizare a lipsurilor şi investiţiilor;
Distribuirea de fonduri şi stimulente financiare pentru a maximiza
beneficiile la nivelul Uniunii Europene;
Evaluarea continuă a nivelul de pregătire europeană;
Coordonarea răspunsului la evenimentele care afectează infrastructurile
critice europene.
În plus, organizaţia va trebui să se stabilească relaţii parteneriale de
încredere cu organizaţiile statelor membre responsabile pentru protecția
infrastructurilor critice la nivel naţional, precum şi operatorii naţionali şi
internaţionali din sectorul privat de infrastructuri critice.
Pentru realizarea acestui deziderat, sunt necesare noi reglementări prin care
să se asigure:
Posibilitatea de "a cere asistenţă din partea Uniunii Eurpene"

165
Multe dintre statele membre au subliniat faptul că, în caz de avertismente
sau de criză reală, este imposibil de "a cere asistenţă din partea Uniunii
Europene". Această problemă ar trebui să fie abordată de către Comisie în
lunile viitoare, având în vedere necesitatea unei politici în domeniul
protecției infrastructurilor critice mai coordonată şi centralizată, la nivelul
Uniunii Eurpene. Mai în detaliu, Uniunea Eurpeană trebuie să lanseze o
linie telefonică directă pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă şi avertizare
timpurie, localizată în agenţia care se ocupă de protecția infrastructurilor
critice şi protecţia infrastructurilor critice informatice, pentru a se asigura că
protocoalele prestabilite între instituţiile publice naţionale sunt coordonate
de la nivelul Uniunii Europene. Această capacitate ar trebui să fie o
caracteristică a metodei pentru schimbul de informaţii legate de ameninţări
şi vulnerabilităţi în timp util.
Un astfel de canal pentru a transmite informaţii într-un timp util şi într-un
mod coordonat pe teritoriul Uniunii Europene ar fi o mare imbunătăţire. În
plus, răspunderea juridică trebuie să fie atribuită liniilor Uniunii Eurpene
centrale pentru perturbări, şi să reacţioneze şi/sau să urmeze procedurile
prestabilite pentru a asigura prevenirea în timp util şi eficient / răspunsul de
urgenţă.
Menţinerea Parteneriatului Public-Privat de dimensiuni reduse şi specifice
unui anumit sector
Statele membre UE au subliniat problema dimensiunii în ceea ce priveşte
crearea unui parteneriat public-privat de succes. Parteneriatul public-privat
trebuie să fie structurat într-un mod care să nu implice un grup excesiv de
mare şi să fie structurat pe o bază sectorială, cu interacţiuni între sectoare
care vizează localizarea interdependenţelor. Având în vedere importanţa
crescută a infrastructurilor informaţionale pentru aproape toate infrastructuri
le fizice, ar fi important să se asigure prezenţa şi să se acorde ajutor în
organizarea furnizorilor de IT (inclusiv furnizorii şi integratorii de la nivel
mondial), care îmbunătăţeşte calitatea şi calendarul acţiunilor de suport şi
facilitează negocierea între părţile interesate.
Mai mult decât atât, bazându-ne pe raţionamentul nostru, gestionarea
parteneriatului public-privat poate sfârşi prin a fi imposibilă dacă costurile
de tranzacţie şi sarcinilor administrative legate de funcţionarea sa cresc
foarte mult. Aceasta, în schimb, ar crea o problemă de încredere din cauza
intereselor conflictuale, diferitelor nivele de cunoştinţe şi liberul
comportament. În consecinţă, se recomandă să se acorde o atenţie clară şi
obiectivă parteneriatului public-privat, şi apoi să se organizeze activitatea
într-o dimensiune rezonabilă a grupului de bază.
Dezvoltarea unor standarde şi matrici de risc comune

166
Comisia Europeană are o şansă unică de a conduce dezvoltarea de standarde
comune care ar facilita fluxul de informaţii şi realizarea de economii la scară
în politica în domeniul protecției infrastructurilor critice, atât în afara cât şi
pe teritoriul Uniunii. După cum s-a discutat, în cadrul politicii privind
protecția infrastructurilor critice - având în vedere diferenţa structurală între
atac şi apărare în ceea ce priveşte colectarea de informaţii şi sfera de acţiune
- este nevoie urgentă de un anumit grad de standardizare în procesul de
identificare, clasificare şi tratare a riscurilor şi ameninţărilor.
Prin urmare, Uniunea Europeană va promova dezvoltarea şi adoptarea de
standarde şi valori comune ale riscului pentru identificare, evaluare şi
management în domeniul protecției infrastructurilor critice şi protecţiei
infrastructurilor critice informatice.
Acest lucru facilitează la rândul său, dezvoltarea unei pieţe de asigurări
mature, care va ajuta la difuzarea şi actualizarea pieţei de informaţii
referitoare la riscurile existente şi măsurile de adoptat într-un mod rapid şi
eficient.
Adoptarea unei abordări flexibile a politicii
Ameninţările, riscurile şi tehnologiile care gravitează în jurul protecţiei
infrastructurilor critice au evoluat constant, făcând dificilă adoptarea unei
"abordări a controlului şi comenzii" tradiţionale în procesul de elaborare a
politicii. După cum s-a menţionat deja, necesitatea de a avea o prevenire
eficientă şi faze de reabilitare, implică atât o actualizare constantă a setului
de informaţii, precum şi participarea proprietarilor / operatorilor de
infrastructuri critice şi a lanţului de parteneri-cheie în ceea ce priveşte
aprovizionarea. Prin urmare, este esenţială o abordare flexibilă a politicii.
Mai precis, abordarea politicii protecției infrastructurilor critice la nivelul
Uniunii Europene ar putea atrage în mod util "noua abordare a
standardizării" existente, o abordare politică care apare ca una dintre cele
mai de succes reforme adoptate în istoria Uniunii Europene. Această
abordare presupune stabilirea, prin legislaţia primară, doar a principiilor
generale şi a principalelor rezultate, căutând prin politica de protecție a
infrastructurilor critice a Uniunii Europene şi lăsând industria să elaboreze
cele mai bune măsuri tehnice (la un moment dat în timp) care îndeplinesc
nivelurile dorite de rezilienţă.
Abordarea "lipsurilor în materie de abilităţi"

167
După cum s-a observat, atât R&D (research&development), cât şi politicile
de educaţie sunt pilonii esenţiali ai unei politici cuprinzătoare în domeniul
protecției infrastructurilor critice. La nivelul Uniunii Europene, în prezent,
se acordă o atenţie prea mică necesităţii de dezvoltare a programelor de
educare şi formare pentru a se asigura că cererea tot mai mare pentru un
profil interdisciplinar capabil să se ocupe cu probleme complexe de protecție
a infrastructurilor critice, este îndeplinită. Uniunea Europeană, prin
intermediul programelor sale cadru de cercetare şi educare politică, trebuie
să ofere stimulente şi finanţare universităţilor care doresc să ofere
învăţământ superior şi formare continuă în aceste domenii.
Dezvoltarea unor capacităţi comune de simulare şi modelare
Recent lansata Agendă digitală pentru Europa, deja scoate în evidenţă
necesitatea de a efectua o simulare de atacuri de mare amploare şi de a testa
strategiile de diminuare începând cu 2010. În acest sens, necesitatea de a
exploata sinergiile şi de a ajunge la aspecte economice favorabile în procesul
de înţelegere şi detectare a ameninţărilor şi riscurilor, precum şi în strategiile
de diminuare şi remediere, conduce la nevoia de a construi un centru de
simulare şi modelare în domeniul protecției infrastructurilor critice pentru
Uniunea Europeană. Acesta este un pas esenţial pentru a permite realizarea
de simulări transfrontaliere şi multilaterale la adresa infrastructurilor,
înţelegerea complexităţii, a dependenţelor şi a efectelor în cascadă.
În scopul identificării tuturor domeniilor de intervenție viitoare, Uniunea
Europeană susține derularea unor proiecte pe ale căror rezultate să se
fundamenteze deciziile viitoare.
În sensul celor menționate, apreciem că un bun exemplu de proiect de
cercetare care se referă la capabilităţile de simulare existente, este proiectul
DIESIS (Design of an Interoperable European Simulation for critical
InfraStructures/Proiectarea unei Reţele Europene de Simulare Interoperabilă
pentru Infrastructurile Critice). Raportul final al proiectului recunoaşte
faptul că "în contrast cu importanţa deosebită a infrastructurilor critice, cum
ar fi energia electrică şi telecomunicaţiile, pentru toţi cetăţenii europeni,
economia europeană şi societatea europeană în general, înţelegerea
sistemului complex al infrastructurilor critice cu toate dependenţele şi
interdependenţele lor, este încă imatură".

168
Pentru a face faţă acestor provocări, proiectul DIESIS îşi propune să
stabilească baza unei modelări şi simulări europene a infrastructurilor, pe
standarde deschise pentru a încuraja şi sprijini cercetarea în toate aspectele
infrastructurii critice, cu un accent deosebit pe protecţia acesteia.
Dezvoltarea de instrumente de modelare şi simulare care permit o mai bună
înţelegere a interdependenţei infrastructurilor critice europene, este o
condiţie prealabilă pentru o soluţie adecvată privind strategiile de protecţie a
infrastructurilor critice.
Proiectul DIESIS a fost finanţat de către Uniunea Europeană prin
Programul-cadru pentru cercetare şi a avut rezultate tehnice şi non-tehnice
importante, inclusiv:
o arhitectură TIC şi un flux al activităţilor pentru statele membre şi pentru
administraţiile din domeniul protecției infrastructurilor critice;
o interoperabilitate pentru simulatoarele de infrastructuri critice;
o comunicare pentru o simulare distribuită prin intermediul internetului;
o ontologie pentru infrastructurile critice din subsectorul transport feroviar,
transportul de energie electrică şi telecomunicaţii;
un cuplaj distribuit de simulare cu patru simulatoare (SINCAL ™, NS2,
Open Track ™, Aqua).
În plus, proiectul a inclus şi un studiu asupra aspectelor juridice şi
economice legate de efectuarea simulărilor şi de modelul potenţial de afaceri
pentru Centrul de Analiză şi Simulare la adresa Infrastructurilor europene
(EISAC).
Integrarea obiectivelor de protecție a infrastructurilor critice în procesul
decizional al Uniunii Europene
Protecţia infrastructurilor critice necesită o atenţie constantă asupra
consecinţelor acţiunilor politice în mai multe domenii. Acestea fiind spuse,
cum se poate asigura cineva că politica de protecție a infrastructurilor critice
este mereu avută în vedere atunci când se realizează politici ale Uniunii
Europene? Există trei modalităţi principale pentru a obţine acest rezultat în
următorii ani:
În primul rând, impactul asupra infrastructurilor critice ar putea fi introdus
ca o etapă obligatorie în cadrul sistemului de Evaluare a Impactului al
Comisiei ori de câte ori problema legată de politică afectează potenţial, chiar
dacă indirect, capacitatea de rezistenţă sau vulnerabilitatea infrastructurilor
critice. În acest fel, direcţiile generale ale Comisiei, responsabile cu
propunerea de noi iniţiative politice ar trebui să ia în considerare impactul
asupra infrastructurilor critice într-un stadiu foarte timpuriu al politicii, acest
lucru putând garanta o abordare mai echilibrată a politicii Uniunii Europene
de luare a deciziilor.

