Ciocnirea civilizațiilor

și refacerea ordinii mondiale

de Samuel P. Huntington

Rezumat

Acest tratat istoric și filozofic este dedicat structurii lumii de după Războiul Rece. Autorul
fundamentează ideea unei lumi multipolare, cuprinzând 8 civiliza ții: occidentală, chineză, japoneză,
hindusă, islamică, ortodoxă, latino-americană și africană.

PARTEA I. LUMEA CIVILIZATIILOR

Capitolul 1. O nouă eră a politicii mondiale
Mesajul principal al acestei lucrări este că în lumea de după Războiul Rece, cultura și tipurile diferite de
identificare culturală determină modele de coeziune, dezintegrare și conflict. În cele cinci păr ți ale căr ții sunt
deduse consecințele acestei premise principale.
1. Pentru prima dată în istorie, politica globală este atât multipolară cât și policiviliza țională;
modernizarea este separată de „occidentalizare” – răspândirea idealurilor și normelor occidentale
nu duce la apariția unei civilizații universale în sensul exact al cuvântului și nici la occidentalizarea
societăților neoccidentale.
2. Echilibrul de influență între civiliza ții se schimbă: influen ța relativă a Occidentului este în scădere;
puterea economică, militară și politică a civiliza țiilor asiatice este în cre ștere; explozia demografică
a islamului are consecințe destabilizatoare pentru țările musulmane și vecinii lor; civilizaţiile non-
occidentale își reafirmă valoarea culturală.
3. Apare o ordine mondială bazată pe civiliza ții: societă țile cu asemănări culturale cooperează între
ele; încercările de a transfera o societate de la o civiliza ție la alta sunt inutile; țările sunt grupate în
jurul țărilor conducătoare sau centrale ale civiliza țiilor lor.
4. Pretențiile universaliste ale Occidentului duc tot mai mult la conflicte cu alte civiliza ții, cel mai serios
cu Islamul și China; iar la nivel local,mai ales între musulmani și non-musulmani, provoacă
„războaiele înrudite”, amenințarea unei escalade în continuare a conflictului și, prin urmare,
eforturile principalelor țări de a opri aceste războaie.
5. Supraviețuirea Occidentului depinde de faptul că dacă americanii î și reafirmă identitatea
occidentală și dacă occidentalii își acceptă civiliza ția ca unică, nu universală și se unesc pentru a
păstra civilizația împotriva provocărilor societă ților non-occidentale. Un război global al civiliza țiilor
poate fi evitat doar atunci când liderii mondiali acceptă natura multi-civiliza țională a politicii globale
și încep să coopereze pentru a o menține.
În această nouă lume cele mai mari, mai importante și mai periculoase conflicte nu vor fi între clasele
sociale, bogate sau sărace, ci între popoarele cu identită ți culturale diferite. Cu toate acestea, violen ța
dintre țări și grupuri din diferite civiliza ții poartă cu ea poten țialul de a escalada pe măsură ce alte țări și
grupuri din aceste civilizații cer ajutorul „ țărilor înfră țite”.
La sfârșitul Războiului Rece, au fost dezvoltate mai multe hăr ți sau paradigme ale politicii mondiale. O
paradigmă larg exprimată s-a bazat pe premisa că sfâr șitul Războiului Rece a însemnat sfâr șitul conflictului
la scară largă în politica globală și apari ția unei lumi relativ armonioase. Iluzia armoniei de la sfâr șitul
Războiului Rece a fost în curând spulberată de numeroase conflicte etnice. Paradigma lumii armonioase
este prea deconectată de realitate pentru a fi un ghid util în lumea de după Războiul Rece. Două lumi: noi
și ei. Cea mai comună diviziune, care apare sub multe nume, este contrastul dintre țările bogate (moderne,
dezvoltate) și țările sărace (tradiționale, nedezvoltate sau în curs de dezvoltare). Coresponden ța istorică cu
această diviziune economică a fost diviziunea culturală dintre Est și Vest, unde accentul se pune mai pu țin
pe diferențele de bogăție economică și mai mult pe diferen țele dintre filozofiile, valorile și stilurile de via ță.
Țările bogate pot duce războaie comerciale între ele; țările sărace pot duce războaie sângeroase între ele;
dar un război internațional de clasă între sudul sărac și Occidentul prosper este la fel de departe de
realitate ca o lume armonioasă. Lumea este prea complexă pentru a fi, în majoritatea cazurilor, pur și
simplu împărțită economic în Nord și Sud și cultural în Est și Vest. Cea de-a treia hartă a lumii post-Război
Rece a fost generată de ceea ce este adesea denumită teoria rela țiilor interna ționale „realistă”. Conform
acestei teorii, statele sunt principalii chiar și singurii jucători importan ți pe scena interna țională, rela ția dintre
țări este o anarhie completă, prin urmare, pentru a asigura supravie țuirea și securitatea, toate statele, fără
excepție, încearcă să consolideze o putere duală. Această abordare se nume ște statistică. Cu toate
acestea, autoritățile guvernamentale și-au pierdut în mare măsură capacitatea de a controla fluxul de bani
în și din țările lor și le este din ce în ce mai dificil să controleze fluxul de idei, tehnologia, bunurile și
oamenii. Granițele de stat au devenit cât se poate de transparente. Toate aceste schimbări i-au determinat
pe mulți să asiste la moartea treptată a statului solid și la apari ția unei ordini interna ționale complexe,
diverse și cu mai multe straturi. Slăbirea statelor și apari ția „ țărilor falimentare” sugerează anarhia globală
ca al patrulea model. Principalele idei ale acestei paradigme sunt: dispariția puterii de stat; prăbușirea
statelor; intensificarea conflictelor tribale, etnice și religioase; apariția structurilor mafiote criminale
internaționale; creșterea numărului de refugiați. Și totuși, tabloul anarhiei generale și nediferen țiate ne oferă
puține indicii pentru înțelegerea lumii și nu ne ajută să ordonăm evenimentele și să le evaluăm importan ța,
să anticipăm tendințele acestei anarhii, să distingem între tipurile de haos și posibilele cauze și consecin țe
ale acestora și să dezvoltăm linii directoare pentru politicienii de stat.
Aceste patru paradigme sunt incompatibile între ele. Ori lumea este una, ori sunt două, ori sunt 184 de
state, ori este un număr infinit de triburi, grupuri etnice și na ționalită ți. Privind lumea în termeni de șapte
sau opt civilizații, evităm multe dintre aceste complexită ți. Diverse paradigme fac posibilă realizarea de
predicții, a căror acuratețe este un test cheie al eficien ței acestei teorii. Abordarea statistică, de exemplu, i-
a permis lui John Mearsheimer să sugereze că „rela ția dintre Rusia și Ucraina s-a dezvoltat în a șa fel încât
ambele țări sunt gata să declanșeze o rivalitate în probleme de securitate. Marile puteri care împart o
frontieră lungă și neapărată sunt adesea atrase în confruntare pe probleme de securitate. Rusia și Ucraina
pot depăși această dinamică și pot coexista în armonie, dar aceasta ar fi o dezvoltare foarte neobi șnuită”.
Abordarea multicivilizațională, dimpotrivă, subliniază legăturile culturale și istorice foarte strânse dintre
Rusia și Ucraina. Acest fapt istoric cheie este cunoscut de mult, Mearsheimer ignoră complet în deplină
concordanță cu conceptul „realist” al statelor ca obiecte integrale și autodeterminante, concentrându-se pe
„linia de fisură” civilizațională care împarte Ucraina într-o parte ortodoxă de est și una uniată de vest. În
timp ce abordarea statistică evidențiază posibilitatea unui război ruso-ucrainean, abordarea civiliza țională o
reduce la minimum și subliniază posibilitatea unei scindări în Ucraina. Având în vedere factorul cultural, se
poate presupune că această diviziune va fi mai violentă decât prăbu șirea Cehoslovaciei, dar va fi mult mai
puțin sângeroasă decât prăbușirea Iugoslaviei.

