Sunteți pe pagina 1din 46

Riscurile societale şi spaţiul virtual –

note de curs [rb1]

Curs Master Studii de Securitate II

2011

Prof.univ.dr. Radu Baltasiu

Cursul îşi propune o trecere în revistă a principalelor coordonate civile şi militare ale ciberspaţiului.
Ciberspaţiul este parte a realităţii sociale, chiar dacă, paradoxal, o reconstruieşte în virtual. Din
această perspectivă, tangenţele cu filosofia spaţiului, timpului şi fiinţei îşi propun să releve
studenţilor implicaţiile grave ale noului „utilaj” dezvoltat de om. Riscul este subordonat acestei
înţelegeri lărgite a fenomenului, fără a trece cu vedere câteva dintre „aspectele sale concrete”.
Ciberspaţiul şi câteva din implicaţiile sale, la nivelul socialităţii negative sunt, de asemenea, trecute în
revistă. Punctăm aspectul interesant al noii geopolitici americane pentru care ciberspaţiul face parte
din geopolitica aerului – informaţia este noul nivel de supraveghere-desfăşurare care trebuie stăpânit
pentru a face efectivă cel mai eficient tip de lovitură – lovitura aeriană. Totodată înţelegem contextul
ciberspaţiului din perspectiva sistemului numit cibernetică. Cum se leagă faptele sociale în noul
context? Noile legături, intensitatea lor energetică (energia unui lucru este diferită de conţinuturile şi
semnificaţiile sale) duc mai aproape societăţile de posibilitatea controlului total – lucru exprimat prin
relativ noua ştiinţă totală a ciberneticii. Ştiinţa mijloacelor dinlăuntrul acestor noi configuraţii se
numeşte logistică şi câteva dintre trăsăturile sale militare, sociologice, economice etc. sunt trecute în
revistă.

Riscul şi timpul. Definiţia riscului


Riscul se referă la percepţia negativă asupra viitorului, variabila necontrolabilă[rb2], în raport cu
acumulări prezente (trecut plus prezent).

Spaţiul virtual este o zonă de manifestare care măreşte semnificativ arealul acţiunii umane. Este
spaţiu de lucru cu totul nou, cu posibilităţi nebănuite de acţiune socială. Una dintre feţele
„nebănuite” este aceea a riscului, hazardului, incertitudinii, a efectului negativ, intenţionat şi
neintenţionat.

Efectele nebănuite – riscurile, se manifestă atât pe mai multe coordonate:

- Ale acţiunii sociale ca atare (economice, sociale, militare, politice, culturale)


- La nivelul mai puţin vizibil, al sociabilităţii omeneşti – riscurile asociate ca dereglarea
raportului dintre homo faber şi homo sapiens
o societăţile care domină exportul mondial – locuri ale lui homo faber sau ale lui homo
sapiens?
o Funcţia spiritului în recompunerea centralităţii omeneşti

1
o Riscul, în această accepţiune, este descentrarea omului (pierderea sau diminuarea
axului său spiritual).
- La nivelul mecanismului social – problema înţelegerii este esenţială în special în ceea ce
priveşte procesul de decizie. Cunoaşterea, aplicarea cunoaşterii la realitate, sunt parte a
identificării şi răspunsului la provocări pe care fiecare societate le are de gestionat. Adeseori
rămânerea în urmă a societăţilor poate fi explicată şi prin incapacitatea de înţelegere corectă
a realităţii (Hirschman).

Riscul se referă la probabilitatea ca un fenomen dăunător interesului naţional să se producă, să


aibă efecte (daune).

În momentul de faţă, riscul naţional are o componentă globală tot mai evidentă. Interesul unor state
ca SUA pot fi afectate în puncte sensibile aproape oriunde pe glob. State cu perspectivă globală: SUA,
Germania, Israel, China. Perspectiva globală este definită prin capacitatea de proiecţie a puterii.

Paradoxul riscului:

Cu cât alonja interesului naţional, capacitatea de proiecției a puterii este mai mare cu atât riscurile
(vulnerabilităţile) la adresa stabilităţii naţionale (şi mondiale) sunt mai mari. Paradoxul decurge din
faptul că proiecţia puterii este ea însăşi un efort de a diminua riscul.

La rândul său, capacitatea de proiecţie a puterii depinde de curba maximei posibilităţi productive. Cu
alte cuvinte, riscul poate fi determinat cvasimatematic în logica economiei a consumului şi producţiei
în funcţie de capacitatea de procesare şi de consum a unei societăţi. Cu cât capacitatea de producţie-
consum este mai mare, cu atât riscurile la adresa acelei societăţi sunt mai mari.

Riscuri şi ameninţări. Definiţii

Figură 1 Trecerea căii ferate fără respectarea semnelor de circulaţie este de natură să constituie risc la viaţa pasagerilor

2
Figură 2 Ameninţarea reprezintă maturizarea riscului. "Se produce" nerespectarea regulilor de circulaţie. Pericolul apare.
Ameninţarea este în desfăşurare. Probabil că pasagerii auto scapă printr-o ultimă apăsare disperată a acceleraţiei.

Ameninţarea este un risc maturizat, concretizat – este fapta riscantă aflată în derulare, fapta,
obiectul care produce daune. Ameninţarea este starea de pericol, reprezintă timpul şi starea
acţională în care incertitudinea producerii unui fenomen negativ se maturizează, devine
certitudine, aproape că nu mai poate fi împiedicată să se producă decât printr-un complex acţional
imediat. Singura diferenţă dintre ameninţare şi concretizarea acesteia este suprapunerea dintre
fenomenul negativ şi ţintă care are o doză de incertitudine dată de hazard, condiţii tehnice, alţi
factori neprevăzuţi etc. Nu toate riscurile sunt ameninţări. Riscurile pot fi evitate. Riscul care nu este
corect gestionat devine, sau are mari şanse să devină, ameninţare. Însă nu în toate cazurile riscurile
nematurizate nu produc ameninţări. Există factori de risc care se manifestă pulsatoriu, care nu
produc direct ameninţări. Aşa de pildă,despiritualizarea factorului politic este un factor de risc major
care nu produce în sine ameninţări. Însă luarea deciziilor în necunoştinţă de cauză, fără înţelegerea
semnificaţiilor fenomenului în sine şi a celor conexe, constituie riscuri care pot produce direct
ameninţări.

Condiţia riscului – parte a timpului social


Riscul este parte componentă a timpului social. Este partea negativă a temporalităţii sociale. Riscul se
referă la provocările constante pe care fiecare societate le are de înfruntat în istorie. Provocarea
(Toynbee) este o condiţie a creşterii societăţii şi a civilizaţiei, în general:
„Anume, creşterea unei civilizaţii are loc ori de câte ori o provocare determină o ripostă biruitoare,
care, la rândul ei, determină o altă provocare, de tip diferit.” (Toynbee1, II, p.373).
Din această cauză vom spune că riscul este parte a normalităţii evoluţiei sociale.

Riscul – principalul factor de prevenire este educaţia – oamenii informaţi.

1
Arnold J.Toynbee, " Studiu asupra Istoriei. Sinteza a volumelor I-VI de D.C. Somervell", Humanitas, Bucuresti, 1997

3
Definiţii suport: punct sensibil, proiecţia puterii, ciberspaţiul[r3]
Puncte sensibile sau zone de risc – sunt acele locuri (cu sau fără proiecţie geografică) a căror
configuraţie-temperatură culturală, economică, politică este de natură să afecteze direct sau indirect,
securitatea unei societăţi mai mult sau mai puţin îndepărtate. Aşa de pildă, tensiunea-temperatura
frontierei dintre India şi Pakistan interesează indirect SUA, fiind parte a rimlandului – controlului
ieşirii Eurasiei la mările calde. În mod concret, instabilitatea respectivului areal este de natură să
producă tulburări în Pakistan şi India, puteri nucleare (pericolul unui război nuclear), polarizări
nedorite globale (prin cereri de înarmare către SUA din partea Pakistanului, către Rusia din partea
Indiei; activarea Chinei care are diferende teritoriale latente cu India etc.), instabilitatea Oceanului
Indian şi deci, afectarea rutelor maritime globale (cvasiparalizarea lor, prin faptul că un Ocean Indian
instabil blochează circulaţia fluentă între Atlantic şi Pacific) etc.

Figură 3 Geopolitica punctelor sensibile. Georgia (iulie 2008), invadată după ce, la summitul NATO de la Bucureşti (apr.
2008) nu a fost primită în organizaţie; revoltele arabe din nordul Africii şi Pen. Arabia (2011); Afganistanul cu "soluţia" sa
în diferendul indiano-pakistanez, vechi de când cele două state şi-au câştigat independenţa. Neadmiterea Georgiei în
NATO a echivalat cu undă verde dată Rusiei pentru invazia acestei ţări, de importanţă capitală pentru proiectul energetic
Nabucco. La rândul său, gradul de realizare al Nabucco reprezintă capacitatea UE de a-şi creşte autonomia energetică
faţă de Rusia. Cum Franţa şi Germania sunt cele care s-au opus intrării Georgiei în NATO, aceasta arată atât fisura
relaţiilor dintre „Vechea Europă *Occidentală+” şi SUA, cât şi coerenţa slăbită a conceptului UE chiar în interiorul său, în
faţa forţei de atracţie a energiei din spaţiul rusesc.

4
Figură 4 De la Golful Porcilor, Criza Rachetelor la asasinarea lui Kennedy - Cuba, punctul sensibil (1961-1963). Cuba a
devenit comunistă în 1959. Din Golful Mexic până în Caucaz, această succesiune de crize dovedeşte sensibilitatea regiunii
(a Cubei pentru SUA şi URSS).

Puncte sensibile2 din perspectiva spaţiului virtual – sunt acele „locuri” cu localizare geografică
naţională sau globală şi cu o verticală a sensibilităţii (capacitate de disrupere odată afectate) în raport
de funcţiile îndeplinite – funcţie de importanţa/”sensibilitatea”/ierarhia comunicaţiilor care trec prin
ele. Înţelegem că punctele sensibile sau nevralgice din spaţiul virtual sunt puncte sau/şi noduri de
comunicare ierarhizate pe straturi funcţionale în raport cu:

 nevoia (funcţia) deservită – importanţa şi adâncimea comunicaţiei (vezi diferenţa dintre


situaţia de comunicare a două persoane particulare sau între două guverne, sau între un
submarin nuclear şi preşedintele care este singurul care poate decide lansarea unei arme
nucleare). În raport cu funcţia deservită avem comunicaţii civile şi comunicaţii militare. Unele
comunicaţii civile au şi funcţie militară paralelă, deja utilizată (comunicaţiile de tip autostradă
sau cale ferată) sau potenţială (liniile aeriene civile care îşi pot la dispoziţie aeronavele).
Există însă comunicaţii civile fără funcţie militară (de apărare/atac imediate sau evidente)
foarte importante, a căror disrupere poate avea implicaţii de ordini militar, poate fi

2
O definiţie generală a punctelor sensibile sub forma infrastructurii critice: „Critical infrastructures
are categorized as follows: information and communications; banking and finance; water supply;
aviation, highways, mass transit, pipelines, rail, and waterborne commerce; emergency, fire, and
continuity of government services; public health services; electric power, oil and gas production, and
storage.” (Hildreth: CRS7 *p.10+)
5
interpretat ca o agresiune majoră – cazul manipulării marilor conglomerate financiare, reţele
energetice.
 viteza de comunicare: comunicaţiile în spaţiul virtual nu au viteze uniforme, de cele mai
multe ori acestea sunt limitate de caracteristicile constructive sau de operatori (vezi
diferenţa între „g” în reţelele wireless, de maxim 54 mb/sec şi „n” – cu o viteză teoretică de
300 mb/sec; sau diferenţa dintre capacitatea de comunicaţie a unui cablu telefonic tipic de
cupru – care poate „purta” 24 de canale voce pe 2.5 km şi unul de fibră optică – care poate
„purta” peste 32000 de „voci” pe 200 km3, sau dintre standardul de comunicaţii mobile EDGE
(aprox. 384 kb/sec)4 şi 3G (14 mb/sec HSDPA5) etc.)

Capacitatea de proiecţie a puterii[rb4]

Concept relativ recent, se referă la capacitatea de a proteja şi promova interesul naţional dincolo de
frontierele naţionale prin mijloace preponderent militare (hardpower) dar şi cultural-ideologice
(softpower). Capacitatea de asigurare efectivă a interesului naţional în lume este însă sinonimă cu
capacitatea şi intensitatea deplasării de forţe militare pe apă, aer şi terestru în orice moment. Cu alte
cuvinte, proiecţia puterii reprezintă influenţa pe care o putere oarecare o are în lume şi de
asigurarea acestei influenţe prin capacitatea sa de intervenţie. În prezent, cel mai important
instrument de asigurare a softpower este binomul portavion şi submarin atomic. În relaţia dintre
marile puteri intervine şi capacitatea de lovire prin rachete balistice (se înţelege că în relaţia cu un
stat slab sau rogue – stat capturat, racheta balistică nu este un instrument de descurajare potrivit).

Figură 5 The Economist, 8 iunie 2006 - raza de acţiune a rachetelor chinezeşti

Ciberspaţiul, după cum o să vedem în cele ce urmează, reprezintă realitatea interconectărilor


informatice precum şi realitatea virtuală rezultat al matricei apărută ca urmare a funcţionării
interconectărilor informatice.

3
The Fiber Optic Association – Tech Topics. Cooper of Fiber? What’s the real story?
http://www.thefoa.org/tech/fo-or-cu.htm
4
Search Mobile Computing.org, http://searchmobilecomputing.techtarget.com/definition/EDGE
5
Search Mobile Computing. org,
http://searchtelecom.techtarget.com/sDefinition/0,,sid103_gci214486,00.html

6
Superioritatea informaţională
Vezi #Conceptul de superioritate strategică. Funcţia informaţiei
[la cibernetică+

O componentă majoră a siguranţei naţionale este superioritatea informațională.

Scopul superiorităţii informaţionale este prevenirea surprizei strategice. Din acest punct de vedere
trebuie făcută o precizare importantă: acţiunea strategică are relevanţă în primul rând în raport cu
capacitate de mişcare suverană a actorului în spaţiul său naţional. Dacă societatea în cauză nu îşi
poate desfăşura acţiunile în sprijinul intereselor sale pe propriul teritoriu, înseamnă că respectiva
societate nu mai beneficiază de un stat suveran. Suveranitatea reprezintă capacitatea statului, ca
reprezentant legitim al societăţii, de a-şi exercita autoritatea asupra teritoriului. Subordonate imediat
conceptului de suveranitate sunt, deci exercitarea autorităţii ca expresie a guvernării. Cu alte cuvinte,
acţiunea strategică este parte a capabilităţii de guvernare. Superioritatea informaţională pe
teritoriul naţionale este, astfel, obligatorie.

Înţelegem, deci, că supravegherea factorilor de risc pentru prevenirea surprizei strategice este
parte a protejării suveranităţii naţionale. Geopolitica, ca ştiinţă generală a expresiei factorilor de
putere în geografia intereselor internaţionale, este parte a strategiilor de protejare a interesului
naţional. Având în vedere resursa de cunoaştere a geopoliticii, ea însăşi este un element strategic al
siguranţei naţionale. Strategia reprezintă maniera şi obiectivele (teoria şi practica) întrebuinţării
resurselor naţionale în scopul protejării şi promovării interesului naţional.

În momentul în care un stat renunţă la atributul său de a gândi strategic în termeni geopolitici, fără a
pune în loc alt element de cunoaştere de aceeaşi anvergură, rezultă că protejarea interesului naţional
rămâne fără obiect. Statul însuşi a renunţat la un atribut important al suveranităţii: cunoaşterea
strategică (geopolitică). Această situaţie absurdă nu este un construct abstract ci … parte a istoriei
contemporane a României. Iată ce spunea Radu Vasile, şeful delegaţiei parlamentare a României,
unul din liderii PNŢcd, viitor prim ministru, în 1997:

"Liderii ţărănişti s-au distanţat ieri de criticile aduse de ministrul de Externe, Adrian Severin,
Comitetului de Miniştri al CE. 'Ne disociem de aceste declaraţii pentru că ele nu ajută poziția
României. Criticile lui Severin, chiar dacă sunt adevărate, trădează o lipsă de tact. O ţară care doreşte
să se integreze nu-şi poate permite aşa ceva', a spus ieri preşedintele PNŢCD, Ion Diaconescu. Alături
de el, şi secretarul general al PNŢCD, Radu Vasile, şeful delegaţiei parlamentare române la CE, a spus
că 'criticile lui Severin cad prost', pentru că România intenţionează să se integreze după 2005 în
Comunitatea Europeană şi până atunci 'nu-şi poate permite să facă nici geopolitică, nici declaraţii
de acest gen.'"6 [s.n.]