169
În al doilea rând, ar trebui dezvoltate noi metodologii pentru politicile de
testare existente (de exemplu, "Stocul", mai degrabă, decât "fluxul" de
norme), prin finanţarea publică a proiectelor de cercetare ad-hoc. În special,
aceste proiecte ar trebui să urmărească proiecte deja finanţate de consolidare
a cunoştinţelor privind modelul de interdependenţe între IC şi potenţialele
efecte în cascadă declanşate de perturbări ale infrastructurii.
În al treilea rând, sunt necesari indicatori pentru succesul iniţiativelor
privind schimbul de informaţii de la nivel naţional şi de la nivelul UE. După
cum s-a observat de către unul dintre participanţii în cadrul grupului,
criteriile de succes ar putea include nivelul de angajament la nivel înalt în
cadrul procesului, stabilirea unei forme a parteneriatului public-privat,
coordonarea unei abordări la nivel de multi-agenţie, o înţelegere a tuturor
riscurilor, stabilirea obiectivelor clar definite ale managementului riscului, şi
demonstrarea unei valoari a tuturor părţilor interesate.
Dar, de asemenea, vor fi necesari parametrii de pregătire estimată şi
capacitatea de reacţie a statelor membre în anii care vin.
Aşa cum este prevăzut în Cartea Verde din 2006, Uniunea Europeană
este dependentă de accesul continuu la sursele sigure, competitive şi
sustenabile. Orice perturbare în aprovizionarea cu energie poate avea impact
considerabil asupra sănătăţii, siguranţei, securităţii şi bunei funcţionări
economice a cetăţenilor europeni.
Este evident faptul că dintre toate sistemele, perturbarea sistemului de
alimentare cu energie, are cel mai rapid impact. De exemplu, fără
electricitate toate formele de transport sunt rapid afectate, cum ar fi
sistemele de control (iluminatul public, semnalele pe căile ferate) şi
sistemele de comunicaţii încetează să opereze. Sistemele de canalizare şi
alimentare cu apă se opresc atunci când pompele şi sistemele de control nu
sunt operaţionale, iar sistemele financiare încetează să mai funcţioneze fără
nişte echipamente moderne de comunicaţii (este cazul bursei din Columbia
care şi-a încetat activitatea în aprilie 2007, pe timpul unei crize naţionale).
Acest lucru este ilustrat şi prin evenimentele din Germania în anul
2006, unde o pană electrică a afectat sistemul de căi ferate, nu numai
trenurile electrice ci şi sistemele de semnalizare şi comunicare dependente
de altfel de energie, pentru a funcţiona. Evenimentul demonstrează natura
interdependentă a sistemului de energie al UE, unde o pană de curent dintr-
o singură ţară a afectat 15 milioane de gospodării din întreaga Europă,
incluzând Italia, Spania şi Austria.
Numeroase ameninţări majore afectează, în prezent, sistemul de
aprovizionare cu energie electrică al Europei. Acestea includ:

170
creşterea cererii. În prezent, există aproximativ un sfert de miliard de
consumatori de energie la nivelul Europei, concentraţi mai ales în Germania,
Marea Britanie şi Italia. Analizele realizate de EU PROMES (Processes,
Materials and Solar Energy laboratory) preconizează că până la sfârşitul
anului 2010, consumul va creşte în medie cu 1,9%, în deosebi în sudul
Europei şi Europa central-estică.
dezvoltarea unor pieţe interne în electricitate şi gaz, la nivelul Uniunii
Europene. Multe sisteme de energie naţionale rămân greu de protejat şi sunt
dominate de monopoluri, ceea ce presupune preţuri ridicate la energie şi
lipsa de investiţii în infrastructură.
managementul unui sistem energetic interconectat, complex la nivelul UE.
deteriorarea infrastructurilor energetice, ceea ce presupune investiţii
substanţiale. O implicaţie a acestui lucru este că echipamentele vechi
utilizează un stil electromecanic rudimentar, vechi, ceea ce le face mai
predispuse la atacurile cibernetice. Este necesară înlocuirea cu echipamente
de control moderne conectate la SDC (Sistem Digital de Control) şi la
sistemele SCADA. Există o nevoie urgentă de investiţii.
extinderea pieţei energetice a UE în vecinătăţi prin intermediul Comunităţii
Energetice.
preocupări cu privire la mediu (schimbări climatice, expuneri radioactive şi
alte poluări).
risc geopolitic sau terorism.
dependenţa de import. Rezervele sunt concentrate în câteva ţări. În prezent,
cea mai mare parte a aprovizionării cu gaz a UE vine din 3 ţări (Rusia,
Norvegia, Algeria). Toate cele 27 de State Membre, cu excepţia
Danemarcei, depind, într-o anumită măsură, de importurile din vecinătăţi şi
din statele non-UE, pentru a satisface cererea de energie.
preţul petrolului şi gazului a crescut, iar în ultimii doi ani aproape că s-a
dublat în UE, fiind urmat de preţul electricităţii. Acest lucru este dificil
pentru consumatori. Creşterea preţurilor este generată creşterea globală a
cererii de combustibil.
Iniţiativele UE în materie de politică s-au axat până în prezent pe
următoarele faze ale ciclului de politică în domeniul protecției
infrastructurilor critice:
Pregătire şi prevenire. EP3R ( European Public-Private Partnership for
Resilience/Parteneriatul European Public-Privat pentru Rezilienţă) şi
Forumul Pan-European pentru Statele Membre împreună cu iniţiativele
privind capabilităţile CERT (Computer Emergency Response Team) s-au
axat pe această primă fază a ciclului PIC;

171
 Detectare şi răspuns. Sistemul European de Alertă şi Împărtăşirea
Informaţiei (EISAS) furnizează un prim pas în această direcţie;
Diminuare şi refacere. Exerciţiile pan-europene la scară largă, incidentele la
reţelele de securitate, Planurile Naţionale de Urgenţe şi cooperarea strânsă
între CERT naţionale/guvernamentale, toate acestea contribuie la această
fază.
Uniunea Europeană poate juca un rol pozitiv pe viitor, pentru coordonarea şi
armonizarea eforturilor de a aduce măsurile de protecţie a infrastructurilor
critice europene, de a asigura desemnarea şi protecţia, ceea ce este suficient
şi consistent între Statele Membre, respectând însă principiul subsidiarităţii.
Legislația naţională defineșteinfrastructura critică naţională ca fiind un
element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul naţional,
care este esenţial pentru menţinerea funcţiilor vitale ale societăţii, a
sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale sau economice a
persoanelor, şi a cărui perturbare sau distrugere ar avea un impact
semnificativ la nivel naţional ca urmare a incapacităţii de a menţine
respectivele funcţii155.
Cadrul național de reglemetare a fost completat prin promovarea Strategiei
de protecţie a infrastructurilor critice, document-cadru pentru definirea
măsurilor şi acţiunilor specifice având ca scop diminuarea, pe termen mediu
şi lung, a impactului produs de manifestarea factorilor de risc specifici
asupra infrastructurilor critice, la nivel naţional şi regional.
Documentul de planificare strategică menționat a fost elaborat în baza
Strategiei naţionale de apărare a României, a Cartei albe a securităţii şi
apărării naţionale şi a delimitărilor conceptuale instituţionale în domeniu atât
de la nivel naţional cât şi internaţional, stabilind astfel politicile şi direcţiile
de acţiune din domeniu necesare dezvoltării şi completării cadrului normativ
naţional.
Modernizarea accelerată a mediului socio-economic din România,
transformarea activităţilor, a relaţiilor dintre organizaţii, a mediului social şi
a celui profesional, dar şi progresul tehnic, migraţia valorilor dinspre tangibil
spre intangibil fac să apară modificări în contextul de ameninţări, să
potenţeze vulnerabilităţi mai vechi sau mai noi, să conducă la noi riscuri de
securitate legate de cerinţe care aparent au fost soluţionate.

OUG 98 din 3 noiembrie 2010privind identificarea, desemnarea şi protecţia infrastructurilor critice

155

172
infrastructurilor critice să fie atribuită unei singure instituţii. Uniunea
Europeană trebuie astfel, să împuternicească o singură agenţie care să se
ocupe cu protecția infrastructurilor critice şi cu problemele legate de
protecţia infrastructurilor critice informatice, având în vedere creşterea
legăturilor interne din ce în ce mai vizibile dintre cele două domenii (o altă
tendinţă consolidată în multe ţări).
În scopul de a fi pe deplin eficientă în misiunea sa, instituţia Uniunii
Eeuropene responsabilă pentru protecția infrastructurilor critice trebuie să
aibă mandat complet pentru:
Gestionarea procesului de identificare a infrastructurilor critice europene;
Dirijarea evaluărilor de risc sectoriale pentru infrastructurile critice
identificate la nivelul Uniunii Europene;
Colectarea datelor de la actorii din sectorul privat pentru a permite
identificarea durabilă a riscurilor, evaluarea şi gestionarea, în ceea ce
priveşte IC europene;
Gestionarea procesului de prioritizare a lipsurilor şi investiţiilor;
Distribuirea de fonduri şi stimulente financiare pentru a maximiza
beneficiile la nivelul Uniunii Europene;
Evaluarea continuă a nivelul de pregătire europeană;
Coordonarea răspunsului la evenimentele care afectează infrastructurile
critice europene.
În plus, organizaţia va trebui să se stabilească relaţii parteneriale de
încredere cu organizaţiile statelor membre responsabile pentru protecția
infrastructurilor critice la nivel naţional, precum şi operatorii naţionali şi
internaţionali din sectorul privat de infrastructuri critice.
Pentru realizarea acestui deziderat, sunt necesare noi reglementări prin care
să se asigure:
Posibilitatea de "a cere asistenţă din partea Uniunii Eurpene"

173
Multe dintre statele membre au subliniat faptul că, în caz de avertismente
sau de criză reală, este imposibil de "a cere asistenţă din partea Uniunii
Europene". Această problemă ar trebui să fie abordată de către Comisie în
lunile viitoare, având în vedere necesitatea unei politici în domeniul
protecției infrastructurilor critice mai coordonată şi centralizată, la nivelul
Uniunii Eurpene. Mai în detaliu, Uniunea Eurpeană trebuie să lanseze o
linie telefonică directă pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă şi avertizare
timpurie, localizată în agenţia care se ocupă de protecția infrastructurilor
critice şi protecţia infrastructurilor critice informatice, pentru a se asigura că
protocoalele prestabilite între instituţiile publice naţionale sunt coordonate
de la nivelul Uniunii Europene. Această capacitate ar trebui să fie o
caracteristică a metodei pentru schimbul de informaţii legate de ameninţări
şi vulnerabilităţi în timp util.
Un astfel de canal pentru a transmite informaţii într-un timp util şi într-un
mod coordonat pe teritoriul Uniunii Europene ar fi o mare imbunătăţire. În
plus, răspunderea juridică trebuie să fie atribuită liniilor Uniunii Eurpene
centrale pentru perturbări, şi să reacţioneze şi/sau să urmeze procedurile
prestabilite pentru a asigura prevenirea în timp util şi eficient / răspunsul de
urgenţă.
Menţinerea Parteneriatului Public-Privat de dimensiuni reduse şi specifice
unui anumit sector
Statele membre UE au subliniat problema dimensiunii în ceea ce priveşte
crearea unui parteneriat public-privat de succes. Parteneriatul public-privat
trebuie să fie structurat într-un mod care să nu implice un grup excesiv de
mare şi să fie structurat pe o bază sectorială, cu interacţiuni între sectoare
care vizează localizarea interdependenţelor. Având în vedere importanţa
crescută a infrastructurilor informaţionale pentru aproape toate infrastructuri
le fizice, ar fi important să se asigure prezenţa şi să se acorde ajutor în
organizarea furnizorilor de IT (inclusiv furnizorii şi integratorii de la nivel
mondial), care îmbunătăţeşte calitatea şi calendarul acţiunilor de suport şi
facilitează negocierea între părţile interesate.
Mai mult decât atât, bazându-ne pe raţionamentul nostru, gestionarea
parteneriatului public-privat poate sfârşi prin a fi imposibilă dacă costurile
de tranzacţie şi sarcinilor administrative legate de funcţionarea sa cresc
foarte mult. Aceasta, în schimb, ar crea o problemă de încredere din cauza
intereselor conflictuale, diferitelor nivele de cunoştinţe şi liberul
comportament. În consecinţă, se recomandă să se acorde o atenţie clară şi
obiectivă parteneriatului public-privat, şi apoi să se organizeze activitatea
într-o dimensiune rezonabilă a grupului de bază.
Dezvoltarea unor standarde şi matrici de risc comune