Capitolul 2. Istoria și actualitatea civiliza țiilor

Istoria umanității este - istoria civiliza țiilor. Civiliza țiile majore din istoria omenirii sau identificate în mare
măsură cu marile religii ale lumii; iar oamenii de o etnie comună și o limbă comună, dar de credin țe diferite,
pot duce războaie fratricide sângeroase, a șa cum sa întâmplat în Liban, fosta Iugoslavie și Indostan. După
o revizuire a literaturii, Melko concluzionează că există un „acord rezonabil” cu privire la douăsprezece
civilizații majore, dintre care șapte au dispărut deja (mesopotană, egipteană, cretană, clasică, bizantină,
central-americană, andină), iar cinci continuă să existe (chineză, japoneză, hindusă, islamică și
occidentală). La aceste cinci civiliza ții, este indicat să se adauge civiliza ții ortodoxe, latino-americane și,
eventual, africane.
Relația dintre civilizații a evoluat deja prin două faze și se află acum în a treia. Timp de mai bine de trei
mii de ani de la prima apariție a civiliza țiilor, contactele dintre ele, cu unele excep ții, fie nu au existat deloc
și au fost limitate, fie au fost periodice și intense. Cre știnismul european a început să apară ca o civiliza ție
separată în secolele VIII-IX. Timp de câteva secole, însă, a rămas în urma multor alte civiliza ții în ceea ce
privește nivelul său de dezvoltare. China sub dinastiile Tang, Song și Ming, lumea islamică din secolul al
VIII-lea până în secolul al XII-lea și Imperiul Bizantin din secolul al VIII-lea până în secolul al XI-lea au
depășit cu mult Europa în bogăție acumulată, teritoriu și putere militară, precum și în domeniul artistic,
realizări literare și științifice. În 1500, rena șterea culturii europene era în plină desfă șurare, iar pluralismul
social, extinderea comerțului și progresele tehnologice au pus bazele unei noi ere a politicii globale.
Contactele întâmplătoare, scurte și diverse între civiliza ții au făcut loc influen ței unidirec ționale continue,
consumatoare a Occidentului asupra tuturor celorlalte civiliza ții.
Timp de patru sute de ani, relația dintre civiliza ții a fost subjugarea altor societă ți de către civiliza ția
occidentală. Motivele acestei dezvoltări unice și dramatice constă în structura socială și rela țiile
interclaselor din Occident, înflorirea ora șelor și a comer țului, dispersarea relativă a puterii între vasali și
monarhi, precum și autoritățile laice și religioase, în sensul emergent al identită ții naţionale în rândul
popoarelor occidentale şi dezvoltarea birocraţiilor statale. Occidentul a cucerit lumea nu din cauza
superiorității ideilor, valorilor sau religiei sale (la care au fost convertite doar un număr mic de alte civiliza ții),
ci mai degrabă prin superioritatea sa în utilizarea violen ței organizate. Occidentalii uită adesea acest fapt;
neoccidentalii nu vor uita niciodată acest lucru. În secolul al XX-lea, rela ția dintre civiliza ții a trecut dintr-o
fază caracterizată prin influența unidirec țională a unei civiliza ții asupra tuturor celorlalte, la o etapă de rela ții
intense, continue și multidirecționale între toate civiliza țiile.

