Sunteți pe pagina 1din 122

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE

SPECIALIZAREA: STUDII DE SECURITATE

DISCIPLINA: ANALIZA CONFLICTELOR INTERNATIONALE SI MANAGEMENTUL INTEGRAT AL CRIZELOR

NOTE DE CURS

SEMESTRUL

I

2010-2011

1

Conflictele în relaţiile internaţionale contemporane

Consideraţii privind conflictele

Începând cu anii 1960, conflictele etno-politice au devenit una

dintre cele mai stringente problematici ale politicii mondiale, afectând

totodată ţări dezvoltate, cât şi ţări din lumea a treia. Din America Centrala

până în Asia de Sud şi Africa, conflictele armate nu mai sunt crize între

state suverane, ci au devenit în ultimul timp intrinseci, între grupuri de

populaţii care se definesc şi se diferenţează prin identitatea lor etnică, lingvistică, religioasă sau tribală. Regimurile totalitare din Europa de est şi Uniunea Sovietică au suprimat neîntelegerile şi resentimentele dintre grupurile de populaţii. Acest fenomen se datora şi comunismului, care avea ca scop dizolvarea diferenţelor naţionale, etnice sau religioase dintre popoare, şi formarea „omului nou”. Astfel, pe parcursul celor şaptezeci de ani care au urmat

revoluţiei bolşevice şi războiului civil din Rusia, toate conflictele din zona fostei URSS au fost suprimate, chiar dacă nu s-a întreprins nimic pentru a elimina ura şi nemulţumirea dintre oameni. Prin urmare, această politică , nu a dus, decât la faptul că aceste conflicte au mocnit la foc mic, iar contradicţiile dintre grupurile etnice au fost exacerbate, odată cu relaxarea situaţiei politice a ţării. Acest lucru s-a întâmplat odată cu accederea la putere a lui Mikhail Gorbachev în 1985 şi încercările de democratizare

care au urmat. Ceea ce a urmat, a fost practic comparabil cu deschiderea

„cutiei Pandorei” în privinţa conflcitelor etnice în mozaicul de nationalităţi al Uniunii Sovietice. 1

1 Zoë M. Hunter, Samuel T. Schwabe, Melissa Sinclair, Implications of an Independent Kosovo for Russia’s Near Abroad, National Defence University, Washington, DC.,2007

2

Definiţii şi tipuri de conflicte

Toate sistemele sociale, de la cele interpersonale la cele

internaţionale, au experienţa conflictelor cu care se întâlnesc zi de zi. Conflictul este endemic pentru societăţile sănătoase aflate în evoluţie. Cu toate acestea, tipul de conflict la care se face referire în această lucrare, este situaţia în care capacitatea unei societăţi de a rezolva conflictele prin mecanisme de reglementare cum sunt curţile de justiţie au eşuat, iar părţile în conflict au recurs din nou la violenţe.

Astfel, conflictele pot fi definite, în opinia lui Edward Azar, ca

fiind urmări ale scopurilor incompatibile dintre una sau mai multe părţi, pentru care nu există un mecanism eficient de coordonare, mediere şi conciliere. 2 Părţile la care se face referire sunt de obicei state, dar şi comunităţi din interiorul statelor, cum este cazul în tot mau multe conflicte din lumea contemporană. Termenul violenţă se referă în cele mai multe cazuri la violenţă fizică, cu toate că nu se desconsideră nici celelalte forme de violenţă, cum ar fi traumele psihologice sau emoţionale. În mod asemănător, Kate Malek, în the Conflcit Resolution information Source, defineşte conflictul ca fiind în percepţia modernă, „o criză între două sau mai multe grupuri dintr-o ţară, în care unul din grupuri luptă pentru independenţă sau putere socială, politică sau economic mai mare.(de exemplu Cecenia sau Kosovo).” 3 Heidelberg Institute for International Conflict Research, prezintă o definiţie similară, astfel conflictele „sunt ciocniri de interese (poziţii diferite), în legătură cu valori naţionale ( teritoriu, secesiune,

2 Edward Azar, The Management of Protracted Social Conflict: Theory and Cases . Hampshire, England:

Dartmouth Publishing Company, 1990. 3 Kate Malek, the Conflcit Resolution information Source

3

decolonizare, autonomie, sistem de gândire/ideologie, putere naţională, predominanţă regională, putere internaţională, resurse şi altele). Aceste ciocniri au o anumită durată şi un anumit scop, implicând cel puţin două părţi, (grupuri organizate, state, grupuri de state, organizaţii interstatale) determinate sa-şi urmeze interesele şi să obţină câştig de cauză. 4 Perioada imediat următoare Războiului Rece, în loc sa conducă spre o nouă eră a ordinii şi stabilităţii în relaţiile internaţionale, a fost martorta unei serii de izbucniri violente şi a instabilităţii în creştere mai ales a ţărilor în curs de dezvoltare. S-au schimbat multe pe plan mondial în ultimele două decenii, însă problemele principale care definesc relaţiile dintre oameni, şi oameni şi state au rămas aceleaşi. Comentatorul Jack s. Levy remarcă faptul că „interesul pentru problemele convenţionale, ca balanţa puterilor, aliantele internaţioanle, cursa înarmărilor, prevenirea atacurilor şi confruntările dintre superputeri au trecut pe un plan secundar, cedând locul problemelor noi legate de etno-naţionalism, fundamentalism religios, degradarea mediului înconjurător, limitarea resurselor, diplomaţia preventivă, peacekeeping, intervenţiile umanitare şi conflicte ale statelor mici.” 5 Acelaşi autor, observă totuşi şi faptul, că aceste noi preocupări ale lumii contemporane, reflectă o abordare la un

nivel mult mai restrâns a conflictelor, lucru determinat de un sistem

internaţional mult mai complicat,aflat în evoluţie, decât de o schimbare radicală a cauzelor războaielor. Într-un raport al Institutului Aspen din SUA, totalitatea conflictelor internaţionale este redusă la trei tipuri principale: conflictele

  • 4 The Heidelberg Institute for International Conflict Research (HIIK) at the Department of Political Science at the University of Heidelberg

  • 5 Jack s. Levy, "Contending Theories of International Conflict," in Chester A. Crocker and Fen Osler Hampson, with Pamela Aall, eds., Managing Global Chaos: Sources of and Responses to International Conflict (Washington, DC: United States Institute of Peace Press, 1996), p.3.

4

marilor puteri, conflcitele regionale şi conflcitele comunale. 6

a.) Conflicte ale Marilor Puteri:

Rivalităţile cu miza cea mai mare sunt cele dintre marile puteri, pentru a determina distribuţia puterii. Cu toate, că şansele izbucnirii unui război între acestea au fost reduse semnificativ, există întotdeauna riscul, mai ales în perioadele de tranziţie, ca schimbările rapide în distribuţia puterilor, să declanşeze un conflict. Spre exemplu tensiunile în creştere în cadrul afacerilor chino-americane sau răcirea relaţiilor dintre Rusia şi SUA. Vestul se află într-o situaţie favorabilă, moştenind o structură de relaţii economice şi politice constructivă între America de Nord, Europa de Vest şi Japonia. Cu toate acestea, status quo-ul favorabil nu trebuie supraapreciat, competiţia şi conflictele mai ales economice dintre cele trei

centre de putere, evidente mai ales în cadrul World Trade Organization, ar

putea duce foarte repede la ostilităţi şi chiar la alienare. b.) Conflictele regionale:

Conflictele regionale, determinate de religie, naţionalism, etnicitate, revendicări teritoriale, cât şi de dispute politice şi econnomice, sunt o sursă majoră de instabilitate în ziua de azi. Aceste conflicte devin şi mai primejdioase prin prezenţa armelor de distrugere în masă, în regiuni ca Africa de Sud, sau Orientul Mijlociu. Conflictele regionale pot acoperi

părţi substanţiale de teritoriu şi pot implica maimulte ţări, ca în cazul războiului din Republica Democrată Congo. Aceste conflcite sunt considerate regionale, deoarece nu sunt o ameninţare directă la adresa

întregii lumi.

c.) Conflictele comunale:

6 Managing Conflict in the Post-Cold War World: The Role of Intervention , Report of the Aspen Institute Conference, August 2-6, 1995 (Washington, DC: The Aspen Institute, 1996), pp. 10-11.

5

Conflictele viitoare cele mai frecvente vor fi conflictele interne comunale, pentru afirmarea unor identităţi concurente, revendicări teritoriale, şi instituţii politice. Conflictele comunale sunt rezultatul dezmembrării statelor, tribalismului, etno-naţionalismului ( de multe ori

incitat de către lideri ambiţioşi care se promovează ca fiind vocea unei etnii), fundamentalismului radical, resurselor limitate, şi a inegalităţilor

reale

sau

imaginare

Acestea nu sunt un fenomen nou, însă ele izbucnesc sau reizbucnesc în momentul de faţă, şi ameninţă cu escalarea în mult mai multe locuri, unde comunismul sau alte imperii s-au prăbuşit, unde există disparităţi şi dezordine economică şi unde identitatea etnică a reapărut la suprafaţă

după o lungă reprimare prin regimurile comuniste. Locaţia principală a conflictelor comunale actuale şi viitoare sunt, conform Institutului, statele din fosta Uniune Sovietică şi Africa, cu toate că ameninţarea conflictelor comunale este prezentă în toate regiunile, din Europa de Vest, până în

Asia,

Canada,

sau

Australia.

Acest tip de conflicte pot atrage iniţial într-o mică măsură atenţia internaţională, însă consecinţele lor pot fi considerabile, mai ales, dacă încercările din afară de a le gestiona sunt nepotrivite iar eforturile eşuate de a interveni pot determina şi încuraja alte grupuri insurgente. Dacă nu sunt oprite, astfel de conflicte se pot întinde într-o regiune geografică mai largă, prin implicarea diferitelor grupuri entice, şi prin folosirea propagandei peste graniţe, prin valuri spontane de refugiaţi care năvălesc spre statele vecine, şi prin folosirea acestor teritorii învecinate pentru a transporta arme. Natura emoţională, violentă a acestor conflicte poate rezulta în crize umanitare masive, în abuzuri ale drepturilor omului şi chiar tendinţe spre genocid. 7

7 Roger E. Kanet, ed., Resolving Regional Conflicts (Champaign, IL: University of Illinois Press, 1998).

6

Cu toate acestea, clasificarea conflictelor poate fi un lucru difícil de realizat, deoarece un conflict paote fi rareori încadrat într-o singură categorie. Deseori, un conflict prezintă mai multe caracteristici, cu toate acestea, se poate face totuşi o distincţie între actorii principali şi scopul urmărit de aceştia. Profesorul Peter Wallensteen conturează în carte sa From War to Peace: Conflict Resolution in the Global System trei caracteristici principale ale conflictelor, care într-un fel şi mai ales până la un anumit punct se aseamănă cu clasificarea Institutului Aspen, fiind însă puţin mai rafinată decât prima, şi sesizând mai bine elementele determinante pentru un conflict actual. 8 a.) Conflictele cu caracter internaţional:

Sunt cele în care părţile sunt state suverane. Nu este absolut necesar, ca forţele armate ale ambelor state să fie implicate direct în

conflict. Este extrem de important a se vedea care dintre actori au

abilitatea de a încheia ostilităţile. b.) Conflictele care implică o luptă pentru puterea guvernamentală dintr-un stat. În mod normal, părţile acestui tip de conflict sunt pe de o parte părţile care controlează statul iar pe de altă parte un actor non-statal. Acest tip de conflict poate fi ori o luptă pentru controlul mecanismului

statal ori este determinat de către acţiunile politice ale unui guvern. Trăsătura semnificativă a acestui tip de conflict este faptul că nu are o dimensiune teritorială, părţile neputând fi distinse din punct de vedere

geografic. c.) Conflictele de formare statală (state-formation conflicts)

  • 8 Wallensteen, Peter, From War to Peace: Conflict Resolution in the Global System, Almavist & Wiksell, Stockholm, 1994, cap. 3

7

Acest tip de conflicte au ca sursă contestarea formei actuale legale şi teritoriale a statului, şi implică de obicei o parte care încearcă să se

desprindă dintr-o entitate existentă. Prin urmare, actorii implicaţi sunt pe de o parte un stat, iar pe de alta o minoritate concentrată din punct de vedere geografic. Conflictele etnopolitice intră de obicei în această categorie.

Pe lângă actorii principali, şi scourile acestora, conflictele pot fi clasificate şi pe baza cauzelor care au dus la izbucnirea lor. Este important

a şti ceea ce separă părţile şi le împinge spre război. Prin urmare, se poate

vorbi de conflicte ideologice, religioase, teritoriale sau etnice. În majoritatea cazurilor, un conflict îmbină mai multe astfel de trăsături. 9 Caracterul ideologic al unui conflict este determinat de faptul că părţile îşi bazează disputa pe un set de doctrine sau credinţe care formează baza organizării politice sau economice a societăţii. Pentru a fi un conflict religios, părţile trebuie să fie separate prin apartenenţa la credinţe diferite. Pe lângă asta, disputa trebuie să fie pe bază religioasă, acest lucru fiind foarte importnat, deoarece deseori, în mod eronat, un conflict care implică două părţi de credinţe diferite, este de multe ori catalogat ca fiind religios. De multe ori, însă, neînţelegerile religioase se suprapun cu diferenţele etnice sau economice. Caracterul economic al unui conflict este determinat de diferenţele economice existente între părţi, sau de faptul că inegalităţile în bunăstare a unor grupuri, sunt din perspectiva celor mai dezavantajaţi, injuste sau datorate unor politici implicite ale grupului mai privilegiat.

  • 9 Svante, E. Cornell, Conflict Theories and the Nagorno-Karabakh Conflict: Guidelines for a Political Solution?, Triton, Suedia, 1997, p.17-18

8

În cazul conflictelor cu caracter teritorial, disputa dintre actori este proprietatea asupra anumitor teritorii. De cele mai multe ori, acest tip de conflict este rezultatul unor valuri inegale şi suprapuse de popoare care s-au stabilit în acea zonă, dar care au fost răscolite de o serie de conflicte sau revolte din trecut. Conflictele cu un caracter etnic, comunal sau naţional, implică părtile care se identifică pe sine, cât si pe duşman prin prisma etniei. Avest lucru sugerează faptul că părţile au o origine etnică diferită, vorbesc limbi distincte şi au culturi divergente. Pentru ca un conflict să fie etnic, este totuşi nevoie ca identitatea etnică să fi fost politizată, astfel încât vorbim de conflicte etnopolitice.

Componentele conflictelor

Cu toate că două conflicte nu sunt niciodată identice, există o multitudine de factori care trebuie luaţi în considerare în momentul evaluării unei situaţii conflictuale. În primul rând părţile în conflict, acestea sunt grupuri, entităţi sociale sau indivizi implicaţi în conflict. În conflictele complexe, care implică mulţi indivizi şi grupuri, identificarea părţilor în conflict este un punct critic. În această situaţie, este folositor să se pună întrebarea cine

are un interes în această situaţie, sau cine ar fi afectat de schimbări în această situaţie. Orice persoană sau entitate socială, care este inclusă în această categorie, este o potenţială parte în conflict. Deoarece există variaţii în nivelul implicării, părţile îşi asumă deseori diferite roluri în

conflict. Părţile primare au un interes direct în conflict şi urmăresc scopuri în conformitate cu propriile interese.

9

Părţile secundare sunt acelea, care au un câştig din desfăşurarea evenimentelor, însă pot decide să intervină sau nu, sau să participe la procesul de negociere a soluţionării conflictului. Aceste părţi pot juca un rol important în faciltarea, disturbarea sau întărirea unui acord. Părţile terţe la un conflict, sau intermediarii sunt cele care de obicei intervin pentru a facilita la rezoluţia conflictului şi la îmbunătăţirea relaţiei dintre părţi. Acestea pot fi imparţiale, fără a avea un câştig din soluţionarea într-un anumit fel a conflictului, sau se pot poziţiona pe o parte sau alta a subiecţilor în conflict, însă sunt priviţi în continuare de către părţile primare şi secundare, ca facilitatori legitimi. Sursa conflictului- este ceea ce interesează părţile în conflict ( de exemplu resurse, putere, identitate). Ceea ce este interesant în privinţa sursei conflictului, este faptul că de multe ori este extrem de greu pentru mediatorii de conflicte să identifice cu exactitate aceste surse. De cele mai multe ori problema centrală nu este dezvăluită, părţile luptând pentru o serie de probleme periferice,. Acest lucru se întâmplă fie deoarece sunt

atât de prinse în conflict încât nu le mai percep obiectiv, fie le este frică să pronunţe cu voce tare adevărata problemă, simţindu-se prea vulnerabile. În alte cazuri, se poate ca una din părţi să un recunoască sau să discute despre o problemă pe care cealaltă o consideră adevărata sursă a

conflictului. Interese versus valori. Interesele au tendinţa de a lua două forme principale: problemele care implică interese şi probleme care implică valori fundamentale. Astfel există: Conflicte de interese şi conflicte de

valori.

Conflictele de interese au loc atunci când părţile sunt de acord asupra valorii unei poziţii, rol sau resursă, dar nu ajung la un acord în priviţa cui ar trebui sa aibă controlul asupra acesteia, sau cine ar trebui să

10

deţină

o

mai

mare

parte.

Conflictele de valori se înfăptuiesc atunci când părţile au percepţii diametral opuse în ceea ce priveşte dezirabilul. De exemplu un conflict de interese ar putea fi acela când un popor indigen care trăieşte in state diferite denunţă graniţele pe baza principiului de auto-determinare. 10 Valorile se nasc ca o expresie culturală a nevoilor, acele motivaţii şi cerinţe de bază ale dezvoltării umane, care sunt comune tuturor fiinţelor umane. Aceste nevoi includ securitatea, identitatea, recunoaşterea şi nevoi de dezvoltare în general. De multe ori, dacă sunt identificate la timp, aceste nevoi pot fi satisfăcute, iar conflictul se stinge. Obiectivele sunt ceeace părţile doresc de la un conflict. Interpretarea greşită a scopurilor adversarului pot duce la o înţelegere greşită a sursei conflictului. Obiectivele pot fi pozitive, care au în vedere rezultate tangibile, ca de exemplu graniţe stabile, sau un stat independent, sau pot fi negative, reflectând dorinţa de a evita un rezultat nedorit, ca de exemplu împiedicarea unei ţări de a intra în componenţa unei organizaţii internaţionale. De obicei este însă mai bine ca obiectivele negative să fie formulate în obiective positive, deoarece astfel sunt mai uşor de realizat.

Tipare ale conflictelor

Odată ce apar conflictele, acestea se dezvoltă foarte rapid, devenind un system care se schimbă în contnuu. Înţelegerea modului în care conflictele se dezvoltă, poate facilita identificarea fazelor dezvoltării şi uşurează crearea unor prognoze în legătură cu ceea ce va urma.

10

C.R.

Mitchell,

The

Structure

of

International

Conflict

.

New

York:

St.

Martin's

Press,

1981,

p.17.

11

De multe ori, condiţiile care determină escalarea unui conflict sunt date, însă părţile ori nu sunt conştiente de aceste circumstanţe, ori nu urmăresc o strategie deschisă pentru a-şi atinge scopurile. Din aveste motive, un astfel de conflict este numit latent. De obicei, persoanele din afară nu realizează existenţa conflictului, până când acesta devine manifest, părţile angajându-se în acţiuni reciproce, de cele mai multe ori ostile. Această distincţie ajuta la explicarea faptului, conform căruia, unele conflicte par să izbucnească dintr-o dată, fără motiv, pe când în realitate, ostilităţile au existat cu mult înainte de izbucnirea propriu-zisă. Pe lângă acestea, este posibil, ca unele izbucniri ale conflictelor să se transforme în conflicte latente, în momentul, în care părţile au ajuns la un nivel înalt de epuizare. Totuşi, atâta timp cât problemele care stau la baza conflictului nu au fost rezolvate, conflictul este doar în aşteptarea unei noi posibilităţi de escaladare. În momentul, în care conflictele cu rădăcini adânci sunt în faza latentă, este cel mai indicat să se înceapă acţiunile de prevenire şi de implementare a păcii (peacebuilding). 11 Situaţiile de conflict au propriul ciclu de evoluţie. Aproape toate conflictele cunosc perioade de escalare şi regres în ceea ce priveşte evoluţia lor. Acest ciclu este un răspuns dinamic la reacţiile părţilor. Fazele unui conflict au fost identificate ca fiind: 12

a.)

Emergenţa

unui

conflict

este

faza

când

un conflict se

transform din unul latent într-unul manifest. Această fază apare fie pentru prima dată, fie este urmarea unui ciclu repetitiv al unui conflict.

11 Inter-American Defense College, http://www.jid.org/college/DL/.php?lang=en (accesat decembrie 2007) 12 Louis Kriesberg, Constructive Conflicts: From Escalation to Resolution (Lanham, MD: Rowman & Littlefield, 1998); Friedrich Glasl, Confronting Conflict (Bristol: Hawthorn Press, 1999).

12

b.) Escalarea apare atunci când părţile îşi intensifică acţiunile în urmărirea scopurilor proprii. Escalarea poate fi vazută sub multe forme, dar de obicei implică o formă de acţiune ostilă direcţionată către partea adversă. Violenţa fizică reprezintă un prag, care odată trecut, schimbă natura conflictului şi relaţia dintre părţi, cărora le va fi astfel mult mai greu să renunţe din conflict.

c.) Polarizarea are loc, atunci când toate aspectele relaţiei dintre părţi se deteriorează. Contactul dintre părţi scade, iar comunicarea este îngreunată. De cele mai multe ori, problemele asupra cărora există cele două părţi au o poziţie diferită se vor înmulţi.

d.) Extinderea se înfăptuieşte atunci când părţile încep să atragă în conflict şi alte părţi, aliaţi, sau grupuri de interese, astfel, încât numărul stakeholderilor cu un interes în rezultatul soluţionării conflictului se măreşte. Presiunea de a fi de partea uneia sau alteia dintre părţile în conflict este intensificată, iar numărul problemelor şi neînţelegerilor creşte cu fiecare nouă parte implicată.

e.) Constrângerea(Entrapment) apare în stadiile terminale ale conflictelor, când părţile ajung într-un punct, în care nu mai pot să se retragă în siguranţă sau să dea înapoi, şi sunt constrânse sau să continue sau chiar să intensifice conflictul. Frica de a nu-si pierde credibilitatea pe scena politică internaţională, influenţa poloticii şi a opiniei publice din

interiorul ţării, refuzul de a recunoaşte o greşeală extrem de costisitoare, dorinţa de a se răzbuna sau de a recupera pierderile suferite pe parcursul conflictului, toate acestea contribuie la implicarea continuă în conflict, în

ciuda pierderilor semnificative.