174
Comisia Europeană are o şansă unică de a conduce dezvoltarea de standarde
comune care ar facilita fluxul de informaţii şi realizarea de economii la scară
în politica în domeniul protecției infrastructurilor critice, atât în afara cât şi
pe teritoriul Uniunii. După cum s-a discutat, în cadrul politicii privind
protecția infrastructurilor critice - având în vedere diferenţa structurală între
atac şi apărare în ceea ce priveşte colectarea de informaţii şi sfera de acţiune
- este nevoie urgentă de un anumit grad de standardizare în procesul de
identificare, clasificare şi tratare a riscurilor şi ameninţărilor.
Prin urmare, Uniunea Europeană va promova dezvoltarea şi adoptarea de
standarde şi valori comune ale riscului pentru identificare, evaluare şi
management în domeniul protecției infrastructurilor critice şi protecţiei
infrastructurilor critice informatice.
Acest lucru facilitează la rândul său, dezvoltarea unei pieţe de asigurări
mature, care va ajuta la difuzarea şi actualizarea pieţei de informaţii
referitoare la riscurile existente şi măsurile de adoptat într-un mod rapid şi
eficient.
Adoptarea unei abordări flexibile a politicii
Ameninţările, riscurile şi tehnologiile care gravitează în jurul protecţiei
infrastructurilor critice au evoluat constant, făcând dificilă adoptarea unei
"abordări a controlului şi comenzii" tradiţionale în procesul de elaborare a
politicii. După cum s-a menţionat deja, necesitatea de a avea o prevenire
eficientă şi faze de reabilitare, implică atât o actualizare constantă a setului
de informaţii, precum şi participarea proprietarilor / operatorilor de
infrastructuri critice şi a lanţului de parteneri-cheie în ceea ce priveşte
aprovizionarea. Prin urmare, este esenţială o abordare flexibilă a politicii.
Mai precis, abordarea politicii protecției infrastructurilor critice la nivelul
Uniunii Europene ar putea atrage în mod util "noua abordare a
standardizării" existente, o abordare politică care apare ca una dintre cele
mai de succes reforme adoptate în istoria Uniunii Europene. Această
abordare presupune stabilirea, prin legislaţia primară, doar a principiilor
generale şi a principalelor rezultate, căutând prin politica de protecție a
infrastructurilor critice a Uniunii Europene şi lăsând industria să elaboreze
cele mai bune măsuri tehnice (la un moment dat în timp) care îndeplinesc
nivelurile dorite de rezilienţă.
Abordarea "lipsurilor în materie de abilităţi"

175
După cum s-a observat, atât R&D (research&development), cât şi politicile
de educaţie sunt pilonii esenţiali ai unei politici cuprinzătoare în domeniul
protecției infrastructurilor critice. La nivelul Uniunii Europene, în prezent,
se acordă o atenţie prea mică necesităţii de dezvoltare a programelor de
educare şi formare pentru a se asigura că cererea tot mai mare pentru un
profil interdisciplinar capabil să se ocupe cu probleme complexe de protecție
a infrastructurilor critice, este îndeplinită. Uniunea Europeană, prin
intermediul programelor sale cadru de cercetare şi educare politică, trebuie
să ofere stimulente şi finanţare universităţilor care doresc să ofere
învăţământ superior şi formare continuă în aceste domenii.
Dezvoltarea unor capacităţi comune de simulare şi modelare
Recent lansata Agendă digitală pentru Europa, deja scoate în evidenţă
necesitatea de a efectua o simulare de atacuri de mare amploare şi de a testa
strategiile de diminuare începând cu 2010. În acest sens, necesitatea de a
exploata sinergiile şi de a ajunge la aspecte economice favorabile în procesul
de înţelegere şi detectare a ameninţărilor şi riscurilor, precum şi în strategiile
de diminuare şi remediere, conduce la nevoia de a construi un centru de
simulare şi modelare în domeniul protecției infrastructurilor critice pentru
Uniunea Europeană. Acesta este un pas esenţial pentru a permite realizarea
de simulări transfrontaliere şi multilaterale la adresa infrastructurilor,
înţelegerea complexităţii, a dependenţelor şi a efectelor în cascadă.
În scopul identificării tuturor domeniilor de intervenție viitoare, Uniunea
Europeană susține derularea unor proiecte pe ale căror rezultate să se
fundamenteze deciziile viitoare.
În sensul celor menționate, apreciem că un bun exemplu de proiect de
cercetare care se referă la capabilităţile de simulare existente, este proiectul
DIESIS (Design of an Interoperable European Simulation for critical
InfraStructures/Proiectarea unei Reţele Europene de Simulare Interoperabilă
pentru Infrastructurile Critice). Raportul final al proiectului recunoaşte
faptul că "în contrast cu importanţa deosebită a infrastructurilor critice, cum
ar fi energia electrică şi telecomunicaţiile, pentru toţi cetăţenii europeni,
economia europeană şi societatea europeană în general, înţelegerea
sistemului complex al infrastructurilor critice cu toate dependenţele şi
interdependenţele lor, este încă imatură".

176
Pentru a face faţă acestor provocări, proiectul DIESIS îşi propune să
stabilească baza unei modelări şi simulări europene a infrastructurilor, pe
standarde deschise pentru a încuraja şi sprijini cercetarea în toate aspectele
infrastructurii critice, cu un accent deosebit pe protecţia acesteia.
Dezvoltarea de instrumente de modelare şi simulare care permit o mai bună
înţelegere a interdependenţei infrastructurilor critice europene, este o
condiţie prealabilă pentru o soluţie adecvată privind strategiile de protecţie a
infrastructurilor critice.
Proiectul DIESIS a fost finanţat de către Uniunea Europeană prin
Programul-cadru pentru cercetare şi a avut rezultate tehnice şi non-tehnice
importante, inclusiv:
o arhitectură TIC şi un flux al activităţilor pentru statele membre şi pentru
administraţiile din domeniul protecției infrastructurilor critice;
o interoperabilitate pentru simulatoarele de infrastructuri critice;
o comunicare pentru o simulare distribuită prin intermediul internetului;
o ontologie pentru infrastructurile critice din subsectorul transport feroviar,
transportul de energie electrică şi telecomunicaţii;
un cuplaj distribuit de simulare cu patru simulatoare (SINCAL ™, NS2,
Open Track ™, Aqua).
În plus, proiectul a inclus şi un studiu asupra aspectelor juridice şi
economice legate de efectuarea simulărilor şi de modelul potenţial de afaceri
pentru Centrul de Analiză şi Simulare la adresa Infrastructurilor europene
(EISAC).
Integrarea obiectivelor de protecție a infrastructurilor critice în procesul
decizional al Uniunii Europene
Protecţia infrastructurilor critice necesită o atenţie constantă asupra
consecinţelor acţiunilor politice în mai multe domenii. Acestea fiind spuse,
cum se poate asigura cineva că politica de protecție a infrastructurilor critice
este mereu avută în vedere atunci când se realizează politici ale Uniunii
Europene? Există trei modalităţi principale pentru a obţine acest rezultat în
următorii ani:
În primul rând, impactul asupra infrastructurilor critice ar putea fi introdus
ca o etapă obligatorie în cadrul sistemului de Evaluare a Impactului al
Comisiei ori de câte ori problema legată de politică afectează potenţial, chiar
dacă indirect, capacitatea de rezistenţă sau vulnerabilitatea infrastructurilor
critice. În acest fel, direcţiile generale ale Comisiei, responsabile cu
propunerea de noi iniţiative politice ar trebui să ia în considerare impactul
asupra infrastructurilor critice într-un stadiu foarte timpuriu al politicii, acest
lucru putând garanta o abordare mai echilibrată a politicii Uniunii Europene
de luare a deciziilor.

177
În al doilea rând, ar trebui dezvoltate noi metodologii pentru politicile de
testare existente (de exemplu, "Stocul", mai degrabă, decât "fluxul" de
norme), prin finanţarea publică a proiectelor de cercetare ad-hoc. În special,
aceste proiecte ar trebui să urmărească proiecte deja finanţate de consolidare
a cunoştinţelor privind modelul de interdependenţe între IC şi potenţialele
efecte în cascadă declanşate de perturbări ale infrastructurii.
În al treilea rând, sunt necesari indicatori pentru succesul iniţiativelor
privind schimbul de informaţii de la nivel naţional şi de la nivelul UE. După
cum s-a observat de către unul dintre participanţii în cadrul grupului,
criteriile de succes ar putea include nivelul de angajament la nivel înalt în
cadrul procesului, stabilirea unei forme a parteneriatului public-privat,
coordonarea unei abordări la nivel de multi-agenţie, o înţelegere a tuturor
riscurilor, stabilirea obiectivelor clar definite ale managementului riscului, şi
demonstrarea unei valoari a tuturor părţilor interesate.
Dar, de asemenea, vor fi necesari parametrii de pregătire estimată şi
capacitatea de reacţie a statelor membre în anii care vin.
Aşa cum este prevăzut în Cartea Verde din 2006, Uniunea Europeană
este dependentă de accesul continuu la sursele sigure, competitive şi
sustenabile. Orice perturbare în aprovizionarea cu energie poate avea impact
considerabil asupra sănătăţii, siguranţei, securităţii şi bunei funcţionări
economice a cetăţenilor europeni.
Este evident faptul că dintre toate sistemele, perturbarea sistemului de
alimentare cu energie, are cel mai rapid impact. De exemplu, fără
electricitate toate formele de transport sunt rapid afectate, cum ar fi
sistemele de control (iluminatul public, semnalele pe căile ferate) şi
sistemele de comunicaţii încetează să opereze. Sistemele de canalizare şi
alimentare cu apă se opresc atunci când pompele şi sistemele de control nu
sunt operaţionale, iar sistemele financiare încetează să mai funcţioneze fără
nişte echipamente moderne de comunicaţii (este cazul bursei din Columbia
care şi-a încetat activitatea în aprilie 2007, pe timpul unei crize naţionale).
Acest lucru este ilustrat şi prin evenimentele din Germania în anul
2006, unde o pană electrică a afectat sistemul de căi ferate, nu numai
trenurile electrice ci şi sistemele de semnalizare şi comunicare dependente
de altfel de energie, pentru a funcţiona. Evenimentul demonstrează natura
interdependentă a sistemului de energie al UE, unde o pană de curent dintr-
o singură ţară a afectat 15 milioane de gospodării din întreaga Europă,
incluzând Italia, Spania şi Austria.
Numeroase ameninţări majore afectează, în prezent, sistemul de
aprovizionare cu energie electrică al Europei. Acestea includ:

