Ciocnirea civilizațiilor și

Reafacerea ordinii mondiale

Olivia Wilson
„Nu pot fi prieteni adevărați fără
dusmani adevărați. Dacă nu
urâm ceea ce nu suntem, nu
putem iubi ceea ce suntem.”
Michael Dibdin,
Laguna Albastră
Introducere:
Principala sursă a conflictelor în „lumea nouă” (de după Războiul
Rece) nu mai este una preponderent ideologică sau preponderent
economică, la fel cum se întâmplase după cel deal Doilea Război
Mondial, ci a devenit una predominat culturală.
Politică globală reuseste pentru prima dată în istorie, să fie deopotrivă
multipolară şi multicivilitaţională. Modernizarea şi occidentalizarea nu sunt
sinonime, desi initial occidentalii asa considerau. Modernizarea nu este
capabilă nici să producă civilizaţii universale si nici să occidentalizeze
societăţile non-occidentale.
De-a lungul existenţei umane, contactele între civilizaţii au fost intermitente sau nu
au existat deloc. Începând cu Era Modernă (anul 1500), politica globală îşi afirmă
două dimensiuni care durează de aproximativ 400 de ani: Occidentul şi restul lumii.
Statele-naţiuni ale Occidentului, Anglia, Franţa, Spania, Austria, Prusia, Germania,
SUA şi altele, au constituit un sistem international multipolar, înăuntrul civilizaţiei
occidentale, aflându-se în conflict si competitie permanentă între ele.
 La sfârşitul anilor ’80, lumea comunistă
intra în colaps, iar diferentele dintre state
devenin predominant culturale.
„Lumea Nouă”, a secolului XXI, va contine, cel putin sase mari
puteri, printre care S.U.A., Europa, China, Japonia, Rusia si
India, cu posibilitatea ca si Islamul să-si extrapoleze puterea si
influenta în afacerile mondiale (datorită resurselor mari si
valoroase, de petrol)
După ce Războiul Rece ia sfârşit, „tabloul lumii”, alcătuit din
factori culturali si implicând interactiuni dintre state si grupuri
apartinând diferitelor civilizatii, arată simplificat.
 Astfel apar urmatoarele
posibilitati- „harţi” :
1.Prima hartă
Indică o singură lume („O lume:
armonie si euforie”) în care
domneste euforia, pacea şi armonia,
o lume ideală care duce cu gândul la
armonia globală, la „organizarea
universală” a „natiunilor iubitoare de
pace”, care trăiesc în „structuri
permanente de pace”
2. A doua hartă
Surprinde un model mai realist al civilizatiilor si
prezintă „Două lumi: noi şi ei”, datorită tendintei
umane permanente de a divide între „noi” şi „ei”
(restul lumii), adică între Orient şi Occident,
între Est si Vest sau Sud si Nord, între „locuinţa
păcii” şi cea a „războiului”, între „civilizatia
noastră” si „civilizatia barbară”.
3. A treia hartă
Cuprinde teoria realistă a relatiilor
internationale si sintetizează paradigma
etatistă, conform căreia ar exista 184 de
state, ele fiind principalii si singurii actori
importanti în afacerile mondiale, iar
relatia dominată de anarhie dintre state
face ca acestea să încerce maximizarea
puterii, pentru a supravietui si pentru a se
apăra (prin constituirea de aliante cu alte
state sau prin consolidarea puterii).
4. Ultima hartă
Întruchipează „haosul autentic”, unde statele „slăbesc”, autoritatea
guvernamentală se prăbuseste, apar state „greşite” si fragmentate,
totul ducând la anarhie, conflicte tribale, etnice şi religioase, apărând
totodată organizaţii criminale, proliferând înarmarea, distrugerea în
masă, răspândirea terorismului si a masacrelor, pentru o „purificare
etnică”
 Elementele culturale care definesc cel mai bine o civilizatie
sunt sângele, limba religia, modul de viată.