13

f.) Dezescalarea are loc atunci când părţile, uneori cu asistenţa părţilor terţe care joacă rolul de intermediari, indică prin acţiunile lor

faptul că sunt dispuse să înceteze comportamentul ostil, fie unilateral, fie condiţionat. Această dezescalare tinde să inverseze direcţia a ceea ce putea fi numită „o spirală malignă în creşere” a comportamentului

conflictual.

g.) Dezangajarea este faza, în care părţile se angajează într- un proces menit să reducă, rezolve sau să încheie conflictul. Procesele de management conflictual utilizate în această fază trebuie să ia în considerare două aspecte importante: problemele procesuale şi problemele de conţinut. Procesul de soluţionare a conflictului trebuie prin urmare să cuprindă o serie de componente care să abordeze fiecare dintre problemele sau crizele apărute. În conflictele internaţionale această fază

cuprinde de obicei o serie de etape, incluzând ante-negocerea, negocierea,

implementarea unei soluţii şi consolidarea unui nou parteneriat sau relaţii

diplomatice.

Cu toate acestea, unele conflicte nu trec atât de lin de la o fază la alta prin pattern-ul ciclic descris anterior. Uneori, conflictele escalează şi devin polarizate, dezescalând subit şi devenind latente, pentru a izbucni

apoi din

nou.

Apoi conflcitele trec prin

faza extinderii, urmată de

constrângere, găsind în

cele din

urmă

un

mod de

a

dezescala şi

a

dezangaja părţile în conflict, cel mai probabil prin asistenţa unor părţi externe conflictului care intervin pentru a-l încheia. Din punct de vedere grafic, un conflict poate fi văzut ca o serie de sinapse, care constituie o

spirală destructivă

14

conflictuală.

De cele mai multe ori există o tendinţă a părţilor de a-şi întări poziţiile şi de a-şi mări cererile cu cât sunt antrenate mai mult în conflict. În cazul în care o parte este pe punctul de a pierde, simte că a investit prea mult pentru a renunţa fără a recupera pierderile. Pe de altă parte, dacă o parte este în avantaj, va încerca să împingă miza la maxim, pentru a avea

un câstig maxim.

În analiza conflictelor, se întâmplă deseori, ca acestea să fie privite ca o entitate singulară, care implică două sau trei părţi, cum este şi conflictul din Magorno Karabah, care implică, Azerbaidjianul, Armenia şi provincia Nagorno Karabah. La o examinare mai atentă se va observa, că pe măsură ce conflictele se dezvoltă şi implică un număr tot mai mare de

părţi şi aliaţii acestora, se interconectează cu alte conflicte şi alte părţi cu agende independente de conflictul iniţial. Această complexitate crescută poate crea probleme înţelegerii dinamicii unei situaţii particulare. Totuşi, această analiză este esenţială pentru elaborarea unor strategii eficiente de management al conflictului. Pentru a înţelege ceea ce se petrece într-un conflict, analistul trebuie să privească şi să înţeleagă contextul relaţiilor pe baza cărora se dezvoltă. Interconexiunea dintre conflicte poate lua

diferite

forme,

astfel: 13

Conflicte ciclice (Serial or nested in time) Un conflict poate fi un element dintr-o serie de lupte între aceeiaşi adversari. Pentru a înţelege criza actuală este vital să existe cunoştinţe despre ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Conflicte convergente (Converging or nested in social space) Grupuri separate se pot coaliza într-o alianţă împotriva unui adversar

13 Inter-American Defense College, http://www.jid.org/college/DL/.php?lang=en (accesat decembrie 2007)

15

comun, recurgând din ce în ce mai des la un element comun de identificare, ca de exemplu pan-arabismul sau apartenenţa la NATO. Şi adversarul poate însă să recurgă la coaliţii, fiecare entitate având propriile interese şi motivaţii de a participa la conflictul central.

Conflicte suprapuse (Superimposition or linking of issues) În timp ce adversarii se confruntă în general din cauza unei probleme, la aceasta se vor adăuga şi altele care se vor suprapune peste problema iniţială, intensificând lupta. În timpul Războiului Rece spre exemplu, în cadrul conflictului dintre SUA şi Rusia Sovietică, probleme precum controlul armamentului, războaie regionale, sau drepturile omului erau interconectate, iar uneori se suprapuneau, fiind nevoie să fie soluţionate

prin procese de negociere separate.

Conflicte intersectate (Cross-cutting conflicts) Conflictele pot fi complicate de divizarea constantă şi regruparea adversarilor. Spre exemplu, două guverne pot fi adversare pe baza unei probleme, însă pot fi

de aceeaşi parte când e vorba de o problemă diferită în relaţie cu alte guverne. Astfel, solţionarea conflictelor va consta în negocieri multilaterale.

Conflicte interne (Internal conflicts) Conflictele din interiorul

unei părţi la conflictul internaţional, pot avea un impact negativ asupra

comportamentului lor colectiv împotriva unui adversar extern, putând

duce chiar la un alt conflict intern între partenerii la coaliţie.

Conflictele concurente (Concurrent conflicts) Acestea sunt conflicte externe care au loc în acelaşi timp cu principalul conflict, însă

16

nu implică aceiaşi adversari ca cei din lupta de bază. Spre exemplu, implicarea guvernului egiptean în războiul din Yemen în 1960 a avut loc

în timpul conflictului egipteano-israelian, cu toate acestea, guvernele

israelian şi yemenit nu au avut nimic de a face unul cu celălalt.

Aspecte ale gestionării conflictelor internaţionale Conceptele utilizate şi abordările pentru gestionarea conflcitelor sunt diferite. Cu toate acestea, fiecare metodă serveşte unui scop anume într-un context determinat. Fiecare metodă are puncte forte şi neajunsuri

datorate in general unor factori extrinseci legaţi de fiecare conflict în

parte.

Conflictul este un element extrem de prezent în societatea noastră, dar asta un înseamnă că nu am avea mijloacele şi instruméntele necesare pentru a-l soluţiona. Din contră, multitudinea instrumentelor este covârşitoare. Adevărata provocare pentru mediatori este calcularea adecvată şi mixul corect de abordări care trebuiesc utilizate de-a lungul procesului de la război la pace (tactica), estimarea momentului oportun de implementare a tehnicilor adecvate (timing), dar şi măsura în care se aplică tehnicile (intensitatea). Astfel varietatea abordărilor în privinţa prevenirii, managementului şi rezoluţia conflictelor se pot utiliza atât de către actori statali şi nonstatali. Acţiunile actorilor statali pot cuprinde metode diplomatice, militare sau legale, iar măsurile interprinse de actorii nonstatali însumează acţiunile ONG-urilor sau organizaţiile particulare de voluntari din domeniile drepturile omului, asistenţă umanitară, economică şi socială. Prin urmare, cele mai importante instrumente utilizate pe plan mondial pentru rezoluţia conflictelor sunt identificate în Preventing and

17

Mitigating Violent Conflicts: A Guide for Practitioners publicat de către

Creative Associates International ca fiind:

Diplomaţia oficială Diplomaţia este metoda cea mai veche pentru rezolvarea în mod paşnic a conflictelor dintre state. Diplomaţia prin definiţie este o metodă de negociere între state şi este tehnica principală utilizată în relaţiile internaţionale. Modurile de utilizare ale diplomaţiei sunt diverse şi nu întotdeauna lipsite de controverse. Prin urmare diplomaţia poate fi văzută ca un mijloc de coerciţie, emiţând sancţiuni sau ultimatumuri, utilizând stresul, presiunea şi ameninţarea pentru a insufla sentimente de nesiguranţă şi teamă în sânul părţilor implicate în conflict. Diplomaţia poate fi şi un instrument de persuasiune, avansând argumente în scopul determinării şi convinergerii părţilor de a ajunge la concesii mutuale, iar în acelaşi timp poate constitui şi o procedură de adaptare gestionând tensiunile prin încercarea de a modifica şi schimba poziţiile părţilor faţă de anumite probleme. În cele din urmă, diplomaţia este şi o tehnică prin intermediul căreia se ajunge la o înţelegere, folosind anumite proceduri pentru a ajunge la înţelegeri formale. 14 Diplomaţia oficială, numită uneori şi „Track One Diplomacy”, constă în mediere, negociere şi alte interacţiuni între reprezentanţi ai guvernelor, ambasadori şi trimişi speciali. Diplomaţia oficială poate lua forme pasive, precum conferinţele sau consultări informale ori poate lovi în forţă prin condamnări. Diferitele abordări ale diplomaţiei oficiale au caracteristici diferite şi potenţiale de soluţionare a conflcitelor.

14 Inter-American Defense College, Lerche, Charles O., Jr. and Charles O. Lerche III and Abdul Aziz Said. 1995. Concepts of International Politics in Global Perspective , 4th ed. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall Press.

18

Astfel trimişii speciali (special envoys) sunt reprezentanţi ai guvernului care călătoresc în zonele de conflict pentru a contribui la reducerea tensiunii şi rezolvarea disputei. Trimişii speciali evaluează de obicei circumstanţele, oferă servicii de conciliere şi mediere şi raportează progresele şi evaluarile guvernului care i-a trimis, dar şi a comunităţii internaţionale. Bunele oficii este termenul utilizat când o a treia parte asigură liniile de comunicare între părţile în dispută, pentru a începe un dialog şi a deschide calea către înţelegeri viipoare. Deşi bunele oficii se regăsesc printre instrumentele enumerate de Carta ONU şi sunt considerate parte din panoplia metodelor paşnice, ele s-au dovedit a avea un rol mai mult introductiv, fiind utilizate cu predilecţie la începerea negocierilor sau la iniţierea medierii. 15 Medierea, într-un context oficial, se referă la intervenţia formală a unui reprezentant al altui stat pentru a reduce tensiunile dintre părţile în dispută şi pentru a încuraja găsirea unei soluţii şi compromisul. Toate părţile implicate trebuie să ajungă la un consens acceptabil. Statele

mediatoare pot avea o varietate de motive pentru a interveni într-un

conflict anume, cum ar fi dorinţa pentru o stabilitate crescută, câştigarea simpatiei uneia sau a ambelor părţi, sau menţinerea unui rol dominant într-o anumită regiune. 16 Negocierea este procesul formal care are ca scop ajungerea la o înţelegere. O a treia parte poate să acţioneze pe post de mediator, promovând comunicarea. Scopul final al negocierii este obţinerea unui acord oficial între părţi.

15 Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, p. 171 16 See Zartman, I. William and Saadia Touval. 1996. "International Mediation in the Post-Cold War Era," Managing Global Chaos: Sources of and Responses to International Conflict , Washington, DC, United States Institute of Peace Press, 1996, p. 445-61.

19

Condamnările internaţionale sunt emise ocazional de către state şi alte instituţii oficiale, cum ar fi ONU, ca răspuns la acţiunile unui alt stat sau al unui grup de state. Dacă condamnarea oficială îşi atinge scopul, atunci statul agresor va înceta acţiunile evitând astfel viitoare condamnări

poate mai dure.

Misiunile de stabilire a faptelor sau altfel spus ancheta, constituie o acţiune preliminară a rezolvării unui conflcit. De obicei misiunile de stabilire a faptelor sunt compuse din reprezentanţi ai diferitelor state, de cele mai multe ori organizaţi sub auspicile Organizaţiei Naţiunilor Unite. O astfel de misiune este constituită în momentul în care apar informaţii despre activităţi periculoase sau crime

ale unui regim. Sancţiunile economice şi guvernamentale sunt forma cea mai coercitivă a diplomaţiei oficiale. Guvernele pot invoca sancţiuni diplmatice ca răspuns la un eveniment sau acţiuni deosebit de grave comise de un stat, rupând astfel toate legăturile formale cu acest regim. Sancţiunile economice pot fi invocate şi pentru a descuraja un anumit guvern de a desfăşura activităţi dăunătoare sau pentru a sugera

neaprobarea linei politice adoptate de un regim.

Măsuri militare

Măsurile militare sunt luate în scopul soluţionării unei serii de

conflicte. Cu toate acestea, scopul misiunilor militare a fost în ultimul

timp de a controla şi limita anarhia şi violenţa între state. Mijloacele

militare

de

soluţionare

a

conflcitelor

sunt :

Programele military-to-military au ca scop prevenirea suspiciunilor

20

şi detensionarea relaţiilor dintre guverne prin activităţi comune, resurse în comun şi schimbul deschis de informaţii.

Tratate de control a armamentului şi de dezarmare colectivă

semnate de către state contribuie la crearea unei atmosfere de înţelegere şi evitarea conflictelor şi a neîncrederii. Proceduri de management al crizelor presupun o acţiune comună între organizaţiile militare şi cele nonguvernamentale pentru a oferi asistenţă în timpul şi după soluţionarea situaţiei de criză cauzată de o calamitate naturală sau un conflict. Forţele de realizare a păcii (peacemaking forces) sunt organizate sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, a unor organizaţii

regionale sau pe bază bilaterală şi implică componente civile şi militare. Implementarea păcii este o acţiune preemtivă şi caută să evite conflictul şi să iniţieze un proces de pace. Forţele de impunere a păcii organizate de obicei prin intermediul ONU sau a altor organizaţii guvernamentale folosesc în mod coercitiv puterea militară pentru a pedepsi agresiunea, pentru a remedia consecinţele agresiunii sau pentru a impune o soluţie la o dispută.

Forţele de menţinere a păcii sunt organizate tot prin ONU şi sunt trimise în zonele de conflict ca parte a unui acord de pace convenit în

prealabil. Scopul acestor forţe este de a verifica şi monitoriza menţinerea şi implementarea păcii.

Măsuri legale În secolul XXI, si mai ales la sfârşitul celui de al II-lea Război Mondial, dreptul internaţional a devenit şi mai important în definirea acţiunilor cuvenite ale indivizilor şi ale statelor în situaţii conflictuale. Astfel, dispunem de legi care definesc crimele de război, crimele

21

împotriva umanităţii, genocidul şi alte afpte violente. Dreptului internaţional îi lipseşte o agenţie care să monitorizeze implementarea sa. Acesta este în primul rând un sistem contractual şi consensual bazat pe un număr de surse diferite: tartate, convenţii şi precedente legale. Conform Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, dreptul umanitar este o entitate a dreptului internaţional al drepturilor omului, care se aplică pe perioada conflictelor armate. 17 Instituţiile internaţionale au dezvoltat o serie de măsuri juridice

pentru a coordona conflictele:

Comisiile de anchetă sunt de obicei create de către organizaţii internaţionale cum este ONU, pentru a ancheta validitatea raporturilor de comportament ameninţător sau activitate criminală a unui regim. Această comisie urmând să raporteze organizaţiei care a creat-o şi va sugera acţiuni viitoare. Arbitrajul este un proces legal internaţional consacrat în cadrul căruia părţile la un conflict aleg judecători din cadrul Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga, pentru a revedea disputa şi a recomanda un remediu. Părţile sunt îndreptăţite să aleagă procedura pe care curtea o va urma cât şi regulile care vor fi aplicabile. Adjudecarea constă în gestionarea conflictului de către Curtea Internaţională de Justiţie a naţiunilor Unite, cu sediul tot la Haga. Fiecare membru al ONU este obligat să se conformze deciziilor acestei curţi în orice cauză în care este parte. 18 Tribunalele pentru crimele de război s-au creat ca măsuri pentru a sprijini sistemul legal internaţional în soluţionarea unor incidente deosebit de grave cum ar fi genocidul în masă, sau alte crime împotriva umanităţii

  • 17 International Committee of the Red Cross, http://www.icrc.org/eng/ihl ( accesat ianuarie 2008)

  • 18 Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale

22

iniţiate de către regimuri. Astfel s-au înfiinţat Tribunalele Penale Internaţionale temporare pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda.

Diplomaţia neoficială

Abordările neoficiale joacă un rol central în rezoluţia conflictelor, fie ca precursor pentru negocierile oficiale, fie ca alternativă atunci când canalele ofiaciale de comunicare devin inflexibile şi se blochează.

Această aşa numită „Track Two Diplomacy” se referă la interacţiunea informală, neoficială dintre cetăţeni reprezentanţi ai grupurilor sau acţiunilor adverse. Dimensiunile şi formele acestui tip de diplomaţie sunt multimple şi diverse. Aceste metode includ activităţi neguvernamentale a unor profesionişti în rezoluţia conflictelor, cât şi interacţiunea altor

indivizi sau grupuri din diferite sectoare de activitate, cum ar fi afacerile,

cercetare, training, educaţie, activişti ai mediului înconjurător, religie, mass media dar şi opinia publică. Există prin urmare diverse metode neoficiale create exclusiv pentru rezoluţia conflictelor internaţionale. 19 Facilitarea şi dialogul este un proces neoficial, prin intermediul cărui o a treia parte intervine pentru a susţine părţile în conflict în realizarea unui dialog eficient. Partea care facilitează dialogul nu se implică în conţinutul discuţiilor, însă încurajează dialogul substanţial şi pozitiv. Workshop-uri pentru rezolvarea disputei (Problem-Solving Workshops), sunt alcătuite din adversari care provin din grupuri diferite, dar care nu încearcă să negocieze o înţelegere. În schimb, scopul acestori workshop-uri este de a pregăti participanţii pentru a activa ca semi-

  • 19 Inter-American Defense College, http://www.jid.org/college/DL/.php?lang=en (accesat decembrie 2007)

23

mediatori în cadrul comunităţii din care provin, atunci când este vorba de anumite probleme dintr-un conflict. Participanţii vor putea prelua şi rolul de negociatori în discuţii ulterioare. Acetse workshop-uri informale au fost utilizate în cazul unor conflicte prelungite, atât interne cât şi internaţionale, cum au fost cele din Irlanda de Nord sau Orientul Mijlociu. Medierea prin actori non-statali are loc atunci când o atreia parte la conflict, care nu este un stat, participă activ la negocieri, încercând să reconcilieze poziţiile părţilor oponente. Un mediator trebuie să propună formule pentru a rezolva conflictul, însă nu îşi va impune propriile soluţii.

Asistenţă umanitară

Prevenirea şi rezoluţia conflictelor poate fi realizată şi prin asistenţă umanitară. În perioada unor catastrofe naturale sau în situaţii de

conflict, ONG-urile se pot uni pentru a oferi ajutor umanitar tuturor

părţilor implicate, indiferent de afilierea politică, etnică sau religioasă. Asemenea asistenţă cere cooperare şi recunoaşterea publică a situaţiei. Intervenţia poate conduce la mediatizarea şi promovarea unei soluţionări pacifiste a situaţiei. Asistenţa umanitară poate lua forma:

Asistenţă umanitară, care include toate formele de asistenţă cum ar fi cea prin hrană, adăpost, medicală, dar şi consiliere psihologică şi training al abilităţilor acelor persoane care au rămas fără adăpost ca

urmare a unui conflict.

Asistenţă a refugiaţilor, include oferirea temporară a mâncării, adăpostului, îngrijirii medicale şi chiar a unor măsuri educative. Eforturile de strămutare şi chiar repatriere a refugiaţilor urmează de obicei rezoluţiei

conflictelor.

24

Dezvoltarea structurilor guvernamentale Rezoluţia şi prevenirea conflcitelor s-a efectuat şi prin diferite programe de susţienere a statelor în situaţii ante- şi post-conflict. Statele şi organizaţiile internaţionale au oferit asistenţă în dezvoltarea infrastructurii

politice necesare pentru a gestiona mai efficient conflictele sociale. Acest tip de asistenţă poate cuprinde :

Educarea şi formarea liderilor politici, pentru a asista noul govern sau guvernul şi instituţiile statului care se formează. Institution building sau crearea instituţiilor democratice, prin care statele îşi împărtăşesc know-how-ul şi experienţa cu noul guvern care se formează. Această metodă ajută la asigurarea faptului că infrastructurii statului este funcţională şi că nevoile cetăţenilor vor fi îndeplinite. Monitorizarea alegerilor este de cele mai multe ori condusă sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), însă şi organizaţii

regionale au activat în acest domeniu. Birourile ONU din întreaga lume

asistă ţările la observarea şi monitorizarea alegerilor în state considerate

instabile sau acolo corectitudinea rezultatelor alegerilor sunt puse sub

semnul întrebării. Această metodă asigură acces egal la sondaje de opinie,

legitimitatea rezultatelor şi stabilitatea statului în timpul unei perioade de insecuritate.

Cu toate că majoritatea literaturii de actualitate din domeniul managementului şi gestionării conflictelor susţine tot mai mult ideea, conform căreia conflictele sunt un element pozitiv, şi chiar necesar pentru funcţionarea unui sistem, vom vedea totuşi, că anumite conflicte, care se întind pe o perioadă lungă de timp, înghiţind miliarde de dolari, zeci de mii de vieţi omeneşti, împiedicând statele să se dezvolte într-un mod armonios şi să ofere un nivel de trai mai ridicat cetăţenilor, fac ajungerea

25

la un compromis extrem de dificilă, părţile considerând că au sacrificat prea multe pentru a renunţa. Aceste tipuri de conflicte, cum este şi cel din Nagorno Karabah nu au altă soluţie decât încercarea de a obţine o rezoluţie cât mai rapidă înainte de a se propaga şi mai mult.