178
creşterea cererii. În prezent, există aproximativ un sfert de miliard de
consumatori de energie la nivelul Europei, concentraţi mai ales în Germania,
Marea Britanie şi Italia. Analizele realizate de EU PROMES (Processes,
Materials and Solar Energy laboratory) preconizează că până la sfârşitul
anului 2010, consumul va creşte în medie cu 1,9%, în deosebi în sudul
Europei şi Europa central-estică.
dezvoltarea unor pieţe interne în electricitate şi gaz, la nivelul Uniunii
Europene. Multe sisteme de energie naţionale rămân greu de protejat şi sunt
dominate de monopoluri, ceea ce presupune preţuri ridicate la energie şi
lipsa de investiţii în infrastructură.
managementul unui sistem energetic interconectat, complex la nivelul UE.
deteriorarea infrastructurilor energetice, ceea ce presupune investiţii
substanţiale. O implicaţie a acestui lucru este că echipamentele vechi
utilizează un stil electromecanic rudimentar, vechi, ceea ce le face mai
predispuse la atacurile cibernetice. Este necesară înlocuirea cu echipamente
de control moderne conectate la SDC (Sistem Digital de Control) şi la
sistemele SCADA. Există o nevoie urgentă de investiţii.
extinderea pieţei energetice a UE în vecinătăţi prin intermediul Comunităţii
Energetice.
preocupări cu privire la mediu (schimbări climatice, expuneri radioactive şi
alte poluări).
risc geopolitic sau terorism.
dependenţa de import. Rezervele sunt concentrate în câteva ţări. În prezent,
cea mai mare parte a aprovizionării cu gaz a UE vine din 3 ţări (Rusia,
Norvegia, Algeria). Toate cele 27 de State Membre, cu excepţia
Danemarcei, depind, într-o anumită măsură, de importurile din vecinătăţi şi
din statele non-UE, pentru a satisface cererea de energie.
preţul petrolului şi gazului a crescut, iar în ultimii doi ani aproape că s-a
dublat în UE, fiind urmat de preţul electricităţii. Acest lucru este dificil
pentru consumatori. Creşterea preţurilor este generată creşterea globală a
cererii de combustibil.
Iniţiativele UE în materie de politică s-au axat până în prezent pe
următoarele faze ale ciclului de politică în domeniul protecției
infrastructurilor critice:
Pregătire şi prevenire. EP3R ( European Public-Private Partnership for
Resilience/Parteneriatul European Public-Privat pentru Rezilienţă) şi
Forumul Pan-European pentru Statele Membre împreună cu iniţiativele
privind capabilităţile CERT (Computer Emergency Response Team) s-au
axat pe această primă fază a ciclului PIC;

179
 Detectare şi răspuns. Sistemul European de Alertă şi Împărtăşirea
Informaţiei (EISAS) furnizează un prim pas în această direcţie;
Diminuare şi refacere. Exerciţiile pan-europene la scară largă, incidentele la
reţelele de securitate, Planurile Naţionale de Urgenţe şi cooperarea strânsă
între CERT naţionale/guvernamentale, toate acestea contribuie la această
fază.
Uniunea Europeană poate juca un rol pozitiv pe viitor, pentru coordonarea şi
armonizarea eforturilor de a aduce măsurile de protecţie a infrastructurilor
critice europene, de a asigura desemnarea şi protecţia, ceea ce este suficient
şi consistent între Statele Membre, respectând însă principiul subsidiarităţii.
Legislația naţională defineșteinfrastructura critică naţională ca fiind un
element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul naţional,
care este esenţial pentru menţinerea funcţiilor vitale ale societăţii, a
sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale sau economice a
persoanelor, şi a cărui perturbare sau distrugere ar avea un impact
semnificativ la nivel naţional ca urmare a incapacităţii de a menţine
respectivele funcţii156.
Cadrul național de reglemetare a fost completat prin promovarea Strategiei
de protecţie a infrastructurilor critice, document-cadru pentru definirea
măsurilor şi acţiunilor specifice având ca scop diminuarea, pe termen mediu
şi lung, a impactului produs de manifestarea factorilor de risc specifici
asupra infrastructurilor critice, la nivel naţional şi regional.
Documentul de planificare strategică menționat a fost elaborat în baza
Strategiei naţionale de apărare a României, a Cartei albe a securităţii şi
apărării naţionale şi a delimitărilor conceptuale instituţionale în domeniu atât
de la nivel naţional cât şi internaţional, stabilind astfel politicile şi direcţiile
de acţiune din domeniu necesare dezvoltării şi completării cadrului normativ
naţional.
Modernizarea accelerată a mediului socio-economic din România,
transformarea activităţilor, a relaţiilor dintre organizaţii, a mediului social şi
a celui profesional, dar şi progresul tehnic, migraţia valorilor dinspre tangibil
spre intangibil fac să apară modificări în contextul de ameninţări, să
potenţeze vulnerabilităţi mai vechi sau mai noi, să conducă la noi riscuri de
securitate legate de cerinţe care aparent au fost soluţionate.
Protecţia infrastructurilor vitale (critice) naţionale româneşti se circumscrie
Programului European de Protecţie a Infrastructurilor Critice şi Directivei
2008/114/EC, prin cel puţin trei modalităţi:
compatibilizarea legislației naționale în domeniu cu cea europeană;

OUG 98 din 3 noiembrie 2010privind identificarea, desemnarea şi protecţia infrastructurilor critice

156

180
recunoașterea dependenţelor şi interdependenţelor dinre infrastructurile
critice naționale și cele europene;
angajarea în efortul comun de punerea în aplicare a politicilor şi strategiilor
de combatere a terorismului, traficului ilegal, crimei organizate şi
ameninţărilor asimetrice.
Infrastructurile vitale româneşti sunt, aproape în totalitate, infrastructuri
critice din cel puţin câteva motive esenţiale:
provin din infrastructurile unei economii-gigant, inflexibile şi greu
adaptabile economiei de piaţă, ale cărei urme nu au fost încă nici lichidate,
nici ameliorate;
economia şi societatea românească, în ansamblul ei, se află într-o stare de
haos, specifică perioadelor îndelungi şi repetate de tranziţie, în care totul sau
aproape totul este vital, critic şi vulnerabil;
acţiunile fără discernământ asupra mediului, tăierea masivă a pădurilor,
cultivarea haotică a terenurilor, dezastrul din agricultură, lipsa unei politici
agrare, ecologice şi de protecţie a mediului coerente şi eficiente creează şi
proliferează pericole extrem de grave la adresa tuturor infrastructurilor şi
îndeosebi asupra celor critice;
gama pericolelor, amenințărilor și riscurilor s-a diversificat ca urmare a
participării României la coaliţia antiteroristă şi la alte misiuni de gestionare a
crizelor şi conflictelor şi de menţinere a păcii dar și ca urmare a generalizării
globalizării.
În Romania, noţiunea de infrastructură critică este abordată în diverse
documente, cele mai importante fiind:
Strategia de Securitate Națională – document adoptat de către C.S.A.T.;
Ordinul Ministrului Economiei nr. 660/2004 : privind aprobarea Ghidului de
identificare a elementelor de infrastructura critica din economie;
Ordinul Ministrului Economiei nr. 671/2006 : privind înființarea « Grupului
de Lucru pentru Protecţia Infrastructurii Critice din domeniul Energiei
Electrice »;
Strategia Energetica a Romaniei in perioada 2007-2020;
Legea Securităţii Naţionale, 2007;
HG 1110/2011;
OUG 98/2011, aprobata prin L18/2011;
Decizia prim-ministrului Guvernului României de inființarea a
Grupului de Lucru Interinstituțional pentru Protecția Infrastructurilor
Critice;
Strategia nationala privind identificarea, desemnarea si protecia
infrastructurilor critice naționale;

181
 Ordine comune pentru definirea procedurilor aferente criteriilor
sectoriale si inter-sectoriale, ale ministerelor, pe cele 10 sectoare de
infrastructură critică națională;
Strategia naţională de apărare;
Cartea albă a securităţii şi apărării naţionale.

Diversitatea infrastructurilor critice

Mulţimea infrastructurilor critice rămâne totdeauna deschisă şi variabilă.

Având în vedere larga diversitate a acestora considerăm oportună împărţirea
acestora în trei mari categorii, în funcţie de spaţiul-suport, adică de spaţiul
sau spaţiile în care sunt identificate157.
Vom analiza, astfel:
infrastructurile din spaţiul fizic;
infrastructurile din spaţiul cosmic;
infrastructurile din spaţiul virtual.
Altfel spus, pot fi, fizice, cosmice şi virtuale158. Aceste tipuri de
infrastructuri, deşi se află în spaţii diferite, sunt din ce în ce mai mult
interdependente, trans-sistemice, de metasistem sau de sistem de sisteme, şi
complexe. Interdependenţa creşte direct proporțional cu evoluţia societății,
iar al celor care ţin de sistemele politice, economice, financiare, sociale,
informaţionale, culturale şi militare se consolidează pe măsura generalizării
globalizării, devenind o caracteristică esenţială a acestora. Proporțional,
caracteristica menționată ar trebui să genereze creşterea coeficientului de
integralitate a tuturor infrastructurilor şi, implicit la scăderea numărului
infrastructurilor critice. Cu toate acestea se poate observa faptul că
Interdependenţa şi integralitatea structurilor creează un nou tip de
vulnerabilităţi și anume vulnerabilităţi de interdependenţe.
Infrastructuri critice din spaţiul fizic

Dr. Grigore ALEXANDRESCU Dr. Gheorghe VĂDUVA, Infrastructuri critice. pericole, ameninţări la
157

adresa acestora. sisteme de protecţie, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti,
2006, pag. 21
158
Prof. dr. Jean Clarck, la conferinţa “Homeland Security Europe 2006“, Bruxelles, 27-29 iunie 2006,
face următoarea clasificarea infrastructurilor: fizice (reţele de apă, energie, transport, industrie chimică,
sănătate publică, servicii de urgenţă, agricultură şi hrană); informaţionale (reţele, bănci şi finanţe,
telecomunicaţii); umane; bunuri-cheie (nu sunt considerate critice, dar au valoare simbolică şi sunt
importante pentru memoria colectivă: muzee, facilităţi guvernamentale şi comerciale).