Superioritatea informaţională este inerent o problemă de politică naţională, se situează într-o


paradigmă naţională. Obiectivele superiorităţii informaţionale, mai ales într-o ţară mică, se află în
spaţiul său interior. Pe de altă parte, superioritatea informaţională, pentru a opera corespunzător,
are nevoie de legitimitate. Legitimitatea în spaţiul social, sau gradul de disponibilitate a publicului de
a susţine politicile naţionale în domeniul siguranţei naţionale, este cheia de boltă a deţinerii
superiorităţii informaţionale. Legitimitatea aceasta este dependentă, la rândul ei de paradigma

6
O nouă ciocnire între ţărănişti şi democraţi. …, în “Adevărul” nr.2325, 11 nov.1997

7
dominantă, de modul în care este explicitată ideea de ţară, politică naţională publicului. Paradigma
dominantă asigură suportul social al demersurilor de superioritate informaţională şi ea este
distribuită în societate de media, şcoală şi familie. Cea mai sensibilă pătură socială la paradigma
dominantă, sub forma „opiniei publice” este clasa politică. Decidenţii vor interpreta informaţiile
primite de la instituţiile de specialitate în funcţie de disponibilitatea „publicului” faţă de necesitatea
de reacţie relevată de instituţiile care se ocupă cu superioritatea informaţională. Dacă decidenţilor li
se pare că „contextul nu este favorabil” unei anumite acţiuni, oricât de presante, venită dinspre
paradigma naţională a superiorităţii informaţionale, atunci paradigma dominantă, a contextului, va
prevala. Pentru a pune în acord paradigma dominantă cu paradigma naţională, este important ca
instituţiile care culeg şi distribuie informaţie, inclusiv presa şi academia, să se afle pe aceeaşi lungime
de undă.

Să revenim la problematica definiţiei superiorităţii informaţionale. Palierele acesteia sunt:

Information Superiority combines the capabilities of intelligence, surveillance, reconnaissance


(ISR) and command, control, communications, computers, and intelligence (C4I) to acquire
and assimilate information needed to effectively employ our own forces to dominate and
neutralize adversary forces. [Joint Warfighter Science and Technology Plan, 1996]

“We must have information superiority: the capability to collect, process,


and disseminate an uninterrupted flow of information while
exploiting or denying an adversary’s ability to do the same.
Information superiority will require both offensive and
defensive information warfare (IW). Offensive information
warfare will degrade or exploit an adversary’s collection or use
of information. It will include both traditional methods, such as
a precision attack to destroy an adversary’s command and
control capability, as well as nontraditional methods such as
electronic intrusion into an information and control network to
convince, confuse, or deceive enemy military decision makers.
There should be no misunderstanding that our effort to achieve
and maintain information superiority will also invite resourceful
enemy attacks on our information systems. Defensive information
warfare to protect our ability to conduct information
operations will be one of our biggest challenges in the period
ahead. Traditional defensive IW operations include physical
security measures and encryption. Nontraditional actions will
range from antivirus protection to innovative methods of
secure data transmission. In addition, increased strategic level
programs will be required in this critical area.” (Joint Vision 2010, p.16)

Diferenţa dintre criză de proporţii şi actul de agresiune


Agresiunea este un act de violenţă deliberată şi sistematică. Criza este un accident de sistem; de cele
mai multe ori al unui sistem economic; dacă există persoane responsabile de declanşarea crizei
acestea vor fi judecate civil. Războiul este un act de agresiune recunoscut social şi legal care poate
include declanşarea unor crize, însă are ca finalitate eliminarea de pe un anumit referenţial geografic
sau geopolitic a puterii atacate (corecţia prezenţei sale geopolitice), eliminarea cvasicompletă sau
ocuparea adversarului (reconfigurarea fundamentală a balanţei de putere între agresor şi agresat),
prin mijloace consacrate legal (militare – cu victime ale operaţiunilor de foc şi nemilitare – cu victime
ale constrângerilor şi perturbărilor vieţii sociale asociate agresiunii). Din acest punct de vedere,

8
războiul este un mijloc (relativ7) raţional (limitat - până la 1914 sau nelimitat – după 1914, când
războiul s-a purtat cu orice mijloace şi nu doar împotriva armatelor) de atingere a unor obiective
naţionale: Clausewitz -1812 - arăta că „războiul este un act de violenţă prin care oponentul este făcut
să se supună voinţei politice a agresorului”8. Dacă războiul se desfăşoară în afara convenţiilor sociale
şi în afara dreptului internaţional el devine imoral şi iraţional, iar ţara care a declanşat războiul, odată
învinsă, riscă penalităţi internaţionale majore.

La Conferinţa Dezarmării din 1933, reprezentantul URSS – Litvinov (Litvinoff) a definit


agresiunea după cum urmează:

„The aggressor in an international conflict shall be considered that State which is the
first to take any of the following actions:

(a) Declaration of war against another State;

(b) The invasion by its armed forces of the territory of another State without the
declaration of war;

(c) Bombarding the territory of another State by its land, naval or air forces or
knowingly attacking the naval or air forces of another State;

(d) The landing in or introduction within the frontiers of another State of land, naval
or air forces without the permission of the Government of such a State, or the
infringement of the conditions of such permission, particularly as regards the duration
of sojourn or extension of area;

(e) The establishment of a naval blockade of the coast or ports of another State.”9

Deşi conceptul nu a fost însuşit de către marile puteri, este pentru prima oară când
se face asocierea lipsită de ambiguitate dintre agresiune şi utilizarea forţei armate. în
relaţiile dintre state. Problema este că utilizarea forţei în relaţiile dintre state este
mai mult decât utilizarea forţei armate, iar declararea faptului că un stat este victimă
poate fi o chestiune de credibilitate-legitimitate internaţională.

Însă tocmai în momentul acela al istoriei, URSS punea la punct alte tipuri de războaie, subversive:
războiul logistic şi cel cultural. Principala caracteristică acestor două tipuri de agresiune este
imposibilitatea recunoaşterii lor oficiale şi deci, capacitatea de reacţie depinde de abilitatea elitelor
locale de a răspunde unor provocări nedeclarate. Când sunt subordonate războiului ideologic, atât
războiul logistic cât şi cel cultural sunt foarte dificil de declarat, recunoscut, şi, în consecinţă de
reacţionat la ele. Atât războiul logistic cât şi cel cultural pot fi deci, parte a războiului ideologic.
Războiul logistic are ca obiectiv incapacitarea societăţii agresate de a-şi gestiona într-o manieră
articulată procesele „de spate”, prin disruperea articulaţiilor sale în domeniul transporturilor,

7
Chiar dacă operaţiunile pot fi foarte raţional structurate, efectul acestora, inclusiv asupra celui ce le
desfăşoară, pot fi profund inumane şi deci, iraţionale. Vezi distrugerile masive generate de un potenţial atac
atomic.
8
Britannica, Ultimate Reference Suite, War.
9
Articolul 1 al proiectului propus de URSS în cadrul Conferinţei Generale pentru Dezarmare din 1933, apud.
p.9-10

9
telecomunicaţiilor, aprovizionării cu materii prime etc. Războiul logistic, când este subordonat
războiului ideologic este rezultatul unui blocaj mental instituţionalizat, prin paradigme-parazit.
Privatizarea cu orice preţ a avut şi încă are urmări dezastruoase, demne de cifre de război. La rândul
ei, lozinca statului naţional-stat imperialist, a fost parte a complexului cultural-ideologic indus de
serviciile ruseşti prin Komintern după 1920.

Riscul – în termeni geopolitici


În accepţiunea acestui curs, îndepărtarea ordinii internaţionale de principiile wilsoniene descrise În
cele 14 puncte – 1918) se constituie în riscuri de fond la adresa ordinii internaţionale şi, implicit pot
constitui ameninţări la adresa securităţii naţionale, implicit a securităţii societale.

Lista factorilor de risc, din perspectiva lecturii Celor 14 puncte este dată de următoarele elemente:

1. netransparența relaţiilor dintre state – cu corolarul neparticiparea poporului la decizie


2. exercitarea monopolului asupra mărilor
3. naţionalismul economic
4. cursa înarmărilor
5. nerespectarea dreptului popoarelor la autodeterminare
6. nesuprapunerea frontierelor cu determinarea etnică a teritoriului
7. inexistenţa unui for internaţional reprezentativ al naţiunilor, cadru al dezbaterilor, care să
înlocuiască diplomaţia de cabinet a marilor puteri.

Probleme ascunse ale statelor


Acestea reprezintă sensibilitatea specială a statelor, în virtutea unui mintal colectiv social dominant,
faţă de alte state sau categorii de forţe înconjurătoare. O bună expresie a acestora sunt panideile
(Housoffer) şi fricile sau complexele (cf. Kissinger). Aşa de pildă, Rusia are dintotdeauna complexul
încercuirii, motiv pentru care mereu se află în expansiune. Paradoxul este că acestei temeri i s-a
răspuns printr-o geopolitică a … încercuirii10 (containment). Franţa a fost preocupată mereu de forţa

10
„Paradoxul istoriei ruse stă în permanenta ambivalenţă dintre pornirea mesianică şi un pătrunzător
sentiment al insecurităţii. În cea mai aberantă formă a sa, această ambivalenţă a generat teama că,
dacă nu se extindea, imperiul avea să se surpe asupra sa însuşi. Astfel, atunci când Rusia a făcut, ea
cea dintâi, primul pas spre împărţirea Poloniei *parca Frederic cel Mare al Prusiei a propus asta], a
acţionat astfel în parte din motive de securitate, în parte din nevoia de mărire caracteristică secolului
al XVIII-lea. Un secol mai târziu, acea cucerire căpătase o semnificaţie independentă. În 1869,
Rostislav Andreevici, un ofiţer panslavist, scria în eseul său de răsunet «Opinii despre Problema
Orientală» că Rusia trebuia să-şi continue marşul spre vest pentru a-şi proteja cuceririle deja făcute:
«Deplasarea – p.123 istorică a Rusiei dinspre Nipru spre Vistula *împărţirea Poloniei – n.a.] a fost o
declaraţie de război adresată Europei, care rupsese o parte a continentului ce nu-i aparţinea. Rusia
stă acum în mijlocul liniilor duşmane – această situaţie este numai vremelnică; ea trebuie să fie
pregătită să-l împingă înapoi pe duşman, fie să abandoneze poziţia … trebuie fie să-şi extindă

10
demografică şi economică a Germaniei. Germania, la rândul său, niciodată democratizată la nivelul
administraţiei, dar cu forţă economică şi militară de temut, a căutat întotdeauna să se extindă fără să
aibă mijloacele politice potrivite: doar în virtutea puterii în sine (Kissinger: 14311). Din acest punct de
vedere Uniunea Europeană este cadrul în care este ţinută sub control instituţionalizat atât dorinţa de
expansiune a mecanismului social-politic german cât şi teama – contrareacţia posibilă a Franţei.

Operaţionalizarea riscului în termenii securităţii societale


Securitatea reprezintă lipsa ameninţării. Securitatea este, deci, starea în care societatea îşi poate
gestiona riscurile aşa fel încât acestea să nu se maturizeze (să devină ameninţări). Securitatea se
referă „la capacitatea statelor şi a societăţilor de a-şi menţine identitatea independentă şi
integritatea lor funcţională.”12 (Buzan, p.30) Securitatea are însă mai multe niveluri de desfăşurare:

1. statul
2. societatea
3. insul

Starea de securitate se referă la situaţia în care individul se poate manifesta liber în cadrele identităţii
sale. Această frază subsumează relaţia dintre aceste trei paliere – stat, societate şi ins, în sensul că
lămureşte în termeni wilsonieni raporturile dintre general şi particular. Particularul nu poate fi înţeles
în afara generalului şi invers. Statul devine disfuncţional dacă nu asigură libertatea insului (principiul
democraţiei la Wilson13), dar insul însuşi este un determinat societal, colectiv de tipar naţional

dominaţia spre Adriatica, fie să se retragă dincolo de Nipru …» *Citat din B. H. Sumner, Russia and the
Balkans, 1870-1880 (Oxford: Claredon Press, 1957), p.72] – Kissinger: 122

11
„Motivul pentru care oamenii de stat germani au fost obsedaţi de puterea în sine a fost acela că, spre
deosebire de alte state naţionale, Germania nu a dispus de un cadru filosofic de integrare. Nici unul dintre
idealurile care cizelează ideea unui stat naţional modern în restul Europei nu se regăsise în construcţia lui
Bismarck – nici accentul pus de Marea Britanie pe libertăţile tradiţionale, nici apelul la libertate universală
formulat de Revoluţia franceză şi nici chiar imperialismul universalist benign *curioasă concepţie: statul care se
rezema pe 70% alte naţionalităţi era „benign”. Panideea mitteleuopeana la un slujitor al Casei Albe ieşit (oare?)
la pensie+ al Austriei. La drept vorbind, Germania lui Bismarck nu întruchipa deloc aspiraţiile unui stat naţional,
întrucât îi exclusese cu bună ştiinţă pe germanii austrieci. Reich-ul lui Bismarck s-a dovedit a fi un construct
imaginar, existând în primul rând şi-n primul rând ca o Prusie mai mare, al cărei scop principal era să-şi
sporească propria putere.”

12
Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, ediţia a doua, O agendă pentru studii de securitate internaţională
în epoca de după războiul rece, traducere de Vivia Săndulescu, Editura Cartier, Chişinău, 2000 (1991 ed. Engl.)
13
„Intrarea Americii în Război a făcut posibilă din punct de vedere tehnic victoria totală, însă pentru nişte
scopuri care nu prea aveau legătură cu ordinea mondială pe care o cunoscuse Europa în ultimele trei sute de
ani … America dispreţuia conceptul de echilibru de forţe şi considera imorală practica aşa-numitului Realpolitik.
Criteriile ei pentru ordinea mondială erau democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea, nici unul
dintre ele nestând la baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare. …

Proclamând o distanţare radicală de perceptele şi experienţele Lumii Vechi, ideea lui Wilson despre ordinea
mondială pornea din credinţa americanilor în natura umană esenţialmente paşnică şi în fundamentala armonie

11
(dreptul la autodeterminare al popoarelor la Wilson). Funcţia statului, din acest punct de vedere,
este de vehicul istoric pentru ins în cadrul comunităţii sale (de apartenenţă şi, mai larg, al societăţii
unde îşi împlineşte personalitatea câştigându-şi existenţa).

Buzan identifică cinci niveluri ale securităţii – implicit ale zonelor de risc:

„Securitatea colectivităţilor umane este afectată de factori din cinci sectoare principale: militar,
politic, economic, social şi de mediu.

Vorbind în general, securitatea militară priveşte interacţiunea dublă a capacităţilor statului de


ofensivă şi defensivă armată, şi percepția statelor, fiecare despre intenţiile celuilalt.

Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a


ideologiilor care le legitimează.

Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesar pentru a susţine un nivel
acceptabil de bunăstare şi de putere a statului.

Securitatea socială se preocupă de capacitatea de susţinere, în limitele unor condiţii de evoluţie


acceptabile, a elementelor tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase.

Securitatea mediului se referă la menţinerea biosferei locale şi planetare, ca suport esenţial de care
depind toate acţiunile oamenilor.

Aceste cinci sectoare nu operează izolat unul de celălalt. Fiecare defineşte un punct central în cadrul
problematicii securităţii, ca şi un mod de a ordona priorităţile, dar toate sunt întreţesute într-o
strânsă reţea de legături.” (Buzan, p.31)

Pentru Buzan, ideea organizatoare este esenţială pentru asigurarea coerenţei dintre ins-societate şi
stat. Ideea organizatoare se referă la imaginarul colectiv care stă la baza construcţiei instituţionale,
privind funcţia şi rolul instituţiilor, al statului etc. şi care, definesc, în ultimă instanţă, însăşi ideea de
stat.

„Fiecare stat îşi are ideea sa unică, în realitate o compilaţie de mai multe elemente.” (Buzan, p.90)

a lumii. De aici reieşea că naţiunile democratice erau, prin definiţie, paşnice; popoarele cărora li se garanta
autodeterminarea nu vor mai avea motive să intre în război sau să asuprească alte popoare. Odată ce toate
popoarele lumii vor fi gustat din binefacerile păcii şi democraţiei, cu siguranţă că se vor ridica la unison pentru
a-şi apăra câştigurile. …

„Conducătorii europeni nu dispuneau de nici un fel de categorii ale gândirii în care să includă asemenea vederi.
Nici instituţiile lor interne şi nici ordinea internaţională nu avuseseră la bază teorii politice în care să se
proclame bunăstarea funciară a fiinţei omeneşti. Dimpotrivă, ele fuseseră proiectate pentru a plasa egoismul
demonstrat al omului în slujba unui bine mai înalt. Diplomaţia europeană nu se articula pe caracterul iubitor de
pace al statelor, ci pe înclinaţia lor spre război, care trebuia să fie descurajată sau contrabalansată. Alianţele se
formau pentru urmărirea unor obiective specifice şi definibile, nu în apărarea unui concept abstract al păcii. …
(Kissinger: 191)

12
Dacă ideile înseşi sunt slabe sau dacă sunt slab susţinute în societate sau daca sunt puternic
susţinute, dar opuse, aflându-se în competiţie cu societatea, atunci statului se află pe un fundament
politic fragil. …” (Buzan, p.88)

Din punctul de vedere al paradigmei securităţii societale principalul factor de risc la adresa ordinii
mondiale este statul de forţă fără incoerenţă internă – pe liniile propriei coeziuni interne (ai
securităţii societale).

„ Distincţia dintre state slabe şi state puternice este vitală pentru orice analiză a securităţii naţionale.
… statele slabe sau puternice se referă la gradul de coeziune socio-politică; puterile slabe sau de forţă
se referă la distincţia tradiţională dintre state în funcţie de capacitatea lor militară şi economică în
relaţie unele cu altele. ….” (Buzan: 106)

Din perspectiva paralelismului reciproc dintre stat, societate şi ins, avem un risc general, sistemic,
căreia fiecare societate trebuie să-i facă faţă: acordarea coerentă a intereselor individuale între ele, a
intereselor individuale cu cele ale comunităţilor, interesele comunităţilor între ele în cadrul societăţii,
interesele individuale şi sociale cu interesul de stat. Primatul statului asupra individului nu este o
soluţie în interesul statului, din moment ce competitivitatea statului este condiţionată de
manifestarea iniţiativei individuale. Pe de altă parte, nici insul nu-şi poate ridica „individualitatea”
deasupra comunităţii şi a statului, decât cu riscul de a se plasa în afara intereselor celorlalţi,
afectându-şi astfel, realizarea propriilor interese. Chestiunea a fost lămurită în filosofia politică şi
economică europeană prin conceptul liberal de mână invizibilă a lui Ricardo.

