„Conducătorii care se bucură de un înalt prestigiu, adică de un statut social aparte,

mențin mult mai ușor puterea decât cei care se bizuie exclusiv pe forța brută. În mod
similar, cei care au acces la anumite bunuri materiale consideră că ar fi mai simplu să
cumpere supunerea deplină a oamenilor și să-și mențină proprietățile, prin preluarea
comenzii efectivelor fizice și a pozițiilor sociale. În statele stabile care au luat naștere
ulterior, statutul (bazat pe ideea că anumiți indivizi au dreptul natural de a conduce, fapt
posibil de cele mai multe ori, deoarece respectivii erau descendenți ai celor care con
duseseră înainte și deci numai divinitatea îi putea sanncționa) a funcționat, alături de
poziția clasei de sus și prin comanda forțelor. În clipa când aceste trei surse de putere
socială s-au separat, ceea ce s-a și petrecut mai târziu, a luat naștere o mare instabilitate.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, p. 52

„Iulius Cezar, la mijlocul primului mileniu înainte de Christos, a avut sprijinul

cetățenilor de rând ai Romei, însă i s-a opus vechea aristocrație romană. Cu toate acestea,
Cezar a comandat o armată foarte puternică, cu ajutorul căreia și-a impus voința, în Roma.
A fost ucis de un grup disperat de aristocrați, dar fără nici un rezultat. Urmașii lui Cezar au
reușit să câștige încrederea maselor și să-și adune soldați mai mulți decât vechea elită;
astfel ei și-au impus voința asupra Romei și au schimbat-o, dintr-o republică guvernată de
o mică elită de stăpâni de pământ, într-un imperiu condus de cel care era capabil să
comande armata. Aceasta a constituit una din cele mai importante schimbări politice care
au avut loc în lumea antică, dar care, totuși, nu a modificat fundamental structura
statutului, ci numai fațada elitei.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, p. 53

„Războinicii, care trăiau pe baza curajului și a calităților atletice de care dădeau

dovadă și-au dezvoltat un sistem etic având ca ideal curajul, onoarea, actele de cutezanță și
gesturile mărețe. Funcționarii, primii birocrați și secretari, colectorii de taxe și
administratorii statelor agrare aveau o etică diferită, care scotea în evidență datoria față de
stat, un anume simț al responsabilității pentru o bună administrare, cultivarea aptitudinilor
legate de citit, scris și de sistemul de clasificare, necesar propriilor lor cariere.
Țăranii, fie că erau formal liberi, fie că, mai des, erau legati de pământul stăpânului
prin sclavie sau șerbie, nu aveau posibilitatea să-și cultive visuri grandioase sau sisteme
etice. De cele mai multe ori erau analfabeți, aveau prea puțin timp liber, chiar deloc, un
orizont limitat de muncă și o libertate de mișcare redusă la minimum. În consecință, ei și-
au dezvoltat anumite atitudini de resemnare și acceptare a acestei stări de fapt, combinată
cu superstițioasa teamă față de forțele care i-ar putea distruge fără avertismente sau
explicații.
…
Tocmai de aceea, în satele de țărani au persistat milenii întregi riturile magice și
superstițiile străvechi, ascunse sub masca unei aderări la versiunea intelectuală a religiei,
practicate de preoțimea elitei.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, p. 63