182
Infrastructurile fizice sunt, totdeauna suporturi ale unor sisteme fizice
complexe, de regulă, din spaţiul societăţii omeneşti, cu funcţii şi roluri
sociale. Ele pot fi grupate, deci, pe categorii de sisteme fizice, astfel:
Infrastructuri critice specifice unei organizații: reţele de distribuţie a
energiei electrice de 380 volţi a apei industriale; reţea de calculatoare; reţea
de distribuţie a gazului metan, a carburantului sau altor substanţe şi
materiale absolut necesare producţiei; reţeaua de comunicaţii (comandă-
control); reţeaua depozitelor de materii prime şi de produse finite; reţeaua
fizică de calculatoare (calculatoare, cabluri, conexiuni) etc.
Infrastructuri critice specifice unui domeniu: reţele de distribuţie a apei,
energiei electrice, gazelor naturale folosite în procesul de producţie şi
materialelor strategice între întreprinderi şi în cadrul ramurii; reţeaua
depozitelor de materiale speciale (materiale strategice, materiale inflamabile;
materiale radioactive, substanţe chimice, agenţi biologici şi alte materiale cu
risc înalt); reţelele de comunicaţii, îndeosebi infrastructurile fizice ale
acestora (relee, cabluri, suporţi, staţii etc.); bazele de date şi alte elemente
vulnerabile sau cu rol important în funcţionarea întreprinderilor şi
instituţiilor.
Infrastructuri critice specifice economiei: infrastructuri ale unor reţele de
drumuri strategice; reţele şi, mai ales, noduri de căi ferate; reţele de
producere şi distribuţie a energiei (infrastructurile sistemului energetic
naţional); infrastructuri ale sistemelor de conducere; reţele de depozite de
materiale strategice, de materii prime, de substanţe chimice, de material
nuclear sau de agenţi biologici.
Infrastructuri critice specifice transportului:
aerian: aeroporturi; sisteme de aprovizionare cu energie, cu apă, cu gaze;
reţele ale depozitelor de carburanţi; hangare şi parcuri de avioane; turnuri de
control; infrastructuri control trafic aerian; reţele de calculatoare; staţii de
radiolocaţie; staţii de dirijare la aterizare; alte infrastructuri ale sistemelor de
care depind siguranţa şi securitatea zborului.
feroviar: reţelele de căi ferate; poduri, viaducte şi ale lucrări de artă pe calea
ferată sau adiacente acesteia; staţii; reţele electrice ale transportului feroviar;
reţele de comunicaţii; alte tipuri de reţele.
naval: porturi; infrastructuri portuare cu rol important, unic şi de neînlocuit
în funcţionarea porturilor şi a transporturilor navale;

183
Infrastructuri critice militare: reţele de comunicaţii militare la nivel strategic
şi la nivel tactic; infrastructuri ale acestor reţele; instalaţii de pe
aerodromurile militare, din porturi militare, din baze militare şi din alte
locaţii; reţele, conducte, depozite şi sisteme de aprovizionare cu carburanţi,
muniţie, alimente şi ale produse de primă necesitate atât în timp de pact, cât
şi la război sau în procesul participării la gestionarea crizelor şi conflictelor
armate; infrastructuri rutiere, feroviare şi navale militare; reţele de depozite;
arsenale; reţele de calculatoare; sisteme informatice.
Infrastructuri critice ale sistemului de ordine publică: infrastructuri ale
poliţiei şi jandarmeriei; infrastructuri ale pompierilor şi Inspectoratului
pentru situaţii de urgenţă; infrastructuri ale forţelor şi formaţiilor de reacţie
rapidă; infrastructuri critice ale sistemelor de protecţie a cetăţeanului,
proprietăţii şi instituţiei.
Infrastructuri critice ale sistemului informaţional şi de siguranţă a statului:
infrastructuri ale serviciilor de informaţii şi ale altor instituţii de care
depinde protecţia informaţiilor, a intereselor naţionale şi de alianţă, a
valorilor şi patrimoniului;
Infrastructuri critice ale sistemului sanitar şi de protecţie a cetăţeanului,
familiei şi comunităţii: reţele ale spitalelor de urgenţă; laboratoare; depozite
de medicamente; infrastructuri ale unor centre de cercetări medicale etc.
În mod similar pot fi identificate infrastructuri critice la nivelul unei
localități, al unui județ, al unei regiuni sau al unui stat, dar și infrastructuri
critice regionale, europene etc.

Infrastructuri critice din spaţiul cosmic

Infrastructuri critice ale spaţiului cosmic: staţii orbitale; sateliţi; sisteme de

comunicaţii în spaţiul cosmic etc.
Infrastructuri critice ale agenţiilor şi altor structuri spaţiale: infrastructuri
ale industriei spaţiale; infrastructuri ale comunicaţiilor din sistemul de
pregătire şi efectuare a lansărilor şi traficului cosmic etc.

Infrastructuri critice din spaţiul virtual

Infrastructuri critice ale ciberspaţiului;

Infrastructuri critice ale sistemelor de comunicaţii;
Infrastructuri critice ale reţelelor şi bazelor de date.

Infrastructurile sunt considerate critice datorită:

condiţiei de unicat în cadrul unui sistem sau proces;

184
importanţei vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de reţea), în
funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale,
politice, informaţionale, militare, etc;
rolului important, de neînlocuit, pe care îl îndeplinesc, în stabilirea,
fiablilitatea, siguranţa, funcţionalitatea şi, mai ales, în securitatea sistemelor;
vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele care vizează
sistemele din care fac parte;
sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, mai ales, la schimbările
bruşte ale situaţiei.
Acest tip de infrastructuri există pretutindeni în lume şi, desigur în
fiecare ţară în parte şi în cadrul fiecărui sistem fizic sau virtual, în toate
domeniile activităţii omeneşti.
Pentru a evidenția diversitatea infrastructurilor critice prezentăm în
continuare abordări ale unor state aparținând spațiului european cu privire la
infrastructurile critice.
Astfel, în Austria statul, societatea si individul sunt considerate vulnerabile
la sursele contemporane de riscuri si pericole, ce pot fi găsite în domeniul
militar, al politicii, al economiei, al societăţii, al mediului, al culturii, al
religiei şi al tehnologiei informaţiilor.
În Rezoluţia data de către Parlamentul Austriei infrastructurile critice sunt
definite drept resurse naturale, servicii, facilităţi IT, reţele, şi alte bunuri
care, în caz de întrerupere sau distrugere, ar avea un impact semnificativ
asupra sănătăţii, siguranţei sau bunăstării economice a cetăţenilor sau asupra
bunei funcţionari a Guvernului.
Lista obiectivelor civile cuprinde circa 180 de itemi, împărţiţi în următoarele
clase:
- instituţii cu putere legislativa, executiva şi judiciară;
- infrastructura companiilor de furnizare a energiei electrice;
- tehnologiile de informaţii şi comunicaţie;
- infrastructura furnizării de bunuri vitale;
- infrastructurile de transport şi de trafic.
Germania a abordat în mod activ, atât la nivel naţional cât şi internaţional,
problematica infrastructurilor criticeacestea fiind clasificate în funcţie de
caracteristicile tehnice, structurale şi funcționale, sectoarele critice pot fi
clasificate în tehnice şi de servicii socio-economice. În Germania, acestea
includ:

185
În Franţa, Conform Code de la Defence, infrastructurile critice pot fi
reprezentate de cel puțin o instalație, o infrastructură sau un stabiliment a
cărei distrugere sau lipsa de disponibilitate ar pune grav în pericol
supraviețuirea şi sănătatea populației, şi / sau ar amenința capacitatea de
funcționare a unei națiuni, potenţialul economic al acesteia şi / sau
capacitatea sa de apărare.
În Olanda se apreciază că fiecare minister deține o serie de infrastructuri
identificate în sectorul de responsabilitate, majoritatea fiind gestionate de
către comunitatea de afaceri sau de anumite agenţii guvernamentale.

186
PROVOCĂRI GLOBALE, PERICOLE, AMENINŢĂRI ŞI AGRESIUNI
POSIBILE LA ADRESA INFRASTRUCTURILOR CRITICE.
VULNERABILITĂȚI SPECIFICE

Multiplicarea interdependențelor combinată cu complexitatea operațională din

ce în ce mai mare fac ca infrastructurile critice să fie din ce în ce mai
vulnerabile în fața hazardurilor naturale, erorilor umane, problemelor generate
de tehnologiile din ce în ce mai complexe, crimei organizate, terorismului sau
altor tipuri de amenințări.
Fiecare dintre aceste evenimente pot determina deteriorări severe ale
infrastructurilor critice. Dezvoltarea tehnologiilor pe de o parte și completa
automatizare a proceselor diminuează drastic posibilitățile de a implemeta
măsuri suficiente de protecție a infrastructurilor critice. Vulnerabilitățile
afectează în egală măsură și bazele de date ce conțin informații sensibile sau
confidențiale.
Cele mai multe dintre infrastructurile critice sunt extrem de vulnerabile în fața
dezastrelor naturale cum ar fi cutremurele sau fenomenele meteorologice
periculoase. Concomitent, infrastructurile critice sunt în mod special
vulnerabile în fața atacurilor informatice care pot modifica, distruge bazele de
date sau pot bloca funcționare întregului sistem sau accesul la serviciile
furnizate de acesta.

Studiul posibilelor pericole, amenințări și agresiuni ce pot afecta

componentele infrastructurilor critice

Situaţia ameninţărilor s-a schimbat constant în ultimii ani. Sunt indicii că

ameninţările aduse de incidente naturale sau de activităţi criminale şi teroriste
sunt în creştere, punând noi provocări pentru societate. Totodată s-a schimbat
şi situaţia vulnerabilităţilor. Majoritatea infrastructurilor astăzi sunt legate
într-un fel sau altul. Defecţiunile într-un domeniu se pot multiplica în alte
locaţii, ramuri sau sectoare, cu un impact ce depăşeşte cu mult zona iniţial
afectată.
Resursele financiare şi de personal puse la dispoziţia operatorilor pentru a
proteja sistemele lor de infrastructură sunt limitate, de aceea este foarte
important să se folosească aceste resurse eficient şi efectiv. In acest scop este
necesar să se conştientizeze ameninţările, să se compare şi să se analizeze
riscurile astfel încât să se ordoneze priorităţile. Ulterior, acestea oferă baza

187
 pentru implementarea unor măsuri de protecţie ţintite.
Infrastructurile sunt elemente esenţiale ale societăţii noastre foarte dezvoltate.
Dar disponibilitatea lor constantă este ameninţată de factori de mediu,
defecţiuni tehnice sau erori umane şi acte teroriste sau alte activităţi de natură
criminală.
Infrastructurile sunt sau devin critice datorită, în primul rând vulnerabilităţii
lor la acele ameninţări care le vizează în mod direct sau sunt îndreptate
împotriva sistemelor, acţiunilor şi proceselor din care fac parte.
Ameninţările la adresa infrastructurilor critice sunt determinate și facilitate de
cinci factori foarte importanţi:
lipsa de flexibilitate, determinată de poziționarea fixă a infrastructurilor
critice;
diversitatea pericolelor şi ameninţărilor la adresa infrastructurilor critice şi
spectrul foarte larg de manifestare a acestora;
caracterul aproape imprevizibil al pericolelor şi ameninţărilor ce se manifestă
în actualul mediu de securitate;
generalizarea globalizării care determină permeabilizarea frontierelor, libera
circulație a persoanelor și tehnologiilor;
lipsa unității acționale atât în ceea ce privește combaterea criminalității.
Există o multitudine de criterii pentru clasificarea pericolelor şi ameninţărilor
la adresa infrastructurilor critice, spre exemplu, în funcţie de locaţia acestor
infrastructuri, de forma de manifestare, de sfera de cuprindere, de modul în
care ele apar şi se manifestă etc.
Considerăm că pericolele şi ameninţările la adresa infrastructurilor critice ar
putea fi grupate astfel:
hazarduri naturale;
pericole şi ameninţări rezultate din activitatea oamenilor;
pericole şi ameninţări asupra infrastructurilor critice din spaţiul virtual.
Hazardurile naturale rezultă, de regulă, din dinamica fizică a pământului, din
cea haotică a fenomenelor meteorologice şi chiar cosmice. Uneori, producerea
acestora este determinată de intervenția omului care le folosește ca arme
climatice sau geofizice.
În ceea ce privește pericolele şi ameninţările rezultate din activitatea
oamenilor159aceste tipuri de pericole şi ameninţări pot fi încadrate în două
mari categorii:
intrinseci activităţii omeneşti;
ca mijloace neconvenţionale de confruntare (de luptă).
Dr. Grigore ALEXANDRESCU Dr. Gheorghe VĂDUVA, Infrastructuri critice. pericole, ameninţări la
159

adresa acestora. sisteme de protecţie, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti,
2006, pag. 33 - 36