Înţelegem, iată, utilitatea deosebită a sociologiei gustiene, legea paralelismului fiind, implicit, o teorie
a riscului. Sistematizând complet spaţiul social pe relaţia dintre cele şase coordonate (trei
manifestări: economice, spirituale, politico-juridice şi trei cadre: cosmic, biologic, psiho-istoric), legea
gustiană reprezintă una dintre cele mai solide puncte de plecare pentru teoria riscului.

„Am stabilit prin urmare un întreit paralelism sociologic, cunoscut în sistemul şcolii de
la Bucureşti sub denumirea de lege a paralelismului sociologic, care înseamnă, în altă
terminologie, un întreit echilibru social: un paralelism între manifestări, un
paralelism între cadre şi un paralelism între cadre şi manifestări. Paralelismul acesta
priveşte în acelaşi timp existenţa şi funcţionarea societăţii, ceea ce se indică uneori sub
numele de statică socială, cât şi evoluţia societăţii, ceea ce se indică şi cu numele de
dinamică socială. Societatea omenească nu poate fi redusă la nici unul din genurile ei
de manifestări, fie ele economice, spirituale, etico-juridice şi politico-administrative.
Ea le cuprinde pe toate deodată şi nici nu se poate lipsi de vreuna în prezent sau în
decursul dezvoltării ei, fără a risca să-şi vadă primejduit echilibrul. Societatea
omenească este înrâurită în acelaşi timp de cadrele cosmologic, biologic, psihic şi
istoric, fără să se poată lipsi de vreunul din ele, decât cu preţul unui dezechilibru. În
sfârşit, societatea omenească [prin manifestări] înrâureşte la rândul ei cadrele,
ajungând în cazurile normale la o adaptare reciprocă sau la o formulă de echilibru şi
dimpotrivă, orice nepotrivire dintre cadre şi manifestări duce la dezechilibru social. …

13
În încheiere, subliniem că legea paralelismului sociologic sau a echilibrului social
general nu are numai o valoare teoretică, ci şi practică. Prin respectarea ei, societăţile
pot dobândi un echilibru mai trainic şi pot evita fenomenele de dezechilibru şi de
dezagregare …. Pe calea aceasta sociologia poate întemeia ştiinţific politica şi deci
alături de celelalte ştiinţe, ea poate servi îmbunătăţirii vieţii omeneşti.” (Gusti, 1999,
p.30-31, s.n.)

Legea paralelismului sociologic, în afară de sublinierea interdependenţelor obligatorii de interes


pentru om (care transcend chiar logica socială, cum sunt, de pildă, cadrul cosmic, sau manifestările
spirituale) ne mai arată încă un fapt, anume cele trei paliere de autonomie ale realităţii:
Cercetătorul şi omul politic trebuie să ţină seama de cele trei niveluri de autonomie ale realităţii
sociale: 1) de echilibrul propriu în interiorul componentelor sale active – numite manifestări, 2)
înlăuntrul factorilor săi de condiţionare şi 3) între manifestări şi cadre (Gusti, I, 266). Prin legea
paralelismului, şcoala sociologică de la Bucureşti şi-a dat măsura la cunoaşterea universală. Din
păcate, aşa cum bine ştim, nu doar că această moştenire este insuficient valorificată, dar
cunoaşterea gustiană ea însăşi este plasată la nivelul derizoriului. Necunoaşterea lucrurilor
cunoscute, cu atât mai mult necunoaşterea unor teorii de asemenea amploare, ignorarea lor
academică şi politică sunt, în sine, factor de risc.

Utilitatea riscului
Principala utilitate este rescrierea ordinii civilizaţiei, mai ales în cazul riscurilor capitale, majore, care
odată maturizate, pot rescrie ordinea economică, socială, reprezentările asupra realităţii. Un
asemenea caz a fost prăbuşirea „economiei internet” pe 10 martie 2000. Până atunci se credea că
„noua economie” – centrată pe realitatea virtuală, produsă de industria realităţii virtuale, va concura
cu succes „economia reală”. Nu a fost să fie aşa: prăbuşirea întreprinderilor dot.com a antrenat
pierderi de aproximativ 5 trilioane de dolari14 (prin comparaţie, criza din 2008 a generat pierderi,
doar pieţelor de capital, de 24 trilioane de dolari, circa jumătate din valoarea lor15).

Ciberspaţiul şi Realitatea virtuală


Ciberspaţiul are două componente:

1. Realitatea interconectărilor informatice. În teren, aceste interconectări iau forma reţelelor


de comunicaţii. Între computerele care constituie esenţa acestor interconectări, forma
comunicaţiilor se numeşte internet – în accepţiunea ei lărgită, sau matrice de date – în

14
Quad City Business Journal, 16 July 2006, Will dotcom bublle burst again?
http://www.qctimes.com/business/article_114ea0f5-677a-5487-8f16-de1faca2dddd.html
15
The Economist, 4 dec. 2008, Where have all your savings gone?

14
accepţiunea unui tipar logic pe care o iau aceste comunicaţii

Figură 6 Wired_Com_10oct2007_SUA_centrul_comunicatiilor_trafic_cfTelegeography_2005

2. Realitatea virtuală, este noua realitate u-topică şi a-temporală, fără determinant spaţial şi
temporal pe care o generează matricile de date.
Realitatea virtuală poate rămâne ficţiune, după cum poate fi folosită, în virtutea capacităţilor
sale de abstractizare, în controlul asupra realului.

Figură 7 Realitatea virtuală. Pură ficţiune

15
Figură 8 Carlinga unui avion modern de luptă. Cerul - spaţiul de luptă integrat în spaţiul virtual (spaţiul şi ţintele traduse
digital).

Fiind câmpul realităţii ca informaţie, ciberspaţiul poate apărea ca un real slăbit. Este ciberspaţiul
un real diminuat? Poate fi redusă lumea la informaţie? Fiind redus la informaţie, realul devine, în
esenţă, o structură de putere. Chestiunea este aceea că ciberspaţiul devine un plan dominant al
realităţii.

Cyberspace is the total interconnectedness of human beings through computers and


telecommunication without regard to physical geography. … Cyberspace is often used as a metaphor
for describing the non-physical terrain created by computer systems. Online systems, for example,
create a cyberspace within which people can communicate with one another (via e-mail), do
research, or simply window shop.
Like physical space, cyberspace contains objects (files, mail messages, graphics, etc.) and
different modes of transportation and delivery. Unlike real space, though, exploring
cyberspace does not require any physical movement other than pressing keys on a keyboard
or moving a mouse. Some programs, particularly computer games, are designed to create a
special cyberspace, one that resembles physical reality in some ways but defies it in others.
In its extreme form, called virtual reality, users are presented with visual, auditory, and even
tactile feedback that makes cyberspace feel real.” (Hildreth: CRS1 *p4+)

Ciberspaţiul reprezintă o lume posibilă, dar reală – realitatea virtuală. O lume fără corespondent
neapărat în realitatea fizică, dar care produce efecte asupra noastră, şi al cărei suport este
raţionamentul binar (construit doar din combinaţii de 0 şi 1), total diferit de cel natural, procesat de
către computer. Această realitate construită printr-o nouă logică (binară) se sprijină pe puterea de
calcul şi de transmitere a informaţiei prin reţele de calculatoare. Realitatea astfel vehiculată are
forma matricilor de date, fiind de la bun început structurată într-o logică prestabilită (matriceală).
Având ca suport această reţea, gândul poate construi noi realităţi sau poate fi încadrat în matricile
generate binar, constituind astfel realitatea virtuală, unde determinaţiile fizice ale realităţii contează
mai puţin sau deloc. Aici insul se va alătura unei structuri de masă, altor milioane de indivizi care

16
călătoresc mental sau care sunt încadraţi în matricile care circulă în reţeaua informatică respectivă
(internetul):

16
„… unii comentatori ai fenomenului au sugerat că reţelele informatice *ICT + facilitează apariţia unor
noi forme de relaţionare umană care se numeşte ciberspaţiu: un domeniu public generat de computer
care nu are graniţe teritoriale sau atribute fizice şi poate fi folosit la nesfârşit.” (Loader, p. 1)

Ciberspaţiul, aşadar, este un fenomen şoc. Pentru prima oară tehnologia încadrează omul la
nivel de masă într-o nouă logică (binară, generată de tehnologia însăşi), îl separă de lumea
cunoscută şi-l integrează într-una nouă – realitatea virtuală, generată de reţele (informatice şi
de cei care le stăpânesc).

Prin urmare, componentele ciberspaţiului sunt:

 Restructurarea lumii ca ansamblu de relaţii informatice – reţele informatice;


 Realitatea socială este generată informatic;
 Mentalitatea colectivă se restructurează. Prin reţele informatice se poate călători mental;
 În consecinţă, realitatea fizică are o importanţă redusă (nu există graniţe fizice, iar atributele
fizice sunt minimale ca importanţă).

Ciberspaţiul reconstruieşte lumea pe următoarele coordonate:

- organizarea universului cunoaşterii în baze de date, care, la rândul lor, pot fi interconectate
cu ajutorul internetului(world wide web17);
o principalul impact al organizării sociale pe principii informatice este creşterea
remarcabilă a eficienţei. Costurile se reduc prin eliminarea redundanţelor, datorită
conexiunilor dintre elementele din real marcate-cuprinse în bazele de date; prin
[rb5]transmiterea rapidă a comenzilor şi feedback în timp real privind îndeplinirea
comenzilor. Totodată, prin cunoaşterea în timp real a fiecărei parte din realitatea
monitorizată se poate interveni asupra cerinţelor noi: fie că trebuie depanat ceva, fie
că se epuizează stocul din produsul tocmai trecut prin scannerul de la casa de marcat
etc.
- multiplicarea ierarhiilor. Până la generalizarea internetului şi a tehnicii de calcul personale,
singurele instanţe care distribuiau ordine erau marile instituţii: statul – cu aparatul său
politic, militar şi de justiţie; universitatea – reţeaua organizată a cunoaşterii sistematice, şi,
într-o oarecare măsură, presa (presa ea însăşi la confluenţa dintre politic şi universitate-
cunoaştere)

16 Information and communications technologies.


17
The web's technology was created in 1989 by Tim Berners-Lee at CERN, Europe's high-energy physics
laboratory, to help researchers cope with the huge quantities of data thrown out by their particle accelerators.
It worked, so Mr Berners-Lee, with CERN'S permission, made the software freely available over the Internet.
Enthusiasm spread from terminal to terminal around the world. Volunteers sprang up to develop the
technology. As Mr Berners-Lee puts it, "The reason that most things happened with the web is that somebody
just decided that they were going to make it happen, and did." (The Economist, 5 feb. 1994, Webbed fingers,
http://www.economist.com/science-technology/displaystory.cfm?story_id=13256461 )

17
Limite de fond ale ciberspaţiului:

- realitatea este urmărită doar pe dimensiunea acţională – ce se mişcă din punctul monitorizat
x1 în punctul monitorizat x2;
- şi pe dimensiunea ei cantitativă. Calitatea – este înregistrată prin cuantificarea opiniei sau a
stărilor psihologice monitorizate
- problema de fond a monitorizării este că digitalizarea realităţii presupune reducerea
diversităţii stimulilor la o hartă de combinaţii între 0 şi 1. Această hartă combinatorie poate
avea mai multe straturi (adâncime) însă rămâne să înţeleagă realitatea doar prin intermediul
numărului. Realitatea digitală nu are expresivitate decât în urma calculului.
- masa foarte mare de date – deluviul informatic riscă să destructureze capacităţile cognitive.
În momentul de faţă există o confuzie între accesul la date şi cunoaştere. Cunoaşterea
presupune spirit critic – organizarea prealabilă a datelor într-un model cognitiv ideal tipic. În
raport cu acest model sunt organizate apoi bazele de date informatice propriu-zise. Însă
odată cu revoluţia informatică – răspândirea puterii de calcul artificiale în societate, a mai
avut loc o „revoluţie” – creşterea aşa numitei clase de mijloc. „Între 1990 şi 2005 mai mult de
1 miliard de oameni au intrat în clasa de mijloc.”18 Problema este că această clasă de mijloc
este doar un „inventar” statistic, nu şi ideologic, întrucât creşterea economică care a făcut
umflarea rândurilor clasei de mijloc s-a făcut pe suport informaţional, iar computerul nu
promovează cunoaşterea în fapt, ci doar este un instrument de organizare, deci de execuţie.
Or, clasa de mijloc a fost până nu demult principalul factor de mobilizare ideologică a
planetei. Odată cu integrarea sa în spaţiul informatic, a devenit o categorie socială mai
înstărită, fără iniţiativă în ceea ce priveşte asumarea vreunor imperative colective.

Internetul[rb6]
Concept subordonat ciberspaţiului, asigurându-i acestuia infrastructura, internetul este o
matrice de comunicare în formă de reţea bazată pe telecomunicaţii şi computere, conexând
la scară globală milioane de persoane.

O alăturare de televiziune ar fi interesantă. Chiar dacă are acoperire mondială prin


staţiile de retransmisie prin satelit, reţeaua de televiziune este o comunicare univocă:
receptorul nu poate modifica sau răspunde la mesajul emiţătorului. Realitatea nu este
transmisă ca matrice de date, deci nu poate produce o nouă realitate, cel mult o poate altera
pe cea existentă prin manipularea mentalului privitorului. Internetul este, deci:

- matrice de date (reţea de comunicaţii electronice),


- aptă să se multiplice/modifice prin adăugarea fiecărui nou utilizator (care poate propune noi
realităţi),
- care are capacitatea de a relaţiona simultan milioane de persoane,
- şi care nu este controlat – teoretic – de un guvern anume sau de un singur guvern.

„Până în momentul de faţă, cea mai puternică caracteristică a acestei matrice a reţelelor
informatice şi comunicaţionale, care constituie internetul, care leagă milioane de oameni la

18
The Economist, 25 feb. 2010, Data, data everywhere.

18
scară globală, este că creşte foarte rapid zilnic, ia noi forme şi direcţii de manifestare ca urmare
a acţiunilor voluntare ale participanţilor şi, se pretinde, nu este controlată de o singură
autoritate.” (Loader, p. 1)

Într-adevăr, internetul este atât de divers încât nu este controlat de o singură autoritate, însă
este sau poate fi supravegheat de grupările care sunt interesate şi au mijloacele financiare şi
tehnologice să urmărească comunicarea derulată prin intermediul internetului şi a altor
mijloace de comunicare digitală.

Reificarea. Ciberspaţiul şi Realitatea obiectivată. Subiectiv şi


obiectiv[rb7].
Separarea obiectului, a fenomenului, de propriul conţinut se numeşte reificare.

Subiectivitatea înseamnă cultură trăită. Obiectivarea se referă la expansiunea unui standard


impersonal. Cine domină pe cine este tensiunea civilizaţiei de la Atena antică încoace când, se pare,
cele două au fost suprapuse (realitatea subiectivă cu realitatea obiectivată), când, cu alte cuvinte,
modelele au coincis cu nevoia individualizată de expresie (Simmel).

Capitalismul, logica socială a capitalismului mondial modern, este întemeiat pe obiecte, pe liberul
acces la acestea (mărfuri) prin intermediul banilor. Obiectivarea realităţii – ca reificare a acesteia, se
referă la reducerea realului la funcţiile utile a fenomenelor, la separarea existenţei şi a conţinuturilor
acestora de subiectivitatea omenească, la separarea conţinuturilor acestora de funcţionalitatea lor
(Simmel). Reificarea realului capătă reflexe în trăirile deplasate, aberante, de tipul avarului, sau al
donjuanismului, bovarismului etc.

Ciberspaţiul este primul sistem în care realitatea socială nu mai este mediată de vreun obiect. Realul
este complet reificat, este transformat în informaţie. Trăirea, atunci când circulă, este recompusă
digital (ca muzică, de pildă, pictură etc.). Paradoxul este că, deşi suntem inundaţi cu informaţie,
aceasta nu ne ajunge, nu este decodificată şi nici nu capătă expresie, tocmai pentru că nu mai avem
cheile afective de descifrare a informaţiei. Realitatea subiectivă nu mai este capabilă să producă
cheile personale prin care componentele sistemului sunt însuşite de fiecare persoană în parte.
Familia nu doar că nu mai este locul unde ne petrecem cel mai mult timpul, dar nici nu mai produce
grila sensibilă de decodificare a realului datorită evoluţiilor rolului mamei, tatălui, al pedagogiei
familiale etc., dominate de consumerism, tiranie infantilă şi toleranţă ca înlocuitor al
comprehensiunii. Problema este că locul familiei nu a fost acoperit de nici o altă instanţă,
solidaritatea din cadrul grupului primar familial fiind, se pare, de neînlocuit.

Într-un plan mai general,

“Problema agresivităţii umane pare a fi, susţine unul dintre fondatorii etologiei, Niko
Tinbergen, faptul că posibilitatea de adaptare a omului este limitată. Această limitare
este determinată de ritmul lent al evoluţiei filogenetice, al bagajului genetic.