Capitolul 3. Civilizația universală? Modernizare și occidentalizare

Unii cred că lumea de astăzi devine o „civiliza ție universală”. Acest termen implică unificarea culturală a
omenirii și acceptarea crescândă de către oamenii din întreaga lume a valorilor, credin țelor, practicilor,
tradițiilor și instituțiilor comune. Elementele centrale ale oricărei culturi sau civiliza ții sunt limba și religia.
Dacă acum apare o civilizație universală, atunci trebuie să existe tendin țe spre apari ția unei limbi
universale și a unei religii universale. Cu toate acestea, nu este cazul.
La sfârșitul secolului al XX-lea, conceptul de civiliza ție universală ajută la justificarea domina ției culturale
occidentale asupra altor societăți și a nevoii acestor societă ți de a copia tradi țiile și institu țiile occidentale.
Este o prostie naivă să crezi că prăbu șirea comunismului sovietic înseamnă victoria finală a Occidentului în
întreaga lume, o victorie în care musulmanii, chinezii, indienii și alte popoare se vor repezi în bra țele
liberalismului occidental ca singură alternativă. Rena șterea religioasă globală, sau „întoarcerea la ce este
sacru”, e un răspuns la tendința de a percepe lumea ca un „un întreg”.
Expansiunea Occidentului a adus cu sine modernizarea și occidentalizarea societă ților non-occidentale.
Răspunsul liderilor politici și intelectuali ai acestor societă ți la influen ța Occidentului poate fi pus pe seama
uneia dintre cele trei opțiuni: respingerea atât a modernizării, cât și a occidentalizării (Japonia până la
mijlocul secolului al XIX-lea); acceptându-i pe amândoi cu bra țele deschise (Turcia lui Kemal Atatürk);
acceptarea primului și respingerea celui de-al doilea (Japonia la începutul secolului XX). După cum spune
Braudel, ar fi naiv să credem că modernizarea, sau „triumful civiliza ției, poate duce la sfâr șitul multiplicită ții
culturilor istorice care s-au întruchipat de-a lungul secolelor în cele mai mari civiliza ții ale lumii.
Modernizarea, în schimb, întărește aceste culturi și reduce influen ța relativă a Occidentului. La un nivel
fundamental, lumea devine mai modernă și mai pu țin occidentală.
 PARTEA II. ECHILIBRUL SCHIMBĂTOR AL CIVILIZAȚIILOR
Capitolul 4. Declinul Occidentului: putere, cultură și indigenizare
Acum dominația Occidentului este de netăgăduit și va rămâne numărul unu în ceea ce prive ște puterea
și influența până în secolul XXI. Cu toate acestea, au loc schimbări treptate, inevitabile și fundamentale în
raportul de putere dintre civiliza ții, iar puterea Occidentului, în raport cu cea a altor civiliza ții, va continua să
scadă.
Controlul occidental asupra resurselor a atins apogeul în anii 1920 și de atunci a fost într-un declin
neregulat, dar semnificativ. În anii 2020, la o sută de ani după vârf, Occidentul va fi probabil să controleze
aproximativ 24% din teritoriul lumii (în loc de 49% în timpul vârfului), 10% din popula ția lumii (în loc de
48%) și poate aproximativ 15–20% din popula ția mobilizată social, aproximativ 30% din produsul economic
mondial (în perioada de vârf - aproximativ 70%), poate 25% din produc ția de produc ție (la vârf - 84%) și
mai puțin de 10% din totalul numărul personalului militar (a fost de 45%). Distribu ția culturilor în lume
reflectă distribuția puterii. Hegemonia americană se apropie de sfâr șit. Ceea ce urmează este prăbu șirea
culturii occidentale. Creșterea puterii societă ților non-occidentale determinată de modernizare duce la
renașterea culturilor non-occidentale din întreaga lume. Concomitent cu declinul puterii occidentale,
capacitatea Occidentului de a impune ideile occidentale despre drepturile omului, liberalismul și democra ția
altor civilizații scade și ea, iar atractivitatea acestor valori pentru alte civiliza ții este, de asemenea, în
scădere.

Capitolul 5. Economie, demografie și civiliza ții provocatoare

Reînvierea religiei este un fenomen global. Cu toate acestea, ea s-a manifestat cel mai clar în afirmarea
culturală a Asiei și a islamului, precum și în provocările pe care le ridică Occidentului. Acestea sunt cele
mai dinamice civilizații din ultimul sfert al secolului XX. Provocarea islamică se exprimă într-o rena ștere
islamică culturală, socială și politică cuprinzătoare în lumea musulmană și respingerea valorilor și
instituțiilor occidentale care însoțește acest proces. Provocarea asiatică este inerentă tuturor civiliza țiilor din
Asia de Est - japoneză, budistă și musulmană - și subliniază diferen țele lor culturale fa ță de Occident.
Fiecare dintre aceste provocări are un efect extrem de destabilizator asupra politicii globale și va continua
să o facă și până în secolul XXI. Cu toate acestea, natura acestor provocări este semnificativ diferită.
Dezvoltarea economică a Chinei și a altor țări asiatice oferă guvernelor lor stimulentul și mijloacele pentru a
fi mai exigenți în relațiile lor cu alte state. Cre șterea popula ției în țările musulmane, în special cre șterea
grupului de vârstă de la 15 la 24 de ani, oferă oameni pentru rândurile fundamentali știlor, terori știlor,
rebelilor și migranților. Creșterea economică dă putere guvernelor asiatice; Cre șterea demografică este o
amenințare atât pentru guvernele musulmane, cât și pentru țările non-musulmane.
Pentru est-asiaticii, prosperitatea economică este dovada superiorită ții morale. Dacă la un moment dat
India ia titlul de regiune cu cea mai rapidă cre ștere din lume din Asia de Est, atunci lumea ar trebui să fie
pregătită pentru un studiu cuprinzător despre superioritatea culturii hinduse, contribu ția sistemului de caste
la dezvoltarea economică și la întoarcerea la rădăcini și respingerea occidentală lăsată de imperialismul
britanic a ajutat în cele din urmă India să- și ocupe locul cuvenit printre civiliza țiile de conducere. Afirmarea
culturală urmează succesului material; puterea grea generează puterea usoara.
„Fundamentalismul” islamic, care este adesea considerat islam politic, nu este decât o componentă a
unui proces mult mai cuprinzător de resuscitare a ideilor, obiceiurilor și retoricii islamice și de readucere a
populației musulmane la islam. Rena șterea islamică este un punct de plecare, nu extremism.