Exista o demarcatie clară între conceptul de rasă şi cel de civilizaţie, care
în mod cert nu sunt unul si acelasi lucru. Spre deosebire de civilizaţie, rasa
nu este influenţată de istorie, de valori sau de alte norme sociale,
persoane din aceeasi rasă pot astfel să fie complet diferiţi prin civilizaţie,
precum si, pe de cealaltă parte, indivizi din rase diferite pot apartine
aceeasi civilizaţii. Rasa se referă la împărtirea oamenilor, după
caracteristicile fizice, pe când civilizatiile se referă la împărtirea oamenilor,
după caracteristici culturale.
Religia este variabila după care se disting cele mai proeminente civilizaţii, de
după Războiul Rece: ortodoxe, chineze (sinice), japoneze, latino-americane,
africane, islamice, budiste, hinduse. O dată cu dezvoltarea economică, politică si
culturală, tările din afara spatiului occidental resping tot mai categoric valorile
propagate de Occident
Astfel, încep conflicte între civilizații
diferite, unele cu potenTial de
dezvoltare, altele aflate în declin
(dezvoltare economică- Asia de Est,
dezvoltare demografică – Islam,
declin relativ- Occidentul). Pe baza
înrudirii culturale se remarcă
afinități, sprijin militar, în diferitele
conflicte, afinități care dictează
cooperarea economică şi politică.
Lumea post-comunista din estul Europei se
dezvolta cu sanse diferite:
1 3
Șanse incerte
2 Sanse
pentru inexistente sub
ortodocşii sub influența
influența Șanse mai mari religiei
(catolicii sub influenţa musulmane
URSS crestin-occidentalilor),
 Occidentul ca civilizaţie este unic prin caracterul
distinctiv al valorilor şi instituţiilor sale, incluzând
Creştinismul, pluralismul social, colectivitătile
reprezentative, individualismul şi suveranitatea legii,
mostenirea sa clasică (dreptul roman, filozofia, latina,
rationalismul). De-a lungul timpului, Occidentul s-a
dovedit a fi singura civilizaţie interesată în influenţarea
a cât mai multor civilizaţii, sub aspectele politice,
economice şi de securitate. Puterea relativă a
Occidentului faţă de alte civilizaţii începe să scadă
încet, dar sigur, datorită declinului moral, o „sinucidere
culturală” şi datorită lipsei unităţii politice
Civilizaţiile asiatice îşi extind forţa economică,
militară, politică, iar Islamul explodează demografic,
reafirmându-şi valoarea propriilor culturi. Declinul
Occidentului din punct de vedere al teritoriului si al
populatiei, dar si din punct de vedere economic,
cultural, moral- religios, intelectual, militar- trebuie
să facă fată provocărilor asiatice si islamice. Echilibrul
puterilor mondiale se alterează, pe măsură ce Asia
cunoaşte o înflorire economică, care duce la auto-
încredere, afirmare, bogăţie şi putere, dar şi la
nasterea unui sentiment de superioritate morală şi
culturală, faţă de occidentali, la care şi SUA sunt
asimilate.
China tinde să devină prima putere economică mondială, la
începutul secolului XXI, ducând modificările de putere în
rândul civilizaţiilor si renăscând din mers şi alte culturi
nonoccidentale, paralel cu accentuarea dorinţei de eliminare a
modelului occidental. Succesul economic asiatic este în mare
parte un produs al accentului cultural pus pe colectivitate, si
nu pe individ, accentul pe valorile de grup, pe economie,
familie, muncă si disciplină, cinstirea istoriei si pe considerarea
modelului asiatic ca fiind sinonim pentru succes, precum si
credinta în universalismul asiatic pe cale de aparitie („Valorile
europene sunt europene, în timp ce valorile asiatice sunt
universale”).
 Renasterea islamică a dus la o crestere a constientizării
valorilor non-occidentale, musulmane, inducerea ideii că
Islamul reprezintă solutia pentru problemele de moralitate,
identitate, sens, credintă, cu toate că Islamul nu reuseste să
ofere solutii pentru problemele economice, politice sau
militare. Totodată, Islamismul încearcă să-si extindă eforturile
de a găsi ,,solutia” în Islam, solutie pentru identitate, sens,
stabilitate, dezvoltare, putere si sperantă, fiind un ghid de viată
în lumea modernă islamică, care a făcut importuri de
modernitate, dar a respins vehement institutiile si modelele
politice occidentale.