MEDIEREA ŞI NEGOCIEREA CONFLICTELOR

1. Tactici folosite în conflict

Câteodată, într-un conflict, cei cu care interacţionăm folosesc un evantai cuprinzător de tactici, care ne pot manipula să ne dăm acordul pentru cel ce foloseşte astfel de modalităţi.

Totuşi, dacă ceea ce ne interesează este o relaţie de comunicare dezvoltată pe termen lung, atunci este important să folosim metode ce încurajează realizarea unui avantaj pentru toţi cei care interacţionează (am numit aici tehnicile de negociere şi de mediere). Există un evantai extrem de cuprinzător de tactici care sunt folosite în conflict, iar utilizarea acestora ţine de o multitudine de variabile, ca:

stilul/compoziţia personal(ă), desfăşurarea acţiunii, influenţele de putere, obiectivele urmărite, valoarea „recompenselor" ce urmează rezolvării conflictului. Iată de ce se cuvine menţionat că nici una dintre aceste

tactici nu este în sine rea sau bună, potrivită sau nepotrivită şi că ne găsim de multe ori în, situaţii care pot să justifice una sau alta dintre aceste abordări. Chiar dacă, spre exemplu, în aparenţă ameninţările nu sunt o formă potrivită

de gestionare a unui conflict, ele pot fi interpretate ca un semn prin care

cealaltă parte ne avertizează că sunt puncte în discuţie asupra cărora nu este dispusă să cedeze. Totuşi, se cuvine spus că prezentarea lor aici este făcută mai degrabă cu scopul de a conştientiza cursanţii în privinţa lor şi de a

26

identifica modalităţi concrete de depăşire a situaţiilor în care persoana cu care ei se află în interacţiune utilizează astfel de tactici. Acest lucru ne poate oferi un avantaj în oferirea unui răspuns creativ,

în dezvoltarea unor opţiuni diferite care să ne dea posibilitatea stabilirii unor punţi reale în comunicare şi a unei gestionări corecte a conflictului, nu doar a uneia parţiale, caz în care conflictul ar fi doar amânat şi va apărea în scurt timp sub o altă formă. Mai precis, putem spune cu această ocazie că, într-un mod aparent paradoxal, tacticile de confruntare pot fi folosite adesea pentru a

avansa pe drumul şi în interesul colaborării. În acelaşi timp, cunoaşterea acestor tactici şi prezentarea lor cursanţilor pot sprijini evitarea efectelor negative pe care acestea le pot presupune în vederea consolidării unui climat pozitiv în cadrul echipelor educaţionale, bazat pe încredere şi motivare reciprocă; tacticile menţionate aici sunt, în special, părţi componente în escaladarea conflictelor, astfel fiind nimerită utilizarea unui instrument de gradare a acestor tactici de la cele mai uşoare la cele mai puternice, în funcţie de mărimea conflictului. Tacticile aşa-zis „uşoare" intenţionează a demonstra că iniţiatorul lor e o persoană care e împinsă la tactici dure de situaţia prezentă; ele nu epuizează situaţia şi pe actorii ei. Iată un motiv serios pentru ca trecerea de la tactici slabe de confruntare la tactici dure să-i permită iniţiatorului conflictului să arate că, de fapt, cealaltă parte este responsabilă de escaladarea conflictului. • Tehnica ingraţierii (flatarea oponentului). După Jones şi Wortman (1973), ingraţierea reprezintă „o clasă de comportamente strategice ilicite desemnate a influenţa anumite aspecte bine definite în ceea ce-1 priveşte pe adversar, aspecte privitoare la atractivitatea unor calităţi personale" (apud Rubin, Pruitt, Kim, 1994). Alex Mucchielli (2002) observă că orice compliment, orice laudă îl poziţionează pe autorul lor în ipostaza implicită de a recunoaşte valoarea celuilalt. Flatarea dă astfel naştere unei identităţi

27

valoroase (a celui flatat); la rândul său, acesta îi conferă celui care 1-a complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Mesajele celui care flatează vor fi deci considerate din start valoroase. Chiar dacă, la o primă vedere, flatarea este un comportament unic, în practică putem vorbi despre mai multe procedee de flatare :

  • - flatarea sau complimentarea, reprezentând o clasă de tactici care

exagerează calităţile de admirat ale celeilalte părţi, în timp ce îi diminuează

slăbiciunile; se porneşte de la ideea că este greu ca oamenilor să le displacă aceia care spun lucruri drăguţe despre ei;

  • - un set de tactici de ingraţiere (flatare) implică ceea ce ambii autori amintiţi descriu ca fiind „conformitatea opiniei". în momentul în care ne

exprimăm acordul cu părerile oponentului, putem crea impresia că avem în fapt aceeaşi opinie sau opinii cu un grad crescut de similaritate cu ale partenerului de conflict - Creând astfel o stare de spirit ce induce atracţie reciprocă;

  • - de asemenea, autorii citaţi (mai apoi şi Godfrey) descriu câteva

tactici de autoprezentare care pot fi adoptate cu succes de un ingraţiator (flatator); ele vizează prezentarea propriilor calităţi în acord cu ceea ce se ştie despre oponent, astfel încât acesta să îl considere pe ingraţiator extrem de valoros. O astfel de abordare flexibilizează poziţia celeilalte părţi fără a fi nevoie să se apeleze la un comportament coercitiv (de altfel, mult mai costisitor pe planul relaţiilor interpersonale) şi se pot obţine concesii importante, ingraţierea fiind o modalitate ieftină şi eficientă de înclinare a unei balanţe conflictuale într-o parte sau în alta. De altfel, nu trebuie uitat că oamenii sunt, de obicei, mult mai centraţi pe propriul interes şi propria persoană decât pe ceilalţi: „Gândiţi-vă un moment la contrastul ce există între interesul pasionat pe care îl aveţi pentru propriile voastre treburi şi atenţia mediocră pe care o

28

acordaţi restului lumii" (Carnegie, 1991, p. 120). De aici rezultă că, dacă cineva ne acordă atenţie referitor la problemele noastre, acea persoană tinde să devină importantă pentru noi. • Există însă şi tactici mai subtile, un adevărat cal troian al elaborării conflictului, ce presupun găsirea unei modalităţi de a crea confuzie (Porter) prin introducerea unei ruperi de ritm în tempoul adversarului, rupere

de ritm care poate genera un decalaj de aplicare a structurilor acţionale. Astfel, fiind în contratimp cu tempoul adversarului, vorbind spre exemplu - rar când el se grăbeşte, îi inducem acestuia o rupere de ritm care atrage după sine distragerea atenţiei. Distragerea atenţiei presupune însă şi o coordonată socială, în sensul că acţiunile noastre pot să fie susţinute de către ceilalţi participanţi la discuţie, creând astfel o presiune puternică asupra părţii adverse. Aşadar, în sens general, această tactică cere devierea suspiciunilor celeilalte părţi astfel încât să pară că dorim, în fapt, să o ajutăm, şi nu să obţinem un avantaj din colaborarea cu ea. În ceea ce priveşte tacticile folosite în negociere, iată şi câteva dintre acestea, ele având un impact negativ dacă este să ne referim la incidenţa comunicaţională a unui atare tip de rezolvare a conflictelor. • Câteva tehnici le regăsim la A. Cardon (2002), reprezentând demersuri de eschivă în cazul unui atac din partea partenerului de negociere:

(1) strategia lui „Trebuia să-mi spui" înseamnă a-1 face pe celălalt responsabil de faptul că tu ai un comportament inacceptabil - logica ar fi că, dacă nu am primit în prealabil de la acesta o listă completă a tuturor comportamentelor inadmisibile pe care le-aş fi putut avea, nu am de ce să mă simt responsabil; (2) schimbarea subiectului funcţionează eficient într-o discuţie de negociere, deoarece, dacă ridicăm o altă problemă, partenerului nostru de negociere îi va veni greu ca după epuizarea acestei noi probleme să revină la subiectul pe care îl trata anterior; (3) găsirea unui „defect" la

29

partener - logica este că nu am de ce să accept criticile unui om dacă am găsit ceva să-i reproşez; (4) generalizarea reprezintă un alt mijloc eficace prin care putem dezechilibra argumentaţia folosită de către partenerul nostru de negociere: dacă acesta critică ceva precis, focalizat din comportamentul nostru, o expresie de tipul „ai ceva cu mine" sau „ştiam eu că nu ai încredere în ce fac" ar putea să-1 pună în ipostaza de a încerca să explice că lucrurile nu stau aşa, moment în care deţinem conducerea respectivului „joc" de manipulare; (5) dacă aceste tehnici (care pot fi gândite ca etape consecutive pe un crescendo) nu vor funcţiona, rămâne să adoptăm critica partenerului, dar îi putem arunca acestuia responsabilitatea pentru schimbul negativ de cuvinte pe motiv că „nu ştie să spună lucrurile pe un ton şi într-un mod acceptabil" ; desigur că în acest caz vom face abstracţie de faptul că discuţia a înaintat în această direcţie, iar tonul şi modul de a discuta au escaladat într-un conflict din cauza strategiilor de eschivă aplicate de către noi pentru a controla desfăşurarea negocierii şi pentru a nu pierde prin

acceptarea criticii celuilalt. Alteori se poate folosi jocul „da, dar

", joc în

... care negociatorul arată că, personal, ar accepta fără rezerve propunerea partenerului, dar că există unele dificultăţi de nerezolvat de care nu este

responsabil, care îl împiedică să le pună în aplicare (formulări de tipul „Aş

vrea să fac asta, sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, dar

...

").

Tehnica „salamului" (sau a mozaicului, după unii autori) porneşte de la ideea că niciodată nu veţi obţine tot ce vă doriţi dintr-o dată. Dar dacă la început cereţi foarte puţin este posibil să nu fiţi refuzaţi; în pasul doi/trei/patru întreg „salamul", felie cu felie, va trece în posesia negociatorului care foloseşte o astfel de tehnică. • Tehnica „amortizorului" presupune o diminuare a poziţiei celuilalt prin folosirea unor strategii de reducere la tăcere a acestuia. Joseph De Vito (1988) ne oferă un evantai larg de astfel de strategii: o persoană izbucneşte în

30

plâns făcând-o pe cealaltă să încerce comportamente pozitive pentru a o linişti sau poate simula o durere de cap sau de inimă extremă în acelaşi scop etc. Marea problemă este că niciodată nu putem şti când avem de-a face cu o strategie şi când este un fenomen natural. La rândul lui, A. Cardon (2002) ilustrează această tehnică printr-un joc de manipulare distinct (denumind-o „scena"). Există diferite alte tipuri de manipulare - spre exemplu, o persoană este în mod special încântătoare, extrem de drăguţă cu o altă persoană, dezarmând- o astfel pe aceasta să-i mai reproşeze ceva, sau îndepărtarea personală, care presupune o atitudine rece faţă de cealaltă persoană pentru a o demoraliza; o dată întâmplat acest lucru, este destul de simplu să fie adusă în direcţia dorită de prima persoană prin reoferirea afectivităţii în momentul în care lucrurile se rezolvă.

Metoda faptului împlinit este un mod riscant, ce poate genera conflicte; negociatorul îi prezintă problema celeilalte părţi, cerându-i să accepte condiţiile sale pentru că oricum acţiunea în cauză s-a produs deja. Practica standard, deseori întâlnită în învăţământ, este cea care dispune o parte să-i ceară celeilalte părţi să-i accepte modul de a privi lucrurile deoarece există multe alte cazuri similare. Disimularea presupune prezentarea altor obiective decât cele urmărite în realitate. Un exemplu nimerit este cel al tinerei studente care îl place pe colegul ei de grupă şi îi spune acestuia (deşi el are deja o prietenă) că nu doreşte decât o relaţie de amiciţie. Ne aducem aminte că diferenţa dintre intenţiile manifeste şi intenţiile ascunse ale partenerilor comunicaţionali reprezenta o barieră în procesul de interacţiune. • Retragerea aparentă pune negociatorul care o practică în ipostaza aparentei retrageri de la masa discuţiei, când de fapt este vorba despre o situaţie simulantă, el rămânând interesat de problemă. Scopul acestei

31

retrageri este de a obţine o concesie. • Omul bun/omul rău (se mai regăseşte sub titulatura de „poliţistul bun şi poliţistul rău"). Unul dintre membrii echipei adoptă o linie dură, inflexibilă, pe când celălalt rămâne prietenos, deschis spre negociere. Când „omul rău" părăseşte încăperea pentru un timp scurt, „omul bun" prezintă o ofertă care în circumstanţele negative ale negocierii pare chiar prea bună pentru a fi refuzată. O tehnică similară funcţionează - paradoxal pe principiul invers, promovând o discuţie de început cu „omul bun" pentru asigurarea unui climat pozitiv din partea partenerului de negociere şi încheierea contractului cu „omul rău", care va stabili condiţiile concrete ale respectivei acţiuni. A. Cardon (2002) observă că înlocuirea unuia dintre interlocutori în cursul unui proces de negociere este adesea o metodă de a-1 dezechilibra pe „adversar". Astfel, relatează autorul, în unele organizaţii, negocierile încep prin acte de încântare şi seducţie (folosindu-se din belşug cuvinte cu impact emoţional ca „încredere", „cooperare" etc), la aceste prime contacte participând interlocutori fermecători. în momentul negocierii propriu-zise, atât interlocutorii, cât şi discursul se schimbă. Substituirea îngăduie abandonarea acordurilor tacite, renunţarea la promisiunile indirecte şi anularea eventualelor concesii verbale. Această metodă are şi mai mult succes dacă reprezintă o variantă a „autorităţii limitate" (negociatorul face unele concesii de natură verbală, apoi, când „partea adversă" pare suficient de „prinsă", intervine şeful negociatorului iniţial, care schimbă unele dintre condiţiile negociate de acesta sub pretextul că „subalternul meu nu avea autoritatea să vă promită aceste lucruri"); • Frontul rusesc. Este o aplicare a strategiei precedente, dar în sfera problemei, şi nu a oamenilor. Astfel, se oferă două alternative dintre care una atât de rea, încât partenerul este pus în situaţia de a face orice ca să o evite. • Tehnica „kamikaze" este folosită de negociatorul care, în situaţii

32

de criză, dacă cererile nu-i sunt satisfăcute, preferă să distrugă totul decât să cedeze. Filozofia lui este „nici tu, dar nici eu! ". • într-o altă tactică numită „excursiile vinovate", persoana iniţiatoare

poate face pe cineva să se simtă rău pentru că s-a comportat într-un mod care 1-a rănit pe adversar, iar celălalt poate susţine că a făcut un gest cu totul neintenţionat. Partea care a fost rănită neintenţionat poate obţine un anumit comportament compensatoriu. Această tactică presupune însă existenţa unei greşeli din partea partenerului de conflict, a unui sentiment de culpabilizare în urma unei erori.

în acest caz, vina poate fi indusă prin trei comportamente mari:

  • a) amintindu-i unei persoane de o greşeală făcută în trecut şi ispăşită

de mult timp;

  • b) arătându-i cuiva consecinţe presupuse a fi dezastruoase; cum nu

putem şti ce se va întâmpla în viitor, avem şanse să fim crezuţi;

  • c) făcând pe cineva să considere că e responsabil de un rău pe care nu

1-a făcut de fapt. în realitate însă, culpabilizarea poate crea un sentiment de frustrare la cealaltă parte, care aduce eventual beneficii pe termen scurt, dar pe termen lung poate periclita relaţiile dintre părţi. • Persuasiunea privită ca tactică de rezolvare a unui conflict presupune ca iniţiatorul conflictului să-1 convingă pe adversar să-şi diminueze cererile, întrucât această poziţie va fi avantajoasă pentru el ulterior; este o procedură interesantă: să convingem cealaltă parte că este în interesul acesteia să ne permită nouă să avem un avantaj. în realitate însă, folosirea persuasiunii în acest mod este un fenomen foarte delicat şi nu poate fi făcută superficial fără riscul de a compromite relaţiile dintre părţi, deoarece mai devreme sau mai târziu, la un moment dat, oponentul va cere o dovadă

33

evidentă a avantajului pe care i-1 promitem în schimbul avantajului pe care ni-1 oferă. • În 1966, Freedman şi Fraser au „demonstrat că faptul de a obţine complezenţa unei persoane în faţa unei cereri de mică însemnătate creşte substanţial probabilitatea ca persoana respectivă să dea ulterior curs unei cereri mai mari" (în Influenţa socială - texte alese, 1996, p. 231). Studiul, efectuat pe femei casnice, pornea de la ideea semnării unei petiţii referitoare la conducerea prudentă a autoturismelor, majoritatea celor intervievate fiind de acord cu acest lucru. La un interval de câteva săptămâni, un alt experimentator a chestionat subiecţii în privinţa acordului la amplasarea unui indicator mare, grotesc pe pajişte cu inscripţia: „Conduceţi cu grijă". Concluziile cercetării au relevat că 55% dintre femeile care au semnat petiţia au fost de acord, faţă de doar 17% dintr-un alt grup, cărora nu li se ceruse iniţial semnarea nici unei petiţii. Interesant este faptul că, potrivit lui Cialdini, şi acţiunea opusă celei descrise mai sus poate duce la complezenţă, deci la rezultate asemănătoare (spre exemplu, formularea unei cereri excepţionale la început - cel mai probabil respinsă de către partenerul nostru de negociere - poate să implice o acceptare ulterioară în cazul formulării unei cereri moderate); şi aceasta deoarece persoana care refuză la început nu se va simţi bine în acea situaţie şi va încerca să facă ceva pentru a nu se situa în continuare în propriii ochi şi în ochii celor din jur drept o persoană nerezonabilă. Este vorba despre ceea ce cercetările de psihologie socială au denumit norma de reciprocitate; astfel, dacă cineva face un bine unei alte persoane, aceasta se va simţi motivată să focă, la rândul său, acelaşi tip de gest. Mai precis, dacă într-o negociere cineva face primul o concesie, cealaltă parte se va simţi datoare să aibă o astfel de conduită de reciprocitate. în sprijinul acestei idei putem aduce şi experimentul efectuat de către Milgram în 1963 (apud Hayes, Orrell, 2003) în metroul din New York, unde

34

50% dintre cei cărora li s-a cerut să cedeze locul altei persoane, fără a primi nici o explicaţie pentru această cerere, s-au supus. Concluzia care s-a impus a fost aceea că pentru multe persoane este, oricum, dificil să refuze o cerere directă.celei de-a doua cereri. Putem observa că, prin prisma experimentelor efectuate de către Cialdini, atunci când nu există această presiune a concesiilor reciproce, funcţionează principiul conform căruia indivizii se arată consistenţi în răspunsurile lor faţă de cererile adresate de ceilalţi. Cu alte cuvinte, putem urmări modalitatea în care indivizii reuşesc să-şi depăşească tendinţa de continuitate în deciziile proprii şi să-şi schimbe atitudinea la intervale temporale atât de mici (observaţia intenţionează să introducă un criteriu de măsurare a presiunii acestei norme de reciprocitate). Tehnica obligaţiilor irevocabile este foarte bine ilustrată de un citat din Social Conflict: „Aşa cum se putea vedea în vechile filme cu James Dean şi Marlon Brando, există un joc numit «laşii» (chicken) în care doi participanţi conduc fiecare câte o maşină, cu viteză mare, în sens opus unul altuia, astfel încât să se poată întâlni, coliziunea lor provocând moartea celor doi. Cel ce pierde în acest joc este cel care întoarce maşina primul, fiind considerat laş, dar el salvează viaţa lui şi a celuilalt" (Rubin, Pruitt, Kim,

1994, p. 62). Ideea acestei tehnici este aceea de a arunca întreaga responsabilitate pe umerii celuilalt, deoarece doar acesta poate face ceva ca să salveze situaţia (în acelaşi timp însă, el este învins de acea renunţare). Această tehnică este foarte des întâlnită la nivelul elevilor şi chiar al studenţilor (spre exemplu, modul în care adolescenţii preiau obiceiul fumatului poate fi o rezultantă a tacticii obligaţiilor irevocabile). Dacă e folosită cu succes, tactica îl forţează pe celălalt să lucreze astfel încât să se rezolve conflictul, în acest mod iniţiatorul putând uşor să obţină concesii. Această metodă prezintă avantajul că, şi în cazul în care

35

persoana iniţiatoare nu deţine puterea de a impune un lucru, este suficient să prezinte problema astfel încât ea să îi apară celuilalt ca fiind ireversibilă; în fapt, o adevărată rezolvare a problemei presupune un efort considerabil în a identifica problemele pe care le au părţile şi în a dezvolta o soluţie ce atrage deopotrivă ambele părţi. După cum putem observa, aceste tactici şi multe altele se regăsesc în mod conştient sau nu la nivelul a numeroase strategii de comunicare şi relaţionare pe care angajaţii le folosesc în special în interiorul microgrupurilor de discuţie. Din aceste motive, subliniem şi aici necesitatea conceperii şi utilizării unor exerciţii care să pună cursanţii în situaţia de a înţelege în profunzime implicaţiile acestora asupra conflictului.

Mecanisme şi instrumente de realizare a păcii

Definiţii şi tipologia NATO a PSO 20 PSO sunt operaţiuni multinaţionale conduse imparţial, în sprijinul ONU ori a mandatului OSCE, implicând forţe militare şi agenţii diplomatice şi umanitare, fiind destinate să realizeze o rezolvare politică pe termen lung, ori alte condiţii stabilite în mandat. Tipologia cea mai bine structurată, ca formă şi conţinut, şi care a fost implementată şi în forţele terestre este cea adoptată de NATO fiind cea mai uzitată în acest moment. În conformitate cu cele două documente, operaţiile în sprijinul păcii (Peace Support Operations – PSO) „sunt operaţii multifuncţionale conduse imparţial, pentru sprijinirea unui mandat ONU/OSCE, implicând forţe militare şi agenţii umanitare şi diplomatice, fiind destinate să asigure pe termen lung o rezolvare politică ori alte condiţii specificate în mandate” 21 . În categoria acestora intră următoarele tipuri de operaţii:

20 Directiva Bi-MNC pentru doctrina NATO a operaţiunilor în sprijinul păcii 16 octombrie 1998. 21 A.J.P. 3.4.1 Peace Support Operations, 1998.