PARTEA III. ORDINEA EMERGENTĂ A CIVILIZĂȚILOR

Capitolul 6. Restructurarea culturală a politicii globale
Sub influența modernizării, politica globală este acum realiniată într-un mod nou, în concordan ță cu
direcția dezvoltării culturale. Popoarele și țările care au culturi similare se unesc, popoarele și țările care au
culturi diferite se destramă. Asocia țiile cu principii ideologice comune sau raliate în jurul superputerilor
părăsesc scena, dând loc unor noi alian țe, raliate pe baza unei culturi și civiliza ții comune. Comunită țile
culturale înlocuiesc blocurile Războiului Rece, iar liniile de falie dintre civiliza ții devin liniile centrale ale
conflictelor în politica globală.
Există patru grade de integrare economică: zone de liber schimb; uniuni vamale; pie țe comune; uniuni
economice.
Conform triburilor și națiunilor, civiliza țiile au o structură politică. O țară participantă este o țară care se
identifică pe deplin cultural cu o singură civiliza ție, cum ar fi Egiptul cu civiliza ția arabo-islamică și Italia cu
cea europeano-vestică. Civilizațiile au de obicei unul sau mai multe locuri care sunt considerate de membrii
lor drept sursa sau sursele principale ale culturii civiliza ției respective. Astfel de surse sunt, de obicei,
situate într-o țară sau țări de bază ale civiliza ției, adică cea mai puternică și cea mai centrală țară sau țări
din punct de vedere cultural.
Diviziuni profunde pot apărea într-o țară divizată, în care grupuri mari apar țin unor civiliza ții diferite: India
(musulmani și hinduși), Sri Lanka (budisți senegali și hindu și tamili), Malaezia și Singapore (musulmani
malayezi și chinezi), Iugoslavia și Uniunea Sovietică înainte de colaps. O țară împră știată are o cultură
dominantă care o aliniază cu o civiliza ție, dar liderii ei aspiră la o altă civiliza ție. Rusia a fost o țară
împrăștiată încă de pe vremea lui Petru cel Mare. Țara clasică sfâ șiată este țara lui Mustafa Kemal, care
din anii 1920 încearcă să se modernizeze, să se occidentalizeze și să devină parte a Occidentului.
Pentru ca o țară sfâșiată să-și redefinească identitatea civiliza țională, trebuie îndeplinite cel pu țin trei
condiții. În primul rând, elita politică și economică a țării trebuie să accepte și să sus țină cu entuziasm
această aspirație. În al doilea rând, societatea trebuie să accepte cel pu țin tacit (sau să depună eforturi
pentru) o redefinire a identității. În al treilea rând, elementele predominante din civiliza ția gazdă (în cele mai
multe cazuri Occidentul) trebuie să fie cel pu țin dispuse să accepte convertitul. Până în prezent, acest
proces nu a avut succes nicăieri.

Capitolul 7. State de bază, cercuri concentrice și ordine civiliza țională

Țările de bază ale civilizațiilor sunt sursele ordinii în interiorul civiliza țiilor și influen țează, de asemenea,
stabilirea ordinii între civilizații prin negocieri cu alte state de bază. Absen ța unui stat islamic de bază care
să-i poată sprijini oficial și legitim pe bosniaci, a șa cum a făcut Rusia sârbii și Germania pe croa ți, a
determinat Statele Unite să încerce să joace acest rol. Absen ța statelor de bază în lumea africană și arabă
a făcut ca problema încheierii războiului civil în curs din Sudan să fie mult mai dificilă. Definirea grani ței de
est a Occidentului în Europa a devenit una dintre cele mai importante probleme cu care s-a confruntat
Occidentul de la Războiul Rece. Această grani ță ar trebui să treacă între regiunile catolică și protestantă,
pe de o parte, și ortodoxie și islam, pe de altă parte.
În Occident, culmea loialității politice a fost statul na țional. Grupurile din afara statului-na țiune –
comunități lingvistice sau religioase sau civiliza ții – sunt mai pu țin de încredere și loiale. Centrele de
loialitate și devotament în Islam au fost întotdeauna grupuri mici și cu o mare credin ță, iar statul-na țiune nu
a avut o importanță atât de mare. În lumea arabă, statele existente au probleme de legitimitate pentru că
sunt, în cea mai mare parte, rezultatul imperialismului european. Grani țele țărilor arabe nu coincid
întotdeauna cu granițele grupurilor etnice, precum berberii sau kurzii.
Absența unui stat central islamic este motivul principal al conflictelor interne și externe în curs inerente
islamului. Conștientizarea fără solidaritate este sursa slăbiciunii Islamului și sursa de amenin țare pentru
alte țări. Șase țări sunt menționate din când în când ca un probabil lider islamic, dar în prezent niciuna
dintre ele nu are toate calitățile necesare pentru a deveni cu adevărat un stat pivot: Indonezia, Egipt, Iran,
Pakistan, Arabia Saudită și Turcia. Acesta din urmă are istoria, popula ția, dezvoltarea economică medie,
unitatea națională, tradiția militară și competen ța de a deveni statul central al islamului. Cu toate acestea,
Atatürk a definit clar Turcia ca o țară laică. La un moment dat, Turcia ar putea să- și abandoneze rolul
opresiv și umilitor de cerșetor care cere Occidentului aderarea la UE și să revină la un rol istoric mai
impresionabil și mai înalt ca principal reprezentant și antagonist islamic al Occidentului. Poate că acest
lucru va necesita un lider de talia lui Atatürk, care să unească mo ștenirea religioasă și politică pentru a
transforma Turcia dintr-o țară sfâșiată într-un stat pivot.