1
 „Toate religiile majore ale lumii au rădăcini în cele trei arii ale Vechii Lumi, care au
fost totodată vetrele statelor: India, China și Orientul Mijlociu. În fiecare dintre ele,
soluțiile viabile față de problema nașterii unui sistem de credințe stabile au apărut între anii
500 înainte de Christos și 700, la mult timp după apariția primelor state.
Faptul uimitor este acela că tradițiile religioase, rezultate din aceste trei arii, sunt
complet diferite, Din Orientul Mijlociu a străbătut, din timp în timp, o formă slabă de
monoteism, în care universul are un început și un sfârșit, în care forțele binelui și răului se
luptă unele cu altele și în final câștigă forțele binelui. Religiile iudaice, zoroastre, creștine
și islamice își găsesc începutul în Orientul Mijlociu. Religiile Orientului Mijlociu promit
celor săraci și îndurerați recompense după moarte, cu condiția de a fi buni pe Pămînt. Ele
explică totodată că toate suferințele si cruzimile vieții fac parte dintr-un plan vast, prin care
Dumnezeu testează fiecare individ în parte.
Reliigile Orientului Mijlociu au astfel o capacitate mai mare decât alte tradiții
religioase în a produce o ideologie milenară, utopică – mai precis, în a contura imaginea
unui viitor în care ultima salvare este posibilă prin venirea unui profet care va spune
adevărul. De aceea, nu este deloc surprinzător faptul că, până și în lumea modernă, cele
două noi ideologii politice, apocaliptice, milenare, fanatice, vorbesc aici despre marxism și
fascism s-au născut tot în lumea iudeo-creștină. Și, la sfârșitul secolului XX cea mai
militantă ideologie de pe Pământ, din moment ce marxismul a căzut, este
fundamentalismul islamic.
Religia indiană, dimpotrivă, a scos în evidență natura infinită și irepetabilă a
Universului. Toate creaturile renasc, iar cele bune se reîntrupează în forme de viață
progresiv superioare, putând chiar deveni oameni elevați, care prin acumularea unor
merite, pot scăpa de această infinită reîntrupare și de durerea de a trăi, mutându-se într-o
altă stare, smulși fiind pe deplin din eternul circuit al naturii, al morții și al reîntrupării.
Deși apărut în India, budhismul nu a rezistat acolo.
…
Cu toate acestea, religia indiană nu a transgresat nici spre o formă de monoteisim și
nici spre concepția că Universul are un început și un sfârșit logic, un Univers în care
întreaga istorie are un scop lăsat de Dumnezeu.
Cu totul altceva s-a petrecut în China. Administratorii imperiului au inventat propria
lor religie, care a scos în evidență etica și responsabilitatea socială și nu un plan divin sau
intervenția dumnezeiască. Confucianismul nu a ajuns nicicând o religie a maselor. De fapt,
în afara recunoașterii forțelor divine, nici nu prea constituie o religie, dacă ar fi să
comparăm confucianismul cu religiile teologice ale Europei si Orientului Mijlociu care
doreau asiduu ca zeii lor și variatele lor versiuni despre istorie să fie universal
recunoscute.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 64-66

„Una din problemele majore, care nu a fost niciodată pe deplin rezolvată de către
statele agrare (rezistând chiar și la începutul secolului XX, in China) a constat în tensiunea
iscată natural între centru și periferie. Oficialitățile provinciilor respective aveau tot
interesul să păstreze cât mai mult posibil din colectele făcute de la țărani, din taxe sau din

2
comerț.
…
Cu toate acestea, regele, care locuia în capitala respectivului stat avea, la rândul său,
nevoie de întreaga colectă pe care o putea obține.
…
Exact acest tip de diviziune internă a permis în secolul al V-lea triburilor germanice
să distrugă Imperiul Roman din vestul Europei, sau populației Hyksos să cucerească
Egiptul în secolul al XVI-lea înainte de Christos. China, de exemplu, a avut perioadele sale
de vulnerabilitate maximă, existând pericolul de a fi cucerită de nomazii din nord, atunci
când s-a divizat sau atunci când s-a găsit în mijlocul războiului civil. Un exemplu diferit,
însă relevant, îl constituie spanioli, capabili să cucerească Imperiul Inca cu o ușurință
uimitoare, deoarece acesta tocmai se separase și se găsea prins într-un război civil, la
începutul secolului al XVI-lea. Dacă la acea vreme ar fi fost mai unit, istoria Americii de
Sud ar fi luat o cu totul altă turnură.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 68-69