 Atât dezvoltarea economică asiatică, cât si renasterea
islamică, produc efecte destabilizatoare globale (economice,
culturale, militare si de securitate), care pot duce în final la o
ciocnire a popoarelor non-occidentale cu cele occidentale sau
chiar la ciocnirea acestor popoare între ele.
Conflictele dintre civilizații pot
apărea din împreunarea statelor
din diferite civilizații sau din lupta
pentru putere a statelor
puternice care apartin diferitelor
civilizații. Conflictele dintre
civilizații apar de-a lungul
frontierelor care separă statele şi
grupurile în cadrul unei civilizații
comune, frontierele politice fiind
refăcute de cele culturale.
 In acest proces se pot diferentia
1. Statele de nucleu sunt acele state care înlocuiesc cele două superputeri ale
Războiului Rece, state identificate pe deplin cu o civilizatie, din punct de vedere
culturaljaponez, sinic, hindus, occidental, iar Islamul si America Latină ducând lipsa
unui astfel de stat de nucleu, datorită faptului că tările aspirante la acest statut
sunt încă insuficient de puternice, din punct de vedere economic, geografic, politic
sau religios.
2. Tările izolate sunt lipsite de comunicare culturală cu alte
societăti, cea mai importantă astfel de tară izolată fiind Japonia.
3. Tările separate cuprind grupări culturale distincte, divizate sau
pe cale să se dividă, prin linie de falie civilizatională (Filipine,
India, China, Indonezia, Ucraina, Tanzania, Singapore, Malayesia).
4. Tările sfâsiate au o cultură unică predominantă care o plasează într-o civilizatie, dar liderii
doresc transferul la o altă civilizatie (tările sfâsiate sunt cele care îsi doresc redefinirea
identitătii civilizationale si reprezintă o punte între două culturi – Rusia, Turcia, Mexic,
Relatia SUA- Asia este una categoric antagonică,
iar în ultimii ani, SUA s-a ales cu doi dusmani
substantiali, simultan (China si Japonia),
întâmpinând ciocniri de interese si probleme sub
forma comunicatiilor extinse, a comertului si a
investitiilor.
Datorită puterii economice a Chinei si a asteptărilor
sale (teritoriale, culturale, economice), SUA va
trebui să evite o instaurare timpurie a hegemoniei
chineze, printr-o eventuală si dificilă redirectionare
a aliantei japonezo-americane, o dezvoltare a
legăturilor militare cu alte tări asiatice si întărirea
prezentei militare în Asia, pentru a nu fi nevoiti să-si
abandoneze universalismul, în fata Chinei, care este,
după cum spunea Lee Kuan Yew, în anul 1994, „Cel
mai mare jucător din istoria omului”, cu puterea si
capacitatea de a destabiliza echilibrul lumii.
Războaiele liniilor de falie, prin dinamismul lor, duc la aparitia constiintei
de civilizatie si de identitate si la ralierea civilizatiilor - tările înrudite si
diasporele, statele secundare si statele tertiare (în functie de pozitia si
implicarea lor, raportată la participantii primari), vin în ajutorul statelor
primare (implicate direct în conflict), fiecare având interese diferite de pe
urma războiului. Oprirea războiului este o actiune dificilă si instabilă în
acelasi timp, o dată oprit, un război de linie de falie poate fi oricând
reluat. Datorită diferentelor dintre participantii primari ai conflictului,
compromisul este greoi sau chiar imposibil, această responsabilitate
revenind în sarcina statelor secundare sau tertiare, care vor avea rol de
mediator si negociator, cu o influentă decisivă în ceea ce priveste
decursul conflictelor si războaielor de linii de falie. Grupurile principale
implicate în conflict nu sunt dispuse să negocieze direct sau să renunte la
luptă, datorită diferentelor semnificative dintre culturi si datorită urei si
concurentei dintre acestea.
 Concluzii
Viitorul păcii şi al civilizației
depinde de întelegerea şi
cooperarea între lideri politici,
spirituali şi intelectuali ai marilor
civilizații alor lumii. În „ciocnirea”
civilizațiilor, Europa şi America fie
vor sta împreună, fie vor fi
separate.