188
Cele intrinseci activităţii omeneşti sunt la rândul lor:
de sistem - generate chiarde sistemele de infrastructuri sau de sistemele din
care acestea facparte, în calitatea lor de metasisteme sau de sisteme de
sisteme;
de proces sunt cele mai complexe şi cu efectele cele mai mari. Ele se
manifestă, de regulă, surprinzător şi intempestiv şi pot avea efecte
distrugătoare foarte greu de contracarat.;
de dinamică - îmbracă toate formele enunţate mai sus, dar şi foarte multe
altele care rezultă, în general, din filosofia şi fizionomia sistemelor şi
proceselor dinamice complexe.
Referitor la pericolele şi ameninţările asupra infrastructurilor critice din
spaţiul virtual acestea vizează, în general, reţelele, nodurile de reţea şi
centrele vitale, mai exact, echipamentele şi sistemele fizice ale acestora
(calculatoare, providere, conexiuni şi noduri de reţea etc.), precum şi celelalte
infrastructuri care adăpostesc astfel de mijloace (clădiri, reţele de energie
electrică, cabluri, fibră optică şi alte componente). În aceeaşi măsură, ele
vizează şi depozitele de date şi de programe, sistemele de înmagazinare, de
păstrare şi de distribuţie a informaţiei, suportul material al bazele de date şi
multe altele.
Având în vedere larga diversitate a infrastructurilor critice, apreciem că pentru
a asigura protecția acestora este necesară promovarea unui set de politici
integrate de securitate care să se concentreze asupra atât asupra noilor riscuri
şi ameninţări cât și pentru:
identificarea noilor riscuri şi ameninţări şi amendarea cadrului legislative
general în concordanţă cu acestea;
încurajarea colaborării în domeniul politicilor de securitate între toţi actorii
societăţii;
asigurarea resurselor vitale (alimente, energie, materie primă) şi protejarea
infrastructurilor strategice (în special comunicatiile şi transporturile).

189
În ultimii ani, statele Uniunii Europene au întreprins acţiuni viguroase în
direcţia stabilirii unui limbaj şi unui mod de acţiune comun în vederea
protejării obiectivelor lor de valoare strategică. În general statele comunitare
au stabilit în categoria obiectivelor critice: telecomunicaţiile, sursele de apă
şi de energie, reţelele de distribuţie, producţia şi distribuirea hranei,
instituţiile de sănătate, sistemele de transport, serviciile financiar-bancare,
instituţiile de apărare şi ordine publică (armata, jandarmeria şi poliţia).
Austria, Franţa, Marea Britanie, Spania au înfiinţat organisme specifice, au
dezvoltat metodologii şi au alocat fonduri substanţiale pentru protecţia
infrastructurilor desemnate drept critice.
Statele Membre UE încă urmează politici în domeniul protecției
infrastructurilor critice fragmentate, existând o lipsă semnificativă de
cooperare între guvernele naţionale şi instituţiile Uniunii Europene în ceea
ce priveşte stabilirea unui răspuns de urgenţă coordonat la potenţialele
ameninţări. Pe de altă parte, cel mai înalt nivel de risc la care sunt expuse
activităţile noastre zilnice nu este reflectat în potenţialul crescut de acordare
a răspunsului al instituţiilor Uniunii Europene. Acest lucru este chiar mai
important dacă ne gândim că statele membre sunt încă interdependente: spre
exemplu, chiar dacă sistemele de internet nu sunt în mod egal răspândite în
rândul celor 27 state membre, mai multe infrastructuri critice sunt
infrastructuri cu impact transfrontalier, şi pentru acestea, chiar şi cele mai
reduse legături - este cazul ţărilor cu un slab sistem de acordare a
răspunsului în caz de urgenţă - pot afecta vulnerabilitatea tuturor ţărilor. De
exemplu, dacă 26 din cele 27 de ţări deţin suficiente politici de protecţie a
sistemelor de internet, acest lucru nu garantează rezilienţa reţelei de internet
în UE. Este suficient ca o singură ţară să întrerupă întregul sistem şi să îl
expună la ameninţări. Acest raţionament se aplică intens la nivel global, iar
potenţialele apeluri de cooperare se aplică chiar dincolo de graniţele Uniunii
Europene.
Securitatea naţională şi internaţională sunt dependente în foarte mare măsură
de infrastructurile critice ale societăţii. Dar acestea sunt tot mai vulnerabile
în faţa mijloacelor tot mai sofisticate de atac asupra lor. Literatura de
specialitate acordă spaţii ample pentru descrierea modalităţilor de protecţie a
infrastructurilor critice.
Sunt acceptate două axiome în analiza acestui domeniu:
practic este imposibil să se asigure protecţia 100% a unei infrastructuri
critice;
nu există o soluţie unică universală pentru rezolvarea acestei probleme.

190
În acest context, apreciem că spectrul pericolelor, amenințărilor și riscurilor
este mult lărgit având în vedere și următoarele caracteristici ale
infrastructurilor critice:
Privat şi public. Actorii sunt mulţi şi majoritatea infrastructurilor sunt
private. Statul nu mai poate asigura securitatea şi trebuie să se bazeze pe
schimbul de informaţii cu alţi actori implicaţi. Este necesar şi crucial, totuşi,
un parteneriat public - privat bine conceput pentru ca orice politică PIC să
fie o reuşită.
Nelimitat. În special în cazul infrastructurilor critice informatice nu există
bariere fizice sau graniţe politice. O provocare este identificarea celui care
este responsabil şi cu ce.
Reţea. Infrastructurile critice sunt o reţea deschisă la scară largă, care
implică în mod dinamic mediul. Numărul şi dimensiunea interconectărilor
pot creşte ca răspuns la cererile diferiţilor actori.
Complex. Infrastructurile critice sunt foarte complexe: simplificarea
necesară rezolvării problemei de securitate şi operării în sistem poate neglija
statele, care pot manifesta brusc consecinţe neprevăzute. Această problemă
este agravată de faptul că simpla descompunere a problemei prin strategii de
divide et imperat nu funcţionează. Problemele care pot crea sau creşte
complexitatea sunt cele legate de faptul că reţelele sunt, în mod inerent,
instabile; faptul că perturbările locale pot avea impact asupra multor ţări,
lipsa cadrului legal global legal; dificultatea în plan administrativ cu care se
confruntă actorii globali cu prezenţă multinaţională.
Uman. Infrastructurile critice depind de deciziile umane şi de experţii cu
bogate cunoştinţe în domeniu şi bine educaţi. Astfel, cunoaşterea sarcinilor
de zi cu zi poate deveni neadecvată pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă.
Vulnerabilitate. Vulnerabilităţi există în toate infrastructurile şi pot expune
informaţii sensibile care pot fi exploatate în diverse moduri de către hackeri.
Cei care lansează atacuri asupra infrastructurilor critice pentru o perioadă
lungă de timp utilizează din ce în ce mai mult spaţiul cibernetic.
Ameninţările la adresa infrastructurilor critice sunt condiţionate, favorizate
şi facilitate și de cel puţin trei factori foarte importanţi:
lipsa de flexibilitate, dată de caracterul fix şi de locaţia relativexactă a
infrastructurilor, inclusiv a celor critice;
flexibilitatea, fluiditatea, perversitatea pericolelor şi ameninţărilor la adresa
infrastructurilor critice şi spectrul foarte larg de manifestare a acestora:
caracterul greu previzibil şi surprinzător al pericolelor şi ameninţărilor la
adresa infrastructurilor critice.

191
 Unele din aceste pericole şi ameninţări fac parte din natura
lucrurilor, sunt pericole şi ameninţări de sistem sau de proces, fiind un effect
al disfuncţiunilor sau un produs al evoluţiei sistemelor şi proceselor. Altele
sunt provocate în mod intenţionat, ca urmare a anumitor interese, a bătăliei
permanente şi necruţătoare pentru putere şi influenţă, adică pentru resurse,
pieţe şi bani.
Toate pericolele şi ameninţările enunţate dar şi altele, care se pot ivi pe
neaşteptate, vizează în mod direct, în primul rând oamenii şi infrastructurile.
Cele care suportă direct şi aproape fără posibilitate de reacţie eficientă aceste
ameninţări sunt denumite infrastructuri critice. Între mulţimea deschisă a
infrastructurilor critice şi mulţimea pericolelor şi ameninţărilor la adresa
acestora se creează întotdeauna relaţii de intercondiţionare directă,
intempestivă, bine cunoscută sau aleatorie, ceea ce face extrem de dificile
politicile, strategiile şi practicile de protecţie.
Odată cu dezvoltarea pericolelor şi ameninţărilor asimetrice, cu
intensificarea acţiunilor teroriste problematica arhitecturii, construcţiei,
funcţionării şi protecţiei infrastructurilor critice devine extrem de complexă
şi necesită o abordare pe măsură, cu implicarea statelor, alianţelor,
organizaţiilor şi organismelor internaţionale. Globalizarea informaţiei,
economiei şi relaţiilor dintre state, dezvoltarea reţelelor de informaţii şi
comunicaţii, concomitent cu recrudescenţa fenomenelor cosmice, climatice,
meteorologice şi geofizice, impun abordări de amploare, ceea ce determină
politici şi strategii pe măsură în tot acest spectru, de la identificare şi
cunoaştere, la monitorizare, evaluare, prognozare şi protecţie.
Înţelegerea noastră în ceea ce priveşte ameninţările, vulnerabilităţile şi
riscurile la adresa infrastructurilor critice ia naştere din potenţialele efecte
asupra populaţiei. Acestea subminează încrederea în sistemele adiţionale şi
în infrastructuri, şi totodată, în mod direct sau indirect creează un stres
pentru populaţie. Conform unei clasificări bine structurate, acestea fac
referire la: perturbări datorate unor deficienţe în interiorul sistemului,
accidente datorate unor factori externi şi atacuri intenţionate, de cele mai
multe ori provocate de actori din afară.
Vulnerabilităţile sistemelor de infrastructuri critice sunt implementate
structural în cadrul de lucru ca „sisteme de complexitate interactivă” şi
asocierea lor conduce în mod inevitabil la perturbări şi accidente. Acestea
pot fi doar diminuate nu şi reduse la 0. Interesul în ceea ce priveşte
ameninţările exterioare a fost determinat mai ales de terorismul cu care se
confruntă ţările dezvoltate.