„Au existat numeroase tipuri de instituții prin care s-a încercat menținerea unității
vastelor state agrare. În acest sens, s-a impus rotația regulată a oficialităților, astfel încât să
nu reușească să se sprijine pe localnici, fapt care ar fi putut amenința puterea centrului
absolut. Problematică era însă, plătirea acestora, întrucât economiile se reduceau la foarte
puțini bani disponibili. De cele mai multe ori, astfel de persoane oficiale aveau voie să ia o
parte din taxele pe care le colectau. Era un fapt normal in Roma, de exemplu, să se
cumpere funcțiile de guvernatori și drepturile de strângere a taxelor. Tot ceea ce ieșea în
plus față de cerințele centrului guvernamental constituia profitul. Un astfel de sistem îi
încuraja pe guvernatori diferitelor provincii să ia cât mai mult din districtul respectiv,
deoarece la finele perioadei lor de numire aveau să părăsească regiunea. Acest sistem de
administrare care permitea persoanelor oficiale să exploateze un anume teritoriu ca și cum
ar fi fost, de drept, al lor, forțându-i ulterior să renunțe la el, se numește sistem prebental.
O altă posibilitate consta în permisiunea dată respectivelor persoane oficiale de a
rămâne mai mult timp într-o regiune, fapt care le oferea posibilitatea de a câștiga anumite
drepturi în regiunea aceea. Deși puterea centrală se lupta continuu cu această tendință,
uneori nu mai putea fi evitată; guvernatori locali devenind, pur și simplu, mult prea
puternici spre a mai putea fi îndepărtați. Dacă mai obțineau și dreptul de a păstra și
transmite urmașilor teritoriul respectiv, atunci ei deveneau stăpâni ereditari ai acelor
provincii. Un astfel de sistem se numește sistem feudal.
Au existat tot telul de compromisuri făcute între sistemul prebental (care supra-
exploata un anume teritoriu sub supravegherea unui administrator) și sistemul feudal (unde
administratorii deveneau stăpâni ereditari ai pământului). Aceste două sisteme au
constituit, totuși, cele două extreme între care au oscilat, în timp, statele agrare.
…
După ce a rezolvat această problemă pe parcursul câtorva secole, Imperiul Roman s-
a dezmembrat treptat, pe măsură ce clasa aristocrației a încetat să mai fie formată din
orășeni aflați în căutarea unui post, ci din oameni care trăiau în regiunile rurale respective

3
și care rețineau taxe mai mari, cu scopul de a slăbi puterea centrală. În acest mod, ceea ce
până în secolul al X-lea s-a dovedit a fi un sistem prebental de administrație a fost
transformat într-o formă destul de apropiată de sistemul feudal (mai ales în zonele vestice
ale Imperiului). Astfel a luat sfârșit perioada de conducere centralizată a statului.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 72-73

Deși imperiul agrar clasica rezolvat parțial problema administrării statelor, societatea
industrială, dezvoltată pe parcursul secolului al XIX-lea a ridicat nivelul activităților
economice îndeajuns pentru a ajuta în permanență sistemul birocrat salarial. Și aceasta fără
să ruineze populația și fără să mai existe amenințarea dezmembrării statului. Numai în
societatea industrială a devenit posibilă plata cu bani a tuturor persoanelor oficiale. Deci,
nu li s-a mai permis să se îmbogățească din munca țăranilor săraci. Totodată, creșterea
productivității a fost atât de mare în țările industriale din secolul al XIX-lea, încât nivelul
de trai al marii majorități a oamenilor a crescut mult peste gradul de subzistență.
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 75-76

„Roma a funcționat inițial ca monarhie, pe cînd avea dimensiuni restrânse, însă și-a
îndepărtat regii și a ajuns o republică în fruntea căreia s-au aflat familii provenind din elita
societății. Situația a continuat până când urmașii lui Iulius Cezar au subjugat Senatul
Roman, reducându-i puterea. Așadar, nu este o simplă coincidență faptul că aproape fiecare
stat agrar bine dezvoltat a evoluat către o instituție monarhică ereditară.
…
In secolul al XI-lea, Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin a fost cea mai
mare putere din zona mediteraneeană. Cu toate acestea, împărații nu au reușit să-i
împiedice pe stăpânii de pământuri să-și acumuleze mari teritorii. În timpul acestui proces
a fost distrusă țărănimea liberă, situată în zonele de la marginea statului, adică cea care
aproviziona statul cu soldați, necesari apărării granițelor. Țărănimea și-a pierdut teritoriile
preluate de nobilime; prin urmare, și dorința de a lupta în sprijinul imperiului. În
consecință, granițele statului au rămas deschise și la sfirșitul secolului al XI-lea provincia
Anatolia s-a confruntat cu invazia turcilor Seljuk. Cu toate că Imperiul Bizantin și-a revenit
parțial, el nu și-a recuperat niciodată puterea inițială și, treptat, s-a stins.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 77-78