«Genetic, noi nu am evoluat foarte mult de la stadiul omului de Cro-Magnon, însă ca


civilizaţie, am suferit schimbări dincolo de orice închipuire, şi continuăm să ne

19
schimbăm într-un ritm tot mai alert. ....Există temeiuri serioase să credem că
posibilităţile de adaptare ale comportamentului uman au fost depăşite de către
schimbările mediului social, acest fapt explicând de ce omul se simte atât de prost în
propria sa societate. .... [T]răim acum la densităţi [demografice] cu mult mai mari
decât cele programate în cursul evoluţiei genetice. Acest lucru, combinat cu [apariţia]
comunicării pe distanţe mari, a condus la contacte intergrupale mult mai frecvente, de
fapt continui, şi astfel la [stimuli percepuţi ca] provocări constante.» (Niko Tinbergen
apud Caplan, Arthur L., (ed.), p.88)

In legătură cu acelaşi subiect, Eibl-Ebesfeldt consideră că,

«O mare perioadă a istoriei sale omul a trăit în grupuri mici, unde fiecare îl cunoştea
pe celălalt. Chiar atunci când gradul de rudenie între membrii grupului se diminua,
faptul că ei se cunoşteau reciproc anula frica. In societatea modernă situaţia este cu
totul alta. Trăim în mijlocul unor oameni pe care nu-i cunoaştem, ceea ce activează
continuu sistemul combativ. .... [L]ocuitorii marilor oraşe dezvoltă strategii prin care
urmăresc evitarea contactului [personal].» (Eibl-Eibesfeldt, p.38).

Din acest punct de vedere, ideea „satului internet” face parte mai degrabă din panoplia falselor
mituri ale lumii moderne. Satul prin excelenţă presupune contactul real, direct. Afectivitatea în
relaţiile tradiţionale de tip faţă- în-faţă este de cu totul altă factură decât aceea din relaţia virtuală. În
acest ultim caz afectul nu are nici un control, afară de raţiunea conştiinţei actorilor. Distanţa
împiedică orice control cultural, ritualizat – consacrat în tradiţiile relaţiilor cu care suntem
familiarizaţi. De aici şi explozia fanteziilor şi a fantasmelor de tot felul în relaţiile dominate de
distanţă, adevărate maladii ale spiritualităţii omului contemporan.

In virtutea cuceririlor sale din ordinea civilizaţiei, omul a reuşit “performanţa” să se emancipeze de sub
controlul factorilor limitativi (tradiţiile, acţiunile cu încărcătură spirituală) ai agresivităţii. In consecinţă,
aceste forme de agresivitate ar părea că nu mai au stavile naturale semnificative în prezent. (cf. Lorenz,
p.42 şi I. Bădescu, 1996, p.530-531).

Revenind la problematica securităţii, orice real obiectivat (sistem) este produsul subiectivităţii
omeneşti, fie a unei mari personalităţi, fie conjugată prin efortul a mai multor generaţii, sub forma
doctrinelor, paradigmelor, tipologiilor instituţionale. Instanţa subiectivă care deţine controlul asupra
realului obiectivat va avea controlul asupra ordinii naţionale, respectiv mondiale.

În acelaşi timp, ciberspaţiul, ca expresie ultimă a realului obiectivat conţine cu sine întreaga paletă de
riscuri asociate reificării din spaţiul social, multiplicate cu dimensiunile încă neştiute ale componentei
virtuale a noului real.

Ciberspaţiul şi Cibernetica
Ciberspaţiul funcţionează în bună măsură după legile ciberneticii.

Realitatea este un sistem de sisteme care pot fi exprimate matematic prin modele. Orice mişcare-
proces în interiorul sistemului are consecinţe. Consecinţa se numeşte feedback.

20
“Cybernetics is the science that studies the abstract principles of organization in complex
systems.”19

Înţelegem de aici că ciberspaţiul este spaţiul abstract în care, folosindu-ne de mijloacele,


determinaţiile sale, în măsura în care este suficient de răspândit, umanitatea se organizează.

Odată cu ciberspaţiul, umanitatea îşi delegă rolul organizării, de la gândirea proprie, maşinii.

Riscurile aferente ciberspaţiului subîntind aceeaşi „suprafaţă socială” cu aceea a eficienţei utilizării
computerului şi a reţelei computerizate.

Cibernetica este ştiinţa controlului sistemelor complexe, al eficienţei relaţiilor sociale. Lumea este
văzută ca o ierarhie de sisteme. Cibernetica reconstruieşte lumea ca un ansamblu de modele
matematice, ordinea fiind o relaţie între ideal tipuri modelate matematic. Prin Psihologia
consonantistă (1938), Odobleja este precursorul ciberneticii, cu 10 ani înaintea lui Norbert Wiener.

Părintele ciberneticii este Ştefan Odobleja (1902-1978):

„«Sociabilitatea este în raport direct cu proximitatea fizică a indivizilor, consonanţa lor psihologică,
compensaţia reciprocă dintre indivizi, cu diferenţierea şi specializarea lor, cu diviziunea muncii şi cu
gradul de antisociabilitate anterior; sociabilitatea este în raport invers cu diferenţa şi divergenţele
dintre indivizi; concurenţa şi îndepărtarea lor reciprocă, cu abuzurile şi exagerările din societate»”.
[Şt. Odobleja, Cybernétique générale. Psychologie consonantiste. Science des sciences, Montreal-
Paris-Lugoj-Roma, Editions Nagard, 1983, p.624] (Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii
societăţii, 1990, p.73)

Ne dăm seama că expresia cibernetică a societăţii este o funcţie matematizabilă (matematică) a legii
paralelismului social a lui Dimitrie Gusti.

Wiener, pe de altă parte, a definit cibernetica drept „ştiinţa controlului şi comunicaţiilor atât în
lumea animală cât şi în domeniul maşinilor”. Cibernetica, din acest punct de vedere, este foarte
apropiată cu controlul automatizat, pe de o parte, cu fiziologia sistemului nervos, pe de altă parte.
(Britannica 2008 Ultimate Reference Suite, Wiener, Norbert).

Informatica, deşi s-a dezvoltat ca ansamblu separat de ramuri ale ştiinţei calculatoarelor, este parte a
ciberneticii. Logica sistemelor, ca esenţă a ciberneticii, este dată de procesarea informaţiei – aspect
central al ciberneticii.

Principii ale ciberneticii: conservare, control, feedback, ierarhie.

Realitatea, lumea, sunt organizate pe sisteme. Organizarea poate fi spontană, sau controlată.
Finalitatea ambelor tipuri de organizări-sisteme este stabilitatea. Sistemele-control, spre deosebire
de cele naturale-spontane, îşi produc stabilitatea prin reacţia selectivă la perturbări. Această
capacitate de reacţie selectivă este de mare importanţă pentru că trimite la sursa reacţiei – a
capacităţii de reacţie, care, în sistemele sociale, este de ordin moral-profesional (aici este zona unde

19
Francis Heylighen, Cliff Joslyn, Cybernetics and Second-Order Cybernetics, in R.A. Meyers (ed.), Encyclopedia
of Physical Science and Technology (3rd ed.), Academic Press, New York, 2001.

21
„se simte” încălcarea ordinii), este stocată la nivelul elitelor. Totodată, capacitatea de reacţie este
transmisă concret prin reţelele ciberspaţiului care subîntind în foarte mare măsură cibernetica
realităţii, în măsura în care societatea este guvernată, economia funcţionează prin intermediul
computerului şi a reţelelor de calculatoare, comunicaţii informatice etc.

Principii care privesc funcţionarea spontană a sistemelor, capacitatea naturală de auto-organizare a


realităţii, aspecte generale:

1. Principiul lui Ockham, sau principiul parcimoniei: în procesul gândirii ştiinţifice, trebuie ales
din mai multe modele pe cel mai simplu. În acest fel, modelul explicativ va fi mai uşor de
utilizat, eliminându-se ambiguităţile şi redundanţele – erori care pot fi critice în raport cu
informaţia – capacitatea informativă a sistemului20.
2. Principiul supravieţuirii selective (the principle of selective retention)21: sistemele instabile
tind să fie eliminate. Acesta este principiul conservator al logicii sistemelor.
3. Principiul creşterii autocatalitice (the principle of autocatalytic growth)22: sistemele stabile
care facilitează apariţia unor configuraţii similare tind să se multiplice mai mult. Aici avem
aspectul evoluţionar al logicii sistemelor.
4. Principul tranziţiei asimetrice (the principle of asymmetric transitions: entropy and energy)23:
tranziţia de la un sistem instabil la unul stabil este posibilă, însă de la unul stabil la altul
instabil nu este posibilă. Direcţia de evoluţie nu este, deci biunivocă. Principul denotă direcţia
auto-organizării sistemelor – prin reducerea entropiei. Entropia se referă la gradul, „stocul”
de dezordine, de variaţie al unui sistem24.
5. Principiul variaţiei «în orb» (the principle of blind variation)25: este imposibil de prevăzut care
este finalitatea variaţiei unui sistem complex, oricât de bine determinate i-ar fi premisele fără
a-i cunoaşte secvenţa stărilor intermediare.
6. Principiul variaţiei selective (the principle of selective variety)26: cu cât un sistem are mai
multe configuraţii, cu atât creşte şansa ca cel puţin una dintre acestea să fie selectată. Ceea
ce contează aici este regimul care face selecţia. Când regimul care face selecţia într-un sistem
se schimbă, sistemul devine instabil. Acesta generează mai multe configuraţii ca răspuns la
schimbarea regimului de selecţie. Cu cât apar mai multe configuraţii, cu atât şansa de
stabilizare a sistemului reconfigurat este mai mare27.

20
„One should not increase, beyond what is necessary, the number of entities required to explain anything” –
F. Heylighen, Principia Cybernetica Web, “Occam’s Razor”, http://pespmc1.vub.ac.be/OCCAMRAZ.html,
[apr.2010]
21
„Stable configurations are retained, unstable ones are eliminated.” Heylighen, 1995, p.1
22
„Stable configurations that facilitate the appearance of configurations similar to themselves will become
more numerous.” Heylighen, 1995, p.2.
23
„A transition from an unstable configuration to a stable one is possible, but the converse is not.” Heylighen,
1995, p.2
24 24
Vezi şi Francis Heylighen, Cliff Joslyn, Cybernetics and Second-Order Cybernetics, in R.A. Meyers (ed.),
Encyclopedia of Physical Science and Technology (3rd ed.), Academic Press, New York, 2001, glosar.
25
„The larger the variety of configurations a system undergoes, the larger the probability that at least one of
these configurations will be selectively retained.”, Heylighen, 1995, p.3
26
„The larger the variety of configurations a system undergoes, the larger the probability that at least one of
these configurations will be selectively retained.” Heylighen, 1995, p.3.
27
A classic example is the danger of monoculture with genetically similar or identical plants: a single disease or
parasite invasion can be sufficient to destroy all crops. If there is variety, on the other hand, there will always
be some crops that survive the invasion. (Heylighen, 1995, p.3)

22
7. Principiul construcției sistemelor recursive (the principle of recursive systems construction)28:
procesele rezultate în urma variaţiei în orb şi cele rezultate în urma variaţiei selective (BVSR –
blind-variation-and-selective retention) tind să îşi refacă structurile stabile prin recombinarea
elementelor stabile.
8. Principiul conservării echilibrului (principle of homeostasis): finalitatea controlului sistemelor
este echilibrul, conservarea lor. Lumea, aflăm de la acest principiu, este construită
conservator chiar atunci când se află în dinamică.29 Dinamica nu este altceva decât reacţia
unui sistem la stimulii externi pentru a recâştiga echilibrul.
9. Principiul retroacţiunii (al feedback-ului): fiecare proces este cauză şi efect. Acest principiu
este unul dintre cele mai importante în cibernetică30. Feed-back-ul este repetiţia informată,
cauza devine ea însăşi cauză ca reacţie la efect. Repetiţia este o caracteristică esenţială a
comunicării şi a comenzii la viteze foarte mari – tipice spaţiului în care circulă informaţia. Ca
repetiţie informată fenomenul suferă mutaţii în timp, dând ideea de evoluţie în timp31.
10. Principiul intenţionalităţii (the principle of intentionality): fiecare sistem are un scop, iar
scopul înseamnă optimul de atins al acelui sistem. Controlul unui sistem înseamnă atingerea
optimului său, iar optimul înseamnă intenţionalitate. Controlul însuşi reprezintă scopul. Iar
scopul, în logica sistemului, înseamnă optimul. Procesul de control este o înlănţuire de acte.32
Înţelegem, iată, din nou, funcţia voinţei şi a conştiinţei de la Dimitrie Gusti: orice sistem
presupune regândirea sa permanentă. Controlul înseamnă voinţă, iar voinţa înseamnă
cunoaştere şi conştiinţă.

Scop, optim – mediocritate.

Principii privind sistemele organizatoare – de control.

11. Legea variaţiei necesare (the law of requisite variety)33: cu cât un sistem apt de control are
mai multe opţiuni, cu atât mai mult acesta poate gestiona, compensa, mai multe perturbări
la adresa sa. Această lege este o variantă a principiului variaţiei selective. În acelaşi timp,
această lege arată că agentul reglator din sistem nu poate fi mai puternic decât capacitatea
de transmitere (comunicare) a puterii sale reglatoare în sistem. Sistemul reglator trebuie fie
la nivelul complexităţii sistemelor pe care le gestionează. Corolarul aceste legi este
necesitatea adecvării modelului de funcţiune la obiectul concret (Sarnovsky: 4).

28
„BVSR processes recursively construct stable systems by the recombination of stable building blocks.”,
Heylighen, 1995, p.3.
29
„It expresses the fact that the base goal of control is homeostasis. This principle represents (with a certain
analogy) the laws of conservation. Like in physics, these laws are tightly connected with the optimality
principles (the variational principles). The homeostasis is the ability of system to preserve ultrastability, i.e. the
conservation of stability at the changing external conditions.” Sarnovsky, p.2
30
„The principle of feedback”, Sarnovsky, p.4
31
Wiener, pp.6, 36
32
The notion of intentionality is usually understood as a immanent characteristic of subject. The aim (goal) is
created as a sure ideal picture to be attained. The expression of this principle is the phenomenon of optimality.
… The optimality is always connected with the chosen goal (criterion). From this viewpoint the all what has
been occurred is optimal. It is a certain analogy of «Hegel statement» what is real is rational, and what is
rational is real”. Sarnovsky, p. 4
33
„The larger the variety of actions available to a control system, the larger the variety of perturbations it is
able to compensate.”, Heylighen, 1995, p.4.

23
12. Legea complementului exterior *sau al inadecvării conducerii+ (the principle of external
completion): este imposibil pentru un sistem să posede limbajul de control complet adecvat
misiunii sale.34 Pentru remedierea acestei slăbiciuni inerente oricărui sistem, controlul are
nevoie de completări exterioare. Ceea ce înseamnă că niciodată un lider nu-şi va putea
gestiona subordonaţii într-o manieră lipsită de fricţiuni. Conducerea va fi totdeauna supusă
zgomotului produs de neînţelegerea limbajului ordinii (al comenzii).
13. Legea necesarului de cunoaştere (the law of requisite knowledge)35: pentru a putea
compensa perturbările la care este supus, sistemul de control va trebui să poată alege din
dintr-o varietate de acţiuni posibile. Pentru a restabili echilibrul nu este îndeajuns doar să ai
de unde alege. Este necesară cunoaşterea, discernământul şi capacitatea de alegere, a
opţiunii potrivite. Cu cât un sistem este supus mai multor perturbaţii, cu atât capacitatea de
compensare este mai mică în absența cunoașterii. În plus, cu cât variația perturbărilor este
mai mare, cu atât complexitatea cunoașterii cu care trebuie compensată este mai mare.
Înțelegem, iată, de ce în vremuri de tranziţie, capacitatea de reacţie adecvată a societăţii, a
insului, este mai mică, în condiţiile în care baza de reacţie – cunoaşterea, este slăbită.
Rezultă că singura cale de a gestiona spaţiul aflat în tranziţie este cultura, educarea
publicului. Ciberspaţiul complică viaţa socială, introducând un nou plan de vulnerabilităţi la
adresa securităţii societale, prin imperativele sale legate de viteză, acurateţe, repetiţie a
deciziei. Vulnerabilităţile sunt, în acelaşi timp, oportunităţi, după cum putem înţelege din
legile şi principiile ciberneticii descrise mai sus. Însă operarea cu oportunităţi şi nu cu
vulnerabilităţi este o chestiune de capacitate culturală („cultural empowerment”). Principiile
eticii normative ale lui Dimitrie Gusti nu au fost niciodată mai actuale:

Corolarul gustian al legii necesarului de cunoaştere:

1. “Acţionează astfel încât în fiecare clipă a acţiunii tale să atingi realizarea maximală a
personalităţii tale.” (Gusti, II, 37).
2. “Atinge actualitatea maximală a personalităţii tale, spre a o desfăşura pentru crearea celor mai
înalte valori culturale.” (ibidem)

Imperativele [r8]ordinii axate pe circulaţia informaţiei – Wiener


Pentru Norbert Wiener[r9], fondatorul paradigmei dominante a ciberneticii, realitatea este un sistem
de informaţie (informatic). Principalul obiectiv al sistemului este controlul subsistemelor sale în aşa
fel încât acesta să poată se subziste mai departe. Ordinea, în concepţia lui Wiener, este pe vector
informaţional, prin transferul de informaţie.