PARTEA IV. CIOCNIREA CIVILIZAȚIILOR

Capitolul 8. Occidentul și restul: probleme interciviliza ționale
Cele mai periculoase ciocniri din viitor vor veni probabil din arogan ța occidentală, intoleran ța la islam și
încrederea în sine. Pe măsură ce influen ța relativă a altor civiliza ții cre ște, atractivitatea culturii occidentale
se pierde, iar non-occidentalii devin mai încrezători și devota ți culturilor sale native. Ca urmare, principala
problemă în relația dintre Occident și restul a devenit o nepotrivire între dorin ța Occidentului - în special a
Statelor Unite - de a promova o cultură occidentală universală și capacitatea sa în scădere de a face acest
lucru.
America consideră că popoarele non-occidentale trebuie să adopte valorile occidentale ale democra ției,
pieței libere, guvernului controlat, drepturilor omului, individualismului, statului de drept, iar apoi trebuie să
întrupeze toate aceste valori în institu țiile lor. Dar în culturile non-occidentale, prevalează o atitudine diferită
față de aceste valori, variind de la scepticismul larg răspândit la opozi ție acerbă. Ceea ce este
universalismul pentru Occident este imperialismul pentru restul. Occidentul încearcă și va continua să
încerce să-și mențină poziția înaltă și să- și protejeze interesele, numindu-le interesele „comunită ții
mondiale”. Această expresie a devenit un eufemism (înlocuind „lumea liberă”) și are scopul de a da iluzia
de legitimitate în ochii lumii întregi pentru ac țiuni care reflectă interesele Statelor Unite și ale altor puteri
occidentale. De asemenea, non-occidentalii nu ratează ocazia de a sublinia discrepan ța dintre principiile și
acțiunile Occidentului. Ipocrizie, standarde duble, turnura preferată a sintagmei „da, dar...” - acesta este
prețul pretențiilor la universalism. Da, sus ținem democra ția, dar numai dacă nu aduce fundamentalismul
islamic la putere; da, principiul neproliferării ar trebui să se aplice Iranului și Irakului, dar nu și Israelului; da,
comertul liber este elixirul cresterii economice, dar nu si in agricultura; da, drepturile omului sunt o
problemă în China, dar nu și în Arabia Saudită; Da, agresiunea împotriva Kuweitului care de ține petrol
trebuie respinsă de urgență, dar nu un atac asupra bosniacilor înfometa ți de petrol. Standardele duble în
practică sunt prețul inevitabil al principiilor standard universale.
Islamul și China au mari tradiții culturale, foarte diferite de cele din Occident și, în ochii lor, cu mult
superioare celor din Occident. Puterea și încrederea în sine a ambelor civiliza ții în raport cu Occidentul este
în creștere, iar conflictele dintre valorile și interesele lor, precum și valorile și interesele Occidentului, devin
din ce în ce mai numeroase și intense.
Problemele care împart Occidentul și alte societă ți sunt din ce în ce mai mult pe agenda rela țiilor
internaționale. Trei astfel de probleme includ încercările occidentale de: (1) men ținerea superiorită ții militare
prin politici de neproliferare și contra-proliferare în ceea ce prive ște armele nucleare, biologice și chimice și
mijloacele lor de transport; (2) să răspândească valorile și institu țiile occidentale, for țând alte societă ți să
respecte drepturile omului așa cum sunt în țelese în Occident și să accepte modelul de democra ție
occidentală; (3) să protejeze integritatea culturală, socială și etnică a țărilor occidentale prin limitarea
numărului de persoane din societățile non-occidentale care intră în ele ca refugia ți sau imigran ți. În toate
aceste trei domenii, Occidentul se confruntă și este probabil să continue să se confrunte cu provocări în
apărarea intereselor sale împotriva societă ților non-occidentale. Occidentul prezintă principiul neproliferării
ca reflectând interesele tuturor na țiunilor în ordinea și stabilitatea interna țională. Cu toate acestea, alte
națiuni văd neproliferarea ca servind intereselor hegemonia occidentală. Începând cu 1995, Statele Unite și
Occidentul rămân angajate într-o politică de izolare care este obligată să e șueze în cele din urmă.
Proliferarea armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă este esen țială pentru disiparea lentă,
dar inevitabilă, a puterii într-o lume multi-civiliza țională.
 Creșterea economiilor asiatice le face din ce în ce mai imune la presiunea occidentală asupra drepturilor
omului și a democrației. De exemplu, Suedia în 1990, în numele a douăzeci de țări occidentale, a depus o
rezoluție prin care condamna regimul militar din Myanmar, dar opozi ția, formată din țări asiatice și alte
câteva, a „îngropat” această inițiativă. Rezolu țiile care condamnau Irakul pentru încălcări ale drepturilor
omului au fost, de asemenea, respinse, iar timp de cinci ani buni în anii 1995, China a reu șit să mobilizeze
asistență asiatică pentru a respinge rezolu țiile sponsorizate de Occident care exprimă îngrijorarea cu privire
la încălcările drepturilor omului în acea țară. Și alte țări, în care sunt comise crime, ies nevătămate: Turcia,
Indonezia, Columbia și Algeria au scăpat de critici.
Europenii din secolul al XIX-lea au fost rasa dominantă prin invadarea demografică. Între 1821 și 1924,
aproximativ 55 de milioane de europeni au migrat peste ocean, dintre care aproximativ 35 de milioane în
Statele Unite. Occidentalii au cucerit și uneori au distrus alte popoare, au explorat și au a șezat pământuri
mai puțin dens populate. Exportul de oameni a fost poate cel mai important aspect al ascensiunii
Occidentului din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Sfâr șitul secolului al XX-lea a fost marcat de
un alt val și mai mare de migrație. În 1990, numărul migran ților interna ționali legali era de 100 de milioane.
Locuitorii Europei se tem că „au fost ataca ți nu de armate și tancuri, ci de migran ți care vorbesc alte
limbi, se roagă altor zei, aparțin altor culturi și există teama că vor lua din munca europenilor, vor ocupa
pământurile lor le vor mânca din bunăstare și le vor amenin ța modul de via ță.” Imigran ții reprezintă 10%
dintre nou-născuții din Europa de Vest, iar la Bruxelles 50% dintre copii sunt născu ți din părin ți arabi.
Comunitățile musulmane – fie că sunt turce în Germania sau algeriene în Fran ța – nu s-au integrat în
culturile pe care le-au adoptat și nu fac nimic în acest sens.