36

de prevenire a conflictului (Conflict Prevention - CP); – de realizare a păcii (Peace Making PMO); – de menţinere a păcii (Peace Keeping - PKO); – de impunere a păcii (Peace Enforcement - PEO); – de construire a păcii (Peace Building - PBO); – operaţii umanitare (Humanitarian Operation - HO). Prevenirea conflictului include activităţi diferite, în special, potrivit Capitolului VI din Carta ONU, variind de la iniţiative diplomatice la desfăşurarea preventivă de trupe, în intenţia de a preveni escaladarea disputelor în conflicte armate sau extinderea acestora şi în alte zone. Prevenirea conflictelor poate să includă misiuni de documentare, consultări, avertizări, inspecţii şi monitorizări. Desfăşurarea preventivă consistă, în mod normal, din forţe militare şi/sau civili care sunt desfăşurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta timpurie; supravegherea; desfăşurarea preventivă; măsurile stabilizatoare. Impunerea păcii este o acţiune, potrivit Capitolului VII din Carta ONU, de folosire a mijloacelor militare pentru a restaura pacea într-o zonă de conflict. Aceasta poate include tratarea unui conflict între state sau în interiorul unui stat ale cărui instituţii au intrat în colaps sau pentru a satisface nevoi umanitare. Operaţiile de impunere a păcii includ: acţiuni de restaurare a păcii şi securităţii internaţionale; sancţiuni şi embargouri; zone cu interdicţie de zbor. Construirea păcii este o acţiune post-conflict desfăşurată pentru descoperirea şi identificarea structurilor care tind să consolideze şi să întărească baza politică în scopul evitării reizbucnirii conflictului. Include mecanismele necesare pentru identificarea şi sprijinirea structurilor care să consolideze pacea, să dezvolte un sentiment de încredere şi posteritate şi să sprijine reconstrucţia economică; poate necesita implicare atât militară, cât şi civilă; Operaţiile umanitare sunt misiuni desfăşurate pentru a limita suferinţele umane, în special în condiţiile în care autorităţile din zonă sunt incapabile sau nu doresc să asigure serviciile adecvate pentru populaţie. Misiunile umanitare pot fi desfăşurate în cadrul unei misiuni de sprijin a păcii sau în cadrul unei acţiuni complet independente. Posibile misiuni ale operaţiunilor umanitare sunt:

  • a. ajutorul şi protecţia convoaielor umanitare;

  • b. transporturile umanitare;

  • c. întreţinerea, repararea şi consolidarea infrastructurii;

  • d. sănătatea şi sprijinul medical;

  • e. asistenţa în redislocarea refugiaţilor;

37

f. activităţile umanitare de deminare. Realizarea păcii poate să includă asigurarea de bune oficii, medierea, concilierea, precum şi acţiuni cum ar fi: izolarea diplomatică şi impunerea de sancţiuni 22 . Acest tip de operaţii constau în efortul de a soluţiona un conflict sau de a menţine pacea prin acţiuni diplomatice, persuasiune, mediere sau negociere, dar necesitând uneori folosirea forţei militare sau a altor mijloace 23 . Bunele oficii constituie un element indispensabil operaţiilor de realizare a păcii şi reprezintă intervenţia amicală a unui terţ între părţile aflate în conflict, în scopul restabilirii unui contact direct 24 . Sarcinile componentei militare ale forţei de realizare a păcii sunt:

– supravegherea retragerii forţelor de la liniile de demarcaţie; – asigurarea retragerii armamentului greu în interior; – monitorizarea graniţelor externe; – supravegherea schimbului de prizonieri şi controlul refugiaţilor; – asistenţa în restaurarea infrastructurii civile; – asistenţa în operaţiuni de deminare şi instrucţiuni pentru folosirea muniţiei explozive; – sprijinul în stabilirea unei noi structuri politice; – asistenţa în restaurarea sau stabilirea unei administraţii civile, respectării legilor şi a

drepturilor omului; – supravegherea şi demobilizarea zonelor de risc. Menţinerea păcii reprezintă limitarea, moderarea şi/sau încheierea ostilităţilor între state sau în interiorul lor prin intervenţia unei terţe părţi, imparţială, organizată şi dirijată la nivel internaţional, care foloseşte forţa militară şi civili pentru completarea procesului politic de soluţionare a conflictului şi pentru reinstaurarea şi menţinerea păcii. (Deşi expresia „menţinerea păcii“ nu este în mod special folosită în Carta ONU, este autorizată în cap.VI); Trăsăturile distinctive ale operaţiilor de menţinere a păcii au fost reliefate într-o manieră empirică de către Secretarul General al ONU, din practica organizaţiei şi constau în următoarele:

a) operaţiile de menţinere a păcii nu sunt acte de constrângere bazate pe capitolul VII din Carta ONU;

  • 22 M. Mândru, Lumea între războiul rece şi pacea fierbinte, Bucureşti, Editura Expert, 2000, p. 35.

  • 23 FM 100-23, Peace Operations, Washington D.C., 1994, p. 74.

  • 24 Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, Bucureşti, 2001, p. 97.

38

b) forţele de menţinere a păcii se compun din contingente, având materialele furnizate benevol de către membrii ONU, fără ca statele membre să aibă dreptul de a revendica participarea la o anumită operaţiune; c) forţele nu conţin, de regulă, unităţi din statele membre permanente ale Consiliului de Securitate şi nici din ţările care pot fi suspectate de a avea un interes special în conflictul care a impus operaţiunea; d) operaţiunile desfăşurate sunt independente de cele desfăşurate de statul-gazdă; forţele multinaţionale nu trebuie folosite în rezolvarea unor probleme interne ale statelor şi nu pot fi în nici un caz parte beligerantă la un conflict intern; e) forţele de menţinere a păcii nu pot avea iniţiativa folosirii violenţei armate, dar au dreptul la legitimă apărare împotriva unui atac, inclusiv asupra tentativelor de cucerire a poziţiilor pe care le ocupă, prin ordinul comandanţilor legitimi. Aceste operaţii urmează negocierilor diplomatice care stabilesc mandatul pentru forţa de menţinere a păcii. Acesta descrie scopul operaţiei, stabileşte mărimea şi tipul forţei fiecărei naţiuni participante. De asemenea, în mandat se specifică termenii sau condiţiile pe care ţara-gazdă intenţionează să le impună forţei prezente sau misiunii acesteia şi are calitatea de a face o evaluare clară a funcţiilor pe care forţa de menţinere trebuie să le îndeplinească. Prin prezenţa fizică în locurile predispuse la acţiuni de violenţă, forţa de menţinere a păcii are un important rol descurajator. Ea culege informaţii prin toate procedeele şi mijloacele de cercetare (posturi de observare, patrule, supraveghere, monitorizare şi cercetare aeriană). Operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii s-au dezvoltat în funcţie de obiectiv şi spectru, generând mai multe etape şi forme mai eficiente în realizarea rezultatelor. Exemple ale unor misiuni de observare sunt cuprinse în mai multe etape, după cum urmează. ETAPA I etapa iniţială în periodizarea generală a operaţiilor de pace:

UNSCOB Comitetul special ONU pentru Balcani, între 1947-1951, GRECIA UNTSO – Misiunea Naţiunilor Unite pentru supravegherea armistiţiilor, din 1948 până în prezent, ISRAEL UNMOGIP – Grupul militar de observatori ONU pentru INDIA şi PAKISTAN, din 1948 până în prezent

Acestea sunt:

ETAPA II utilizarea forţelor multinaţionale de urgenţă:

UNEF I şi UNEF II – Forţa de urgenţă a ONU în Orientul Apropiat, între 1956-1957 EGIPT, respectiv 1973-1979 EGIPT-ISRAEL

39

ONUC – Operaţia ONU în CONGO, între 1960-1964 UNSF – Forţa de securitate ONU în NOUA GUINEE, între 1962-1969 UNFCYP – Forţa ONU de menţinere a păcii în CIPRU, din 1964 până în prezent ETAPA ACTUALĂ acţiunea multidimensională a forţei de menţinere a păcii şi specializarea acesteia – operaţii cu spectru larg (WIDER PEACEKEEPING OPS.) şi cele care înglobează prevenirea conflictelor, restabilirea, impunerea şi construcţia păcii:

UNPROFOR – Forţa ONU de protecţie în IUGOSLAVIA, între 1992-1995 UNAMIR – Misiunea de asistenţă ONU în RWANDA, din 1993 până în prezent UNOSOM I şi UNOSOM II – Operaţii ONU în SOMALIA, din 1992 până în prezent; IFOR, SFOR – Forţa NATO – OSCE de implementare şi stabilizare a păcii în BOSNIA, din 1996 până în prezent. 1. Sarcini generale în operaţii de menţinerea păcii 25 Principalele sarcini ce pot fi executate de către forţele armate, în cadrul unei operaţiuni de menţinere a păcii sunt:

Sarcinile de observare şi monitorizare sunt misiunile de bază ale peace keeping-ului şi au ca scop stabilirea unui control asupra unei situaţii pentru a obţine cât mai multe informaţii utile

într-un timp scurt. Ele au ca scop prevenirea şi evitarea surprinderii în cazul în care ostilităţile s- ar declanşa, supravegherea retragerii trupelor regulate sau a grupărilor armate din anumite zone precum şi monitorizarea atitudinii şi a comportamentului părţilor în cauză. Aceste activităţi sunt desfăşurate, de obicei, de echipe de observatori a căror utilitate este totuşi variabilă. Personalul acţionează, de regulă, fără arme sau numai cu armament individual pentru autoapărare deoarece criteriul imparţialităţii precum şi rolul pe care îl îndeplineşte îi garantează, cel puţin în teorie, o protecţie acceptabilă. Posibile sarcini:

  • 1. observarea încetării focului şi a liniilor de demarcaţie;

  • 2. confirmarea retragerii forţelor din zona de conflict;

  • 3. monitorizarea zonelor în care sunt condiţii sau semnale de izbucnire a unui conflict;

  • 4. colaborarea cu/sau în sprijinul organizaţiilor neguvernamentale, prin activităţi ca

monitorizarea aspectelor legate de drepturile omului sau organizarea de alegeri şi supervizarea

lor.

Sarcinile de interpunere sunt sarcinile de separare a forţelor. Au ca scop separarea părţilor aflate în conflict după realizarea unui acord de întrerupere a focului. Cu toate că aceste

25 A.J.P. 3.4.1. Peace Support Operations, 1998.

40

misiuni se desfăşoară cu acordul părţilor, contingentul care execută această misiune delicată trebuie să fie credibil din punct de vedere militar pentru a descuraja eventualele conflicte sporadice care pot degenera. Sarcinile pentru forţa de interpunere sunt:

1. stabilirea părţilor şi a posturilor de observare; 2. stabilirea observării şi a controlului peste drumurile principale şi zonele strategice ale terenului pentru depistarea zonelor ce oferă avantaj;

  • 3. marcarea şi inspecţia continuă a liniilor de demarcaţie, în scopul micşorării riscurilor,

neînţelegerilor şi tulburărilor;

  • 4. posibile căi pentru ajutor umanitar;

  • 5. escorta convoaielor de ajutor umanitar;

  • 6. monitorizarea încetării focului;

7 stabilirea zonei-tampon şi de începere a demilitarizării. Sarcinile de asistenţă în fazele de tranziţie sunt misiuni militare care se desfăşoară ca urmare a unui acord de pace, stabil şi care preced starea de normalitate precum şi desfăşurarea

activităţilor civile, prevăzute în acordul de pace. Scopul este de a sprijini şi de a impune uneori, în momentele dificile, calmul necesar depăşirii fazei de tranziţie, evitând pe cât posibil situaţiile oscilante între pace şi război, favorizând drumul spre normalitate, realizând un mediu stabil de securitate şi asigurând pacea mult dorită. Tipurile de sarcini pentru asistenţa în tranziţie trebuie să includă:

  • a. supravegherea retragerii, redislocarea (evacuarea), demobilizarea şi dezarmarea militarilor şi a forţelor paramilitare ale părţilor;

    • b. localizarea şi confiscarea armelor, muniţiilor şi a altor bunuri;

  • c. supravegherea şi sprijinul în localizarea şi identificarea câmpurilor de mine şi sarcina operaţiunilor de deminare, care se impun;

    • d. asistenţa în asigurarea sau restabilirea administraţiei civile în interiorul zonei de

misiuni;

  • e. asigurarea unei autorităţi legale şi sprijinirea poliţiei civile;

  • f. supravegherea încetării focului şi a liniilor de demarcaţie;

  • g. coordonarea şi protecţia eforturilor de asistenţă umanitară, inclusiv reconstruirea

infrastructurii;

  • h. asistenţa în monitorizarea/localizarea/mişcarea/controlul refugiaţilor.

41

’’Necis, mi fili, quantilla ratione mundus regatur!’’ Nici nu ştii, fiule, cu cât de puţină raţiune este condusă lumea! 26

Definirea războiului şi metode de intervenţie în vederea realizării păcii Istoria atestă o serie de definiţii şi abordări asupra termenului de „‟război‟‟. Începând cu primul Tratat de drept al păcii şi războiului, elaborat de Grotius 27 din anul 1625, politologii şi istoricii au continuat lungul proces de analiză a conceptului de război, proces care se transformă şi capătă noi valenţe şi elemente cu fiecare stare conflictuală, ce apare la un moment dat, în spectrul sistemului internaţional. Pe lângă faptul că războiul rămâne tipul cel mai reprezentativ de conflict, prin pagubele produse, numărul de victime şi frecvenţa lor, acesta intră şi în categoria flagelelor. Tocmai din această cauză, studiul războielor a continuat să fie o preocupare majoră, în speranţa găsirii unor soluţii viabile. Potrivit chinezului Sun Tzî, arta războiului se bazează pe inducerea în eroare a adversarului, şi prin implicarea clasei conducătoare adverse în acţiuni ilegale, răspândirea discordiei în societate, toate aceste acţiuni sunt menite să discrediteze ordinea din ţara adversă. Deşi „‟cei mai mulţi dintre noi……recunoaştem un război atunci cănd îl vedem‟‟ 28 , există numeroase divergenţe de definire în ceea ce priveşte războiul. O abordare diferită şi specială este cea oferită de Carl von Clausewitz, conform căruia‟‟ războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace‟‟ 29 . În viziunea lui, războiul nu este doar un act politic, ci un

  • 26 , ‟‟Nu ştii, fiule, cu cât de puţină raţinue este guvernată lumea!‟‟, afirmaţie atribuită lui Oxestierna, cancelarul Suediei în timpul războiului de 30 de ani, citat în ‚’’General System Theory’’, George Braziller, New York 1968,

p.16

  • 27 Frunzeti, Teodor,’’Conflicte Internaţionale şi Gestionarea Crizelor’’, ed.Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti 2006, p.31

  • 28 Morgan, Clifton, T., „’The Concept Of War. Its impact on Research and Policy’’, Council of Peace Research in History and Consortium on Peace Research, Education and Development, vol.15, 1990, p.416

  • 29 Clausewitz, Carl von, „’Despre Război’’, ed.Antet, Prahova,p.18

42

„‟adevărat instrument politic‟‟ 30 , o continuare şi o realizare a relaţiilor politice cu alte mijloace. În aceste condiţii, intenţia politică este scopul, războiul este mijlocul şi prin urmare „‟mijlocul nu poate fi gândit fără scop‟‟. Abordarea lui Clausewitz a reprezentat un moment important pentru studiul războiului.O definiţie dată războiului dintr-o perspectivă antropologică, îi aparţine lui David Webster, care afirma că războiul este „‟ o confruntare planificată între grupuri organizate de combatanţi, care împărtăşesc, sau cred că împărtăşesc interese commune‟‟ 31 . Această definiţie este extrem de generală, folosit în sens larg, războiul include în

sfera lui o mare varietate de elemente aplicabile atât în conflictul dintre

state, cât şi pentru confruntările dintre familii ori acte de eliminare a adversarilor politici. Asemănator definiţiei anterioare , P.Hayden oferă o abordare mai complexă, suţinând faptul că războiul reprezintă:‟‟folosirea controlată şi organizată a forţei, întreprinsă de autorităţi politice şi alte grupuri organizate caracterizate printr-un lanţ de comandă funcţional‟‟. O‟Conell constatând caracterul vag al definiţiilor de tip antropologic, a definit războiul prin câteva elemente 32 esenţiale. El s-a concentrat în special, pe elemental de premediatare şi planificare, centrarea pe grup mai degrabă decât pe individ şi pe organizarea de tip militar. O‟Conell susţine faptul că pentru îndeplinirea unor scopuri palpabile şi imediate din

domeniul economic, politic sau oricare ar fi el, participanţii la conflict sunt în măsură să aplice violenţa letală şi să rişte la rândul lor acelaşi lucru. În aceste condiţii, el preconizează că rezultatul final al confruntării

va avea un caracter stabil din punct de vedere al duratei.

  • 30 Ibidem

  • 31 Webster, David, ‟‟ The not so Peaceful Civilization. A review of Maya War.‟‟, Journal of World Prehistory,2000,

p.72

  • 32 O‟Connel, Robert, ‟‟ The Ride of the Second Horseman.The Birth and Death of War‟‟, Oxford University Press, New York, 1995, p.5

43

În lucrarea „‟ Sociologia Războiului‟‟, românul Dimitri Gusti, susţine ideea că „‟războiul este mai mult decât o simplă chestiune de strategie, aprovizionare şi armament, căci el rezumă o întreagă epocă istorică, toată ştiinţa, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp se oglindeşte într-însul‟‟. Alţi autori încearcă să definească războiul prin prisma termenului de conflict. Conflictele sunt fenomene foarte frecvente, dar numai o parte mică dintre acestea ajung să fie războie. Deci, se poate afirma că războiul este cea mai gravă stare conflictuală. Pe lângă diversitatea de definiţii şi abordări a acestui termen, s-au elaborate diverse clasificări. 33 O primă clasificare este după natura şi scopul urmărit, în funcţie de care războiele se impart în războie drepte şi nedrepte. Războiele drepte urmăresc apărarea împotriva agresiunilor externe, eliberarea popoarelor de sub dominaţie străină şi au în general un caracter defensiv. Iar cele nedrepte, urmăresc extinderea teritorială, impunerea controlului asupra economiei şi a bunurilor altor ţări. O altă clasificare are în vedere participanţii şi actorii implicaţi în război. Se vorbeşte astfel despre războaiele coloniale, care au dus la destrămarea sistemului colonial, războaiele de exterminare, războiul de partizani, numite şi războaie de guerilă, apoi războiul ţărănesc, din epocile medievală şi modernă, războiul total, în cadrul căruia una dintre părţi foloseşte toate capacităţile militare, economice, umane, pentru a se apăra sau a agresa inamicul, şi nu în ultimul rând războiul civil. Războiul civil este definit în Dicţionarul politic drept:‟‟o formă a luptei de clasă, dusă cu ajutorul armelor, în scopul cuceririi puterii politice sau al apărării cuceririlor democratice, împotriva forţelor reacţionare, contrarevoluţionare‟‟. 34 În cadrul acestui tip de război, părţile aflate în

  • 33 Lupu, Corvin, ‟‟ Teoria Relaţiilor Internaţionale’’, ed. Techno-Media, Sibiu, 2005, p.112

  • 34 Dicţionar Politic, ed.Politică, Bucureşti, 1975, p.497

44

conflict sunt segmente ale populaţiei aceleaşi tări, imperiu sau diviziune politică. Conflictul acesta poate avea cauze religioase, etnice sau economice. Unele războie civile sunt descrise ca fiind revoluţii, când în urma lor rezultă schimbări sociale majore. De aceea, unii istorici cataloghează revoltele populare ca fiind războie civile, dacă acestea sunt însoţite de lupte armate între structuri militare. Alţi istorici definesc războiul civil ca pe un conflict cu violenţă susţinută, de durată, între părţile organizate sau între regiuni bine stabilite, aparţinând aceleaşi tări, indiferent dacă se manifestă sau nu prin acţiuni militare. Schimbările majore din mediul de securitate şi apriţia unor ameninţări noi, au cauzat apariţia unor noi tipuri de război precum cel fulger, psihologic, electronic, atomic, biologic, spaţial şi bineînţeles mult controversatul război contra terorismului. Deşi multe dintre acestea există doar în plan teoretic, ele pot izbucni oricând afectând grav pacea, liniştea şi chiar existenţa umană. Studiile au arătat, de altfel, ca în ultimii 5600 de ani, s-au purtat 14.500 de războie, în care au murit 3,5 miliarde de oameni. S-a demonstrat că, în aceşti ultimi 5600 de ani, doar 292 au fost fără războie. Cu toate acestea , războiul face parte din filosofia politică, el nu este doar o realitate, ci şi un concept. Teoria războiului, se dezvoltă odată cu evoluţia societăţilor omeneşti, şi nimeni nu ştie unde sau când se va sfârşi evoluţia. Oricum, războiul urmează drumul societăţii omeneşti, este un însoţitor permanent al acesteia. Mai mult decât atât, de cele mai multe ori, lumea îşi raportează, timpul şi evenimentele la realitatea, continuitatea şi discontinuitatea acestui fenomen: înainte de război, între două războaie, după război. Războiul continuă să fie un fenomen social complex, un seism social care duce la descărcarea unor energii acumulate în timp. Formele pe care le îmbracă un astfel de fenomen sunt şi vor fi din