Înainte de a menţiona câteva dintre trăsăturile acestei ordini, se cuvine menţionată linia de gândire a
fenomenologiei româneşti în domeniul ordinii, şi aici avem în vedere pe Mircea Vulcănescu şi pe

34
„This principle has been formulated by S. Beer (1960). In the accordance with Gödel theorem of
incompleteness there is no language of control completely adequate to its mission.” Sarnovsky, p.3
35
„ In order to adequately compensate perturbations, a control system must “know” which action to select
from the variety of available actions.”

24
Dimitrie Gusti. Am observat deja că la Gusti ordinea este în primul rând o problemă de voinţă
derivată din conştiinţă. Tot astfel, pentru Mircea Vulcănescu, controlul social este în primul rând o
problemă de conştiinţă individuală, care implică diferite etaje ale interacţiunii dintre voinţă-
conştiinţă.

Pentru paradigma occidentală şi, implicit pentru Wiener, controlul este o problemă de putere,
înţeleasă ca şi capacitate de reacţie la stimuli. Şi cel mai capabil să reacţioneze în timp real la
varietatea stimulilor, şi fără greşeală, este maşina, nu conştiinţa.

Trăsăturile necesare subordonate sunt viteza şi acurateţea transmiterii informaţiei. De unde şi nevoia
dezvoltării unor capabilităţi de control pe măsură, automatizate. Dezvoltarea unor capacităţi de
control este vitală pentru aceste sistem, de unde şi organizarea lor ierarhică. Democraţia, în sensul
participării subsistemelor la decizii, este importantă numai ca feed-back, asigurând redundanţa vitală
circulaţiei informaţiei. Decizia o ia în continuare sistemul ierarhic superior. Funcţia sistemelor
„inferioare” este doare de informare şi de ajustare a circuitului de comandă. Viaţa sistemelor
organizate cibernetic, dacă existenţa lor se reduce la informaţie, devine transmiterea inteligentă a
informaţiei. Atât.

Mai departe, pentru a asigura controlul informaţia trebuie redusă la o formă cât mai reproductibilă:
aceasta este informaţia digitală – numerică, prin combinaţii de zero şi unu.

1. realitatea este numerică pentru a asigura acurateţea la viteze mari de transmitere a


informaţiei
2. fiind numerică, comprimă realitatea în combinaţii de 0 şi 1. Realitatea analitică este
scalabilă. Realitatea numerică este combinatorie. Scala, dacă apare, este tot o combinaţie
de 0, 1, este o recompunere a realităţii.
3. Maşina are capabilităţi logice independente. Face singură analiza. Omul decide doar către
ce o îndreaptă la început. Ulterior, analiza urmează să facă parte chiar din procesul logic
intern al maşinii.
4. Capacitatea de calcul a maşinii trebuie corelată cu capacitatea de stocare. De aici va rezulta
nevoia de organizare a datelor, ca baze de date – o masă mare de date care poate fi citită
cu acurateţe, foarte rapid, oricând, de către maşină. Având în vedere observaţia 3, baza de
date poate fi organizată de maşină însăşi, sau de către om, în concordanţă cu potenţialul-
necesităţile maşinii. (Wiener: 1965, p.4)

Organizarea cibernetică a realităţii este, în paradigma wieneriană, punerea în prim plan a ceea ce se
consideră a fi esenţa realităţii: mesajul şi comunicarea lui (informaţia). S-a trecut, astfel, în societatea
modernă, de la ordinea întemeiată pe distribuirea energiei pe ordinea axată pe distribuţia
informaţiei. Aici mesajul este central. Esenţa energetică a societăţii devine comunicarea însăşi.
Pentru a putea comunica coerent datele trebuie accesate rapid. Pentru aceasta este nevoie de
organizarea datelor. Funcţia bazelor de date este foarte importantă, fiind locul unde sistemul îşi
stochează capabilităţile de acţiune pe baza experienţelor anterioare. O sinteză a raţionamentului
wienerian prezentăm mai jos:

25
1. sistemele funcţionează cu energie
2. energia are însă un vector informaţional
3. suportul informaţional este baza de date – stoc de impresii
a. care poate genera acţiune la un moment dat
b. care sunt folosite în raport cu necesarul, în funcţie de necesitate
c. sistemul poate învăţa
4. energia pe vector informaţional înseamnă acţiune prin mesaj, conţinută în mesaj. (Wiener:
1965, p.42)

Implicaţii asupra ordinii sociale. Critica paradigme wieneriene


Cibernetica este o realitate şi un mod de gândire. Ca ştiinţă, cibernetica este puternică pentru că
trimite la capacitarea societăţii de a da maximum de randament în condiţii de echilibru. Problema
este că această capacitare, dacă se face pe vector insuficient din punctul de vedere al capabilităţilor
fiinţei omeneşti, conduce la incapacitarea simbolică a societăţii. Domnia legii – necesară funcţionării
ierarhiilor, aspect central în cibernetică, poate să însemne foarte bine ordonare prin agresiunea
simbolică a unei comunităţi. Aşa cum a fost gândită de Odobleja, cibernetica este lumea modelelor şi
concepţia asupra controlului social din perspectiva sociabilităţii. Linia lui Odobleja, axată pe
sociabilitate ca principiu de ordonare a sistemelor a fost bifurcată de linia devenită dominantă lui
Wiener pentru care realul înseamnă informaţie. Cibernetica devine astfel ştiinţă a unui real
depotenţat, incomplet, chiar diminuat. Ordinea, lumea, realul, raţionalitatea, se reazemă şi pe alte
planuri decât acelea ale mesajului discret, comunicat numeric. Spiritualitatea este mai mult decât
informaţie şi aici avem planul cu adevărat superior al capacităţii omului de a produce ordine. Decizia
numerizată, digitalizată, din mijloc de muncă devine principiu de ordonare. În felul acesta,
autoprofeţia wieneriană riscă să se implementeze foarte rapid cu ajutorul celui mai eficient
instrument inventat de om - computerul: „Perhaps I may clarify the historical background of the
present situation if I say that the first industrial revolution, the revolution of the “dark satanic mills,”
was the devaluation of the human arm by the competition of machinery. … The modern industrial
revolution is similarly bound to devalue the human brain … . answer, of course, is to have a society
based on human values other than buying or selling. To arrive at this society, we need a good deal of
planning and a good deal of struggle …” (Wiener: 1965, pp.27-28)

În logica wieneriană, ordinea socială este abstractă, contractualistă. Aici se vede şi limita intrinsecă
a ciberneticii: reducerea realității la ansamblul conexiunilor raționale/logice ale realității – vezi
principiul intenţionalităţii. Faptul că realitatea are un scop, nu înseamnă că trebuie şi cunoscut
logic. Raţiunea, arată Patristica, înseamnă capacitatea de a primi Cuvântul, ceea ce înseamnă mai
mult decât logică aristotelică. Astfel, concluzia guvernării mondiale de la punctul e, este firească,
dar ignoră vectorul identitar – cultural ca factor al esenţei umane. Cibernetica eşuează în ordinea
umană pentru că-l pierde pe drum pe Weber şi iese în decor părăsindu-l pe Odobleja cu principiul
consonanţei pentru a rămâne pe traiectul lui Wiener: societatea ca reţea de impulsuri de
comunicare. În acelaşi timp, atât timp cât sistemele politice sunt doar raţional-logice, adică pe tipar
machiavelian, ele vor funcţiona în raport cu logica de mai jos:

a. se vor afla în conflict unele cu altele atâta timp cât vor avea suveranităţi echivalente,

26
b. conflictul va dura până când sistemul ierarhic superior va fi absorbit o parte din sistemul
competitor (înfrânt);
c. cauza conflictului va fi lipsa de control legal asupra insului;
d. pacea este sinonimă cu domnia legii
e. şi cu transferul autorităţii suveranităţilor aflate în competiţie unei entităţi suverane
universale – guvernul mondial

Dacă reducem societatea la problema eficienţei circulaţiei informaţiei - ca măsură a succesului în


control, atunci, politica este necesar machiavelian-orwelliană. Ajungem astfel necesar la societatea
supravegheată: funcţia politicii este „stabilizarea” mediului social prin „controlul” şi „observarea”
acesteia. (Sarnovsky, p.6)

Problema sistemelor astfel structurate este confuzia dintre ordine şi lege, dintre adevăr şi exactitate,
dintre viteză şi reproducere întocmai, dintre autoritate şi ierarhie. În felul acesta ordinea modernă
care are ca obiectiv guvernarea mondială, prin instituţii vector de tip FMI, ONU, Banca Mondială,
etc., sunt paradigmatic predispuse să încalce legea circulaţiei elitelor, de pildă, din moment ce doar
sistemul ierarhic superior are dreptate, el distribuie punctul de vedere, straturile de jos neavând
decât funcţie consultativă. Mai departe, reducerea schimbului social la logica acurateţei materiale,
recentrează realitatea în jurul interesului, omiţând faptul că interesul comun, pentru a nu fi
conjunctural, se întemeiază pe conştiinţă, adică pe valori comune, deci, pe credinţă. Legea este
rezultatul conştiinţei comune şi mai puţin invers. Eroarea legalistă este, deci, o altă slăbiciune a
concepţiei cibernetice de tipar wienerian. A treia eroare în ordinea fiinţei este reducerea realităţii de
raportul de cumpărare-vânzare. Observaţia aparţine chiar lui Norbert Wiener (1965: 28) dar nu are
consecinţe operaţionalizate în opera lui. Lumea interesului are o singură validare – competitivitatea
preţului în bani. Atât timp cât banii sunt măsura muncii, nu este nici un risc – munca asigurând
tocmai securitatea morală a relaţiei sociale. Am văzut însă că morala în logica acestei paradigme,
adică pacea, este rezultatul acţiunii unui sistem, este rezultatul controlului. Avem aici confuzia dintre
pacificare şi pace, dintre morală şi anihilarea identităţii.

Credem că prima victimă a organizării wieneriene la scară geopolitică este însăşi Uniunea Europeană.
Este un sistem în care guvernele naţionale sunt subordonate oarecum unei birocraţii transnaţionale.
Problema este că identităţile locale nu sunt reprezentate în logica sistemului dominant. În acelaşi
timp, substratul unificator al respectivelor identităţi locale este complet ignorat în conceptul
decizional superior de la Bruxelles şi din marile capitale – Paris şi Berlin, ale integrării europene. În
acest fel, factorul etnic rămâne un potenţial negestionat. Negestionat înseamnă că nu este
reprezentat. Etnicitatea devine potenţial ratat şi factor de risc în acelaşi timp la adresa stabilităţii
europene, tot atât pe cât dezambalarea lui de factorul unificator creştin, ignorarea tradiţiei creştine a
statalităţii europene, sunt de natură să lipsească construcţia europeană de cel mai înalt nivel de
coordonare, care nu este află în logica materiei, ci, în logica spiritului. „Europa” devine, deci, un
concept superstatal incapacitat la cel mai înalt nivel, la cel spiritual.

Conceptul de superioritate strategică. Funcţia informaţiei[r10]


Prevenirea surprizei este primul pas în dobândirea superiorităţii strategice. Cum informaţia a devenit
cea mai importantă componentă a securităţii, iar ciberspaţiul este primul spaţiu informativ

27
Definiţia informaţiei
Informaţia reprezintă caracteristicile unui obiect, fenomen, subiect. Informaţia, în sine, nu
înseamnă nici cunoaştere, nici putere. Informaţia este, din acest punct de vedere, rezultatul
percepţiei şi al raţiunii pe baza datelor culese prin percepţie şi alte mijloace. În acelaşi timp,
informaţia este produs al cunoaşterii. Informaţia este parte a reflectării mentale a realităţii.
Informaţia mai înseamnă şi comunicarea caracteristicilor obiectelor, fenomenelor etc. Informaţia
reprezintă trăsături comunicate.

Cunoaşterea este informaţie înţeleasă. Cunoaşterea este filtrată de conştiinţă şi este parte a ştiinţei.
Din momentul în care omul ştie să mânuiască lucrurile, să le reordoneze, informaţia devine sursă de
putere prin cunoaştere – şi ştiinţă. Ştiinţa modernă înseamnă cunoaştere sistematică în condiţii
precise, cu corpus teoretic, metodologic şi obiect de studiu.

Informaţia este partea esenţială a capacităţii de comandă, care la rândul ei, înseamnă control,
decizie, putere, suveranitate. Cu alt cuvinte, suveranitatea naţională astăzi înseamnă capacitatea
societăţii de a-şi distribui coerent fluxurile informative în orice zonă de interes. Informaţia reprezintă
capacitatea de a şti, a reacţiona şi organiza spaţiul social aferent. În acelaşi timp, trebuie precizat că
informaţia în sine nu produce putere. Puterea este rezultatul întâlnirii dintre informaţie,
înţelegere-conştiinţă şi voinţă. Puterea este capacitatea de organizare, a resurselor sociale în acord
cu interesul public, în sensul creşterii civilizaţiei de pe un teritoriu dat (mutarea mai la dreapta a
curbei maximei posibilităţi productive)36. Informaţia este, de fapt, rezultatul cunoaşterii. În acelaşi
timp, este parte a puterii şi este rezultatul binomului cunoaştere-putere. Informaţia reprezintă
caracteristicile unui obiect, fenomen, subiect. Cunoaşterea, ca decizie de a acumula informaţie,
informaţie de un anume tip, care să servească la rândul ei o anume decizie, este condiţionată de
conştiinţă-voinţă. Conştiinţa reprezintă caracterul – gradul de însuşire a interesului public,
capacitatea de experiere colectivă a actorului. Conştiinţa este cea care defineşte capacitatea de
decizie în raport cu:

1. lăţimea canalului de cunoaştere, în raport cu sensibilitatea raţională, care condiţionează


acumularea de date. Avem aici sensibilitatea logică. Cultura generală şi de specialitate,
trăsăturile de personalitate native determină această sensibilitate.
2. posibilitatea de înţelegere a realităţii, în raport cu morala. Aceasta este sensibilitatea
comprehensivă. Educaţia din familie, pregătirea din timpul şcolii, sunt determinante în
raport cu această sensibilitate. Sensibilitatea morală – capacitatea de a-l experia pe
celălalt – empatia.

36
Dezvoltarea este posibilă prin cucerirea pieţei interne de către societate şi stat. Înţelegem că expansiunea
este o condiţie a dezvoltării şi ea priveşte nu doar expansiunea exterioară a statului cât în primul rând cucerirea
propriului potențial şi organizarea societăţii ca piaţă internă (mai mult decât suma intereselor individuale şi cu
atât mai mult decât concurenţa ideologiilor). Conceptul prin care înţelegem această „cucerire internă” este
curba maximei posibilităţi productive (PPF: production possibility frontier). Când curba PPF-ului se deplasează
spre dreapta avem dezvoltare. Aceasta înseamnă că putem avea în acelaşi timp mai multe produse fără să
renunţăm la altele. Instrumentul cu care deplasăm spre dreapta PPF-ul este tehnologia – prin intermediul
căreia descoperim noi resurse şi noi mijloace de gestiune a resurselor. Sunt tehnologii care definesc, astfel,
epocile. Tehnologia aburului a produs un PPF, tehnologia motorului cu ardere internă alt PPF, iar tehnologia
informatică alt PPF – adică alte moduri de a gestiona resursa, alte moduri de consum şi de organizare a forţei
de muncă, tehnologia definind însăşi resursa dominantă.

28
3. Aceste două capabilităţi se manifestă în ceea ce este cunoscut sub denumirea de
capacitatea de analiză-sinteză: capacitatea de culegere şi interpretare a datelor în raport
cu un obiectiv precis.

Voinţa reprezintă, la rândul ei, capacitatea de a implementa (hotărârea) decizia luată şi este tot
parte a complexului cunoaştere-înţelegere-voinţă. Voinţa se poate aplica în cazuri cu miză sau în
cazuri fără miză. Capacitatea de a distinge între ce este important şi ce nu este important, depinde de
conştiinţă, gradul de cunoaştere şi tipul de raţionalitate (raţionalitate instrumentală, de valoare,
după tradiţie etc. – vezi Max Weber).

Capacitatea unei societăţi de a se organiza pe sine reprezintă, din punct de vedere cibernetic,
expresia suveranităţii naţionale. Noţiunea de control, centrală în distribuirea cibernetică a
informaţiei, o înţelegem sociologic prin capacitatea de organizare. Informaţia care produce civilizaţie,
o face prin creşterea capacităţii de organizare socială, prin adăugarea de noi niveluri de organizare,
prin eficientizarea celor existente, unde prin eficientizare înţelegem scăderea costurilor contabile şi
de altă natură (stresul aferent mobilităţii sociale de pildă).

Hotărârea, ca parte a complexului conştiinţă-voinţă, este parte a fiinţei. Importanţa acestui fapt
pentru ciberspaţiu este covârşitoare pentru că asigură că percepţia realului şi reconstituirea lui prin
cunoaştere sunt parte a responsabilităţii umane, parte a nevoii omului de a fi şi de a se manifesta ca
fiinţă. Orice mânuire destructurantă a informaţiei are repercusiuni asupra caracterului omului ca
fiinţă – îl dezumanizează.