„…fiecare nouă idee este întîmpinată cu împotrivire. Temerile celor care nu înțeleg
sau nu vor să se schimbe, pentru că noile metode le amenință interesele, sau a celor care nu
pun sub semnul întrebării modul tradițional de viață, speriați că vor provoca dezastrul
social, toate acestea vor exista în permanență, și nu numai în rândul țăranilor.
Mancur Olson a perfecționat o regulă generală a schimbărilor sociale, care sugerează
ideea conform căreia, cu cât este mai lungă perioada de stabilitate socială, cu atât e mai
dificil să se producă o reformă. Grupurile bine organizate, clasele economice, cele grupate
în funcție de statut, sau cele cu putere politică) și-au consolidat pozițiile, s-au deprins să le
protejeze și să se opună inovațiilor care le-ar fi subminat interesele. Putem vedea acest
lucru în societățile moderne, care s-au blocat într-o asemenea măsură încât reformele nu

4
sunt posibile nici dacă există o recunoaștere generală a faptului că sunt necesare. În fine,
numai distrugerile provocate de anumite catastrofe au putut canaliza interesul acestor
grupuri astfel încât rezistența lor să descrească, măcar pentru un timp. Numai in acest fel
pot apărea rapid modificări, până când o altă nouă perioadă de stabilitate va produce
aceeași stare de paralizie și stagnare.
…
În mod evident, o izolare relativă a unei societăți îi micșorează perspectivele
realizării unor modificări încununate de succes.
…
De multe ori, numai invazia și forța, aplicate din exterior pot modifica o societate
stabilă.
Un alt obstacol postat în calea schimbărilor a fost acela al elitelor din marile
civilizații (constituite din nobilime și preoțime) care aveau un statut înalt, și deci prestigiu.
…
Chiar și atunci când aceste state slăbeau, din cauza unor crize ecologice,
administrative sau politice, acest prestigiu, cât și amintirea măreției lor au rămas un model
în mintea oamenilor. Era ceva obișnuit ca barbarii de dincolo de granițe să pătrundă cu
forța și să preia puterea acestor state. Într-adevăr, se putea pune capăt puterii economice și
politice a vechilor elite, însă prestigiul nu putea fi atât de ușor îndepărtat.
Aproape invariabil, invadatorii barbari (în vechile centre de civilizație, toți
invadatorii cu structuri statale și culturi mai puțin elaborate erau considerați „barbari”
adoptau modul de viață al elitei pe care o cuceriseră și continuau ulterior să respecte multe
din formele lor religioase. Numai dacă invadatorii aveau conștiința propriei lor superiorități
culturale, numai atunci nu avea loc schimbul acesta.
…
Cam același lucru s-a petrecut și în perioada de sfârșit a Imperiului Roman, când
invadatorii germani au adoptat religia creștină care domina, la acea dată, Roma. Biserica
Romană, care folosea limba latină ca mijloc de comunicare și care, la început și-a ales ca
reprezentanți pe romanii cu înalt statut, și-a menținut prestigiul chiar dacă, din punct de
vedere fizic, era mult mai slabă decât regatele seculare care moșteniseră în timp putere. De
fapt, limba latină, limba romanilor, și-a menținut prestigiul ca limbă de bază a școlilor vest-
europene aproape cincisprezece secole după căderea Romei. La fel s-a petrecut și cu Roma,
văzută ca ideal al organizării politice. În secolul alXVI-lea, atunci când Statele Unite ale
Americii și-au proclamat independența, ele au găsit un model în vechea Republică
Romană, care a precedat Imperiul. Napoleon a ajuns dictator militar al Republicii Franceze
la începutul secolului al XIX-lea, având ca model Imperiul Roman.
Exemplele sunt numeroase. Turcii, care au invadat lumea musulmană dominată
anterior de arabi și persani, între secolele X-XI, au abandonat religiile de trib și au devenit
musulmani. Mongolii, care au invadat în secolele XII-XIV Orientul Mijlociu, au făcut
același lucru. Limba arabă și-a păstrat prestigiul ca limbă religioasă, iar persana, ca limbă
literară, chiar și în regiuni din Orientul Mijlociu unde nu se vorbeau nici araba, nici
persana.
Faptul că există culturi mai puternice și culturi mai slabe este evident.