192
Investigarea intersectorială a ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi a percepţiei
riscului în rândul experţilor demonstrează faptul că aceştia percep anumite
probleme comune şi unele probleme specifice sectoarelor.

Analiza vulnerabilităților generale ale infrastructurilor critice

Prin vulnerabilitate se înțelege identificarea ansamblului de evenimente care

pun în pericol existența infrastructurilor critice și reprezintă elemente de
inițiere în cadrul analizelor de risc specializate, cu luarea în considerare a
probabilităților apariției elementelor de hazard și consecințele negative ale
propagării dezastrelor.
Cunoașterea și managementul acesteia, au devenit resursa pricipală a
societăților moderne actuale.
Schimbările așteptate în viitor, de la o societate bazată eminamente pe
resurse materiale la o societate a utilizării resurselor inteligente care se
profileaza deja în prezent, conduce la integrarea pe scară largă a prelucrării
și managementul cunoștințelor și a informatiei. Aceasta este o schimbare
structurală în condițiile de globalizare, access la Internet, etc.
În terminologia adoptată recent, infrastructurile critice sunt definite prin:
Structurile informatice și de comunicație;
Sistemul financiar;
Sistemele energetice, incluzand cele de producere si transport ale
electricitatii, ale petrolului si ale gazului natural
Structuri de distribuție a resurselor ex: sistemele de transport feroviare,
rutiere, navale, aeriene
Serviciile vitale suport ale activitatilor umane (sanitare, apararea civila,
politia, armata).
Vulnerabilitatea acestor sectoare, în condițiile accentuării introducerii in
managementul societății, a informaticii și cunoasterii (information and
knowledge) trebuie reevaluata și analizată în toată amplitudinea ei.
Avantajul Romaniei este acela că proiectează și realizează aceste
infrastructuri suport ale prelucrării și managementului informațiilor în
condițiile în care deja alte societăți se confruntă cu o nouă provocare și
anume definirea si managementul riscurilor specifice.
Romania, în calitate de partener în structurile economice globale și euro –
atlantice, trebuie să-și definească o strategie suport de identificare a
vulnerabilitatilor si minimizarea riscurilor infrastructurilor ei critice.
În perspectiva accentuării, în România, a introducerii și promovării
elementelor societății informatice, o serie de aspecte noi trebuie identificate
si controlate:

193
Dependența tot mai mare față de infrastructurile critice ale societății: în
perspectivă dependența fiecăruia dintre noi va fi tot mai mare față de
sistemele de producere, distribuție și transport ale energiei electrice,
sistemele de comunicație și a sistemelor de calculatoare
Creșterea a vulnerabilității sistemelor infrastructurilor critice în etapele de
trecere accentuată în România la societatea informatică:
diversificarea posibilităților de provocare a unor daune ;
apariția noi pericole de tip și natură cibernetică;
complexitatea sistemelor tehnice și a interdependențelor acestora, precum și
posibila / probabila interacțiune cu catastrofele naturale vor reprezenta noi
elemente de vulnerabilitate pentru infrastructurile critice ale societății.
În condițiile enunțate, spectrul pericolelor se va extinde și poate, să includă:
Evenimente naturale și accidente tehnice ce pot provoca daune materiale ,
ecologice și umane importante;
Erori umane și omisiuni, care pot induce efecte transversale negative în
numeroasele componente ale infrastructurilor critice.
Spre exemplu, o eroare umana provaocată în sistemul de distribuție a
energiei electrice, induce nealimentarea cu energie a sistemului de transport
feroviar privind transportul substantelor periculoase.
La rândul lor, hackerii, din motive personale sau sociale, aflați pe teritoriul
României sau în afara acesteia, pot provoca intenționat discontinuități grave
ale funcționarii infrastructurii informatice. Aceleași categorii de
infrastructuri pot fi perturbate și ca urmare a:
unor activitati criminale;
spionajului industrial;
unor acte de terorism.
În contextual descris, modul de abordare al vulnerabilităților și riscurilor
trebuie să adopte noile dimensiuni cibernetice specifice acestora. Astfel,
extrem de important este de a recunoaște că atât deținătorii cât și cei ce
operează infrastructurile critice sunt astazi în prima linie în ceea ce privește
efortul pentru asigurarea securității acestora. Aceștia sunt, cei mai
vulnerabili la atacurile cibernetice și această vulnerabilitate are influențe
negative asupra securității naționale, competitivității economice globale și a
bunăstarii la nivel național.
Iată de ce considerăm că societatea informatică implică adoptarea unei
noi geografii informatice, în care granițele sunt irelevante și distanțele
geografice fără sens, unde inamicul potențial poate “demola” sistemele
vitale ale societății fără nici un act de prezența sau agresiune clasică.

194
România va trebui să gestioneze inteligent și eficace ansamblul
infrastructurilor critice existente, cu vârsta lor tehnologică și gradul de
intreținere al acestora. Aceasta nu este o iluzie sau o simpla ipoteza de lucru,
ci un deziderat extrem de serios și din perspectiva în care forma de
proprietete a acestora suferă profunde schimbari. Apoi integrarea dinamica a
infrastructurilor existente cu cele specifice societatii informatice presupune
recunoașterea și managementul unor vulnerabilități specifice.
În noua geografie a riscurilor generate de existența infrastructurilor critice în
cadrul societății informatice este necesar să abordăm diferit conceptele de
vulnerabilitate, siguranță, securitate și risc.
Vulnerabilitatea este așadar imposibilitatea asigurării, prin proiect şi prin
realizarea efectivă a protecţiei corespunzătoare lor, dar şi prin creşterea
presiunilor programate, direct sau indirect, intenţionate sau aleatorii asupra
lor. Vulnerabilitatea este în acest caz, direct proporţională cu rolul pe care îl
joacă infrastructurile respective. De unde rezultă că oricât de bine ar fi
protejate, infrastructurile critice vor avea întotdeuna un grad de
vulnerabilitate ridicat, întrucât, de regulă, sunt primele vizate, atunci când se
urmăreşte destabilizarea şi chiar distrugerea unui sistem sau unui proces.
Vulnerabilitatea unei infrastructuri se referă la și caracteristicile unei
instalaţii, unui sistem, unui element, aplicaţii sau dependenţele pe care
acestea le-ar putea creea, suferind astfel o perturbare sau o pierdere
(incapacitatea de a-şi exercita propriile funcţii), ca rezultat al expunerii la un
anumit nivel al ameninţării sau al hazardului. Evaluarea vulnerabilităţii
presupune efectuarea “unei examinări sistematice a caracteristicilor unei
instalaţii, unui sistem, element, aplicaţii sau a dependenţelor lor pentru a
identifica vulnerabilităţile. Acest lucru presupune evaluarea controalelor
existente/efectuate; identificarea controalelor necesare pentru reducerea
riscurilor la un nivel acceptat; crearea unui peisaj al riscului care să permită
înţelegerea situaţiei globale şi luarea unor decizii documentate.
Parametrii - cheie în evaluarea vulnerabilităţii unei infrastructuri sunt
următorii:
Descoperirea: presupune identificarea elementului de vulnerabilitate;
Gradul de reproducere: analizarea posibilității de reproducere a unui atac;
Gradul de exploatare: determinarea complexității procesului de exploatare a
vulnerabilităţii (nedemonstrat, dovada conceptului, funcţional);
Vectorul de acces: determinarea probabilității de exploatare a unui anumit
element de vulnerabilitate pe plan local sau mai îndepărtat;
Complexitatea accesului: calculul complexității atacului necasar pentru a
exploata vulnerabilitatea, odată ce un atacator are acces la sistemul vizat);

195
Autentificare: stabileşte dacă un atacator are nevoie sau nu să fie autentificat
în sistemul vizat, în scopul de a exploata vulnerabilitatea;
Nivelul de remediere: stabileşte nivelul soluţiilor disponibile (consolidare
oficială, consolidare temporară);
Raporul de încredere. Stabileşte gradul de încredere în existenţa
vulnerabilităţii şi credibilităţii raportărilor sale (neconfirmat, necoroborat şi
confirmat).
În cazul infrastructurilor critice informaţionale, în evaluarea vulnerabilităţii
pot fi adăugaţi anumiţi parametri, cum ar fi:
- C-I-A (confidenţialitate, integritate şi disponibilitate) - impactul
vulnerabilităţii;
- Sensibilitate la potenţialitate;
- Restricţii care au un impact asupra suportului tehnic,
- Vulnerabilităţi necunoscute pentru mecanisme specifice,
- Nivel de complexitate a elementelor de IT.
Un alt parametru important este independenţa, dependenţa sau
interdependenţa infrastructurilor. Acest lucru afectează probabilitatea şi tipul
efectelor în cascadă şi escaladă. În cazul unei perturbări în cascadă, o daună
într- o infrastructură cauzează daune într-o altă infrastructură; în cazul unei
perturbări escaladă, o daună într-o infrastructură agravează o perturbare
independentă într-o altă infrastructură (timpul de refacere sau de restaurare a
unei infrastructuri creşte din cauza faptului că altă infrastructură nu este
disponibilă); în cele din urmă, în aşa-numita ,,perturbare cu cauză comună”,
perturbarea a două sau mai multe infrastructuri în acelaşi timp se produce ca
urmare a unei cauze comune (dezastre naturale).
Schimbările în situaţia ameninţărilor
Disfuncţionalităţile proceselor critice ale sistemelor de infrastructură pot
avea consecinţe grave sociale şi economice. Cu toate că următoarele
exemple nu indică clar o tendinţă de agravare a situaţiei ameninţărilor, ele
confirmă nevoia de protecţie continuă a infrastructurilor critice.

Exemple: Condiţiile de vreme extreme

Condiţiile extreme de vreme pot avea impact direct asupra sistemelor de
infrastructură. Este totuşi prea devreme pentru predicţii corecte survenite în
modificările de vreme în condițiile în care încă nu sunt la dispoziţie
suficiente informaţii privind încălzirea atmosferică şi efectul ei. Totuşi,
unele tendinţe, cum ar fi creşterea valorilor precipitaţiilor au apărut deja în
datele despre vreme.

Exemple: Ameninţările privind sănătatea publică (gripa pandemică)

196
În secolul 20 au fost câteva epidemii majore de gripă, printre care pandemia
de gripă spaniolă din 1918 care a ucis mai mult de 50 milioane persoane în
întreaga lume. Astăzi, experţii sunt de acord că este doar o chestiune de timp
până când un nou virus şi mai periculos va suferi mutaţii. Pandemia de gripă
se poate răspândi prin nodurile de transport internaţional, efectele acesteia
putând afecta toate domeniile sociale, incluzând atât sectorul privat cât şi
agenţiile guvernamentale. Pandemiile pot afecta nu numai anumite produse
şi servicii, pot afecta de asemenea întreaga structură economică şi socială.
Disponibilitatea multor resurse şi servicii pot fi limitate sau tăiate în
totalitate. Datorită interdependenţelor mutuale, acestea pot produce efect de
domino care să afecteze atât guvernele cât şi societatea şi economia.

Exemplu: terorismul internaţional

Terorismul internaţional se caracterizează prin slăbirea reţelelor structurate.
Celule individuale sunt conectate având scopuri comune, dar operează
independent unele de altele şi fără a avea un centru de comandă comun.
Asemenea reţele sunt capabile să acţioneze rapid şi flexibil fără să fie
detectate.