Informaţia ca sursă a ordinii-dezordinii (Wiener). Informaţia şi actorii


sociali. Paradoxul societăţii
Paradoxul informaţiei în societatea modernă este contradicţia dintre funcţia socială a informaţiei şi
comportamentul antisocial al deţinătorilor ei dominanţi. Wiener a arătat că stratul social cu acces la
informaţie, elitele, au conduitele centrate în jurul egoismului şi al lăcomiei. Actorul acesta este
„foarte inteligent şi foarte nemilos” (Wiener, ed.rom., : 210). Actorii care controlează sistemul
social, şi, implicit, circulaţia informaţiei, sunt factorii care au cea mai mare contribuţie la
instabilitatea socială. Vina nu este neapărat „una de clasă”, cum ar fi tentaţi marxiştii să considere,
cât rezultatul ideologiei aşa-numite organizatoare de substrat a vieţii sociale moderne: mâna
invizibilă şi piaţa liberă:

„Există convingerea, curentă în multe ţări, ridicată în Statele Unite la rang de articol oficial de
credinţă, că libera competiţie este ea însăşi un proces homeostatic: că pe o piaţă liberă, egoismul
individual al celor care negociază, fiecare căutând să vândă cât mai scump şi să cumpere cât mai
ieftin, va duce până la sfârşit la o dinamică stabilă a preţurilor, în avantajul binelui comun maxim.
Aceasta se asociază cu părerea foarte mângâietoare că întreprinzătorul individual, căutând să
promoveze propriul său interes, este oarecum un binefăcător public şi şi-a agonisit astfel marile
recompense cu care societatea l-a gratificat. Din nefericire, evidenţa este împotriva acestei teorii
simpliste. (Wiener, ed. rom., p.210)

Asocierile care se produc între asemenea elite, arată Wiener, invariabil sunt „coaliţii trădătoare” nu
doar în raport cu binele public, cât în raport cu iniţiatorii lor. Atât timp cât realitatea socială este
diminuată coerenţa infrastructurii sociale se va situa pe un palier foarte jos al coerenţei – acela al
interesului, care funcţionează după principiul raţionalităţii în raport cu informaţia deţinută.

29
Cu defecţiunea elitelor descrisă mai sus, se ajunge, arată Wiener, la paradoxul conform căruia
comunitatea devine mai puţin inteligentă decât părţile sale. Comunitatea devine incapacitată
informaţional şi decizional chiar de către elite. Şi, în acest fel, cibernetica, prin Wiener, redescoperă
legea de fier a oligarhiei a lui Michels – imposibilitatea de facto a stabilirii democraţiei:

“These phenomena would seem to prove beyond dispute that society cannot exist without a
"dominant" or "political" class, and that the ruling class, while its elements are subject to a frequent
partial renewal, nevertheless constitutes the only factor of sufficiently durable efficacy in the history
of human development. According to this view, the government, or, if the phrase be preferred, the
state, cannot be anything other than the organization of a minority. It is the aim of this minority to
impose upon the rest of society a "legal order," which is the outcome of the exigencies of dominion
and of the exploitation of the mass of helots effected by the ruling minority, and can never be truly
representative of the majority. The majority is thus permanently incapable of self-government. Even
when the discontent of the masses culminates in a successful attempt to deprive the bourgeoisie of
power, this is after all, so Mosca contends, effected only in appearance; always and necessarily there
springs from the masses a new organized minority which raises itself to the rank of a governing class.
327
Thus the majority of human beings, in a condition of eternal tutelage, are predestined by tragic
necessity to submit to the dominion of a small minority, and must be content to constitute the
pedestal of an oligarchy. … There is no essential contradiction between the doctrine that history is
the record of a continued series of class struggles and the doctrine that class struggles invariably
culminate in the creation of new oligarchies which undergo fusion with the old.”37 [s.n.]

Superioritatea strategică prin informaţie


„Superioritatea strategică în domeniul securităţii naţionale desemnează situaţia în care
instrumentele şi resursele utilizate în serviciul obiectivelor naţionale ale unei părţi sunt mai relevante
decât resursele adversarului.”38

Percepţia unui areal cât mai mare informativ, capacitatea de prelucrare şi sinteză a acestor date,
luarea deciziilor adecvate ca reacţie sau proactiv în raport cu aceste date astfel comunicate în
interiorul societăţii, reprezintă parte a capabilităţii strategice a unei societăţi de a-şi gestiona spaţiul
informativ.

Spaţiul informativ este tot ceea ce este relaţie socială. Esenţa spaţiului informativ este cunoaşterea.
Produsul cel mai important din acest punct de vedere este ideea organizatoare39 – care asigură
funcţionarea din fundal a coerenţei sociale.

37
Robert Michels, Political Parties; a Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy,
Jarrold & Sons, London, 1916, Part Six. Synthesis: The Oligarchical Tendencies of Organization, cap. II,
Democracy and the Iron Law of Oligarchy, http://etext.lib.virginia.edu/etcbin/toccer-
new2?id=MicPoli.sgm&images=images/modeng&data=/texts/english/modeng/parsed&tag=public&part=6&div
ision=div1
38
Definiția dată de think-tank-ul izraelian Reut. The Reut Institute, Strategic Superiority in National Security, 2
iulie 2007, http://reut-institute.org/en/Publication.aspx?PublicationId=1404 [aprilie 2010]
39
Ideea aparţine lui Barry Buzan, numai că autorul respectiv utilizează termenul de „ideologie organizatoare”.
Ideologia, ca expresie politică a unei idei, poate denatura coerenţa socială în raport cu ideea, mai exact cu
panoplia ideilor populare asupra ordinii. Din punctul nostru de vedere funcţia organizatoare o are cultura în
primul rând, mai ales în măsura în care cultura formală ţine seama de cultura nescrisă („bunul simţ” sau „simţul

30
Normalitatea strategică se referă la capacitatea societăţii de a-şi defini acest spaţiu şi de a opera în
el. Superioritatea strategică reprezintă capacitatea de a defini un spaţiu informativ aflat în
concurenţă - dispută – actuală sau potenţială, în termenii de interes ai propriei societăţi. În
condiţiile în care spaţiul social (economic, politic, cultural, de comunicaţii-infrastructura) se află într-o
dispută latentă cu alte interese, în logica concurenţei internaţionale, starea de superioritate
strategică apare ca fiind o necesitate permanentă. Concurenţa internaţională este o stare de sistem
şi, atât timp cât nu produce daune la nivelul interesului public (pierderile cauzate intereselor
particulare ca urmare a concurenţei nu sunt considerate neapărat daune publice), poate să fie
benignă. Rolul instituţiilor care se ocupă cu gestiunea spaţiului informativ au, în acest caz, funcţia de
a se asigura că mecanismul concurenţei internaţionale rămâne un element pozitiv, în limita
provocărilor la care societatea este nevoită să le facă faţă prin adaptare.

Instituţiile care gestionează spaţiul informativ sunt, de regulă, acelea care sunt definitorii pentru soft
power:

- Instituţiile care distribuie cunoaştere: Universitatea, Academia – cultura distribuită pedagogic


şi cercetarea, cercetarea-dezvoltarea în general – componente ale economiei şi ale
academiei, Teatrul, Opera – cultura de fundal
- Instituţiile publice care veghează direct asupra circulaţiei informaţiei media, economice etc.
ca atare: organizaţiile civile de monitorizare a media de tipul Consiliului Naţional al Audio-
Vizualului, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Agenţia Naţională pentru Reglementare
în Telecomunicaţii şi Informaţii etc.
- Instituţiile publice militarizate care au în gestiune supravegherea spaţiului naţional: Armata,
Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale etc.

Ne amintim că în bună măsură soft power este capacitatea de atracţie şi de cooperare cu alte
societăţi40. Lansat, se pare, de Steven Lukes în 1974, prin eseul Power: A Radical View,
conceptul este mai mult decât cultură şi informaţie, cât însemnele unei civilizaţii superioare.
Componentele prin care o naţiune poate atrage sunt şi de ordin economic, nu doar cultural, după
cum pot fi şi de ordin militar (ordinea militară întemeiată pe respectul faţă de forţa legiunilor). În
general însă, soft power desemnează atracţia în virtutea simbolizării puterii naţiunii emitente în
mentalul celorlalte societăţi. Soft power este parte a superiorităţii strategice.

Superioritatea strategică presupune următoarele capabilităţi:

1. Manevra dominantă41 - se referă la capacitatea de a manevra resurse, forţe şi mijloace,


inclusiv informaţie în spaţiul de interes, în aşa fel încât să păstrezi iniţiativa.
2. Angajarea cu precizie – capacitatea de a identifica cu precizie ameninţarea, de a acţiona
conjugat cu forţele prietene, de a angaja coerent propriile mijloace, de a înţelege efectele,
3. Protecţia zonelor de interes pe toate dimensiunile lor – aşa încât să se poată asigura
libertatea de mişcare a propriilor forţe.

comun”) şi apoi politicul prin expresia sa ideologică. Pentru expresia de „ideologie organizatoare” vezi Buzan,
op.cit., p.88.
40
Joseph S. Neye, Jr., The Decline of America’s Soft Power, „Foreign Affairs”, mai-iunie 2004,
http://www.foreignaffairs.com/articles/59888/joseph-s-nye-jr/the-decline-of-americas-soft-power [apr. 2010]
41
Vezi şi Joint Warfighter Science and Technology Plan, 1996, II, Vision and Strategy

31
4. Logistică elastică – capacitatea de a mobiliza resurse în raport cu nevoile, capacitatea de a
răspunde la nevoi: de dezvoltare, provocări, crize.

Pe de altă parte, acestea presupun superioritatea informaţională, concept care se referă la


capacitatea de a afla, supraveghea, comanda, controla comunicaţiile, capacitatea de a asimila şi
înţelege datele mele, ale partenerilor, ale oponenţilor. Conceptul de superioritate informaţională nu
trimite neapărat la conceptul militar, care presupune ad litteram dobândirea unei dominanţe în
spaţiul informaţional. În vreme de pace, superioritatea informaţională trimite şi, sau mai degrabă
la, capacitatea unei societăţi de a-şi proiecta propria ordine în jurul unei maxime culturale, vizibile
la nivelul curriculei şcolare, al orientării cercetării-dezvoltării, sistematizată politic într-un spectru de
paradigme şi conduite politice, implementată economic - expresie a unor politici economice,
monetare etc. Maxima culturală are ca funcţie definirea stimei de sine la nivel colectiv, în condiţiile
protejării şi încurajării iniţiativei individuale42 (Adam Smith).

Ameninţări tipice ciberspaţiului


În prezent, ciberspaţiul este principalul vector nonuman, dar care poate fi animat uman sau
nonuman, de organizare socială. Ciberspaţiul este mişcarea pe suport electromagnetic a cărei
esenţă este de tip informaţional – acumulare, analiză şi distribuţie de date. Cu cât logica sistemului
social şi a sistemului mondial modern se întemeiază mai mult pe construcţia de modele – baze de
date, cu atât mai mult aceste două mari sisteme sunt mai expuse riscului.

Riscurile şi ameninţările privesc funcţionarea logicii ciberspaţiului („malware” sau pur şi simplu
vulnerabilităţi exploatabile în sistemele informatice) şi administrarea concretă a bazelor de date. Nu
toată lumea stăpâneşte logica sistemului. Există „sedii” – „cap” al modelului cibernetic.

Ciberspaţiul antrenează mai multe tipuri de riscuri societale. Acestea se împart în mai multe
categorii:

A. din punctul de vedere al prezenţei forţei militare43


- riscuri militare propriu-zise: instalaţii militare: porturi, aeroporturi, baze, comunicaţii
etc. Cazul ţinerii la sol al aviaţiei franceze de pe câteva baze ca urmare a infectării cu
un vierme a reţelei militare în ianuarie 200944.
- riscuri civile cu valoare militară (sau strategică)

42
Adam Smith, Wealth of Nations, 14-15 în WWW. Rostow, Theorists of Economic Growth from David Hume
to the Present. With a Perspective on the Next Century, New York, Oxford, Oxford University Press, 1990, p.47
43
Prin „forţa militară” înţelegem acele capabilităţi prin care statul îşi apără suveranitatea prin utilizarea forţei
într-un cadru organizat – adică pe calea armelor. Utilizarea forţei presupune violentarea capabilităţilor de
lovire, uneori şi spaţiului actorului considerat ţintă. Caracterul militar al forţei presupune forma organizată,
disciplinată (disciplina militară – insul înrolat ascultă necondiţionat de comandamentele şefilor în cadru
jurământului militar), în cadrul unor structuri recunoscute astfel pe plan internaţional (portul uniformei, în
cadrul unor unităţi relativ standardizate şi identificabile ca atare prin numere, locaţii etc.). Forţa militară sau
lovitura militară nu se rezumă doar la armele de foc ci, în general, la orice formulă de lovire organizată militar
(cu foc - cinetică sau fără, cel mai bun exemplu de lovitură militară care nu e de foc fiind manipulare
psihosociologică a adversarului sau războiul cibernetic).
44
Telegraph.co.uk, 7 feb. 2009, "French fighter planes grounded by computer virus", Kim Willsher
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/france/4547649/French-fighter-planes-grounded-by-
computer-virus.html [martie 2010]

32
B. din punctul de vedere al funcţionării societăţii
- ameninţări logistice45 (sau de spate): asupra infrastructurii militare şi civile care
condiţionează buna funcţionare a mecanismului militar şi civil, în general a mecanismului
social. Acestea sunt ameninţări asupra organizării diferitelor componente ale vieţii sociale.
Cel mai serios risc potenţial la adresa logisticii sociale este degradarea capacităţilor de
organizare cognitivă ale insului prin curricula şi mass-media, pe de-o parte, şi prin influxul
deluvian neorganizat de date de pe internet.
- ameninţări ale forţelor situate pe curba maximei posibilități productive (de front sau „de
primă linie”). Acestea sunt ameninţări asupra funcţionării diferitelor componente ale vieţii
sociale. Aici avem întreruperile posibile în fluxurile de lucru ale diferiţilor actori sociali, cum
ar fi fabrici, instituţii, transporturi etc.

C. din punctul de vedere al integrităţii sociale şi ale persoanei. Mecanismul social poate fi pus la
modul propriu în pericol nu atât de atacuri directe, cât mai ales de utilizarea fără
discernământ a capacităţii speculative colosale a informaticii. – criza – amploarea daunelor –
Cea mai mare criză din 1933[rb11], pierderile din Produsul Mondial Brut fiind de 75% la nivelul
anului 200846. Atacurile propriu-zise generează daune tot mai mari

Riscurile din ciberspaţiu sunt în acelaşi timp elemente ale superiorităţii civile şi militare.

În conceptul strategic militar american de apărare Joint Vision – 2020 (mai 2020) se specifică faptul
că superioritatea informaţională:

“ … changes in the information environment make information superiority a key enabler


of the transformation of the operational capabilities of the joint force and the
evolution of joint command and control.”

Este o nouă demografie a ciberspaţiului, care trebuie gestionată – de la „generaţia texting” (a sms-
urilor) până la provocările la adresa noii ordini sociale în funcţie de abilităţile de utilizare ale noilor
tehnologii.”

Speculaţia financiară
“Financial crises can pose such a threat to national incomes because of the way they
erode national wealth. From the start of 2008 to the spring of this year the crisis knocked
$30 trillion off the value of global shares and $11 trillion off the value of homes,

45
Joint Publication 1-02, Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms

logistics - The science of planning and carrying out the movement and maintenance of forces. In its
most comprehensive sense, those aspects of military operations which deal with: a. design and
development, acquisition, storage, movement, distribution, maintenance, evacuation, and disposition
of materiel; b. movement, evacuation, and hospitalization of personnel; c. acquisition or construction,
maintenance, operation, and disposition of facilities; and d. acquisition or furnishing of services. (Air
War College. Gateway to the Internet, http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/awc-logi.htm#definition )

46
The Economist, 1 octombrie 2009, The long climb. String Theory,
http://www.economist.com/specialreports/displaystory.cfm?story_id=E1_TQVPDDJP

33
according to Goldman Sachs, an investment bank. At their worst, these losses amounted
to about 75% of world GDP.”47

Criza declanşată în 2008, cu costurile enunţate mai sus, cea mai mare criză din 1933 încoace, îşi are
vectorul (axa de desfăşurare) pe digitalizarea cvasicompletă a sistemului economic. Scopul final al
organizării producţiei, distribuţiei şi schimbului într-un ansamblu de sisteme de baze de date este
eficientizarea - scăderea la maxim al costurilor şi maximizarea profiturilor. Finalitatea aceasta,
observăm, este în sine abstractă, economia desprinzându-se de om şi de gospodărie (centrată în jurul
familiei), mutându-şi axul în jurul unor expresii monetare.

Informatizarea economiei a avut loc, desigur, mult înainte de 2008, ca proces. Însă primul deceniu al
secolului XXI reprezintă generalizarea bazei de date în economie. Economia devine un sistem colosal
de baze de date. Baza de date devine inima economiei. Greutatea acţiunii economice se mută
dinspre producţie şi comerţ, spre gestiunea cât mai eficientă a stocurilor în timp real. Marele avantaj,
în economia reală, îl reprezintă:

a. gestiunea în timp real a proceselor prin managerizarea cantităţilor şi implicit, a costurilor, pe


unitatea de produs
b. şi deci explorarea mult mai bună a economiei de nişă – încă un domeniu de expansiune al
sistemului capitalist.

În economia circulaţiei financiare, implicaţiile mutării centrului de greutate dinspre valoarea reală a
acţiunilor (valoarea acoperită în productivitate a muncii) spre speculaţia preţului a însemnat
abstractizarea nemaiîntâlnită a tranzacţiilor şi ruptura dintre monedă şi muncă.