Capitolul 9. Politica globală a civilizaţiilor

Conflictul intercivilizațional ia două forme. La nivel local, conflictele apar de-a lungul liniei de prăbu șire:
între state vecine aparținând unor civiliza ții diferite, în cadrul unui stat între grupuri din civiliza ții diferite. La
nivel global, apar conflicte între statele de bază – între principalele state care apar țin unor civiliza ții diferite.
Dinamismul islamului este o sursă constantă a multor războaie relativ locale; iar ascensiunea Chinei
este o sursă potențială a unui război inter-civiliza țional major între țările centrale. Unii occidentali, inclusiv
președintele Bill Clinton, au susținut că conflictele Occidentului nu sunt cu islamul în general, ci doar cu
extremiștii islamici fără compromisuri. Paisprezece secole de istorie mărturisesc contrariul. Rela țiile dintre
islam și creștinism – atât Ortodoxie, cât și Catolicism în toate formele sale – au fost adesea foarte tulburi.
Timp de aproape o mie de ani, de la prima debarcare a maurilor în Spania și până la al doilea asediu al
Vienei de către turci, Europa a fost amenin țată constant din partea islamului. Islamul este singura civiliza ție
care a pus sub semnul întrebării supravie țuirea Occidentului, iar acest lucru s-a întâmplat de cel pu țin două
ori. În secolul al XV-lea însă, fluxul s-a întors cu refluxul. Treptat, cre știnii au recâ știgat Peninsula Iberică,
ducând la bun sfârșit această sarcină în 1492 la zidurile Granada. În acela și timp, ru șii au pus capăt celor
două sute de ani de stăpânire mongolo-tătară. În anii următori, turcii otomani au făcut impulsul final și în
1683 au asediat din nou Viena. Înfrângerea lor a marcat începutul unei lungi retrageri care a implicat lupta
popoarelor ortodoxe din Balcani pentru a se elibera de domina ția otomană, extinderea imperiului
habsburgic și înaintarea dramatică a ru șilor către Marea Neagră și Caucaz. Ca urmare a Primului Război
Mondial, Marea Britanie, Franța și Italia au dat lovitura finală și și-au stabilit stăpânirea directă sau indirectă
asupra pământurilor rămase ale Imperiului Otoman, cu excep ția teritoriului Republicii Turce. Potrivit
statisticilor, între 1757 și 1919 au avut loc nouăzeci și două de achizi ții de teritorii musulmane de către
guvernele nemusulmane. Până în 1995, şaizeci şi nouă dintre aceste teritorii erau din nou sub stăpânire
musulmană.
Schimbările economice din Asia, în special din Asia de Est, reprezintă cele mai importante evenimente
care au avut loc în lume în a doua jumătate a secolului XX. Până în anii 1990, această redresare
economică a generat euforie economică în rândul multor observatori care au văzut Asia de Est și întreaga
regiune a Pacificului ca pe o rețea comercială în continuă expansiune care ar garanta pacea și armonia
între națiuni. Acest optimism se baza pe presupunerea extrem de dubioasă că schimburile comerciale sunt
invariabil un garant al păcii. Cu toate acestea, cre șterea economică generează instabilitate politică în
interiorul țărilor, precum și în rela țiile dintre acestea, schimbând raportul de putere care s-a dezvoltat între
țări și regiuni. În lumea de după Războiul Rece, zona evenimentelor s-a mutat din Europa în Asia. Numai
Asia de Est conține țări aparținând celor șase civiliza ții – japoneză, chineză, ortodoxă, budistă, musulmană
și occidentală – și, ținând cont de Asia de Sud, li se adaugă și civiliza ția indiană. Țările de bază ale celor
patru civilizații — Japonia, China, Rusia și Statele Unite — sunt principalii actori din Asia de Est; Asia de
Sud oferă și India; iar Indonezia este un stat musulman în ascensiune. Rezultatul este un model foarte
sofisticat de relații internaționale, asemănător celui care a existat în Europa în secolele al XVIII-lea și al
XIX-lea, și plin de imprevizibilitatea care caracterizează situa țiile multipolare.
În a doua jumătate a anilor 1980 și începutul anilor 1990, rela țiile dintre Statele Unite ale Americii și
țările asiatice au devenit din ce în ce mai antagonice. Mai ales în rela țiile cu China și Japonia. Istoria,
cultura, obiceiurile, dimensiunea, dinamismul economic și imaginea de sine ale Chinei încurajează China
să-și asume o poziție hegemonică în Asia de Est. Acest obiectiv este un rezultat natural al dezvoltării
economice rapide. Timp de două mii de ani, China a fost puterea preeminentă în Asia de Est. Acum,
chinezii își proclamă din ce în ce mai mult inten ția de a- și recâ știga acel rol istoric și de a pune capăt
perioadei prea lungi de umilire și dependen ță de Occident și Japonia care a început cu Tratatul de la
Nanjing impus de britanici în 1842. Apari ția de noi mari puteri este întotdeauna un proces extrem de
destabilizator și, dacă se va întâmpla acest lucru, atunci intrarea Chinei pe arena interna țională va umbri
orice fenomene comparabile. „Amploarea schimbării pozi ției Chinei în lume”, a observat Lee Kwang Yew în
1994, „este de așa natură încât lumea va găsi un nou echilibru de putere în 30 sau 40 de ani. Este
imposibil să pretinzi că acesta este doar un alt jucător de frunte. Acesta este cel mai mare jucător din toată
istoria omenirii.”
Poate că trecutul Europei este viitorul Asiei. Este mai probabil ca trecutul Asiei să fie viitorul Asiei.
Alegerea este aceasta: fie un echilibru de putere cu pre țul conflictului, fie pacea, a cărei garan ție este
hegemonia unei țări. Statele occidentale ar putea alege între conflict și echilibru. Istoria, cultura și realită țile
puterii sugerează cu tărie că Asia va trebui să facă o alegere în favoarea păcii și a hegemoniei. Epoca care
a început odată cu venirea Occidentului în anii 1840 și 1850 se apropie de sfâr șit, China î și ia din nou locul
ca hegemon regional, iar Orientul începe să- și joace rolul care îi revine.
Sfârșitul Războiului Rece a necesitat o redefinire a echilibrului de putere dintre Rusia și Occident,
ambele părți trebuie, de asemenea, să cadă de acord asupra egalită ții fundamentale și a împăr țirii sferelor
de influență. În practică, aceasta ar însemna că:
 Rusia este de acord cu extinderea Uniunii Europene și a NATO, odată cu intrarea în ele a țărilor
creștine occidentale din Europa Centrală și de Est, iar Occidentul se angajează să nu extindă
NATO mai spre est, decât dacă Ucraina se va diviza în două state;
 NATO și Rusia încheie un acord de parteneriat care va respecta principiul neagresiunii, va
organiza consultări regulate pe probleme de securitate, eforturi comune pentru a preveni o cursă a
înarmărilor și va negocia acorduri de limitare a armelor care ar îndeplini cerin țele de securitate în
perioada post-război rece.
 Occidentul acceptă rolul Rusiei ca stat responsabil de men ținerea securită ții în țările ortodoxe și în
zonele dominate de ortodoxie;
 Occidentul recunoaște existența problemelor de securitate, reale și poten țiale, pe care Rusia le are
în relațiile cu popoarele musulmane de la grani țele sale sudice și î și exprimă disponibilitatea de a
revizui Tratatul privind armele conven ționale în Europa, precum și de a saluta al ți pa și de care
Rusia ar putea avea nevoie în fața unor astfel de amenin țări;
  Rusia și Occidentul încheie un acord privind cooperarea parită în rezolvarea unor probleme
precum Bosnia, unde sunt afectate atât interesele occidentale, cât și cele ortodoxe.