45

ce în ce mai numeroase şi mai greu de controlat. Tocmai de aceea, există voci care susţin idea 35 următoare, cu cât societatea va fi mai complexă şi mai dezvoltată, cu atât va fi mai greu de controlat, de gestionat acest fenomen intrinsec al războiul. Apariţia unor noi conflicte în sistemul internaţional şi dezvoltarea celor existente, se conturează ca una din principalele ameninţări la adresa păcii şi stabilităţii, şi necesită abordări noi asupra conflictelor, care să surprindă realitatea pentru a putea oferi soluţii practice de gestionare. În

acest context, în anul 1992 Secretarul General al O.N.U, Boutros Ghali a

elaborat un raport intitulat ‚‟‟Agenda pentru Pace‟‟ 36 , care conţine fundamentele acţiunilor întreprinse de Naţiunilor Unite în vederea păcii şi securităţii globale. Secretarul General a dezbătut în acest raport cele patru operaţiuni O.N.U, de realizare a păcii, specifice perioadei imediat următoare Războiului Rece. Procesul de construire a păcii începe în momentul finalizării ostilităţilor între părţile implicate, fie în urma unui acord sau tratat de pace , fie în urma unei înţelegeri de încetare a focului. Prima operaţiune care se efectuează în subfaza de escaladare non-violentă a conflictului, şi care vizează o serie de măsuri menite să reducă, frâneze sau chiar să elimine tensiunile este Dipolmaţia Preventivă(preventive diplomacy) Această acţiune are în vedere prevenirea oricărei dispute dintre principalele partide aflate la conducere, să stopeze eventualele dispute, înainte să se transforme în conflicte, şi să oprească extinderea acestora la izbucnirea lor imediată. Diplomaţia preventivă are ca scop principal reducerea tuturor pericolelor şi creşterea gradului de pace şi stabilitate. Operaţiunea de impunere a păcii (peace enforcement), presupune interpunerea în forţă a unor părţi externe între părţile aflate în

35 Mureşan, Mircea, Vaduva, Gheorghe,‟‟ Războiul Viitorului, Viitorul Războiului’’, ed.Universităţii Naşionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p.14 36 A se vedea: http://www.un.org/Docs/SG/agpeace.html, vizitat la 04.03.2008, ora 19

46

conflict, în scopul de a facilita reducerea ostilităţilor, descurajarea reluării agresiunii şi crearea unui mediu, care să conducă la un acord de încetare a focului, şi să facă posibilă, ulterior, adoptarea măsurilor de rezoluţie, şi anume peace keeping, peace building şi peace making. Aceste forţe militare, menite să conducă operaţiunea de peace enforcement, operează

sub stricta supraveghere a Secretarului General. Potrivit prevederilor din

Carta O.N.U, măsurile aplicate în vederea impunerii păcii pot să includă

întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice sau a comunicaţiilor rutiere, navale, aeriene, poştale prin radio dar şi întreruperea relaţiilor

diplomatice. De-a lungul istoriei, s-au înregistrat câteva cazuri în care,

sancţiunile aplicate de Consiliul de Securitate în vederea impunerii păcii, s-au dovedit ineficiente. O situaţie în care au fost aplicate măsuri de impunere a păcii, s-a petrecut în 1990, în scopul evacuării forţelor irakiene din Kuwait, cu aprobarea tuturor celor cinci membrii permanenţi ai Consiliului. Acest lucru a fost posibil datorită încetării războiului civil şi disponibilităţii Consiliului de Securitate de a acţiona în vederea obţinerii consensului.Menţinerea păcii (peace keeping) presupune utilizarea unor forţe neutre, cu acceptul părţilor aflate anterior în conflict, în scopul menţinerii armistiţiului existent. Academia Internaţională de Pace de la Stockholm, definea operaţiunile de menţinere a păcii ca ‟‟prevenirea, indiguirea, moderarea şi încheierea ostilităţilor în interiorul sau dintre state, prin intervenţia unei părţi terţe pacifiste, organizată şi direcţionată internaţional, pentru a restaura şi menţine pacea‟‟. 37 Această operaţiune, definită şi în capitolul VI al Cartei O.N.U, urmăreşte descurajarea reîntoarcerii la violenţă şi la separarea părţilor beligerante. Se preconizează că în viitor, opraţiunile de menţinere a păcii vor implica noi activităţi, care vor presupune participarea considerabilă a civililor,

37 A se vedea : http://www.strategikon.ro/files/studii/PKPB.pdf, vizitat la 05.03.2008, ora 20

47

ceea ce va antrena noi solicitări în domeniul pregătirii forţelor. Operaţiunile de realizare a păcii (peace-building şi peace-making) presupun implementarea mecanismelor care urmăresc restaurarea infrastructurii guvernamentale şi solicită un grad sporit de consimţământ din partea părţilor în conflict. Urmărind eliminarea cauzelor conflictului operaţiunea de peace-building poate fi abordată, în două paliere distincte în funcţie de problema căreia i se adresează, de strategia utilizată şi de grupul-ţintă. Astfel, se poate distinge între peace-building propriu-zis, care urmăreşte reconstrucţia şi dezvoltarea socio-economică şi respectiv peace-making, care se adresează liderilor politici şi urmăreşte reconcilierea politică şi a atitudinilor strategice prin mediere, negociere, arbitraj şi conciliere. Această ultimă fază trebuie să urmărească susţinerea noului guvern ales şi a societăţii civile, cu ajutorul unor programe special destinate dezvoltării economiei, consolidarea securităţii şi domeniului legislativ. Un alt element al acestei faze este reprezentat de recâştigarea controlului de către actorii interni, prin retragerea misiunilor de menţinere a păcii(peacekeeping). Potrivit lui Paul D. Duţă, deşi specificul unui sistem de peace building, este de cele mai multe ori diferit faţă de altul, se identifică o serie de cadre 38 care acoperă cinci dimensiuni ale sistemelor de construcţie a păcii, şi anume a)securitatea, b) tranziţia politică, sistemul de guvernare, c) dezvoltarea socială şi economică, d) sistemul drepturilor omului, puterea sistemului de justiţie, modelele de reconciliere aplicate, e) coordonarea, managementul şi mobilizarea resurselor disponibile. Toate aceste dimensiuni au ca scopuri, activităţi diverse privind crearea unui mediu sigur atât pentru actorii externi dar şi cei interni, activităţi privind încurajarea procesului de implementare a democraţiei, reforma

38 Duţă, D. Paul, ‟‟ Instituţii de Securitate’’, Partea Generală, ed.Techo-Media, Bucureşti, 2006, p.99

48

sectorului societăţii civile, revigorarea instituţiilor locale, reformarea sistemului de justiţie. Cât priveşte dimensiunea drepturilor omului, a justiţiei şi a reconcilierii, aici se urmăreşte asigurarea supremaţiei legii şi promovarea dialogului naţional. Prin urmare, putem concluziona că, o misiune de construire a păcii reuşită trebuie să respecte fiecare dintre dimensiunile amintite, să aplice programe adecvate dimensiunii respective, deşi caracteristica principală a operaţiunilor de menţinere a păcii implică atît acţiuni la nivel politic cît şi utilizarea forţei armate, diferă fundamental de războaie şi lupte clasice. Tocmai din această cauză aceste operaţiuni sunt considerate ca făcând parte dintr-un grup mai mare de acţiuni armate care sunt cunoscute ca operaţiuni ce diferă de război. Cât despre conceptul de război se pot spune multe, el este o realitate, şi o forţă în continuă schimbare, şi mai presus de toate războiul a devenit un instrument de manipulare şi de impunere a influenţei din partea marilor puteri ale secolului XXI. Deşi securitatea globală nu mai este ameninţată de un război de proporţii, marile puteri întreţin aşa numitele „‟conflicte îngheţate‟‟ şi diverse focare de criză, în diferite colţuri ale lumii , tocmai pentru a-şi realiza dezideratele menţionate mai sus. În aceste condiţii, aderarea oricărei ţări la organizaţiile internaţionale este nu doar necesară ci chiar obligatorie, pentru a asigura un mediu paşnic şi democratic.

Abordare conceptuală şi legitimitatea intervenţiei umanitare

Conceptul de intevenţie umanitară a căpătat amploare şi a produs interes pentru opinia publică, după anul 1999, când trupele Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord au declanşat operaţiuni aeriene, în fosta Iugoslavie. Însă cercetările asidue, în acest domeniu au condus la concluzia că noţiunea de intervenţie umanitară are o istorie la fle de veche ca şi dreptul internaţional. Astfel că cel considerat ‚‟‟părintele dreptului

49

internaţional‟‟ 39 Hugo Grotius în lucrarea sa ‟‟De jure belli ac pacis‟‟, din anul 1625, aduce în discuţie termenul de intervenţie umanitară, reprezentând astfel fundamentul pentru procesul neîntrerupt de analiză şi discuţii controversate asupra acestui concept.Termenul de intervenţie umanitară nu se regăseşte doar în domeniul dreptului internaţional, ci este inclus mai degrabă în vastul spectru al relaţiilor internaţionale, al ştiinţelor politice şi al moralităţii. Adam Roberts definea conceptul ca fiind ‚‟‟ o intervenţie militară‟‟ 40 într-un stat fără acceptul autorităţilor, având ca scop prevenirea răspândirii suferinţei şi terorii între locuitori. Tonny Brems Knudsen analizează intervenţia umanitară ca fiind ‚‟‟ o intervenţie dictatorială sau coercitivă‟‟ 41 în cadrul unui stat suveran, motivată sau legitimată de apariţia unor probleme umanitare. După părerea Marthei Finnemore intervenţia constă într-o intervenţie militară cu scopul de a proteja ‟‟ viaţa şi bunăstarea civililor străini‟‟ 42 . De cele mai multe ori, acest tip de intervenţie în treburile interne ale unui stat , are ca ţel stoparea, eliminarea suferinţelor psihice, fizice sau de oricare alt tip în rândul cetăţenilor, cauzate de dezintegrare statală sau abuzuri din partea autorităţilor statului. O altă definiţie dată de Will Verwey, surprinde conceptul de intervenţie umanitară în alt sens, şi anume acesta este înţeles ca fiind aceea acţiune coercitivă, luată de anumite state, la iniţiativa lor, implicând şi folosirea forţelor armate, în scopul prevenirii şi încetării acţiunilor de violare gravă a drepturilor fundamentale ale omului,

  • 39 Alexe, Adrian „’Intervenţia umanitară şi principiul neamestecului în treburile interne ce ţin de competenţa exclusivă a unui stat‟‟, Revista consilierilor juridici din armată, nr.2, 2006

  • 40 Roberts, Adam „’Humanitarian War: Military Intervention and Human Rights’’, International Affairs, vol.69, nr.3, 1993, p.426

  • 41 Knudsen, Brems, Tonny „‟ Humanitarian Intervention Revisited: Post-Cold War Responses to Classical Problems’’, London, 1997, p.146

  • 42 Finnemore, Martha, „’Constructing Norms of Humanitarian Intervention’’, New York, Colombia University Press, 1996, p.154

50

în special ‚‟‟dreptul de a trăi liber‟‟ 43 şi independent. Autorul român Paul Dănuţ Duţă, utilizează şi el acest termen, reprezentându-l ca pe o ‟‟ participare masivă a comunităţii internaţionale într-un stat din raţiuni umanitare, stat care nu-şi mai poate exercita prerogativele, iar populaţia respectivului stat se află la limita existenţei bilogice.‟‟ 44 Acesta consideră necesară susţinerea intervenţiei de o componentă militară şi include în obiectivele misiunii: protejarea refugiaţilor, distribuirea alimentelor vitale şi reconstrucţia statală. Ca o concluzie la aceste definiţii, putem sublinia câteva elemente comune, şi anume se vorbeşte despre utilizare forţei armate, argumentul principal în alăturarea dimensiunii militare într-o astfel de intervenţie, este faptul că din moment ce contradicţiile şi lupta pentru putere dintre partide cauzează în principal abuzurile, rezolvarea lor necesită implicarea trupelor. Un alt element specific intervenţiei umanitare şi care o diferenţiază de operaţinuea de menţinere a păcii sau peacekeeping, este lipsa consimţământului sau a permisiunii din partea statului în care urmează să aibă loc intervenţia. Deşi multe intervenţii umanitare sunt asumate de statele care le efectuează, în prezent s-a dezvoltat o tendinţă de a include toate intervenţiile sub semnul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Transformările mediului internaţional din anii 1990, căderea Zidului Berlinului şi sfârşitul Războiului Rece, au marcat trecerea într-o nouă fază a vechiului sistem umanitar internaţional. Prima fază 45 fundamentală pentru dezvoltarea sistemului umanitar a coincis cu perioada imediat următoare a celor două războie mondiale. Această fază este marcată de instituirea şi legiferarea unor noi concepte, precum

43 Verwey, D.Wil, „’Humanitarian Intervention in the 1990’s and Beyond: An International Law Perspective’’, London, Macmillan Press Ltd. , 1998, p.180 44 Duţă, D. Paul, op.cit, p.107 45 Jose Zalaquett „‟ The Legitimacy of armed Humanitarian Intervention. Basic Concepts.‟‟, a se vedea :http:www.isn.ethz.ch/4isf/4/Papers/isf_WS_II-2_Zalaquett.pdf, vizitat în 10.03.2008, ora 20

51

Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului, Dreptul Internaţional Umanitar şi Dreptul Internaţional al Refugiaţilor. Anul 1960, odată cu apariţia mişcării internaţionale a drepturilor omului, care s-a răspândit rapid în toate colţurile lumii, marchează cea de-a treia fază a sistemului umanitar. Aceasta coincide cu apogeul Războiului Civil, momente terifiante pentru popoarele lumii, carcaterizate de măsuri dictatoriale, foamete şi ravagii datorate conflictelor armate interne. În această perioadă au fost aprobate noi norme ale Dreptului Internaţional Umanitar şi mecanisme de protecţie interguvernamentale. Ultima fază care continuă şi în prezent, a debutat la sfărşitul Războiului Rece, când valori precum drepturile omului şi democraţia au început să câştige legitimitate internaţională. Componentă a sistemului umanitar, intervenţia umanitară a stârnit interes interes, în rândul autorilor de drept internaţional, încă din secolele

XVI-XVII, când nume clasice precum Vitoria, Gentili, Vattel sau Grotius

au dezvoltat acest concept. De-a lungul secolelor XVIII-XIX, filosofi şi adepţi ai liberalismului, printre care şi Mill, au alăturat conceptul de intervenţie umanitară conceptului de drepturile omului. Lăsând la o parte părerea precursorilor, conceptul modern de intervenţie este în general asociat cu practica statelor din secolul XIX, când statele au început să invoce motive umanitare pentru a-şi justifica intervenţiile din anumite state. Astfel de situaţii sunt considerate atacurile împotriva Imperiului Otoman, folosindu-se de pretextul protejării populaţiei creştine. Se pare că în acest secol, s-au înregistrat o serie de intervenţii, de multe ori nefondate, pe fondul invocării motivelor umanitare, iar acest lucru a fost posibil şi din cauza gradului ridicat de utilizare şi deţinere, din parte unor state, a unui imens contingent de utilizare a forţei armate. Din acest motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite a introdus noi reguli în ceea ce

52

priveşte folosirea forţei ca mijloc de rezolvare a diferendelor la nivel global. Astfel că în capitolul VII al Cartei O.N.U se stipulează utilizarea forţei doar în caz de apărare sau securitate colectivă. În aceste condiţii, rămâne ca singure justificări viabile pentru intervenţia armată în alt stat, orice ameninţări la pacea şi securitatea internaţională. Mai mult decât atât, orice intervenţie trebuie să fie supusă acceptului Consiliului de Securitate O.N.U. Practica a demonstrat că în perioada Războiului Rece, consiliul de Securitate nu a fost pe deplin capabil să implemeteze un proces de securitate colectivă, din cauza ‟‟competiţiei ideologice şi confruntării globale‟‟ 46 dintre cele două puteri, dar şi din alte cauze precum apariţia statelor din Lumea a treia. Datorită acestei imposibilităţi, problema intervenţiei s-a transformat într-o formă de întrajutorare, oferită de naumite state în scopul apărării drepturilor omului din alte ţări. Prin urmare perioada Războiului Rece este caracterizată de intervenţii umnitare unilaterale, iar printre cela mai cunoscute sunt intervenţiile Indiei din Pakistanul de Est, apoi intervenţia Tanzaniei din Uganda, dar şi intervenţia Vietnameză în Kampuchea. Deşi au existat cu siguranţă şi alte motive ale acestor acţiuni, ele sunt considerate intervenţii umanitare prin prisma faptului că sunt răspunsul unor state la diverse crize umanitare. Putem susţine faptul că practica statelor de a interveni în probleme interne ale altor state, din perioada Războiului Rece, nu a fost totalmente legitimă şi în conformitate cu principiile Cartei. Sfârşitul Războiului Rece a adus schimbări majore pentru conceptul şi practica intervenţiei umanitare. Aceste schimbări sunt cauzate de evenimente, care au urmat perioadei Războiului. Cel mai important factor a fost transformarea sistemului internaţional, sfârşitul

46 Kardaş, Saban, „‟ Humanitarian Intervention: The Evolution of the idea and Practice’’, a se vedea http://www.sam.gov.tr/perceptions/volume6/june-july2001/kardas09.pdf, vizitat în data de 10.03.2008, ora 19

53

rivalităţii dintre cele două superputeri aduce permisiunea de a interveni în politica internă a altor state şi de a proteja drepturile individului. Aceste fenomene au stat la baza transformării atmosferei politice din perioada post Război Rece. Astfel că intervenţia umanitară numai reprezenta doar un răspuns la suferinţele cauzate de guverne represive, ci se direcţionează spre rezolvarea situaţiilor de conflicte interne, dezintegrarea statală şi

colaps economic. Tipurile de conflict specifice acestei perioade, au fost de

natură internă sau aşa zisele războie civile, care au cauzat creşterea necesităţilor de implicare umanitară, iar efectele pot fi observate în numărul mare de Rezoluţii emise de Consiliul de Securitate. În unele cazuri Consiliul a definit încălcările grave ale drepturilor omului şi conflictele civile, ca fiind ‚‟‟ameninţări reale la pacea şi securitatea internaţională‟‟ 47 şi a decis să impună sancţiuni economice sau să autorizeze folosirea forţei. Noua componentă umanitară nu se mai limitează doar la a proteja şi promova drepturile fundamentale ale omului, ci se extinde incluzând în sfera sa şi probleme legate de crimele de război. Alături de fenomenul creşterii implicării Organizaţiei Naşiunilor Unite în diferite activităţi umanitare, nouă eră a adus o transformare importantă pentru intervenţia umanitară şi anume multilateralismul sau ‟‟multinaţionalul‟‟ 48 . Pentru că mulţi analişti au fost suspicioşi cu privire la intervenţiile unilaterale din perioada Războiului Rece, condiţiile de după acest război au făcut realizabile intervenţiile multinaţionale, considerându-le chiar necesare, opinie declarată şi de Martha Finnemore care a precizat:‟‟ intervenţia militară umanitară trebuie să fie acum multilaterală pentru a putea fi legitimă‟‟. 49 Alte voci susţineau faptul că viitorul intervenţiei umanitare este în strânsă legătură cu acţiunile

54

multinaţionale. Putem concluziona că intervenţiile din perioada post Război Rece s-au carcaterizat prin caracterul multinaţional, intervenţiile în forţă au fost însoţite uneori de sancţiuni şi embargouri hotărâte de

Consiliul de Securitate în baza capitolului VII al Cartei, iar în unele cazuri

acestea au fost însoţite de inculparea penală internaţională a celor care au comis crime împotriva umanităţii, putem aminti cazul Rwanda. Un alt aspect ce ţine de transformările şi evoluţia conceptului de intervenţie umanitară, se referă la divergenţele privind legitimitatea unei asemenea acţiuni în alt stat. Şi anume controversa derivă din faptul că ingerinţa se află în raport conflictual cu principii şi norme de jus cogenus, cum ar fi principiul suveranităţii, al neamestecului în treburile interne ale unui stat sau al renunţării la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, susţinătorii dreptului la intervenţie încearcă legitimarea ei, prin valori superioare pe care le-ar apăra şi anume drepturile fundamentale ale omului. Alţi autori au anlaizat faptul că intervenţia implică şi un conflict axiologic:‟‟ De fiecare dată când o putere va interveni în sfera de competenţă a unei alte puteri, aceasta nu va face decât să opună propria sa concepţie asupra dreptăţii şi binelui social, concepţiei celuilalt, sancţionându-l la nevoie, prin forţă‟‟. 50 În acest fel, dincolo de dimensiunea teoretică, sub aspect practic, intervenţia umanitară poate constitui pretextul unei agresiuni împotriva altui stat. O teorie interesantă privind conceptul de intervenţie umanitară, este lansată şi analizată de Marc-Andre´ Ryter, potrivit opiniei lui, faptul că scopul intervenţiei umanitare este încetarea suferinţei umane, arată că acest tip de intervenţie are o înaltă dimensiune morală, care se referă la

50 Antoine Rougier Apud ’Intervenţia umanitară şi principiul neamestecului în treburile interne ce ţin de competenţa exclusivă a unui stat’’

55

apărarea unor valori. 51 Tocmai de aceea intervenţia umanitară este un subiect atât de important pentru stdiul şi evoluţia eticii în relaţiile internaţionale. În acest context, principala întrebare morală este de a afla cănd intervenţia este justificată. Moralitatea şi etica normativă arată faptul că normele de drept umanitar, au implicaţii mult mai adânci decât cele sub aspect legal, ba mai mult cele două concepte prescriu felul în care guvernele ar trebui să se comporte cu cetăţenii săi şi susţin calitatea morală a intervenţiei umanitare. Mai interesant, în teoria lui Ryter, este alăturarea a doi termeni relativ diferiţi, la conceptul de intervenţie umanitară. Primul termen este Legea Naturală, deşi considerată îmbătrânită ca şi concepţie, aceasta este indispensabilă pentru a dezvolta moralitatea intervenţiei. Potrivit acesteia, statele sunt subordonate unui set de reguli universale. Potrivit legii naturale, intervenţia umanitară este o opţiune reală deoarece admite folosirea forţei, bazată pe imperative morale pentru a-i proteja pe cei nevinovaţi. Imperativele morale obligă astfle la luarea de măsuri, atunci când necesitatea o cere, considerându-se necesar atacarea statului care a maltratat la rândul său cetăţenii nevinovaţi. Mai exact, intervenţia armată este vazută ca o justificare morală, atunci când, ea apare ca un răspuns la fapte de asuprire a poporului nevinovat, de proprii conducători, putem vorbi aici despre intervenţia umanitară ca fiind o armă morală defensivă. Legea naturală prevede, de altfel, că operaţiunea de intervenţie umanitară pentru protejarea celor slabi şi nevinovaţi, nu este doar un drept al statelor, ci în unele cazuri este chiar o datorie, şi se pledează pentru intervenţiile multinaţionale, considerându-se a fi mai puternice si legitime. Accelaşi autor susţine faptul că atunci când intervenţia umanitară este dictată de

51 Ryter, Marc-Andree, „‟ Motives for Humanitarian Intervention and the International Community’’, ed. Prima Oy, Helsinki, 2003, p.13-20

56

imperative morale, acceptul din partea Consiliului de Securitate, nu mai

este necesar, b amai mult se subliniază faptul că doar statele care respectă dreturile omului, pot interveni în operaţiuni de protejare a libertăţilor

umane fundamentale din alte state. Cât despre cel de-al doilea termen

utilizat de Ryter, şi anume Teoria Războiului, aceasta este relevantă pentru intervenţia umanitară deoarece fixează condiţiile pentru o judecată corectă privind necesitatea şi moralitatea unei anumite intervenţii. Prin urmare, în concepţia lui Ryter, intervenţia umanitară ţine mai mult de alternative morale, decăt de respecatrea sau ignorarea dreptului internaţional, astfel că baza morală şi etică este obligatorie în procesul de intervenţie.