5
 …
După câte se pare, islamismul și creștinismul sunt două religii foarte greu de
eradicat; pot dispărea numai prin expulzarea sau distrugerea unei populații, dar își
păstrează capacitatea de a-i converti pe alții. Poate, deoarece poartă în ele un simț al
dreptății – o certitudine a unui răspuns la întrebarea vitală: de ce existăm și cine suntem.
Ideile pot deveni puternice prin ele însele.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 89-93

„În Europa de Vest din perioada Evului Mediu s-a repetat la scală mai largă situația
anterioară din vechea Grecie: divizarea in civilizații, aflate într-o stare conflictuală, cu o
situație oarecum marginală față de marile centre de putere. Și totuși, a găsit un mod de
păstrare a ideilor, prin biserica creștină vestică și latină. În acest fel, atât preoții, cât și
comercianții au au putut comunica unii cu alții, schimbând idei și diferite bunuri.
Ceea ce ne aduce în preajma unei explicații: Europa de Vest a avut avantaje
ecolog1ce de care alte civilizații, situate în alte zone, nu au beneficiat. Faptul a fost posibil
odată ce fermierii europeni au învățat să muncească deopotrivă solurile umede și pe cele
dure. Însă, Europa nu a fost unită politic, favorizând astfel o mai mare competiție între
nații.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, p. 117

„Competiția dintre domnitorii feudali și regii statelor centralizate a persistat pe tot

parcursul Evului Mediu. Deși au fost regi în Franța și Anglia care au izbutit să creeze
sisteme administrative ceva mai centralizate, ei n-au fost niciodată capabili să-i controleze
în totalitate pe nobili. În alte regiuni europene, ca de exemplu în Germania și Italia,
domnitorii și conducătorii orașelor comerciale au distrus structura puterii monarhice
centralizate și ulterior au fragmentat structura politică. Pretutindeni,biserica a fost ca un
actor care a jucat rolul politicii, stând uneori alături de regi, alteori de domnitori, alteori de
orașele independente, prospere, care și-au revenit în secolul al X-lea, grație comerțului.
Una din consecințele majore ale acestei fragmentări a constituit-o faptul că orașele
comerciale ale Europei s-au putut aștepta, de atunci încolo, la libertate și guvernare
proprie. În Orientul Mijlociu situația a fost inversă: orașele erau controlate de forțe militare
mercenare; în China oamenii nu puteau scăpa de sub controlul permanent al Imperiului.
Pretutindeni în lume negustorii și ziditorii de orașe au avut o perspectivă mai ciudată
asupra vieții. Spre deosebire de nobilii războinici (al căror unic scop era de a fi curajoși și
onorabili), sau de țărani (care se rezumau la resemnare și la așteptarea unui ajutor magic
care să-i scoată din situațiile dificile), cei care trăiesc din comerț erau socotitori atenți care
ajung să creadă că e posibil să înțelegi mediul, la fel cum orice alt lucru poate fi înțeles:
cîntărind resursele și investițiile ce se pot face și mărind cu atenție profitul. Viețile
comercianților și ale ziditorilor de orașe sunt dominate de stâlpi de rezistență și de note de
plată, nu de căutarea onoarei sau a gloriei câștigate în luptă, și nici de încercarea de a
manipula în mod magic mediul înconjurător, imposibil de controlat.
…
Impasul politic creat în Europa de Vest între regi, domnitori și biserică a permis