Capitolul 10. De la războaie de tranzi ție la războaie de falie

Războiul sovietico-afgan din 1979-1989 și Războiul din Golf au fost războaie de tranzi ție – o perioadă
de tranziție către o epocă în care ar predomina conflictele etnice și războaiele de falie între grupuri din
diferite civilizații.
Uniunea Sovietică a eșuat din cauza unei combina ții de trei factori care nu au putut fi contracara ți:
tehnologia americană, banii saudi ți și bigotismul musulman. Mo ștenirea războiului au fost luptători bine
antrenați și experimentați, tabere de antrenament și terenuri de antrenament, un serviciu de logistică, re țele
trans-islamice extinse de relații personale și organiza ționale, o cantitate mare de echipament militar,
inclusiv de la 300 la 500 de rachete pentru lansatoare Stinger , și, ceea ce este cel mai important, un
sentiment îmbătător de forță și încredere în sine, mândrie de realizări și o dorin ță arzătoare de noi victorii.
Războiul din Golf s-a transformat într-un război al civiliza țiilor pentru că Occidentul a intervenit militar în
conflictul musulman, reprezentanții occidentali au sus ținut în mod covâr șitor această interven ție, iar
musulmanii din întreaga lume au perceput interven ția ca pe un război împotriva islamului și au format un
front unit împotriva imperialismului occidental. Din punct de vedere musulman, agresiunea Irakului
împotriva Kuweitului a fost o problemă de familie care ar trebui solu ționată într-un cerc înrudit, iar cei care
se amestecă în el, ascunzându-se în spatele unei teorii a justi ției interna ționale, ac ționează în a șa fel încât
să-și protejeze propriile interese egoiste şi menţine dependenţa arabilor de Occident. Războiul din Golf a
fost primul război de resurse post-Războiul Rece între civiliza ții. Întrebarea era dacă cele mai mari rezerve
de petrol din lume vor fi controlate de guvernele saudite și emirate, a căror securitate depinde de puterea
militară occidentală, sau de regimuri independente anti-occidentale care sunt capabile să folosească „arma
petrolieră” împotriva Occidentului? Occidentul nu a reu șit să-l răstoarne pe Saddam Hussein, dar a ob ținut
un oarecare succes demonstrând dependen ța securită ții statelor din Golful Persic de sine și sporind
prezența sa militară în regiunea Golfului Persic. Înainte de război, Iranul, Irakul, Consiliul Golfului și Statele
Unite au concurat pentru influența în regiune. După război, Golful Persic a devenit „Lacul American”.
Musulmanii reprezintă aproximativ o cincime din popula ția lumii, dar în anii 1990 au participat la mult mai
multă violență între grupuri decât oamenii din orice altă civiliza ție. Grani țele islamului sunt într-adevăr
sângeroase. Gradul de militarism al statelor musulmane duce și la concluzia despre predispozi ția
musulmanilor la violență în conflicte.