Un caz interesant şi foarte real de supraraţionalizare în economie - adică pe pieţele financiare - este
dezvoltarea în ultimele decenii a aşa-numitelor instrumente derivate de plată: securizare, contracte
pe termen, opţiuni şi schimb în natură. Scopul "eficienţei" - cel mai scurt drum de la un obiectiv la
altul - a fost de data asta legat de a face profituri mari şi neaşteptate dispersând riscul. Aceste
instrumente financiare au fost menite să disperseze riscul, şi ele se află în centrul celei mai grave
crize din zilele noastre de la cea din 1933. De exemplu, numai schimburile în natură (comerţ la mâna
a doua) cu neachitare de credit au ajuns la 60 miliarde dolari în 2008. Ele au fost mijloace foarte
abstracte de a deplasa expunerile la risc la alți cumpărători, pe baza unor teorii matematice
sofisticate din economie: "În acelaşi timp, creşterea numărului de magii pe computer a făcut posibilă
crearea unei game ameţitoare de instrumente derivate, care să permită debitorilor şi deponenţilor să
despacheteze şi să comercializeze tot felul de riscuri financiare. Pieţele derivate s-au dezvoltat într-un
ritm amețitor. În conformitate cu Banca Plaților Internaţionale, valoarea tuturor contractelor
restante la nivel mondial la sfârşitul anului 2007 a ajuns la 600 miliarde dolari, aproximativ de 11 ori
capacitatea de producţie mondială.48"

Data mining
Sau business intelligence - setul de mijloace prin care mediul de afaceri, de regulă, află date despre
comportamentul potenţialilor clienţi, prin cartografierea obiceiurilor de consum.

47
The Economist, 1 oct 2009, idem.
48
The Economist, 9 oct.2009, The World Economy. Taming the beast. How far should finance be re-regulated?
[http://www.economist.com/surveys/displaystory.cfm?story_id=E1_TNPSPSQR]

34
Prin data mining sau sortarea ţintită reprezintă substratul relaţiei dintre aparatul economic şi ins ca
cetăţean de rând în orice moment acesta din urmă utilizează orice poate fi catalogat (integrat şi
interogat într-o bază de date). La nivelul browserelor de internet, sortarea ţintită se petrece cu
ajutorul „prăjiturelelor” – aşa numitele fişiere text „cookie”. Însă comportamentul insului poate fi
monitorizat începând cu „log”-urile (opis-ul) convorbirilor sale telefonice, atât timp cât acestea trec
printr-o centrală digitală, şi sfârşind cu coşul său de cumpărături „trecut” pe vreun „card de
fidelitate”.

Cibercrima
Context

Pierderile în SUA datorate cibercrimei s-au ridicat la valoarea de 560 milioane de dolari, de la 265
milioane în 2008, arată BBC în martie 201049. După alte surse, daunele ar fi putut ajunge la circa 1
trilion de dolari, comparabile cu pierderile bancare generate de incapacitatea de plată a creditelor
pentru case în 2008: „The credit losses on the mortgages that financed these houses and on the
pyramids of complicated debt products built on top of them are still mounting. In its latest
calculations the IMF reckons that worldwide losses on debt originated in America (primarily
related to mortgages) will reach $1.4 trillion, up by almost half from its previous estimate of
$945 billion in April. So far some $760 billion has been written down by the banks, insurance
companies, hedge funds and others that own the debt.”50

Delimitări conceptuale

Cibercrima se referă la ansamblul acţiunilor de agresare a integrităţii persoanei, instituţiilor, folosind


computerul şi mijloacele asociate acestuia: infrastructura de tip reţea şi mijloacele de acţiune
negative („crimeware”). Cibercrima reprezintă setul de acţiuni care:

1. deşi se petrec în spaţiul virtual au implicaţii dincolo de acesta, în spaţiul real, al bunăstării
sociale şi personale, asupra ordinii sociale şi integrităţii personale;
2. se petrec fără consimţământul persoanei pe proprietatea acesteia (computerul);
3. violează intimitatea persoanei;
4. au autor anonim – agresorul este greu identificabil. Caracterul neindentificabil este de natură
să cenzureze foarte serios capacitatea de reacţie în raport cu nedreptatea a societăţii.
Incapacitatea de îndreptare a răului este parte a creşterii potenţialului dezordinii sociale
(Durkheim);
5. produc daune personale şi colective;
6. transformă un utilaj cu inteligenţă artificială (computerul personal) într-un instrument de
exploatare socială (botnet de pildă), de posibilă redistribuire financiară la scară mare.

Mijloacele de acţiune negativă („Crimeware”), sau mijloacele de agresare din ciberspaţiu sunt
instrumentele software, de program, prin care computerul este folosit pentru a agresa integritatea
persoanelor şi instituţiilor.

49
BBC News, 16 martie 2010, Cyber crime losses in US almost «double» during 2009,
http://news.bbc.co.uk/2/hi/technology/8569805.stm
50
The Economist, 9 oct. 2008, When Fortune frowned. Anatomy of a collapse,
http://www.economist.com/specialreports/displaystory.cfm?story_id=E1_TNPSPGJG

35
Reţinem faptul că domeniul primar al agresiunii sunt informaţiile personale sau sensibile (în cazul
afacerilor sau al reţelelor militare etc.). Ţinta finala al agresiunii sunt câştigul material sau de orice
altă natură a agresorului (răzbunarea etc.). Daunele materiale pot fi rezultatul acţiunii directe
(dorinţa de a produce pierderi, de a bloca sistemul atacat etc.) sau al manipulării în scopuri
fraudulente a datelor obţinute (rezultate indirecte). Însă daunele provocate pot depăşi cu mult sfera
informaticii, atingând economia reală şi chiar integritatea persoanei (echilibrul ei psihologic).

Mijloacele de acţiune negativă sunt programe care includ, între cele cel mai periculoase:

 înregistrarea a tastaturii – keylogger51 – tot ceea ce este tastat este înregistrat şi transmis
unui actor care altfel nu are nici o îndreptăţire să cunoască respectivele acte sau acţiuni;
 transformarea computerului personal într-un zombie – botnet – computerele infectate de
programe speciale devin mijloace ale agresiunii altor spaţii personale;
 viruşi - aplicaţii apte să se înmulţească singure într-un mediu informatic şi care produc daune
acestora;
 troieni – aplicaţii care furnizează date agresorului din computerul infectat. Adeseori troienii
reprezintă o primă fază a unui atac, „sosiţi” sub forma unor programe sau în cadrul unor
aplicaţii aparent inofensive – de la muzică la e-mailuri.
 viermi – aplicaţii care se pot replica singure şi care pot bloca un sistem informatic prin
propria lor reproducere. Viermii sunt de multe ori instalaţi prin fişiere spam.
 programe spion – spyware – care culeg date despre utilizatorul legitim fără ştirea acestuia.
Programele de înregistrare a tastaturii fac parte din această categorie. În general, frontiera
dintre dorinţa mai mult sau mai puţin legitimă a controlorilor de trafic pe net (prin cookies –
un cookie este sunt informaţii text trimise către un server emitent ori de câte ori este folosit
un browser şi foloseşte la autentificare, urmărirea comportamentului pe net, reţinerea
preferinţelor etc. ) şi trecerea în zona datelor private este tot mai greu de realizat.
 computere subversive – backdoor – sisteme care sunt controlate de către alţi actori decât cel
legitim. Adeseori, viermii sunt vectorii principali ai transformării computerului personal într-
unul subversiv.
 mesaje nesolicitate – spam;
 rootkit – programe care, odată instalate, permit acces la nivelul de administrator asupra
computerului infestat. Adeseori vectorul iniţial este de tip spyware care ulterior transformă
maşina infestată într-un backdoor (computer subversiv). De regulă,pentru a elimina
ameninţările asociate cu rootkit, este de preferat ștergerea completă a computerului52 și
reinstalarea sistemului de operare.
 phishing – amăgirea: prin programe care simulează pagini de internet legitime, scrisori
electronice („e-mail”) care trimit, invită, la site-uri care au ca scop extragerea datelor
personale care fac posibilă devalizarea persoanei astfel amăgite.

51
A Key logger (KeyLogger or Keystroke Logger) is a program that runs invisibly in the background, recording
all the keystrokes, usually saving the results to a log file.
52
SearchMidmarketSecurity.com, „Rootkit”,
http://searchmidmarketsecurity.techtarget.com/sDefinition/0,,sid198_gci547279,00.html

36
Cibercrima poate produce daune asupra fiinţei. Aşa de pildă, victimele agresiunii sexuale pe net, în
special în rândul copiilor şi al adolescenţilor, este puţin probabil să îşi mai regăsească echilibrul (the
53
victims may never be whole again.” )

Cibercriminalul este actorul care comite infracţiuni folosindu-se de computere.

Războiul cibernetic
Războiul cibernetic – cyberwafare reprezintă agresiunea sistematică asupra sistemului informatic al
unei alte părţi cu scopul paraliziei mecanismului social-politic-economic al acesteia. Cel atacat nu îi
vine să creadă că este atacat şi când îşi dă seama nu are mijloace. Dată fiind capacitatea de
ascundere-infiltrare oferită de către sistemele informatice, războiul cibernetic poate fi nedeclarat,
şi, oficial, fără agresor identificabil. Caracterul ascuns al agresiunii are două etaje:
a) nivelul social – statul agresor se poate folosi de structuri ale aşa-numitei “societăţi civile”
pentru a direcţiona atacuri generalizate, structuri care cel mult, odată identificate de către
comunitatea internaţională, pot fi judecate după sistemul de drept penal-civil. Un asemenea
agresor poate săvârşi acte la scară mare, acte care au, de regulă, girul statului, fără ca statul
să poată fi făcut răspunzător.
b) nivelul tehnic – tehnologia în sine permite purtarea unor acte de agresiune ascunse, de la
hacking la bootneting aşa încât efectul să fie maxim fără identificarea agresorului.
“Cyberwarfare54 can be used to describe various aspects of defending and attacking information and
computer networks in cyberspace, as well as denying an adversary’s ability to do the same. Some
major problems encountered with cyber attacks, in particular, are the difficulty in determining the
origin and nature of the attack and in assessing the damage incurred.”
Instrumente ale războiului cibernetic sunt calculatoarele-robot (botnet) şi supraîncărcarea cu date
(distributed denial of service – DDOS).

Elemente de logistică
Sociologica logisticii
Logistica reprezintă totalitatea proceselor de spate ale unei societăţi. Este ştiinţa resurselor ca
mijloace în raport cu scopurile. Orice mijloace: mentale, economice, politice, militare, culturale etc.

Apărută la începutul secolului al XIX-lea în scrierile militare ale francezului Antoine-Henry Jomini
(1779-1869), logistica a căpătat formulă modernă în 1917, în mijlocul primului război mondial, prin
opera Pure Logistics a locotenent-colonelului american Cyrus Thorpe. În felul acesta, logistica a
trecut din cea de-a treia componentă a artei războiului, alături de strategie şi tactică (cu Jomini) în
accepţiunea pe care o are şi astăzi – de totalitate a proceselor de spate care pot susţine efortul
militar. După al doilea război mondial, logistica a cunoscut dezvoltări specializate, pe direcţia militară
şi cea economică, de business, încadrată fiind de matematici speciale ale predictibilităţii şi
incertitudinii.

53
Marian Merritt, Symantec’s Internet Safety Advocate, Cybercrime exposed, 2010, p.12
54
Steven A. Hildreth, CRS Report for Congress. Cyberwarfare. June 2001

37
Ceea ce este lăsat însă deoparte de paradigma dominantă astăzi, după care logistica este cu
precădere ştiinţa organizării resurselor disponibile pentru un scop, a fost însă teoretizat implicit în
gândirea românească interbelică de Dimitrie Gusti şi Mihail Manoilescu. Din punctul de vedere
românesc, logistica reprezintă totalitatea proceselor care fac posibilă apariţia resurselor
disponibile, nu numai procesele organizatoare pentru resurse existente. Este diferenţa dintre posibil
– parte a sociologiei cadrelor, şi disponibil. Ştiinţa occidentală observând un real care nu este
întemeiat pe precaritate (realul negativ), nu a fost nevoită să observe şi acest plan, care devine
primul plan în gândirea cercetătorilor români.

Sunt mai multe accepţiuni ale logisticii. În mod curent, logistica este asociată cu capabilităţile legate
de procurarea şi menţinerea constantă a aprovizionării cu resurse. În raport cu logica socială,
logistica reprezintă ştiinţa organizării spatelui unei societăţi – tot ceea ce condiţionează buna
funcţionare a mecanismului social. Mijloacele se suprapun cu organizarea. Logistica, în această a
doua accepţiune, este domeniul echilibrului şi al codeterminărilor din legea paralelismului social a lui
Dimitrie Gusti care fac posibilă organizarea coerentă a nevoilor sociale, şi deci a instituţiilor, urmată
implicit, de capacitatea insului de a-şi urmări realizarea propriilor aspiraţii (personalitatea de
vocaţie).

În plan mai aplicat, logistica55 este ştiinţa planificării şi implementării tehnicilor privind organizarea
procurării şi producerii resurselor necesare funcţionării unui sistem: economic, de sănătate, militar.
Atunci când face trimiteri la sisteme foarte mari, sau la pericole de mare amploare, logistica se referă
la tot ceea ce face posibilă buna funcţionare a mecanismului social, fiind sinonimă cu politicile
aplicate.

În ultimii 20 de ani, spaţiul organizării procurării şi producerii de bunuri şi utilităţi, inclusiv cel al
cunoaşterii, este gestionat prin computer. Ciberspaţiul a devenit cel mai important mijloc de
organizare a procurării şi producerii resurselor, al doilea ca importanţă după clasa politică – care
are iniţiativa producerii resurselor.

Abilităţile şi stocul de cunoaştere şi sănătate fac parte din prima resursă logistică a unei naţiuni. A
doua resursă reprezintă capabilitatea de relaţionare social-economică (efectele de relaţie, capitalul
social, piaţa internă şi competitivitatea naţională). Ecosistemul şi infrastructura de comunicaţii
reprezintă cel de-al treilea nivel de resursă logistică.

Din punctul de vedere al legii paralelismului, al legii echilibrului social, care împarte realitatea în
cadre şi manifestări, avem următoarele straturi ale mijloacelor de a produce şi gestiona realitatea:

- cadrele: familia, şcoala (cunoaşterea), profesia şi credinţa.


- manifestările: sănătatea, funcţionarea (utilitatea) instituţiilor, capitalul social,
competitivitatea naţională. Manifestările reprezintă cadrele actualizate, rezultatele acţiunii
sociale din interiorul cadrelor.

Există, după cum vedem, mai multe niveluri ale capabilităţilor şi operaţiunilor logistice.

55
Vezi şi What is Logistics?, la Logistics World, http://www.logisticsworld.com/logistics.htm [martie 2010]

38
Logistica naţională funcţionează prin combinaţii dintre cadrele şi manifestările aferente, fiind un
proces de permanentă codeterminare dintre potenţialităţile şi acţiunile prin care acestea devin
evidenţe sociale. Sănătatea, de pildă, nivel de bază al mijloacelor (resurselor) disponibile pentru un
scop depinde în bună măsură de cunoaşterea factorilor patogeni, de noţiuni legate de alimentaţia
raţională etc., cu alte cuvinte, de gradul de conştiinţă distribuit prin familie şi şcoală (ierarhia dintre
bun şi rău în ordinea biologiei şi psihismului uman).

Şcoala, familia şi credinţa sunt cadrele mijloacelor – puterilor posibile ale unei societăţi în sensul că
aici sunt definiţiile ordinii posibile, prin cunoaştere, morală, disciplină. Familia şi credinţa reprezintă
suportul logistic primar al ordinii comunitare.

Tot un cadru de putere este profesia, locul unde insul se integrează în ultimul cadru al disciplinei
sociale – acela al integrării funcţionale în societate. Profesia este suportul logistic primar al ordinii
funcţionale.

Cunoaştere reprezintă potenţarea celor două cadre ale ordinii – comunitară şi profesională, fiind
însoţitorul permanent care face posibilă gestionarea relaţiilor şi a resurselor sociale şi materiale.

Sănătatea este prima expresie a normalităţii cadrelor în sensul că aparatul uman general, la nivel de
masă demografică, este apt să susţină maşinăria socială.

Caracterul funcţional al instituţiilor este însăşi legitimitatea suprastructurii, implicit a aparatului


politic, fără de care statul şi mecanismul politic devin dominante şi parazitare (compradoare).

Capitalul social reprezintă manifestarea calităţii relaţiilor sociale, ca urmare a bunei funcţionări a
cadrelor dar şi a instituţiilor. Este stocul de încredere. Familiile prăbuşite sub presiunea culturii
sărăciei56, curricula care îndepărtează tinerii de mitologia armoniei sociale, desacralizarea spaţiului
simbolic sunt elemente care lipsesc societatea de capitalul său social.

Competitivitatea naţională este rezultatul succesului societăţii în a-şi răspunde propriilor nevoi de
consum prin crearea unei pieţe interne valide în condiţiile menţinerii unei ascensiuni externe în
domeniul unor categorii de produse bine remunerate la export.

56
Cultura sărăciei, un termen lansat de Oscar Lewis in The Culture of Poverty, 1986 (Scientific
American, apud Richard T. LeGates, Frederic Stout (eds.), The City Reader, Routledge, New York,
1997, pp.217-225), se referă la structurarea ordinii sociale într-o manieră negativă, în care ordinea
asigură la limită predictibilitate şi confort. Rolurile sociale de bază (mamă, tată) sunt asumate
minimal, paternitatea fiind cel mai mult afectată de imaturitatea simbolică şi socială (în ierarhia
socială). Cultura sărăciei se află, în acelaşi timp, în opoziţie cu valorile dominante ale clasei de mijloc.
Membrii săi se raportează la aceleaşi categorii şi dorinţe de consum, dar, pentru că nu le pot atinge,
ajung la conduite disfuncţionale, antiinstituţionale. Fatalism, antiinstituţionalism, despiritualizare,
masificare, familii monoparentale (în special centrate pe mamă), care nu au perspectiva asupra
viitorului – sunt câteva dintre trăsăturile dominante ale culturii sărăciei.