6
înflorirea și stabilirea unei forme de cultură urbană, mai rațională. Simultan însă,
discordanța existentă între realitatea unei Europe divizate și ideea că în lume ar trebui să
existe mai multă armonie i-a determinat pe intelectuali să reexamineze crezul creștin.
Amestecul dintre cultura urbană, rațională, aflată în creștere și încercarea de a armoniza
învățăturile religioase cu realitatea a produs apariția unei perspective raționalist-religioase.
…
Credința bine întipărită că legile Domnului trebuie să se manifeste ca un set de relații
riguroase, calculabile și că ele fac obiectul unei înțelegeri raționale a lucrurilor, nu a fost
unică în Europa de Vest. Orășenii și filosofii sirguincioși s-au gândit la acestea, în toate
civilizațiile. Însă numai în vestul Europei s-au găsit atât de multe persoane care să
gândească la fel; a fost necesară o lungă perioadă de timp pentru ca acest nou mod de
privire a vieții să ocupe un loc solid. Pentru ca aceasta să devină realitate, era nevoie ca
Europa să nu ajungă niciodată o structură imperială unită. În societățile agrare cei care
gândesc rațional sunt considerați a fi, în mod firesc, periculosi. Ei pun sub semnul
întrebării legitimitatea monarhiilor ereditare, fiindcă examinează sistemul politic din
punctul de vedere al eficienței și caracterului practic. Prin intelectualismul lor, ei îi
degradează pe luptători și onoarea etică a nobililor, bazată mai degrabă pe acțiune, decât pe
rațiune. Ei aruncă umbre de îndoială asupra religiei resemnării, prin care se încearcă
mulțumirea țăranilor cu rostul mizerabil al vieții lor. De aceea, ei sugerează faptul că orice
îmbunătățire este posibilă si că omul are capacitatea de a lua singuri decizii. Ei aruncă
umbre de îndoială asupra invățăturilor religioase deja stabilite, supunând teologia unui
sistem rațional de judecare, adică testând și punând întrebări pentru a descoperi adevărul.
Nu mai vor să-l accepte, așa cum au făcut-o în atâtea alte epoci. În toate societățile agrare,
gânditorii raționaliști cu adevărat îndrăzneți au fost acuzați că sunt eretici, că sunt un rău al
societăților bine organizate. Dacă nu erau protejați de un prinț mai luminat ajungeau, cum
s-a și petrecut de cele mai multe ori, în temnițe sau erau omorîți de autoritățile scoase din
minți
Unul din avantajele Europei a fost că astfel de idei erau, într-o oarecare măsură
apărate prin diversitatea puterii politice si prin interesele orașelor de a-și păstra libertatea.
Numai într-un mediu urban independent puteau fi atât de numeroși cei care aprobau acest
mod de gândire periculos, cel rațional. Numai acolo unde își putea găsi un refugiu sigur, un
gânditor, putea avea loc continuarea procesului de dezvoltare a rațiunii. Prin urmare, erau
necesare deopotrivă diviziunea politică și orașele puternice.
…
Dacă vestul Europei ar fi fost un stat imperial unit, precum cel al Chinei, atunci nu ar
mai fi existat niciodată un impuls de a ataca problema religioasă, a examinării eului. Dacă
nu ar fi existat un astfel de impas politic, care a permis unor orașe să rămână independente
reprezentanții bisericii, regi și nobili nefiind asmuțiți unii împotriva altora, atunci nu ar mai
fi apărut acest spațiu, necesar dezvoltării unei gândiri raționale.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 118-121

„…în clipa în care Spania a devenit cea mai mare putere colonizatoare a Lumii Noi,
ea s-a folosit de noua putere și de metalele prețioase aduse din Americi, pentru a încerca să

7
creeze un Imperiu European unit. Pe aceeași idee s-au bazat și habsburgii din secolul al
XVI-lea. Spania s-a fărâmițat în timpul acestui proces, distrugându-și comerțul, anihilindu-
și liber-cugetătorii printr-o supraimpozitare a economiei și prin impunerea unui sistem
rigid de control al ideilor intelectualilor, urmărind menținerea ordinii în doctrina catolică.
Civilzațiile mai periferice ale Germaniei și Angliei, care la prima vedere, păreau mai puțin
puternice decit măreața Spanie au moștenit mare parte din comerțul și avantajele
spaniolilor și portughezilor, continuîndu-și astfel explorările.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, p. 125