Capitolul 11. Dinamica războaielor de falie

Odată începute, războaiele pe linia de falie, ca și alte conflicte comunitare, tind să capete o via ță proprie
și să se dezvolte într-un model acțiune-răspuns. Identită țile care anterior erau multiple și aleatorii se
concentrează și prind rădăcini; conflictele comunale sunt numite în mod corespunzător „războaie
identitare”. Pe măsură ce violența cre ște, problemele ini țiale în joc sunt de obicei reevaluate în termeni pur
„noi” versus „ei”, grupul se unește mai puternic și convingerile devin mai puternice.
Nivelurile de implicare a țărilor și grupurilor în războaiele pe liniile de falie variază. La nivelul principal sunt
acei participanți care se luptă și se ucid între ei. Participan ții secundari pot fi implica ți în aceste conflicte în
același timp; de obicei, acestea sunt state cu legături directe cu principalii actori, cum ar fi guvernele
Serbiei și Croației din fosta Iugoslavie și guvernele Armeniei și Azerbaidjanului din Caucaz. Și mai
îndepărtat legați de conflict sunt participan ții de rangul al treilea, care sunt mult mai departe de luptele
actuale, dar au legături civilizaționale cu participan ții săi; astfel, de exemplu, sunt Germania, Rusia și țările
islamice în raport cu fosta Iugoslavie.
Războaiele de falie sunt caracterizate de perioade frecvente de calm, încetarea focului, armisti țiu, dar
nu acorduri de pace cuprinzătoare care sunt concepute pentru a rezolva probleme politice fundamentale.
Aceste războaie sunt atât de volatile, deoarece sunt înrădăcinate în conflicte profunde de-a lungul liniei de
falie, ceea ce duce la ostilități pe termen lung între grupuri apar ținând diferitelor civiliza ții. De-a lungul
secolelor, ele pot evolua, iar conflictul de bază poate dispărea fără urmă. Sau conflictul se va rezolva rapid
și brutal - dacă un grup îl distruge pe celălalt. Totu și, dacă nu se întâmplă nimic din cele de mai sus, atunci
conflictul va continua, la fel ca și perioadele repetate de violen ță. Războaiele pe liniile de falie sunt
intermitente, se aprind și se sting; iar conflictele de-a lungul liniilor de falie nu se termină niciodată.

PARTEA V. VIITORUL CIVILIZAȚIILOR

Capitolul 12. Occidentul, civiliza ții și civiliza ție
Pentru fiecare civilizație, măcar o dată, și uneori mai des, istoria se termină. Oamenii sunt convin și că
statul lor este ultima formă a societă ții umane. A șa a fost cu Imperiul Roman, cu Califatul Abbasid, cu
Imperiul Mughal, cu Imperiul Otoman. Cu toate acestea, statele care presupun că istoria sa încheiat pentru
ei sunt de obicei acele state a căror istorie începe să scadă.
Civilizațiile cresc, susținea Quigley în 1961, „pentru că au un „instrument de expansiune”, și anume, o
organizație militară, religioasă, politică sau economică care acumulează un surplus și îl investe ște în
inovarea productivă. Civilizațiile declin atunci când încetează să- și folosească surplusul pentru noi moduri
de producție. Acest lucru se datorează faptului că grupurile sociale care controlează surplusul au o elită
privilegiată care îl folosește în „scopuri neproductive, dar care satisface ego-ul... care distribuie surplusul
pentru consum, dar nu oferă metode de produc ție mai eficiente. Noile mi șcări religioase încep să se
răspândească pe scară largă în societate. Există o reticen ță tot mai mare de a lupta pentru stat, sau chiar
de a-l sprijini prin plata impozitelor.” Corup ția duce apoi la stadiul de invazie, „când o civiliza ție, care nu mai
poate să se apere pentru că nu mai vrea să se apere, se găse ște fără apărare fa ță de „invadatorii barbari”
care provin adesea dintr-o „o altă civiliza ție, mai tânără, mai puternică”. " Totu și, cea mai importantă lec ție a
istoriei civilizațiilor este că multe lucruri sunt posibile, dar nimic nu este inevitabil.
Într-o lume în care identitățile culturale ocupă centrul scenei, Occidentul în general și Statele Unite în
special ar trebui să își bazeze politicile pe trei piloni. În primul rând, doar acceptând și în țelegând lumea
reală, oamenii de stat sunt capabili să o schimbe constructiv. Cu toate acestea, guvernul SUA a avut un
timp excepțional de greu de adaptare la o eră în care politica globală este modelată de curentele culturale
și civilizaționale. În al doilea rând, gândirea americană de politică externă a suferit din cauza nedorin ței de
a schimba și, uneori, de a revizui politica pentru a răspunde nevoilor Războiului Rece. În al treilea rând,
diferențele culturale și civilizaționale provoacă credin ța occidentală, și în special a americanilor, în
validitatea universală a culturii occidentale.
Credința în universalitatea culturii occidentale suferă de trei neajunsuri: este gre șită; este imorală și este
periculoasă. Universalismul occidental este periculos pentru lume, deoarece poate duce la un război inter-
civilizațional major între statele de bază, și este periculos pentru Occident, deoarece poate duce la
înfrângerea Occidentului. Civilizația occidentală este valoroasă nu pentru că este universală, ci pentru că
este cu adevărat unică. Prin urmare, responsabilitatea principală a liderilor occidentali nu este deloc să
încerce să schimbe alte civilizații după imaginea și asemănarea Occidentului - care este mai mare decât
puterea sa în declin - ci să păstreze, să protejeze și să reînnoiască calită țile unice ale civiliza ției
occidentale. Trebuie realizat că amestecul occidental în treburile altor civiliza ții este probabil cea mai
periculoasă sursă de instabilitate și poten țial conflict global într-o lume multi-civiliza țională.
Un război global în care vor fi atrase țările centrale ale principalelor civiliza ții ale lumii, de și extrem de pu țin
probabil, nu este exclus. Un astfel de război, am emis ipoteza, ar putea rezulta dintr-o escaladare a
războiului pe linia de falie între grupuri apar ținând unor civiliza ții diferite, cel mai probabil implicând
musulmani pe de o parte și nemusulmani pe de altă parte. Pentru a evita războaiele inter-civiliza ționale
majore în viitor, țările centrale ar trebui să se ab țină de la a interveni în conflictele care au loc în alte
civilizații. A doua condiție este ca țările centrale să negocieze între ele pentru a limita sau opri războaiele
de-a lungul liniilor de falie dintre state sau grupuri de state apar ținând civiliza țiilor lor.
Dacă omenirea va evolua vreodată într-o civiliza ție universală, ea va apărea treptat, prin identificarea și
diseminarea valorilor cheie ale acestor comunită ți. Într-o lume multiciviliza țională, trebuie îndeplinită a treia
regulă - regula comunităților: oamenii din toate civiliza țiile ar trebui să caute și să se străduiască să
răspândească valorile, instituțiile și practicile care le sunt comune lor și oamenilor apar ținând altor civiliza ții.