Există voci care analizează operaţiunea de intervenţie umanitară sub aspect, sau ca o problemă exclusiv politică. Statele sunt libere să decidă dacă doresc implicarea în situaţii de încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului. Implicarea ţine de dorinţa politică şi de asumarea unor riscuri, incluzând riscul de a pierde un număr important de soldaţi aflaţi în zona respectivă. Aspectul politic ţine şi de dorinţa de

coaliţie cu state puternice în rezolvarea unor situaţii de criză. Coaliţia cu state puternice şi sprijinul oferit de un stat mai mic, se transformă într-un posibil ajutor pentru respectivul stat la un moment dat. Apare aici o

întrebarereferitoare la faptul că dacă, este greu să ne imaginăm că un stat puternic ar avea nevoie de o intervenţie umanitară, atunci doar statele slabe se află în posibilitatea de a se teme de eventuale intervenţii umanitare în cazuri de violări grave ale drepturilor omului. Oricum intervenţia umanitară este o problemă politică, şi precum am mai precizat ea poate fi oricănd folosită drept pretext pentru a interveni înterveni în

treburile interne ale unui stat sau altul.

57

Situaţia actuală a intervenţiei umanitare reprezintă un răspuns la nerespectarea drepturilor omului, şi la realizarea păcii şi securităţii internaţionale. Sfârşitul Războiului Rece a deschis noi porţi acestui concept, a devenit o provocare pentru statele puternice, a stârnit reacţii surprinzătoare din partea organizaţiilor internaţionale, iar globalizarea va amplifica intervenţiile.

Abuzuri şi încălcări grave ale drepturilor omului în timpul

conflictelor armate

Drepturile şi libertăţile omului se află pe unul dintre primele locuri printre ‟‟valorile imateriale‟‟ 52 , conştientizate de omenire ca fiind valori universale. Pentru a ajunge la interpretarea contemporană, drepturile omului au fost cucerite prin suferinţă şi elaborate de civilizaţie, pe parcursul a două mii şi jumătate de ani. Astfel că prima mărturie referitoare la drepturile omului, datează încă din Antichitate, cu prilejul cuceririi Babylonului, prin Proclamaţia dată de regele persan Cyrus.

Textul este gravat pe un fildeş de elefant, iar o copie a acestuia donată de Irak, este expusă la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, cu următorul conţinut:‟‟ Eu, Cyrus, Regele Lumii, Mare Rege, Rege Atotputernic, Regele Babylonului, Regele Sumerului şi Akkadului Bine ... intenţionat, am intrat în Babylon şi în entuziasmul mulţimii m-am aşezat

pe tronul regal

...

Trupele mele numeroase au cucerit fără dificultate

Babylonul, dar eu nu am permis învingătorilor să hărţuiască sau să

terorizeze populaţia din Sumer şi Akkad

......

M-am

ocupat personal de

nevoile babilonienilor, de sanctuarele lor şi le-am promis

bunăstarea

.......

Am

eliberat cetăţenii Babylonului de sub propriul lor jug.

52 Azarov, A., Hufner, K., Reuther, W.,’’Drepturile omului. Mecanisme de protecţie.‟‟Manual, UNESCO, Chişinău, 2005, p.10

58

Le-am reparat sălaşurile şi le-am ascultat plângerile

Ashur şi Susa, Agade şi Ashnuna

Cetăţenilor

din

..... şi din toate oraşele sfinte de dincolo

... de Tigru le-am redat sanctuarele care zăceau în ruine de multă vreme, zeilor le-am redat locul şi pe toţi oamenii din aceste ţinuturi i-am adunat la locurile lor natale şi le-am redat locuinţele.” 53 De-a lungul istoriei, s-au înregistrat o serie de instrumente juridice privind drepturile şi libertăţile individului. Printre cele mai importante asemenea instrumente, se numără în ordine cronologică:

Magna Charta Libertatum din 1215, The Petition of Rights din 1688, Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite din 1776, Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului 1789, Carta Naţiunilor Unite 1945, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 1948, Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale 1950, Carta Socială Europeană 1961 şi Tratatul de Instituire a unei Constituţii pentru Europa semnat în 2004. În secolul XXI, valorile fundamentale ale civilizaţiei contemporane, şi anume drepturile omului şi libertăţile de bază, au o importanţă esenţială pentru relaţiile internaţionale. Omul, drepturile şi libertăţile sale sunt valori supreme, iar respectarea îndeaproape a acestora, reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului internaţional. Deşi nu e cu putinţă să definim acest concept al drepturilor omului, astfel încât să cuprindem toată complexitatea lui, putem sublinia faptul că drepturile şi libertăţile umane reprezintă un sistem de concepţii şi idei, despre rolul şi misiunea omului în comunitatea altor state, sau se poate afirma că aceste valori stau la baza construirii relaţiilor reciproce în societate. Alte

53

a

se

vedea

, vizitat în data de 15.03.2008, ora 20

59

voci susţin ideea că drepturile omului reprezintă ‟‟modalitatea de apărare în faţa fărădelegilor şi violenţei, din partea statului la care acesta este predispus‟‟. 54 Personalităţi importante ale sistemului internaţional susţin

acest concept, în funcţie de domeniul pe care îl reprezintă, dacă Papa Ioan Pavel al II lea susţinea că drepturile sunt declarate şi asigurate în modul

cel mai complet în Evanghelie, Secretarul General al O.N.U Kofi Annan face o legătură între consolidarea securităţii şi intensificarea protecţiei drepturilor omului, democraţiei şi echităţii sociale. Putem aprecia faptul că drepturile şi libertăţile sunt de nedespărţit, de probleme precum libertate, democraţie, totalitarism, globalizare, discriminare, cultura păcii, toleranţă, violenţă, extremism, fascism, terorism, antisemitism, naţionalism, fundamentalism religios, xenofobie şi lista poate continua la nesfârşit. Ajungem astfel la o problemă foarte gravă şi actuală în secolulu XXI, este vorba despre încălcarea gravă şi abuzuri ale drepturilor omului săvârşite în timpul conflictelor armate. Referindu-ne la faptul că toţi indivizii moştenesc anumite libertăţi civile şi

drepturi politice, cel mai important dintre acestea este dreptul la viaţă şi la securitatea fizică. A proteja şi a promova drepturile umane înseamnă siguranţa faptului că oamenii primesc dreptul la o viaţă decentă şi la un tratament uman. Pe de altă parte, violarea acestor drepturi înseamnă negarea fundamentelor morale moştenite de indivizi. Exemple în acest sens, sunt aşa numitele ‟‟crime împotriva umanităţii‟‟ 55 , incluzând fenomene precum genocidul, tortura, sclavia, violul, experimente

biologice sau înfometare intenţionată. Numărul imens de persoane ucise şi alte pagube colaterale, cauzate de războie, reprezintă doar o mică parte din cantitatea înspăimântător de mare, a devastărilor şi suferinţelor, care

54 Azarov, A., Hufner, K., Reuther, W., op.cit, p.11 55 Kennedy, Helena, „‟ Conflict Resolution and Human Rights-Contradictory or Complementary?‟‟, a se vedea:

http://www.arrc-hre.com/publications/hrepack1/5_01html, vizitat în data de 20.03.2008, ora 21.

60

au marcat diversele conflicte de-a lungul istoriei. Unele dintre cele mai

grave abuzuri asupra omului sunt genocidul, masacrul şi înfometarea populaţiei. Genocidul este înţeles ca fiind exterminarea intenţionată a unui întreg grup, fie el etnic, rasial sau religios. Uciderea în masă a anumitor indivizi, provocarea unor răni fizice sau mentale, impunerea unor măsuri de prevenire a naşterilor sau transferul de copiii, toate acestea sunt moduri de distrugere treptată a unui întreg grup. Genocidul este adesea privit ca fiind cel mai jignitoare măsură adusă împotriva umanităţii. Termenul de ‟‟crimă de război‟‟ 56 , se referă la violarea aşa-numitelor reguli jus in bello, de către orice individ, fie el soldat sau civil. Dreptul conflictelor armate interzice atacurile împotriva civililor şi utilizarea armelor, acre ar putea cauza suferinţe şi pagube de mediu pe termen lung. Alte tipuri de crime de război includ măsuri precum luarea de ostatici, incendierea unor localităţi neprotejate sau fărăr vreo importanţă strategică, tratament inuman alocat prizonierilor, experimente bilogice şi distrugerea intenţionată a unor proprietăţi private. 57 În opinia Secretarului General al O.N.U, Kofi Annan, susţinută într-un raport, acesta afirmă că ‟‟scopul principal al conflictelor este distrugerea civililor sau a unui întreg grup etnic, şi nu distrugerea forţelor armate.‟‟ 58 Astfel că de cele mai multe ori femeile şi fetiţele sunt supuse unor tratamente greu de imaginat, fiind violate de către soldaţi sau forţate să se prostitueze. Cu toate acestea comunitatea internaţională a evitat, pentru o lungă perioadă de timp, să recunoască acest lucru şi să acţioneze împotriva stopării, deşi atacurile sexuale, care implică şi mutilări, umilinţe sexuale sau chiar avorturi impuse, sunt foarte dese şi provoacă multă

  • 56 Paust, J. Jordan, „‟ Human Rights Module: On crime Against Humanity, Genocide, Other Crimes Against Human Rights War Crimes.’’, Carolina Academic Press, Carolina, 2001, p.130

  • 57 Ibidem, p.131

  • 58 A se vedea: http/www.un.org./ecosocdev/geninfo/afrec/sgreport/pressrel.html, vizitat în data de 20.02.2008,

ora20

61

suferinţă psihică. Lipsa implicării comunităţii internaţionale în astfel de abuzuri, a dus la o formă nouă de crimă organizată, şi anume traficul de femei peste hotare, unde sunt obligate la prostituţie iar împotrivirea duce

la asasinate. 59 Violenţa sexuală, de pe perioada unui conflict, este văzută ca un mod de a distruge comunitatea şi de a umili bărbaţii, care se află astfel în incapacitatea de a-şi proteja soţiile, fiicele sau mamele. Un alt abuz este şi uciderea femeilor care au un rol activ în mediul politic, reuşind astfel să răspândească teroarea în masă a populaţiei. Violurile în masă fac parte, de altfel, din strategia genocidului, menită să conducă la

distrugerea acelui grup. De exemplu, în anii 1990, mass-media raporta

faptul că:‟‟violul şi alte atrocităţi sexuale făceau parte din campania Sârbo-Bosniacă, de câştigare a războiului‟‟ în fosta Iugoslavie. Mai mult decât simpla ucidere a populaţiei, forţele guvernamentale preferă programele de tortură, care poate fi atât fizică, dar şi psihică şi urmăreşte:

‟‟ umilire şi anularea demnităţii personale‟‟ 60 . Tortura fizică poate include mutilări, bătăi crâncene, şocuri electrice, pe când tortura de tip psihic constă în măsuri de privare, pentru populaţie, la hrană, apă, alte resurse vitale, tortură cu sunete asurzitoare, pentru perioade lungi de timp. Acest tip de abuz este utilizat de obicei, în rândul deţinuţilor, ca o modalitate de a extrage informaţii sau date despre anumite fapte. Utilizarea excesivă a acestui fenomen în ultimii ani, a dus la dispariţia a mii de oameni, care fie sunt ucişi, fie sunt incendiaţi, după terminarea torturii. 61 Opresiunile politice reprezintă altă modalitate de abuz, săvârşită în timpul conflictelor armate. Acestea sunt îndreptate către cei care ameninţă în vreun fel conducerea ţării, sau se împotrivesc opţiunilor politice, iar abuzurile pot

  • 59 ’Sexual

Violence

and

Armed

Conflict:United

Nations

Response’’,

a

se

vedea

:

http/www.un.org/womenwatch/daw/public/cover.htm, vizitat în data de 19.02.2008, ora 21.

  • 60 Cassese, Antonio,‟‟ Human Rights in a Changing World’’, Philadelphia, Temple University Press, 1990, p.90

  • 61 ’Human Rights Today’’, a se vedea : http://www.un.org./rights/HRToday/, vizitat în data de 20.02.2008, ora 18

62

să includă retragerea dreptului la vot sau posibilitatea de e avea un proces corect. Dar aceste opresiuni pot lua forma unor discriminări, iar invocarea

lor duce la negarea anumitor drepturi fundamentale, fie pe baze religioase, etnice sau rasiale. Astfel, Apartheid-ul, care neagă dreptul de a aparţine unei anumite rase, este poate una dintre cele severe forme de

discriminare. Sistemul de Apartheid din Africa de Sud, a instituţionalizat măsuri rasiale extreme, ca de exemplu emiterea de legi care interziceau căsătoriile interrasiale sau relaţiile sexuale, dar prevedeau şi teritorii diferite în care să locuiască alte rase. Anumite categorii de indivizi erau consideraţi inferiori şi nu erau priviţi ca fiind ‟‟cu adevărat fiinţe umane.‟‟ 62 Legile stabilite în timpul acestui sistem, au avut ca ţel controlul social şi construirea unei societăţi divizate şi caracterizate de o indeiferenţă totală faţă de drepturile omului. Există multe voci care au dezbătut interpendenţa dintre violarea drepturilor omului şi conflicte. Abuzurile duc adesea la izbucnirea unor conflicte, iar conflictele au drept rezultat violarea drepturilor şi libertăţilor umane. Nu este deloc surprinzător, prin urmare, că abuzurile sunt uneori în centrul conflictelor, iar protecţia drepturilor omului este un punct central în rezoluţiile conflictelor. Violarea drepturilor politice sau economice reprezintă de multe ori, cauzele principale pentru izbucnirea crizelor. Când drepturi precum accesul la hrană adecvată, locuinţă, serviciu sau viaţă socială şi culturală, sunt negate, iar grupuri numeroase de oameni sunt excluse din procesele decizionale, există o probabilitate mare de apariţie a unor tulburări sau frământări sociale. Asemenea situaţii duc deseori la naşterea unor conflicte justificate, în care partidele încep o luptă aprigă pentru putere şi interese proprii. Se vorbeşte adeseori despre efectele nocive ale unor conflicte în rândul infrastructurii şi instituţiilor

62 Cassese, A., op.cit, p.122

63

civile, efecte care determină un lanţ de abuzuri. Astfel, când spitalele şi şcoliile se închid, dreptul la sănătate şi educaţie este clar ameninţat. Colapsul infrastructurii economice conduce la poluare, la o insuficientă

hrană şi la o sărăcie generală. Aceste forme de crize economice şi violări

grave ale drepturilor fundamentale contribue la viitoare tragedii umane,

sub forma unor boli incurabile, foamete şi lipsa unui adăpost corespunzător. Crizele instituţiilor guvernamentale nasc şi ele abuzuri grave în rândul civililor, incluzănd negarea dreptului la intimitate, la un proces drept, sau la libera circulaţie. În multe cazuri guverenele sunt militarizate, iar poliţia şi sistemele judiciare sunt corupte, astfel că arestările arbitrare, detenţiile fără un proces prealabil, execuţiile politice, asasinatele şi tortura sunt fenomene care se succed în urma conflictelor, şi care afectează populaţia nevinovată. În situaţii în care se înregistrează abuzuri extreme asupra drepturilor omului, reconcilierea sau reconstrucţia păcii devine mult mai dificilă şi mai greu de realizat. Lăsând nerezolvate problemele ce ţin de problematica drepturilor omului, acestea reprezintă obstacole în procesul de negociere şi ajungere la un consens. 63 O altă problemă spinoasă, mult dezbătută şi care a stârnit interes pentru comunitatea internaţională, se referă la abuzurile asupra copiilor, în timpul conflictelor armate. Astfel că Uniunea Europeană şi-a direcţionat o serie de orientări privind situaţia acestor copiii. 64 Se estimează că în ultima decadă, conflictele armate au costat viaţa a peste două milioane de copii şi au mutilat alte şase milioane. Conflictele au lăsat copii orfani, i-au privat de servicii sociale de bază, de asistenţă socială şi de educaţie. Aproximativ douăzeci de milioane de copii sunt

63 Venthey, M. „’International Humanitarian Law and the Restoration and Maintenance of Peace’’, a se vedea http://www.iss.co.za/Pubs/ASR/7NO5/Internationalhumanitarian.htm, vizitat în data de 04.03.2008, ora 19 64 A se vedea: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/15634.roo3.pdf, vizitat în data de

.04.2008,ora20

64

mutaţi sau refugiaţi, în timp ce alţii sunt luaţi ostatici, sunt furaţi sau traficaţi. Sistemele de înregistrare a naşterilor şi de justiţie au încetat să mai funcţioneze, în timp ce se estimează un număr de cel puţin 300.000 de soldaţi copii, care participă la conflicte. Deşi Convenţia privind Drepturile Copiilor este ratificată aproape universal, ea este departe de a fi aplicată în mod universal, tocami de aceea se caută măsuri de protecţie pentru copiii şi după terminarea conflictelor, de exemplu căutarea membrilor familiilor lor, reeducarea şi reintegrarea socială, programe de

readaptare psihosociale, participarea la programele de dezarmare,

demobilizare şi reintegrare. În anul 2000, Amnesty International a publicat un raport privind violenţa şi abuzurile asupra copiilor, numind aceste fapte drept ‟‟cel mai mare păcat al lumii‟‟ 65 ţinut secret. Raportul dezvăluie faptul că problema copiilor torturaţi este posibilă pentru că ei sunt prinşi în mijlocul războielor sau conflictelor politice, copiii sunt ţinuţi de multe ori în condiţii care le-ar putea pune în pericol sănătatea şi securitatea şi nu în ultimul rând, faptul că mulţi copiii suportă bătăi şi abuzuri sexuale din partea autorităţilor, care ar trebui să-i protejeze. Reprezentanţii Amnesty International au ţinut să precizeze că aceste abuzuri continuă să fie ascunse şi ignorate de guvernele din întreaga lume, în timp ce tot mai mulţi copiii suferă în tăcere fără ca poveştile lor să fie măcar ascultate. Raportul marchează de altfel, că tortura aplicată copiilor poate să provoace un impact profund atât fizic dar şi mental în procesul de dezvoltare a copilului. Cei care sunt torturaţi în mod repetat şi o perioadă mai lungă de timp, sunt predispuşi la schimbări grave de personalitate. În întreaga lume se folosesc aceleaşi regim de tortură, sunt mici diferenţele de comportamnet aplicate copiilor din China sau Brazilia,

65

Report 2000, a se vedea

condiţiile de detenţie din Paraguy nu diferă cu cel din Rusia, iar violenţele din Sierra Leone nu sunt mai puţin dureroase şi devastatoare decât cele din Afganistan. Un lucru aproape ireal este faptul că în multe ţări, bătăile aplicate copiilor aflaţi în arest, sunt considerate ca fiind normale şi eficiente pentru metoda de interogare. Copiii sunt loviţi cu pumnii, cu beţe, cu scaune, sunt biciuţi, arşi sau legaţi pe scaunul electric. În urma acestor tratamente, ei suferă diverse contuzii, hemoragii interne, oase rupte îşi pierd dinţi sau diferite alte organe. Mai mult decât atât, copiii reţinuţi sunt atacaţi sexuali, expuşi fie la temperaturi foarte mari sau foarte scăzute, sunt privaţi de hrană, apă sau somn pe perioade lungi de timp. Motivul torturării copiilor în perioade de conflict, este invocat adesea ca fiind simplul fapt, că ei locuiesc în zona inamicului, sau pentru că fac parte dintr-o anumită categorie religioasă, etnică sau politică. Considerat ca cel mai grav abuz împotriva copiilor, războiul civil din Sierra Leone a cauzat moartea a mii de copii, mutilări, violuri, sclavie sexuală şi obligarea lor de a participa în lupte. În final, Amnesty International cere guvernelor din întreaga lume să ia măsuri, prin care să condamne tortura impotriva copiilor, accetuând faptul că prin acceptarea sau ignorarea acestor forme de violenţă, viitorul nostru şi al copiilor noştri

este compromis. Alături de copiii, şi femeile, aşa cum am mai menţionat, suferă abuzuri grave şi de netolerat pentru o fiinţă umană. Un caz mult dezbătut de comunitatea internaţională, este cazul femeilor transformate în sclave sexuale pentru militarii japonezi, în timpul celui de-al doilea război mondial. 66 Denumite femei de reconfortare, acestea proveneau din Coreea(aproximativ 80%), din China, dar şi din alte terotorii ocupate de japonezi. Femeile erau recrutate pentru popote ale militarilor sau în