„Anglia și Statele Unite au avut tradiții parlamentare vechi pe care să-și bazeze noile
idealuri democratice, nu însă și Franța. Acesta a fost principalul motiv al Revoluției
Franceze, prin care s-a stabilit pentru prima oară o democrație parlamentară. Ulterior, sub
conducerea lui Napoleon, Franța a ajuns o dictatură militară naționalistă. Napoleon s-a
folosit de naționalismul francezilor și de entuziasmul lor pentru a ridica armate gigantice,
fiind aproape de cucerirea intregii Europe. Exemplul Franței a stimulat și naționalismul
german, iar succesul Germaniei a răspândit mai departe sentimentul în centrul și estul
Europei.
…
Din nefericire, formele ulterioare ale naționalismului, de pildă cel al nemților, s-au
născut,pe de o parte, din sentimentele de invidie si de frică, insuflate de cele mai
înfloritoare state vest-europene și, pe de altă parte, din senzația că democrația europeană
merită să fie imitată.
…
Câtă vreme toți „oamenii” se apărau de puterile din afara statului, elita națiunii
considera că își făcea datoria. Iată cum, naționalismul a început să apară din ce în ce mai
mult ca o justificare a unei militarizări autocrate și a unui exclusivism violent, ambele în
numele creării unor națiuni capabile să le ajungă din urmă pe cele mai avansate din vest.
Pe de altă parte, noțiunea de naționalism din Anglia, Statele Unite ale Americi și
Franța s-a bazat pe ideea că oricine se conforma culturii lor se putea considera cetățean. În
alte societăți, mai puțin avansate, aceasta s-a tradus în altceva: sentimentul de a fi membru
al unei națiuni este ca și când ai fi legat prin relații de rudenie de sânge cu ceilalți membri.
…
Atunci când naționaliștii secolului al XIX-lea au aflat ideile lui Darwin despre
evoluția individului și despre lupta pentru existență au tras nefericita concluzie că națiunile
erau, de fapt, specii sau rase care se luptau între ele pentru teritoriu și resurse. Nimic nu a
dat mai mult avânt războaielor și imperialismului în acest sfârșit de secol XIX și început de
secol XX, ca această combinație dintre teoriile darwiniste și naționalism.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 133-135

„În societățile agrare mai vechi, mai puțin în câteva orașe comerciale, precum
Veneția, două-trei orașe comerciale musulmane din sud-estul Asiei și anticele porturi
feniciene, comerțul era asociat cu lăcomia și coruptia.
…

8
 Pentru cei care nu puteau face parte din elită, singura ocupație cinstită rămânea
agricultura. Astfel, în cele din urmă, chiar dacă erau mai bogați decât sărmanii țărani,
comercianții duceau o viață mai josnică sau așa se credea. Această reacție aproape
instinctivă împotriva comerțului a ajutat la păstrarea societăților agrare, a împiedicat
vinderea pământului și a menținut astfel unitatea comunităților rurale. A stat în calea celor
mai deștepti și mai întreprinzători, stopându-le progresul. Totodată i-a menținut la putere
pe nobili și preoți. Pe scurt, a menținut intactă întreaga structură morală și politică a
societăților agrare. Aceste societăți au recunoscut deschis, cu mult timp în urmă, chiar de la
bun început, că a da mînă liberă întreprinzătorilor și posibilității de a obține profit
înseamnă a dezmembra societatea, deoarece asta era răsplata inovațiilor. Am observat deja
cum în timpul dinastiei Ming din China a existat o asemenea înțelegere a situației, fiind
interzise comerțul făcut la distanță de țară și explorarea noilor teritorii. Prin aceste măsuri
se intenționa oprirea dispariției modului tradițional de viață, proces care era pe punctul de a
se petrece în Europa.
Economistul Albert Eirschman a descoperit în cercetările sale că în timpul Evului
Mediu european erau mai nobile, în cadrul comunității, scopuri precum onoarea și virtutea
decât câștigul, văzut ca ceva puțin mai nobil decât lăcomia. Însă gânditorii europeni din
secolul al XVII-lea au observat, chiar înainte de triumful deplin al capitalismului cum
onoarea, ca unic scop existențial, a dus la nesfîrșite războaie. Lupta pentru onoare însemna:
urmărirea prestigiului doar de dragul lui și instaurarea unei puteri asupra altora, doar pentru
a dovedi celorlalți propria valoare. Succesul unora înseamnă inevitabil eșecul altora și
stârnea dorința de răzbunare. Comerțul însă poate fi benefic pentru toată lumea.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 137-138