Exemplu: tehnologia informaţiei

Agenţiile de ştiri raportează aproape zilnic atacuri ale hacker – ilor, sau de
spionaj economic sau industrial. Dincolo de aceste ameninţări, defecţiunile
în sistemele hardware şi software sau simple erori umane pot cauza serioase
daune asupra infrastructurilor critice. Un exemplu în acest sens îl constituie
afectarea pe scară largă a Statelor Unite şi Canadei în anul 2003 datorită
unor probleme la sistemul de transmisie a electricităţii. Alt exemplu este
colapsul întregului sistem bancar de carduri de credit din Elveţia ca rezultat
a unei erori într-un centru de informatică.
Împreună cu posibilele ameninţări, vulnerabilitatea subprocesului şi
elementele de risc sunt decisive în determinarea modului în care organizaţia
este afectată şi ce daune se pot produce. Cu cât subprocesele individuale şi
elementele riscului sunt mai vulnerabile, cu atât impactul ameninţărilor
asupra funcţionării organizaţiei sau serviciilor este mai mare.
În procesul de identificare a vulnerabilităţii subproceselor şi elementelor
individuale ale riscului este utilizat un catalog al criteriilor. Utilizând acest
catalog se estimează vulnerabilitatea fiecărui element al riscului în cadrul
subprocesului. Acest lucru se poate face utilizând şi un sistem de clasificare.
Apreciem că următoarele criterii trebuie analizate obligatoriu pentru
determinarea vulnerabilității unei infrastructuri critice:

197
Dependenţa de elementele riscului: Dacă un subproces depinde de un
element de risc în scopul de a-şi îndeplini sarcinile, posibila indisponibilitate
sau schimbare a elementelor de risc face subprocesul mai vulnerabil;
Dependenţa de infrastructurile externe: Dacă un element al riscului depinde
de infrastructurile externe în scopul de a-şi îndeplini sarcinile, posibila
indisponibilitate sau schimbarea acestor infrastructuri face elementele de risc
mult mai vulnerabile;
Dependenţa de infrastructurile externe: Dacă un element de risc depinde de
infrastructurile interne în scopul de a-şi îndeplini sarcinile, posibila
indisponibilitate a acestei infrastructuri face elementele riscului mult mai
vulnerabile;
Rezistenţa: rezistenţa fizică a unui element al riscului (facilităţi,
echipamente, clădiri) reprezintă un factor important cu privire la faptul dacă
vor fi afectaţi de un incident extrem cu efecte asupra subprocesului relevant;
Nivelul actual de protecţie: Un element al riscului care nu este suficient
protejat împotriva unei ameninţări este vulnerabil, deci ameninţarea există
(măsuri de securitate ale clădirilor (non) – existente);
Redundanţă, substitute: Dacă se întâmplă ceva cu elementul unui risc în
cadrul unei organizaţii, este mult mai uşor să se facă faţă situaţiei dacă există
un sprijin şi substituenţi care să ajute la îndeplinirea aceleiaşi sarcini.
Redundanţa elementelor de risc sau substituenţii reduce vulnerabilitatea sub-
procesului respectiv;
Eforturile depuse pentru revenirea la starea normală: Eforturile depuse
pentru revenirea la starea normală se referă la eforturile necesare
reinstaurării de normalitate a unui element de risc afectat. Referitor la
vulnerabilitatea sub-procesului, aceasta acoperă nu numai costurile, ci şi
timpul şi resursele umane necesare;
Adaptabilitatea: Un subproces devine vulnerabil atunci când elementele sale
de risc nu se pot adapta cu uşurinţă sau deloc, schimbând astfel condiţiile
cadrului de lucru (în cazul temperaturilor ridicate care ridică implicit
temperatura apei râurilor, acestea pot fi echipamentele de răcire a apei);
Capacitatea de a rezista: Capacitatea de rezistenţă presupune că sub-
procesul poate tolera efectele unui incident până la un anumit grad şi timp
fără să fie afectat;
Transparenţa: Gradul de transparenţă presupune că este uşor de înţeles
modul în care un element de risc funcţionează, astfel încât să poată fi reparat
rapid în situaţia unei crize, de exemplu;
Dependenţa de condiţiile de mediu specifice: În funcţie de condiţiile de
mediu, organizaţiile îşi stabilesc anumite reguli la locul unde îşi desfăşoară
activitatea.

198
 *
**
În ultimii ani mediul de securitate nu s-a îmbunătăţit, iar mediile regionale
au cunoscut o schimbare haotică şi paradoxală. Acţiunile militare împotriva
Irakului şi Afganistanului au însemnat încă un pas în acţiunile desfăşurate
pentru izolarea zonelor generatoare de conflicte şi terorism.
Decalajele uriaşe care se menţin şi se accentuează sunt puternice surse de
instabilitate care duc la regruparea lumii, la apariţia numeroaselor
vulnerabilităţi şi ameninţări asimetrice. Situaţia internaţională este foarte
complexă şi complicată, iar măsurile necesare protecției infrastructurilor
critice trebuie să fie oportune şi eficiente.
Apreciem că globalizarea este benefică pentru cei pregătiţi, care s-au adaptat
deja la cerinţele şi exigenţele ei, iar deşi mediul internaţional de securitate
este astăzi stabil datorită reducerii la minim a riscului izbucnirii
conflagraţiilor militare de amploare, totuşi politica de apărare a statelor, şi a
României în special, trebuie să ţină cont de prevederile reglementărilor la
nivel global, regional şi local şi să depună toate eforturile pentru a face faţă
pericolelor.
În mod cert, lumea viitorului imediat nu va fi una omogenă, cu o distribuţie
egală a puterii, a bogăţiilor, resurselor şi capacităţilor, a riscurilor şi
ameninţărilor, ci una extrem de fragmentată, în care se va încerca
defragmentarea parţială şi interesată şi reconstrucţia ei în jurul unor poli de
putere complet și complex definiţi.
În context, apreciem că este important a se acționa pentru consolidarea
cadrului legal național pentru protecția infrastructurilor critice deoarece
altfel putem asista la instalarea haosului.

Bibliografie selectivă

“Analysis of Critical Infrastructures - The ACIS methodology” - (Analysis of

Critical Infrastructural Sectors), Germany, 2004.

“Protecting Critical Infrastructure in the EU”/ CEPS Task Force Report, Centre
for European Policy Studies, Brussels, 2010.

199
http://ccpic.mai.gov.ro/docs/Critical%20Infrastructure%20Protection%20Final
%20A4.pdf?tx_eurover_pi3[meeting]=234

“Good practices manual for CIP policies”.

http://ccpic.mai.gov.ro/docs/Good%20practices%20manual%20for%20CIP
%20policies.pdf
“Protecting Critical Infrastructures –Risk and Crisis Management” - A guide for
companies and government authorities, Federal Ministry of Interior, Germany,
2007.
Dr. Grigore ALEXANDRESCU Dr. Gheorghe VĂDUVA, Infrastructuri critice.
pericole, ameninţări la adresa acestora. sisteme de protecţie, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006, pag. 33 – 36

Executive Order Critical Infrastructure Protection, 15 iulie 1996, Washington,

D.C., p.1,http://www.fas.org/irp/offdocs/eo1301htm.

About Critical Infrastructure, Public Safety Canada accessed January 2008,

(www.ps-sp.gc.ca).

Critical Infrastructure Protection in Germany. Federal Office for Information

Security (www.bsi.de/english/topics/kritis/KRITIS_in_Germany.pdf).

Netherlands - Report on Critical Infrastructure protection; Ministry of the Interior

September 2005, p.4.

Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind identificarea și

desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesității de
îmbunătățire a protecției acestora

Bădălan E., Frunzeti T.,Asimetria şi idiosincrazia în acţiunile militare. Bucureşti:

Editura C.T.E.A. 2004, 62 p.

Conflicte asimetrice. Cerințe operaționale privind structura armatei României.

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/confl_asimetrice.pdf. (vizitat la 12.10.2011).

Paul V. Asimetria strategică,în: „Observatorul Militar”, 2001, nr. 18, p. 5 – 6.

Sun Tzu. Arta războiului. Bucureşti: Editura Militară, 1976. 96 p.

200
Văduvă Gh. Simetria, disimetria şi asimetria în conflictele militare actuale.
Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2008.

Ballarin C. Engagements (Les) futurs des Forces Terrestres. Saint Cyr: E.I.A.T,
2001. 72 p.

Bédar Saïda. Pourquoi la pensée de l’asymétrie devient centrale dans le débat

stratégique. În: L’asymétrie dan les conflits contemporains. Cahier du CEREM Le
Centre d’Etudes et de Recherche de l’Ecole Militaire (CEREM). mai 2008, nr. 5, p.
11 – 22.

Brizzi Giovanni. Le Guerrier de l’Antiquité classique: de l’hoplite au légionnaire.

Monaco: Le Rocher, 2004. 258 p.

Courmont B., Darko R.,Les guerres asymétriques: conflits d’hier et d’aujourd’hui,

terrorisme et nouvelles menaces, 2-e édition. Paris: IRIS/Dalloz, 2009. 426 p.

Cronin P. The evolution of strategic thought: classic Adelphi papers. New-York:

Routledge, 2008. 698 p.

De Angelis Iole. Un historique du concept „conflits asymétriques”. În: Penser les

ailes françaises. Actes des ateliers du CESA. le 19 octobre 2006. 2007, nr. 13. p.
48 – 54.

Francart L., Vilboux N. Adaptation des outils de défense français et européens

pour faire face aux menaces asymétriques. Etude réalisée par Eurodécision, juin
2003. p. 136 .

Joint Doctrine Encyclopedia, 16 July.

http://www.fas.org/man/dod-101/dod/docs/encya_b.pdf. (vizitat la: 12.08.2011).

Les forces terrestres en opération: quels modes d’actions adopter face à des
adversaires asymétriques? Collection „Cahier de la recherche doctrinale”. Division
Recherche et Retour d’Expérience (DREX) du Centre de la Doctrine d’Emploi des
Forces (CDEF), en collaboration avec la Fondation pour la Recherche Stratégique
(FRS). Paris: CDEF/DREX, 2004. 88 p.

201
Liang Qiao, Xiangsui Wang. Unrestricted Warfare. Beijing: PLA Literature and
Arts Publishing House, 1999. 228 p.

Loi nr. 2003-73 du 27 janvier 2003 relative à la programmation militaire pour les
années 2003 à 2008 (1). Version consolidée au 11 mars 2010.
http://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?cidTexte=JORFTEXT00000023415
(vizitat la 09.10.2011).

Metz Steven, Johnson II Douglas V. Asymmetry and US military strategy:

definition, background and strategic concepts, janvier 2001. [On-line]:
http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/ssi/asymetry.pdf (vizitat la 12.08.2011).

Millen Raymond A. The „New” American Way of War, 2003. [On-line]:

http://www.strategicstudiesinstitute.army.mil/pdffiles/pub702.pdf. (vizitat la:
14.11.2011).

Newman Nicholas J. Asymmetric threats to British military intervention

operations. Whitehall Paper Series, 49. London: Royal United Services Institute,
2000. 99.

RISCURI DE MEDIU

CORUPȚIA

MIGRAȚIA

202