66

fabrici, sau după cum afirmă unele mărturii, erau răpite de către militari. 67 Numeroase bordeluri militare erau conduse de persoane particulare supervizate de oficialităţi ale armatei. Mai mulţi istorici japonezi, folosindu-se de mărturiile unor femei de reconfortare, au afirmat că Armata Imperială Niponă şi Marina Imperială au fost implicaţi direct şi indirect, în constrângerea, înşelarea, ademenirea şi uneori răpirea unor femei tinere din teritoriile aflate sub control imperial. Pe de altă parte, alţi istorici japonezi consideră că nu există nici o dovadă credibilă care să implice Armata Imperială în actele de constrângere a femeilor. După părerea lor, răspunderea pentru relele tratamente aplicate femeilor cade în totalitate, în sarcina patronilor de bordeluri. Pentru a şterge orice urmă de

implicare a Armatei, în aceste evenimente, militarii japonezi au distrus o cantitate mare de documente, care ar fi putut duce la implicarea lor în

procese de crime de război, tocmai din această cauză este foarte dificil de apreciat numărul total al femeilor de reconfortare. Cele mai multe surse media, au estimat un număr de 200.000 de femei asiatice recrutate pentru a servi în bordelurile militare japoneze, BBC cita ‚‟‟între 200.000 şi 300.000‟‟, iar Comisia Internaţională a Juriştilor cita estimările istoricilor japonezi de 100.000 pâna la 200.000 de femei. 68 Cât despre tratamentul aplicat femeilor de reconfortare, este de remarcat declaraţiile soladtului Yasuji Kaneko, care afirma:‟‟ Femeile plângeau, dar nouă nu ne păsa dacă femeile trăiau sau mureau. Noi eram soldaţii împăratului. Indiferent unde, în bordeluri sau în sate, noi violam fără nici o reţinere.‟‟ 69 De asemenea, zece femei olandeze au fost luate cu forţa în februarie 1944 din

67

lagărele de prizonieri din Java, de către ofiţeri ai armatei japoneze, au fost bătute şi violate, sistematic zi şi noapte în aşa numitele ‟‟staţii de reconfortare‟‟. 70 Sunt multe de spus cu privire la aceste abuzuri, atât de

grave, în rândul femeilor, care reprezintă simbolul perenităţii noastre şi viitorul nostru. Deşi au fost condamnaţi mulţi dintre cei care au participat la aceste orgii, istoria s-a repetat şi se repetă şi în secolul în care trăim noi, deşi pare dificil de crezut pentru mulţi dintre noi. Putem aminti Holocaustul, care a urmat Celui de al doilea Război Mondial, când drepturile evreilor au fost grav încălcate, au fost deposedaţi de proprietăţi şi supuşi soluţiei finale, adică exterminarea rasei, şi cu toate acestea

salvarea evreilor n-a devenit o prioritate în planurile marilor puteri, ci

războiul era purtat împotriva nazismului, cu scopul de a-l înfrânge şi de a elibera întreaga Europă de sub dominaţia lui Hitler. Putem adăuga cazul

Darfur, Rwanda, Somalia, Afganistan si lista poate continua la nesfârşit.Aflaţi în ipostaza de a trăi într-un secol al tehnologiei, dar totuşi carcaterizat de multe abuzuri şi nedreptăti ne stârneşte întrebarea ce putem face în astfel de cazuri. Dreptul umanitar internaţional a decretat menţinerea umanităţii în toate circumstanţele, inclusiv în situaţii de conflict. Legi precum creearea unor relaţii de cooperare şi dialog inter şi intrastatal, limitarea utilizării violenţei şi monitorizarea îndeaproape a drepturilor omului, sunt menite să asigure un mediu internaţional sigur şi paşnic. Probleme gave se întâlnesc în statele, în acre dretul internaţional nu poate intervene, aici se înregistrează numărul imens de victime maltratate, prizonieri şi execuţii în masă. S-au înregistrat cazuri în care iniţiativele de peacekeeping sau prevenire dipolmatică au eşuat, datorită faptului că în timp ce războiele dintre state se diminuează, numărul de războie în interiorul satetlor escaladează. Conflictele interne sunt astfel

70 A se vedea: http://foreignaffairs.house.gov/110/ohe021507.htm, vizitat în data de 04.04.2008, ora 23.40

68

urmate de apariţia unor abuzuri în rândul populaţiei nevinovate, percum genocide, crime împotriva umanităţii, torture, toate aceste violenţe se nasc fie din considerente identitatre, religioase sau politce.În faţa acestor abuzuri, liderii trebuie să promoveze normele legale internaţionale şi drepturile omului. Drepturile şi libertăţile umane reprezintă baza pentru existenţa noastră ca rasă şi comunitate, dar sunt şi necesare pentru menţinerea unei atitudini de toleranţă şi respect mutual între oameni. Cele

mai grave abuzuri se nasc atunci când cei aflaţi la putere sunt responsabili

pentru nerespectarea drepturilor omului, în acest caz este mai mult decât

necesar sprijinul extern pentru rezolvarea şi stoparea acestor crime împotriva umanităţii.

69

TEORIA PACII TEORIA PACII HEGEMONICE HEGEMONICE
TEORIA PACII
TEORIA PACII
HEGEMONICE
HEGEMONICE
1.Conceptul de teorie a pacii 1.Conceptul de teorie a pacii hegemonice hegemonice  Hegemonie Hegemonie =
1.Conceptul de teorie a pacii
1.Conceptul de teorie a pacii
hegemonice
hegemonice
Hegemonie Hegemonie = = termen termen folosit folosit in in ultimele ultimele 2 2 decenii decenii pentru pentru a a
desemna primordialitatea sau leadershipul.Frecvent utilizat
desemna primordialitatea sau leadershipul.Frecvent utilizat
in relatie cu teoria stabilitatii hegemonice , se refera la
in relatie cu teoria stabilitatii hegemonice , se refera la
sistemul international , capabilitatile unui stat si relatiile
sistemul international , capabilitatile unui stat si relatiile
celorlalte state cu actorul hegemon.
celorlalte state cu actorul hegemon.
Teoria Teoria pacii pacii hegemonice hegemonice =este =este un un termen termen folosit folosit in in
stiintele politice pentru a desemna o pace intre 2 actori
stiintele politice pentru a desemna o pace intre 2 actori
intre care nu exista un echilibru de putere,dar diferenta
intre care nu exista un echilibru de putere,dar diferenta
existenta intre cele doua nu le impiedica sa accepte sau sa
existenta intre cele doua nu le impiedica sa accepte sau sa
respinga acorduri intre ele.Pacea hegemonica se realizeaza
respinga acorduri intre ele.Pacea hegemonica se realizeaza
intre 2 actori a caror putere este aproximativ egala,in timp
intre 2 actori a caror putere este aproximativ egala,in timp
ce pacea dominanta presupune existenta unei superputeri
ce pacea dominanta presupune existenta unei superputeri
care se impune in fata uneia sau alteia dintre puteri.
care se impune in fata uneia sau alteia dintre puteri.
Teoria Teoria stabilitatii stabilitatii hegemonice hegemonice a a devenit devenit o o baza baza pentru pentru
explicarea cooperarii in sistemul international.
explicarea cooperarii in sistemul international.

70

2.Ce a favorizat aparitia 2.Ce a favorizat aparitia conceptului? conceptului? 5 dimensiuni ale conceptului de hegemonie:
2.Ce a favorizat aparitia
2.Ce a favorizat aparitia
conceptului?
conceptului?
5 dimensiuni ale conceptului de hegemonie:
5 dimensiuni ale conceptului de hegemonie:
M M ilitara ilitara – – hegemonul hegemonul este este cea cea mai mai puternica puternica forta forta
din punct de vedere militar in lume,capabilitatile
din punct de vedere militar in lume,capabilitatile
sale militare sunt superioare oricarui
sale militare sunt superioare oricarui
adversar.Sistemul sau de aliante este superior
adversar.Sistemul sau de aliante este superior
oricaror alte aliante militare.
oricaror alte aliante militare.
Economica Economica - - hegemonul hegemonul
are
are
economia
cea
economia
cea
mai
mai
dezvoltata,constituind un partener de baza pentru
dezvoltata,constituind un partener de baza pentru
majoritatea celorlalte state.
majoritatea celorlalte state.
Politica Politica - - hegemonul hegemonul are are un un vast vast sistem sistem de de aliante aliante
politice si acorduri cu majoritatea statelor
politice si acorduri cu majoritatea statelor
Institutionala Institutionala - - hegemonul hegemonul si si aliatii aliatii sai sai controleaza controleaza
institutiile internationale si impun regulile care
institutiile internationale si impun regulile care
guverneaza lumea
guverneaza lumea
Ideologica Ideologica - - hegemonul hegemonul determina determina principalele principalele
aspecte ale politicii la nivel global.
aspecte ale politicii la nivel global.
Teoria stabilită ţ ii hegemonice afirmă că este necesar un Teoria stabilită ţ ii hegemonice afirmă
Teoria stabilită ţ ii hegemonice afirmă că este necesar un
Teoria stabilită ţ ii hegemonice afirmă că este necesar un
hegemon (o putere conducătoare capabilă să influen eze sistemul
hegemon (o putere conducătoare capabilă să influen eze sistemul
ţ
ţ
interna ional), da că se dore ş te succesul cooperarii economice
interna ional), da că se dore ş te succesul cooperarii economice
ţ
ţ
interna ionale.
interna ionale.
ţ
ţ
Î n schimb, declinul unui stat hegemonic este asociat cu
Î n schimb, declinul unui stat hegemonic este asociat cu
economii î nchise, instabilitate ş i crearea de blocuri regionale
economii î nchise, instabilitate ş i crearea de blocuri regionale
concurente. Charles Kindleberger ( Economic laws and economic
concurente. Charles Kindleberger ( Economic laws and economic
history ) , care este considerat tatăl acestei teorii , a rată că
history ” ) ,
care este considerat tatăl acestei teorii , a rată că
instabilitatea economiei mondiale dintre cele două războaie
instabilitatea economiei mondiale dintre cele două războaie
mondiale s a datorat absen ei unei puteri dominante care să fie
mondiale s a datorat absen ei unei puteri dominante care să fie
-
-
ţ
ţ
capabilă să stabilizeze sistemul interna ional.
capabilă să stabilizeze sistemul interna ional.
ţ
ţ
Un hegemon, conform lui Robert Keohane ("Realism and
Un hegemon, conform lui Robert Keohane ("Realism and
Compex Interdependence )
Compex Interdependence )
“ , e ste un stat
“ , e ste un stat
care posedă următoarele caracteristici :
care posedă următoarele caracteristici :
abilitatea de a crea, a pune î n aplicare ş i a men ine
abilitatea de a crea, a pune î n aplicare ş i a men ine
ţ

ţ
norme interna ionale;
norme interna ionale;
ţ
ţ
voin a de a face acest lucru
voin a de a face acest lucru
ţ

ţ
dominare decisivă î n domeniile economic, tehnologic ş i militar

dominare decisivă î n domeniile economic, tehnologic ş i militar
Această teorie a fost aplicată î n special pentru a explica cum a
Această teorie a fost aplicată î n special pentru a explica cum a
fost stabilită ordinea economică interna ională după cel de al
fost stabilită ordinea economică interna ională după cel de al
ţ
ţ
-
-
doilea război mondial , sub hegemonia SUA ş i pentru a reflecta
doilea război mondial , sub hegemonia SUA ş i pentru a reflecta
contrastul cu perioada interbelică , când Marea Britanie nu mai era
contrastul cu perioada interbelică , când Marea Britanie nu mai era
î n stare să joace rolul de hegemon , i ar SUA nu doreau să - ş i
î n stare să joace rolul de hegemon , i ar SUA nu doreau să - ş i
asume un asemenea rol.
asume un asemenea rol.

71

3.Mecanisme de realizare a pacii 3.Mecanisme de realizare a pacii hegemonice hegemonice Intr un sistem hegemonic
3.Mecanisme de realizare a pacii
3.Mecanisme de realizare a pacii
hegemonice
hegemonice
Intr un sistem hegemonic de pace,principalele
Intr un sistem hegemonic de pace,principalele
-
-
optiuni legate de politica externa sunt dominate
optiuni legate de politica externa sunt dominate
de constrangerea statelor minore de catre
de constrangerea statelor minore de catre
hegemon(aliatii puterilor minore vor fi doar acele
hegemon(aliatii puterilor minore vor fi doar acele
state supuse hegemonului si hegemonul insusi.)
state supuse hegemonului si hegemonul insusi.)
prin:
prin:
embargo economic
embargo economic
impunerea unor modele ideologice
impunerea unor modele ideologice
folosirea fortei militare
folosirea fortei militare
presiuni diplomatice,economice,politice.
presiuni diplomatice,economice,politice.
extinderea influentei prin intermediul companiilor
extinderea influentei prin intermediul companiilor
transnationale sir pin construirea de baze militare
transnationale sir pin construirea de baze militare
4.Diferentele de interpretare cu privire la sistemul relatiilor 4.Diferentele de interpretare cu privire la sistemul relatiilor
4.Diferentele de interpretare cu privire la sistemul relatiilor
4.Diferentele de interpretare cu privire la sistemul relatiilor
internationale intre globalisti si hegemoni
internationale intre globalisti si hegemoni
Ce sustin hegemonii:
Ce sustin hegemonii:
capacitatea de a si maximiza obiectivele de politica externa dep inde de

capacitatea de a si maximiza obiectivele de politica externa dep inde de
capacitatea de a impiedica ceilalti actori din sistem sa achizit ioneze puterea
capacitatea de a impiedica ceilalti actori din sistem sa achizit ioneze puterea
necesara de a se opune efectiv atunci cand interesele lor se vor confrunta
necesara de a se opune efectiv atunci cand interesele lor se vor confrunta
puterea militara este mijlocul esential de maximizare a interese lor nationale si

puterea militara este mijlocul esential de maximizare a interese lor nationale si
de securitate
de securitate
puterea hegemonica tinde sa si promoveze propriile interese de securitate fara

puterea hegemonica tinde sa si promoveze propriile interese de securitate fara
-
-
sa tina cont de pozitia celorlalti actori din sistem
sa tina cont de pozitia celorlalti actori din sistem
principalele amenintari sunt reprezentate de interesele celorlal te mari puteri

principalele amenintari sunt reprezentate de interesele celorlal te mari puteri
din sistem
din sistem
obiectivele de politica externa a statului hegemon primeaza in f ata

obiectivele de politica externa a statului hegemon primeaza in f ata
constrangerilor potentiale ale comunitatii internationale
constrangerilor potentiale ale comunitatii internationale
puterea hegemonica are capacitatea de a genera o schimbare a reg imurilor

puterea hegemonica are capacitatea de a genera o schimbare a reg imurilor
politice din acele state care ameninta pacea si securitatea inte rnationala
politice din acele state care ameninta pacea si securitatea inte rnationala
Ce sustin globalisti:
Ce sustin globalisti:
disiparitia puterilor statelor nationale in favoarea unei piete libere globale si a

disiparitia puterilor statelor nationale in favoarea unei piete libere globale si a
fortelor acesteia
fortelor acesteia
interdependenta la nivel economic genereaza cooperare si impied ica aparitia

interdependenta la nivel economic genereaza cooperare si impied ica aparitia
conflictelor
conflictelor
pierderea sintagmei de stat national ca actor pe scena relatiil or internationale

pierderea sintagmei de stat national ca actor pe scena relatiil or internationale

72

Teoria Păcii

Democratice

Teoria Păcii Democratice sustine ideea ca de obicei democratiile (

democratiile liberale), nu intra aproape niciodata in razboi une le impotriva

altora. Cu cat democratia din 2 state este mai dezvoltata , cu atat sunt mai

slabe sansele existentei unei violente.

Democratia liberala ar trebui vazuta nu numai ca un pricipiu fundamental

care influenteaza natura guvernarii statelor si legea interna, dar si ca o

unealta care sa diferentieze prieteniide dusmanisi oprtunitatilede

amenintari.

Democratia duce la pace; pacea nu poate fi realizata fara democratie.

Geoffrei Gieseler-> democratiile nu se razboiesc intre el; cu cat o tara e

mai democratica, cu atat este mai putin violenta in general.

73

Baze teoretice si filosofice ale pacii democratice:

Ganditori ca Loke si Jefferson pot fi amintiti ca precursori ai bazei

Ganditori ca Loke si Jefferson pot fi amintiti ca precursori ai bazei

filosofice ai pacii democratice dar Immanuel K ant a pus bazele tangibile

filosofice ai pacii democratice dar Immanuel K ant a pus bazele tangibile

ale teoriei.

ale teoriei.

Kant sustine faptul ca democratiile vor duce la Pacea Eterna.

Kant sustine faptul ca democratiile vor duce la Pacea Eterna.

John Norton More, professor in drept la Universitatea din Virgin ia spune

John Norton More, professor in drept la Universitatea din Virgin ia spune

ca o extensie a pacii democratice ar duce la cel mai tangibil si efectiv

ca o extensie a pacii democratice ar duce la cel mai tangibil si efectiv

mecanism pt a realize pacea durabila.

mecanism pt a realize pacea durabila.

Baze teoretice si filosofice ale pacii democratice : Ganditori ca Loke si Jefferson pot fi amintiti
Baze teoretice si filosofice ale pacii democratice : Ganditori ca Loke si Jefferson pot fi amintiti
Baze teoretice si filosofice ale pacii democratice : Ganditori ca Loke si Jefferson pot fi amintiti
Baze teoretice si filosofice ale pacii democratice : Ganditori ca Loke si Jefferson pot fi amintiti

Suportul empiric al pacii

democratice:

Studiile facute de doua perechi de studenti au aratat ca

democratiile au castigat peste trei sferturi din

razboaiele de dupa 1815 datorita liderilor democratiilor

care au mai multa grija, nu intra primii in razboi, statele

nondemocratice facand primul pas.

Profesorul More afirma ca structurile guvernamentale

din democratii sunt mai bune decat modelele totalitare

si autoritare inchipuite de Hegel.

74

Pacea democratica:

  • spatii economice comune in sistemul global;

  • parteneriate in comert;

  • impartasirea ideilor pentru diminuarea situatiilor de conflict;

  • constitutionalismul si consimtamantul public care sa-i constraga pe liderii politici sa mai porneasca razboaie

  • sporirea increderii intre democratiile consacrate;

  • diminuarea posibilitatii de conflict intre ele.

Teoria Pacii Democratice a fost transformata intr-un set de

afirmatii repetate constant de comentatori si analisti politici:

  • Democratiile sunt pasnice daca nu sunt atacate sau amenintate in mod injust de catre regimurile autoritare.

  • Folosirea fortei de catre democratii este justificata prin faptul ca este indreptata impotriva amenintarilor lansate de statele ticaloase/paria( rogue states) pentru a submina modul de viata democtratic.

  • Democratiile , prin definitie, nu pot intra in razboi impotriva altor democratii, ca rezulatat al primei afirmatii(1).

  • Cea mai buna cale pentru asigurarea stabilitatii si pacii globale este promovarea propagarii democratiei.

75

Conform sustinatorilor pacii democratice, statele liberal democr ate au fost

Conform sustinatorilor pacii democratice, statele liberal democr ate au fost

capabile sa mentina intre ele relatii pasnice, dar sunt predispu se sa poarte

capabile sa mentina intre ele relatii pasnice, dar sunt predispu se sa poarte

razboaie impotriva regimurilor nedemocratice.

razboaie impotriva regimurilor nedemocratice.

Democratiile liberale nu s au atacat reciproc nici macar atunci cand era

Democratiile liberale nu s au atacat reciproc nici macar atunci cand era

  • - -

in avantajul lor s o faca. Multi dintre ei sunt dispusi sa recunoasca faptul

in avantajul lor s o faca. Multi dintre ei sunt dispusi sa recunoasca faptul

  • - -

ca statele liberal democrate ataca state nedemocratice ( pe care nu le

ca statele liberal democrate ataca state nedemocratice ( pe care nu le

considera legitime) cu intentia propagarii valorilor liberal dem ocratice.

considera legitime) cu intentia propagarii valorilor liberal dem ocratice.

Mitul pacea democratica:

fundamentul teoretic al ,,pacii democratice’’ , elaborate de

Bruce Russett, poate fi impartita in doua parti:

modelul ,, monadic’’ care sugereaza ca cu cat un stat este

mai democratic, cu atat este mai putin violent cu alte state,

democratii sau nondemocratii;

76

Rummel a argumentat ca democratiile sunt de fapt cele

mai pasnice dintre regimuri din cauza costurilor

razboaielor, razboaie care pot duce la pierderea pozitiei

de catre lideri, deci conducatorii unor democratii nu

doresc sa porneasca razboaie.

modelul ,,dyadic’’ statele democratice nu se razboiesc

intre ele deoarece ele nu sunt predispose la razboi ca alte

tipuri de state.

Sustinatorii pacii democratice propun doua explicatii pentru

faptul ca democratiile nu se razboiesc intre ele:

prima explicatie tine de cadrul institutional si anume

democratiile pastreza pacea datorita sistemului ,, checks and

balances;

al doilea motiv democratiile impart aceleasi norme

democratice, culturale. Conform acestui argument, cultura

politica democratica incurajeaza rezolvarea conflictelor pe

cale pasnica, care se aplica si peste hotare, printre alte state

democratice.

77

Critici:

In timpul razboiului rece necesitatea de aliante

democratice impotriva Uniunii Sovietice explica lipsa de

razboaie intre democratii.

Dupa cadera Uniunii sovietice nu o singura data au fost

agresiuni intre statele democratice.

Multi sustinatori ai pacii democratice folosesc

conceptele de democratie si razboi diferit de sensul lor,

ceea ce duce la o imposibila identificare a naturii pacii

democratice.