39
Logistica militară. Strategie şi tactică
Din punct de vedere militar, logistica este ştiinţa mijloacelor, în trinomul strategie-tactică-logistică.
Strategia şi tactica reprezintă arta conducerii războiului. ( Stanley L. Falk, în Introduction la lucrarea
lui G. Thorpe, Pure Logistics. The Science of War Preparation, National Defense University Press
Edition, Washington, 1986 [1917], p.xxii). Deci, logistica este parte a ştiinţei războiului.

După Clausewitz, tactica reprezintă arta folosirii forţelor militare în luptă. Strategia, după
acelaşi autor, reprezintă arta întrebuinţării luptelor în raport cu obiectivele războiului.57

Războiul este o colosală activitate de consum de mijloace care are ca scop înfrângerea, oprirea un
adversar, prin ocuparea sau nu a teritoriului acestuia. Mijloacele sunt determinante pentru
capabilitatea de a susţine un conflict.

După al doilea război mondial, amiralul Henry E. Eccles, în lucrarea Logistics in the National Defense
(1959) lărgeşte aria celor trei termeni la cinci: strategie, tactica, logistica, intelligence şi comunicaţii.
(Britannica, 2008, Logistics – military). Pentru Eccles, logistica reprezintă componenta militară a
oricărei economii, în orice moment, şi componenta economică a oricărei operaţii militare.

Astăzi58, perspectiva militară asupra logisticii se concentrează pe capabilitatea de a răspunde rapid


crizelor, de acces rapid la resurse în diferite zone, de control asupra resurselor critice şi de a furniza
mijloacele potrivite în funcţie de nevoi. Informaţia, fluxul ordonat, în timp, bazele de date coerente şi
disponibile sunt critice în funcţia logistică.

Şi una dintre cele mai importante nevoi este capabilitatea de a asigura forţa de lovire precisă,
adecvat de puternică, în orice moment, oriunde, prin superioritate în spaţiul informaţional
(ciberspaţiu).

Relaţia dintre logistica militară şi logistica din timp de pace. Cazul prăbuşirii URSS
„… Este evident că maşina de război, dacă trebuie să facă faţă ameninţărilor, are neapărată nevoie de
cooperarea, cooperarea eficientă a omului muncitor. [s.n.] De aceea, pregătirea de război nu este
completă până când omul muncitor nu este pregătit pentru război.” (Thorpe, p.69)

Înţelegem acum prăbuşirea URSS din 1991 ca urmare a pierderii războiului logistic – prăbuşirea
ordinii interne ca urmare a presiunilor impuse de cursa cu SUA în „Iniţiativa de Apărare Strategică” a
lui Reagan. Kissinger relatează destul de clar momentul:

«„Cea mai puternică mărturie a acestui efect *vezi mai sus – Halliday] a venit din surse sovietice.
Începând din 1988, teoreticienii sovietici au început să recunoască responsabilitatea sovietică pentru
eşecul destinderii. … Violând această înţelegere *a destinderii+ tacită şi căutând câştiguri unilaterale,
conducerea lui Brejnev a stârnit reacţia din anii 80 a lui Reagan, care s-a dovedit a fi mai mult decât
putea duce Uniunea Sovietică.

Unul dintre cele mai timpurii şi mai interesante dintre aceste comentarii «revizioniste» sovietice a
venit din partea lui Viaceslav Daşicev, profesor la Institutul de Economie a Sistemului Socialist

57
Apud. Thorpe, p.9
58
1996, Joint …, p.1

40
Mondial. Într-un articol din Literaturnaia Gazeta din 8 mai 1988 [nota 48: Vyacheslav Dashichev,
«East-West: Quest for New Relations: On the Priorities of the Soviet State’s Foreign Policy» în Foreign
Broadcast Information Service (SOV-88-098, 20 mai 1988, pp.4-8)… Daşicev scria:

«… după cum Occidentul a văzut, conducerea sovietică exploata activ destinderea pentru a-şi
construi propriile forţe militare, căutând paritatea militară cu Statele Unite şi în general şi în general
cu toate puterile opozante – fapt fără precedent istoric. … Acţiunea efectului de «feedback» a plasat
Uniunea Sovietică într-o situaţie extrem de dificilă în politica externă şi sub aspect economic. Marile
puteri mondiale – Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, RFG-ul, Italia, Canada şi China – i s-au opus.
Opoziţia imens superiorului lor potenţial a depăşit periculos de mult posibilităţile URSS-ului.»” *nota
49: ibid ca la nota 48]

Acelaşi lucru a fost subliniat şi de ministrul de externe sovietic, Eduard Şervardnaze, într-un discurs
din 25 iulie 1988, la o întâlnire de la Ministerul sovietic de Externe *nota 50: Eduard Shevardnadze,
«The 19th All-Union CPSU Conference: Foreign Policy and Diplomacy», International Affairs
(Moscow), october 1988+. El a enumerat greşeli sovietice precum dezastrul din Afganistan, duşmănia
cu China, îndelungata subestimare a Comunităţii Europene, costisitoarea cursă a înarmărilor,
retragerea din 1983-1984 de la convorbirile de la Geneva privind controlul armamentului, decizia
sovietică de a lansa în primul rând SS-20-urile şi doctrina sovietică a apărării potrivit căreia URSS
trebuia să fie la fel de puternic precum orice potenţială coaliţie de state îndreptată împotriva sa. Cu
alte cuvinte, Şevarnadze contesta aproape tot ce făcuse Uniunea Sovietică vreme de douăzeci şi cinci
de ani. Era o recunoaştere implicită a faptului că politicile occidentale avuseseră un impact major
asupra Uniunii Sovietice, deoarece, dacă democraţiile nu ar fi impus nici o penalizare aventurismului,
politica sovietică ar fi putut fi descrisă ca plină de succes şi fără nici o nevoie de reevaluare.”»
(Kissinger, Diplomația, p.697)

Problema Estului este că după pierderea războiului economic şi social, ca urmare a relei întemeieri
ideologice şi a presiunii fantastice a Occidentului, acesta din urmă a supus Estul Europei unui proces
de rescriere a logisticii sale sociale prin fenomenul Marshalului ideologic (Ilie Bădescu):

„Referindu-se la această chestiune pentru perioada de după 1989, Janine R. Wedel a scris o carte,
"Collision and Collusion. The Strange Case of Western Aid to Eastern Europe: 1989-1998", apărută la
St. Martin's Press, New York, 1999. Ea arată că "moştenirea războiului rece şi a comunismului a jucat
un rol important în acordarea asistenţei către Europa de Est"i. Ideea axială care a dirijat filosofia
ajutorului ar putea fi aceea a unui Marshall ideologic, adică a unui ajutor cu direcţionare ideologică
precisă, pornindu-se de la premisa că "puterea vechii elite şi persistenţa vechilor relaţii şi mentalităţi
nu au putut fi eliminate la fel de uşor ca statuile lui Lenin din pieţele publice"ii. Încât asistenţa a vizat
prelungirea "războiului rece" sub forma unor mici războaie locale în temeiul unei ipoteze integral
false că înlăuntrul societăţilor locale, ar fi persistat un fel de "Plevne interioare", nişte redute ale
sistemului comunist. Nenorocirea cea mare a acestei filosofii este că plecând de la această definire a
situaţiei locale au fost "inventate" grupări şi agenţi în conformitate cu ideea "inamicului" care trebuie
nimicit. Care a fost "inamicul" în România, dintr-un atare unghi de privire? Oricine s-a manifestat
"creator" în perioada comunistă, în ciuda sistemului şi adeseori contra premiselor lui, a ajuns a fi
prezentat, nu ca "exponent al rezistenţei organice" în faţa opresiunii comuniste, ci drept colaborator
al regimului. Interpretarea aceasta care prelungeşte războiul rece după căderea zidului Berlinului,
merge până acolo încât, aşa cum face, Shoephlin, consideră că aceste grupări au procedat la o simplă

41
înlocuire a bazei ideologice comuniste cu o bază ideologică naţionalistă, astfel că războiul contra
comunismului trebuie grabnic prelungit într-un război contra naţionalismului, care, fiind interpretat
aşa de larg, include toate operele teoretice şi chiar artistice care se revendică de la ideea naţională,
de la moştenirea naţională, de la mituri, simboluri, eroi naţionali, ori chiar de la religia unui popor
anume.” (Ilie Bădescu, Geopolitica Integrării Europene, Mitteleuropa, 2002, mss., p.55-56)

Logistica economică (afacerilor)


Logistica economică este ştiinţa organizării mişcării bunurilor şi oamenilor în legătură cu activităţile
aferente. Derivată din logistica militară, logistica economică este preocupată cu planificarea derulării
activităţilor legate de: aprovizionarea, transportul, facilităţile de depozitare, serviciile aferente.

“According to the Council of Logistics Management, a nonprofit organization of business personnel, it


is «the process of planning, implementing, and controlling the efficient, effective flow and storage of
goods, services, and related information from point of origin to point of consumption for the purpose
of conforming to customer requirements.»” (David Simchi-Levi, Xin Chen, Julien Bramel, The Logic of
Logistics. Theory, Algorithms, and Applications for Logistics and Supply Chain Management, second
edition, Springer series in operations research, 2005 Springer Science Business Media Inc., New York,
p.1)

Figură 9 Simchi et all., p.2, "The Logistics Network"

În accepţiunea modernă, aspectele logistice ale companiei privesc:

42
- Relaţiile cu clienţii
- Planificarea cererii
- Planificarea producţiei
- Circulaţia informaţiei şi a deciziilor – inclusiv aspectele legate de facilitarea coordonării şi a
managementului propriu-zis
- Circulaţia bunurilor – managementul traficului şi al transporturilor
- Mişcările de bunuri şi oameni dintre întreprinderi
- Stocurile
- Procesarea comenzilor
- Ambalarea
- Serviciile asocierii vânzării, post-vânzării, inclusiv retururile
- Depozitarea şi serviciile aferente (transporturi, comunicaţii etc.)
- Colectarea, depozitarea, prelucrarea reziduurilor

În acelaşi timp, la nivelul general, al economiei ca şi funcție socială, logistica economică se referă la
contribuţia acţiunii economice la buna funcţionare a mecanismului social. Pentru aceasta, discuţia
trebuie ridicată de la nivelul întreprinderii (al microeconomiei), contextul organizării mişcării
bunurilor fiind insuficient. Logistica economică se referă la mijloacele prin care poate fi menţinut
caracterul de utilitate publică al economiei.

„Să căutăm să adâncim în cuvinte puţine forţele morale, care constituie mijloace în promovarea
activităţii economice şi care se adaugă celorlalţi factori materiali ...” (Manoilescu, 1923, p.22)

Când aceste forţe morale lipsesc sau printr-un vând de anarhie sunt paralizate, întregul organism
economic al societăţii este condamnat la nemişcare şi pieire, oricât de mare, de perfecţionat şi de
bogat ar fi utilajul material pe care se sprijină.”

Astfel, pentru Mihail Manoilescu (Politica producţiei naţionale, Cultura Naţională, 1923), economia
este un mijloc real (factor) de coeziune şi de creştere socială în măsura în care:

- se întemeiază pe principiul justiţiei sociale


o prin remunerarea corectă a muncii: „Cea dintâi forţă morală, fără de care nu se
poate concepe o continuitate a eforturilor omeneşti este aceea pe care o trezeşte
siguranţa sau cel puţin probabilitatea răsplatei muncii şi iniţiativei. *s.a.+ ...”
(Manoilescu, p.22)
o prin libertatea iniţiativei pentru eficacitate economică: „Dacă înaintarea economică
nu se poate concepe fără siguranţă şi stabilitate, ea nu poate căpăta o mare
amploare fără o altă forţă morală, pe care numai libertatea o poate da. … *Să
căutăm+ acele forme care îngăduie maximum de libertate individuală compatibil cu
viața socială şi naţională.*s.a.+” (Manoilescu, p.23)

43
o prin cultură: „Cultura elementară, cultura profesională şi cultura literară şi ştiinţifică
superioară constituie pentru un popor factori direcţi de progres economic.”
(Manoilescu, p.24)
o în raport cu un minimum de bunăstare: „Dar însuşi sporul de energie prin cultură nu
este totdeauna îndeajuns, ci trebuie desăvârşit cu un altul care de multe ori chiar îl
condiţionează. Dezvoltarea individualităţii umane în marile mase ale poporului nu
este cu putinţă, în afară de o viaţă omenească bazată pe un minimum de bunăstare.
*s.a.+” (Manoilescu, p.24)
o prin conştiinţa datoriei: „În sfârşit cea din urmă, dar nu cea mai neînsemnată din
forţele morale pe care le reclamă şi le mobilizează activitatea economică, este acea
forţă nepreţuită pentru orice popor, atunci când pătrunde în adâncul fiinţei oricărui
element producător: e conştiinţa datoriei.*s.a.+ … Iată de ce, numai de la dezvoltarea
conştiinţei individuale prin educaţie în ramura profesională ca şi în cea cetăţenească,
putem să aşteptăm, odată cu progresul celorlalţi factori economici, o mărire a
randamentului naţional şi o ridicare a bunei stări generale.” *s.a.+” (Manoilescu, p.25)
- face posibilă utilizarea eficientă a resurselor sociale prin:
o muncă puţină, valoare produsă mare (productivitatea muncii)
o utilizarea eficientă a resurselor de mediu

Acestea sunt doar câteva dintre elementele unei teorii româneşti a logisticii sociale, a mijloacelor
care fac posibilă apariţia resurselor.

Alte noţiuni şi exemple


Efectul de multiplicare:
S-a constatat că pentru fiecare 1 miliard dolari venituri brute pe an în medie al unei companii de
producţie (fabrici), investiţia în IT este de 20 milioane. Pentru o companie financiară, pentru fiecare 1
miliard dolari venituri brute investiţiile în IT sunt de circa 90 de milioane de dolari. Cele mai mari
investiţii în domeniul informatic le au corporaţiile financiare, diferenţa faţă de sectorul productiv
fiind de circa 4 ori59.

Vezi mai departe Anexa 1 şi Anexa 2 (fişiere separate)

Bibliografie selectivă
Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, ediţia a doua, O agendă pentru studii de securitate
internaţională în epoca de după războiul rece, traducere de Vivia Săndulescu, Editura Cartier,
Chişinău, 2000 (1991 ed. Engl.)

Arnaud Blin, Gérard Chaliand, Francois Géré (coord.) de la Beaumarchais Center for International
Research, Puteri şi Influenţe. Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-2001, Corint, Bucureşti,
2001

59
Select Demographic Market Statistics for the Information Technology Market , p.4

44
Caplan, Arthur L., (ed)., The Sociobiology Debate. Readings on Ethical and Scientific Issues, Harper &
Row, 1978

Eibl-Eibesfeldt, Agresivitatea umană. Studiu etologic, traducere Vasile D. Zamfirescu, Bucureşti,


Editura Trei, 1995

Gusti, Dimitrie, în ***, Şcoala monografică. Volumul I. Dimitrie Gusti – Ştiinţa realităţii sociale,
Paideia, 1999.

Gusti, Dimitrie, Opere, Vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1969

Heylighen, Francis, Principles of Systems and Cybernetics: an evolutionary perspective, 1992, in


Cybernetics and Systems, '92, R. Trappl (ed.), (World Science, Singapore)

Iancu, Ştefan Cybernetics and its Romanian Forerunners. Parallel session invited paper, Int. J. of
Computers, Communications & Control, ISSN 1841-9836, E-ISSN 1841-9844
Vol. III (2008), Suppl. issue: Proceedings of ICCCC 2008, pp. 82-91

Kissinger, Henry, Diplomaţia, traducere de M. Ştefancu şi R. Paraschivescu, All, Bucureşti, 2007 (1994
ediţia în engleză)

Manoilescu, Mihail, Politica producţiei naţionale, Cultura Naţională, 1923

Merritt, Marian, Symantec’s Internet Safety Advocate, Cybercrime exposed, Symantec, 2010.

Hildreth, Steven, CRS Report for Congress, Cyberwafare, 19 iunie 2001, Congressional Research
Service

Sarnovsky, J., Cybernetics Principles and international stability, Technical University of Kosice, f.a.

Schilling, William, R. Nontraditional warfare. Twenty-First Century Threats and Responses, Brassey’s
Inc., Washington D.C., 2002

Thorpe, G., Pure Logistics. The Science of War Preparation, National Defense University Press
Edition, Washington, 1986 [1917]

Wiener, Norbert, Cybernetics or control and communication in the Animal and the Machine, 1948,
1061, MIT Press paperback edition, February 1965

*** Joint Chiefs of Staff, Joint Vision 2010, iulie 1996

*** Joint Chiefs of Staff, Joint Vision 2020, mai 2000

*** Joint Warfighter Science and Technology Plan, 1996 [The Federation of American Scientists:
http://www.fas.org/spp/military/docops/defense/jwsp/index.html]

***Applied Computer Research Inc., Phoenix, Arizona, Select Demographic Market Statistics for the
Information Technology Market, 2006

i
J.R Wedel, p.7

45
ii
ibidem

46