Spiro afirma faptul ca teoria precum democratiile nu se razboiesc a

fost distrusa cu Razboiul Civil din USA.

Farver si Gowa ( critici) afirma ca numai dupa 1945 probalitatea

dintre 2 democratii sa se afle in razboi a scazut si asta nu datorita

cadrului institutional sau cultural al democratiilor ci datorita

Razboiului Rece.

O alta disputa este pe faptul ca nu democratia produce pace ci

pacea duce la democratie.

78

Criticii mai spun ca dupa 1980 statele democratizate au

fost mai periculoase si instabile,mai inclinate spre

razboi decat democratiile mature sau autocratiile

stabile.

Ca o concluzie fericita: pacea, prosperitatea si

democratia pot sta impreuna, dar sa ajungi la o pace

mondiala dupa ce in anumite zone au avut loc conflicte

este o provocare.

Dilema securitatii in Dilema securitatii in relatiile internationale relatiile internationale
Dilema securitatii in
Dilema securitatii in
relatiile internationale
relatiile internationale

79

 In perioada Razboiului Rece, dezvoltarea tehnologiilor militare  In perioada Razboiului Rece, dezvoltarea tehnologiilor militare
In perioada Razboiului Rece, dezvoltarea tehnologiilor militare
In perioada Razboiului Rece, dezvoltarea tehnologiilor militare
de catre una dintre superputeri reprezenta o inferioritate milit ara
de catre una dintre superputeri reprezenta o inferioritate milit ara
adusa celeilalte superputeri.O situatie descrisa in studiile de
adusa celeilalte superputeri.O situatie descrisa in studiile de
securiate ca fiind o dilemma a securitatii este initiativa cunos cuta
securiate ca fiind o dilemma a securitatii este initiativa cunos cuta
ca “ razboiul stelelor ” a SUA care a contribuit la prabusirea
ca “ razboiul stelelor ” a SUA care a contribuit la prabusirea
URSS.
URSS.
Definitie
:
Definitie
:
Dilema securitatii se produce atunci cand multe dintre
Dilema securitatii se produce atunci cand multe dintre
mijloacele prin care un stat incearca sa si sporeasca securitatea
mijloacele prin care un stat incearca sa si sporeasca securitatea
-
-
conducand la diminuarea securitatii celorlalte state.
conducand la diminuarea securitatii celorlalte state.
Consecinte ale dilemei securitatii :
Consecinte ale dilemei securitatii :
1 - reducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza dilema
1 - reducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza dilema
securitatii;
securitatii;
2
2
-
-
cresterea valorii pe care adversarul o atasaza ideii de
cresterea valorii pe care adversarul o atasaza ideii de
expansiune,ingreunand astfel descurajarea adversarului.(pericolu l
expansiune,ingreunand astfel descurajarea adversarului.(pericolu l
insecuritatii adversarului si reducerea securitatii adversarului )
insecuritatii adversarului si reducerea securitatii adversarului )
3
3
-
-
consumul inutil de resurse(risipirea resurselor)
consumul inutil de resurse(risipirea resurselor)
Dilema prizonierului aplicata in Dilema prizonierului aplicata in studiile de securitate studiile de securitate  Dilema
Dilema prizonierului aplicata in
Dilema prizonierului aplicata in
studiile de securitate
studiile de securitate
Dilema prizonierului este un paradox , c omponentă centrală a teoriei
Dilema prizonierului este un paradox , c omponentă centrală a teoriei
jocurilor
jocurilor
.
.
Un exemplu concludent al acestui concept o reprezinta cursa inar marilor:
Un exemplu concludent al acestui concept o reprezinta cursa inar marilor:
Două state aflate î n stare de inamicitie au două op iuni: să se î narmeze
Două state aflate î n stare de inamicitie au două op iuni: să se î narmeze
ţ
ţ
ori sa reducă ritmul de dezvoltare a arsenalului său militar , chiar prin
ori sa reducă ritmul de dezvoltare a arsenalului său militar , chiar prin
î ncheierea unui acord. Da că ambele state reduc arsenalul , pacea ş i economiile
î ncheierea unui acord. Da că ambele state reduc arsenalul , pacea ş i economiile
celor două state vor avea de castigat . D aca ambele state se vor inarma, c hiar
celor două state vor avea de castigat . D aca ambele state se vor inarma, c hiar
dacă procesul inarmării va fi costisitor ,
dacă procesul inarmării va fi costisitor ,
cele două state vor considera că au
cele două state vor considera că au
făcut totul pentru a fi pregăti i î mpotriva unui eventual atac al inamicului.
făcut totul pentru a fi pregăti i î mpotriva unui eventual atac al inamicului.
ţ
ţ
Dacă î n schimb unul va reduce arsenalul militar, iar celălalt î l va cre te, p rimul
Dacă î n schimb unul va reduce arsenalul militar, iar celălalt î l va cre te, p rimul
ş
ş
stat se va expune riscului de a fi net depă it din punct de vedere militar de
stat se va expune riscului de a fi net depă it din punct de vedere militar de
ş
ş
celălalt stat . Î n cazul î ncheierii unui acord, nici unul dintre state nu are cum fi
celălalt stat . Î n cazul î ncheierii unui acord, nici unul dintre state nu are cum fi
sigur că celălalt stat respectă acordul ş i că se va dezarma . Prin urmare, de i
sigur că celălalt stat respectă acordul ş i că se va dezarma . Prin urmare, de i
ş
ş
rezultatul judecă ii pare ira ional, singura alegere ra ională pentru cele două
rezultatul judecă ii pare ira ional, singura alegere ra ională pentru cele două
ţ
ţ
ţ
ţ
ţ
ţ
state, care nu pot avea î ncredere unul î n celălalt , e ste să se î narmeze.
state, care nu pot avea î ncredere unul î n celălalt , e ste să se î narmeze.

80

TEORIA INTERDEPENDENTELOR COMPLEXE Interdependenta- concept analitic “ Interdependen ţă complexă ” – procesul economic se desfa
TEORIA INTERDEPENDENTELOR COMPLEXE Interdependenta- concept analitic “ Interdependen ţă complexă ” – procesul economic se desfa

TEORIA

INTERDEPENDENTELOR

TEORIA INTERDEPENDENTELOR COMPLEXE Interdependenta- concept analitic “ Interdependen ţă complexă ” – procesul economic se desfa

COMPLEXE

TEORIA INTERDEPENDENTELOR COMPLEXE Interdependenta- concept analitic “ Interdependen ţă complexă ” – procesul economic se desfa

Interdependenta- concept analitic

Interdependenţă complexă” – procesul economic se desfaşoară

între o multitudine de actori, printr-o varietate de canale şi fără

existenţa structurilor de autoritate şi ierarhie. Pe aceeaşi axă a

evoluţiei spre legături tot mai complexe între diferitele sisteme ale

economiei mondiale se înregistrează şi dezvoltarea fără precedent a

procesului integraţionist. Exisînsă şi situaţii în care politicile de

integrare şi politicile naţionale nu sunt compatibile, ceea ce duce la

apariţia controverselor şi tensiunilor, mai ales la nivel decizional

local şi naţional.

Interdependenta se refera la situatiile in care statele sau actorii

sunt determinati de anumiti factori externi sa creeze relatii de

reciprocitate cu alte state sau actori, lucru ce le limiteaza oarecum

autonomia.

Interdependenta

se

creaza

prin

expansiunea

tranzactiilor internationale, pe masura ce costurile acestora ajung

sa constranga activitatea politica. Desi aceste relatii impun anumite

costuri, beneficiile le pot depasi.

Astfel, principalele intrebari care se ridica sunt:

care

sunt

caracteristicile

interdependentelor extinse?

lumii

mondiale

in

Cum si de ce se schimba regimurile internationale?

conditiile

TEORIA INTERDEPENDENTELOR COMPLEXE Interdependenta- concept analitic “ Interdependen ţă complexă ” – procesul economic se desfa

81

  • Lumea a devenit mult mai interdependenta in ceea ce

priveste

economia,

comunicatiile

si

aspiratiile

umane.

Actorii principali ai acestei ere sunt cei non-statali:

corporatiile multinationale, organizatiile internationale si miscarile sociale transnationale. In acest context, factorul militar joaca un rol mai putin important.

  • Keohane si Nye incearca sa dezvolte o teorie coerenta

care sa explice schimbarea in politica mondiala. Interdependenta are la baza trei caracteristici:

  • Actorii principali sunt non-statali cu multiple canale

de comunicare;

  • Agenda relatiilor internationale e formata din mai

multe domenii care nu au o anumita ierarhizare;

  • Forta militara joaca un rol relativ minor atunci cand

inderdependenta domina;

Avand in vedere problemele globale(probleme legate de

drepturile omului, securitatea economica a societatilor,

somajul, imigratia, terorismul international, traficul de droguri, arme, probleme ecologice, boli incurabile), solutia pentru securitate cere o puternica colaborare intre state pentru rezolvarea acestor probleme.

 Lumea a devenit mult mai interdependenta in ceea ce priveste economia, comunicatiile si aspiratiile umane.

Independenta complexa- Keohane si Nye(argumente):

  • societatile sunt interconectate in multe moduri;

  • statele interactioneaza intre ele in multe domenii, securitatea si razboiul nu sunt singurele domenii ale

interactiunii;

  • forta militara nu este centrala in relatiile intre state;

  • ceea ce conteaza este nu forta militara ci organizatiile

internationale;

  • internationale

organizatiile

sunt

centrul

politicii

globale, pentru a studia politica globala trebuie sa

studiem ceea ce se intampla in interiorul organizatilor

internationale;

  • realismul si teoria sistemului global spun ca statele sarace vor fi exploatate de cele bogate, in schimb teoria independentei complexe spune ca statele sarace sunt avantajate

ca

se

pot

folosi

de

internationale pentru a se dezvolta.

organizatile

 Lumea a devenit mult mai interdependenta in ceea ce priveste economia, comunicatiile si aspiratiile umane.

82

  • James D. Thompson descrie in Organization in Actiontrei tipuri de interdependenta:

  • interdependenta

comuna

unde

organizatiile

separate care actioneaza pe cont propriu pot esua daca

una

sau

mai

multe dintre

ele

esueaza. Esecul

le

ameninta pe toate.

  • interdependenta secventiala este liniara ca un lant de furnizare sau o linie de asamblare. O unitate din

lant

produce

ceva

necesar

pentru

unitate, si asa mai departe.

urmatoarea

  • interdependenta reciproca unde output-ul unei organizatii devine input-ul pentru altele si vice versa.

 James D. Thompson descrie in “ Organization in Action ” trei tipuri de interdependenta: 

Interdependenta face ca statele sa se concentreze asupra propriilor beneficii fara sa se opuna altor state care doresc sa-si maximizeze puterea.

Putere si interdependenta

Puterea poate fi exercitata fie prin coercitie militara ,fie prin abilitatea de a controla rezultatele- care se refera la interdependenta asimetrica, in cadrul careia actorii cei mai putin dependenti prinsi intr-o relatie de interdependenta, isi pot utiliza pozitia pentru a-i influenta pe ceilalti.

In aceasta situatie, statele se vor concentra pe cooperarea economica mutuala si castiguri politice. Parametrii socio-economici au inlocuit puterea militara ca si indicator al puterii unui stat.

 James D. Thompson descrie in “ Organization in Action ” trei tipuri de interdependenta: 

83

Realismul si interdependentele complexe

Prezumtiile realiste au condus la un set de teorii

inadecvate care ar trebui considerate ca fiind un tip

ideal. Interdependentele complexe furnizeaza un set

contradictoriu de teorii, dar care sunt tot un tip ideal.

Ideile realiste:

statele sunt actori dominanti care domina politica

internationala;

forta este un instrument acceptabil al politicii;

politica mondiala are o ierarhie a problemelor, cele

militare aflandu-se in varf;

Realismul structural cu exceptia SUA nu mai

reprezinta principala sursa a orientarii politicii

externe a tarilor democratice Occidentale, ci e mai

mult sursa pentru statele autoritariste slabe, care

nu sunt influentate de interdependenta.

Realismul si interdependentele complexe Prezumtiile realiste au condus la un set de teorii inadecvate care ar

Procesul politic al interdependentelor complexe

Cum pot procesele politice sa transforme resursele de

putere in putere, folosind numeroasele seturi de

obiective ale statelor in interdependente complexe?

Prin:

  • Stabilirea unei agende;

Relatiile transnationale si transguvernamentale;

Rolul organizatiilor internationale.

Realismul si interdependentele complexe Prezumtiile realiste au condus la un set de teorii inadecvate care ar

84

În ultimii ani, a existat o dezbatere aprinsă

în

jurul

ideii

procesul

de

globalizare

şi

interdependenţa crescândă între naţiuni conduce la

o lume nouă, în care o reţea umană în dezvoltare

transformă structurile politice, economice, sociale şi

culturale ale prezentului.

Procesele globale prezente reprezintă o provocare

la adresa esenţei relaţiilor internaţionale.

Unii analisti sunt de parere ca aceste fenomene

atrag dupa ele dezastre si relatii unilaterale. Altii

considera

ca

fenomenele

acestea

sunt

benefice,

deoarece

desi

uneori

ne

prezinta

o

realitate

suparatoare, ele sunt in acelasi timp utile.

Pentru

multi,

sunt

doar

niste

evenimente

inevitabile.

 
inevitabile.
Teoria Balanţei de Putere - Echilibrul de putere - Balanţă a puterii (echilibru al puterii) •
Teoria Balanţei de Putere
- Echilibrul de putere -
Balanţă a puterii (echilibru al puterii)
un principiu cãlăuzitor al diplomaţiei şi politicii europene
explica importante aspecte ale comportamentelor statelor ce comp un sistemul
internaţional
Principiul
nici unei entităţi din cadrul sistemului internaţional să nu i se permită obţinerea
predominanţei asupra celorlalte
Teoria clasică a balanţei puterii:
o distribuţie specifică a puterii între entităţile ce compun sistemul internaţional
astfel încât nici un stat şi nici o alianţă existentă să nu poată obţine în mod
covârşitor sau predominant puterea.
Ideea non-predominanţei constituie miezul analitic fundamental a oricărei
teorii clasice a balanţei puterii (Chatterje, 1972, p. 51)

85

Teoria balantei puterii a lui Kenneth Waltz Una dintre cele mai influente teorii ale balantei puterii
Teoria balantei puterii a lui
Kenneth Waltz
Una dintre cele mai influente
teorii ale
balantei puterii o constituie cea a lui Kenneth
Waltz prezentata în cartea sa “Teoria politicii
internationale”.
În
viziunea
waltziana
constrângerile
structurale vor determina statele sa recurga la
actiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se
vor forma balante de putere, nu în sensul ca o
balanta odata creata va fi mentinuta ci ca, odata
perturbata va fi refacuta.Teoria se bazeaza pe
asumptia ca statele sunt actori unitari aflati într-
un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) si care
îsi doresc sa supravietuiasca (la nivel minim),
dar pot urmari si alte scopuri, mergând pâna la
dominatia mondiala.
Puterea • Concept de bază in relaţiile internationale • Puterea – limbaj politico – diplomatic >
Puterea
Concept de bază in relaţiile internationale
Puterea – limbaj politico – diplomatic > putere = stat
Putere – întregul arsenal folosit de un actor pentru a influenţa şi
controla alt actor = “putere socială” (Fairclough, 1989)
ARSENAL:
-
abilitati fizice
-
aspecte psiho – culturale
-
combinatii ale celor doua
-
în termenii realismului = capabilităţi la dispoziţia statului
DISTINCŢIE:
echilibru al puterii ca politică (încercarea deliberată de a preîntâmpina
predominanţa)
sistem de politică internaţională în care modelul de acţiune între state
are tendinţa de a limita sau de a modifica dorinţa de hegemonie şi are
drept rezultat un echilibru general

86

•Diplomatia coercitiva Ce presupune diplomatia coercitiva? Ce presupune diplomatia coercitiva? • Diplomatia de coercitie difera de
•Diplomatia coercitiva
Ce presupune diplomatia coercitiva?
Ce presupune diplomatia coercitiva?
Diplomatia de coercitie difera de strategia descurajarii care reprezinta
eforturi in vederea opririi unui adversar de la a incerca o actiune care
nu
a
fost
inca
initiata,
diplomatia coercitiva incearca sa anule ze
actiunile care au fost deja desfasurate de catre adversar. Isi propune
sa convinga oponentul sa inceteze agresiunea mai degraba decat sa-l
nimiceasca pentru a-l opri. Strategia diplomatiei coercitive se refera la
a folosi doar atata forta cat sa demonstreze hotararea de a prot eja
interesele cuiva si de a sublinia credibilitatea hotararii cuiva de a folosi
mai multa forta decat este necesar.I se da oponentului sansa sa se
opreasca sau sa se retraga inainte sa foloseasca forta sau inain te sa
escaladeze folosirea ei. Diplomatia coercitiva este dependenta de
coordonarea stransa a comunicarii cu adversarul si se apeleaza la
negocieri astfel incat costurile politice si psihologice sa fie mici cu
riscul escaladarii mai mic decat in strategiile militare traditionale.
•Diplomatia coercitiva Conditii necesare pentru punerea in aplicare a acestei strategii: • Puterea care realizeaza E
•Diplomatia coercitiva
Conditii necesare pentru punerea in aplicare a
acestei strategii:
Puterea care realizeaza
E important ca pretentiile sa nu fie
coercitia trebuie sa creeze
prea mari, astfel incat oponentul sa
in minte oponentului:
nu-si piarda intelesul indeplinirii
Sensul dorintei urgente de
cererii. E necesara realizarea unui
bunavointa fata de cererea
echilibru in ce priveste interesul
acestuia, o convingere ca
partii adverse (cererile trebuie
puterea siluitoare e mai
limitate cu grija la ce este essential
motivata sa-si obtina
pentru a se angaja interese
pretentia exprimata oficial
importante ale oponentului).
decat este oponentul sa se
opuna.
Ultimatumul full-blown are
urmatoarele componente:
O teama a unei escaladari
de neacceptat in cazul in
O cerere specifica pentru oponent
care cererea nu este
Timp limitat pentru raspus
acceptata.
O amenintare punitiva pentru
adversar in vederea descurajarii lui.

87

•Diplomatia coercitiva • Variante ale diplomatiei coercitive: • Try and see – in cazul variantei “incearca
•Diplomatia coercitiva
Variante ale diplomatiei coercitive:
Try and see – in cazul variantei “incearca si vezi” numai
primul element
al ultimatumului,
o cerere
clara
si
precisa e transmisa iar puterea constrangatoare nu
anunta o limita de timp sau incercarea de a crea un
sens puternic al rezolvarii urgente a cererii.
Un exemplu concret de “care pe care” este momentul
acordului
incheiat
intre
Kennedy si Hrusciov care
a
sfarsit criza rachetelor.
Diplomatia
coercitiva
depinde
in
mare
masura
de
context.
VARIABILELE DE CARE DEPINDE SUCCESUL DIPLOMATIEI COERCITIVE. • Perspectiva neconditionala asupra conflictelor • Imaginea coplesitoare a
VARIABILELE DE CARE
DEPINDE SUCCESUL
DIPLOMATIEI COERCITIVE.
Perspectiva neconditionala asupra conflictelor
Imaginea coplesitoare a razboiului
Tehnica provocarii
Motivatii asimetrice favorizand statele ce folosesc
diplomatia coercitiva
Teama
oponentului
de
o
pedeapsa
pentru
nesupunere
Calcule gresite nesemnificative

88

Utilizarea diplomatiei coercitive in cazul Cubei • Kennedy & Hrusciov Factorii care au dus la actioneaza
Utilizarea diplomatiei
coercitive in cazul Cubei
Kennedy & Hrusciov
Factorii care au dus la
actioneaza precaut
solutionarea crizei:
pentru evitarea
• teama de un razboi termo-
conflictului armat
nuclear
Ambii apeleaza la
principiile
• folosirea tehnicilor de
mangementului de
gestionare a crizelor
criza
• imaginile presedintilor unul
Kennedy transforma
fata de celalalt
tactica expectativa
intr-un ultimaum
Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor î n R.I. î n R.I. Nate Silviu, noiembrie 2009
Teoria Jocurilor
Teoria Jocurilor
î n R.I.
î
n R.I.
Nate Silviu, noiembrie 2009

89

Teoria Jocurilor Teoria Jocurilor î n R.I. î n R.I. Dilema prizonierului este un joc de
Teoria Jocurilor
Teoria Jocurilor
î n R.I.
î
n R.I.
Dilema prizonierului este un joc de tip sumă non zero ş i reprezintă
Dilema prizonierului este un joc de tip sumă non zero ş i reprezintă
-
-
o dilemă socială ca pe un joc î ntre două persoane , c are arată
o dilemă socială ca pe un joc î ntre două persoane , c are arată
cum pot conduce hotărârile ra ionale individuale la rezultate
cum pot conduce hotărârile ra ionale individuale la rezultate
ţ
ţ
colective neoptime.
colective neoptime.
termen termen formulat formulat de de către către Albert Albert Tucker Tucker de de la la Universitatea Universitatea Princ Princ eton eton
Descrierea situa iei :
Descrierea situa iei :
ţ
ţ
Doi
Doi
prizonieri sunt
prizonieri sunt
bănui i
bănui i
ţ
ţ
au săvâr ş it
au săvâr
ş
it
o
o
infrac iune.
infrac iune.
ţ
ţ
Ped eapsa
Ped eapsa
maximă pentru această infrac iune este de cinci ani. Celor doi prizonieri
maximă pentru această infrac iune este de cinci ani. Celor doi prizonieri
ţ
ţ
li
li
se face o propunere pe care cei doi o cunosc.
se face o propunere pe care cei doi o cunosc.
Dacă unul dintre ei
Dacă unul dintre ei
mărturise ş te
mărturise ş te
ş i
ş i
astfel
astfel
î î ş i