„Diferența politică principală dintre cele mai prospere societăți moderne ale
secolului XX și societățile agrare constă în faptul că este posibilă reînnoirea puterii prin
înlocuirea periodică a elitei. Aceasta este funcția de bază a democrației: nu să reprezinte
perfect toate variatele interese ale societății moderne – un lucru imposibil – ci să limiteze
durata de conducere și puterea tuturor căutătorilor de șefie, ținând în același timp sub
control corupția.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 171-172

„Revoluția marxistă, care a condus la apariția comunismului, a avut loc numai in

societățile relativ înapoiate și nou intrate în procesul industrializării, precum, Rusia, China,
Vietnam,Iugoslavia și Cuba. Previziunea lui Marx că revoluția socialistă va apărea în cele
mai avansate economii s-a dovedit a fi falsă.
Viziunea marxistă asupra istoriei, văzută ca o luptă de clasă aprinsă, fără sfârșit,
legată de revoluție și de simțul izolării în lumea capitalistă, a produs în toate societățile
comuniste ideea că poporul se afla sub un asediu permanent din partea dușmanilor interni
și externi. Rezultatul l-a constituit dictatura necruțătoare prin care s-a justificat executarea
milioanelor de dușmani ai clasei conducătoare, confiscarea în masă a proprietăților și
militarizarea societății, făcându-se apel la principiile utopice, vitale socialismului.

9
 Țelul suprem era revenirea la un fel de Grădină a Raiului; clasele împroprietărite ale
lumii erau prezentate ca demoni veniți să oprească progresul. Iată de ce erau acceptate
orice mijloace prin care revoluția să poată continua. Totodată, din cauza industriei
înapoiate care a slăbit aceste societăți, oamenii au fost obligați să facă imense investiții
pentru a reveni pe linia de plutire. Ceea ce însemna că urmau să fie folosite din ce în ce
mai mult mijloace prin care oamenilor să le fie luate bunurile de larg consum, țăranilor
recalcitranți să le fie confiscate pământurile și hrana;
…
Centralizarea controlului economic în mâinile partidelor comuniste și a unei elite de
planificatori a dus la nașterea unui sistem care nu a putut funcționa. Lenin sau succesorii
săi, Stalin, Mao Zedong din China și alți șefi din vremea de început a comunismului și-au
construit tiparul societății industriale avansate, bazându-se pe lucrurile învățate despre
societățile prospere din vest din timpul celui de-al treilea ciclu industrial. Și-au pus în
aplicare toate forțele pentru a crea aceleași condiții: combinate siderurgice gigant, proiecte
imense de electrificare, concentrare enormă de capital și de muncitori în uzine gigantice,
evidențierea bunurilor folosite pentru a construi mai multe fabrici, în loc ca acestea să fie
scoase pe piață pentru populație. Asemenea centralizări au funcționat mai slab în timpul
celui de-al patrulea Ciclu industrial, care a necesitat producerea de bunuri de larg consum
și o mai mare sensibilizare față de cererile consumatorilor, Nici o economie comunistă nu a
dominat cu adevărat cursul tehnologic și inovativ din cel de-al patrulea ciclu industrial. În
fine, nici una nu s-a putut adapta celui de-al cincilea ciclu.
…
Nici o economie centralizată și planificată nu ar putea spera să ajungă în acel stadiu
la fel de repede ca una descentralizată, obișnuită cu piața liberă.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, pp. 180-183

„Societățile vest-europene au devenit bogate și puternice deoarece au dat

intelectualilor o mai mare libertate în explorarea noilor idei. Faptul a fost posibil datorită
orașelor mai independente și datorită faptului că rațiunea comercială a devenit cea mai
importantă parte a vieții sociale. Vesticii și-au pus in practică un sistem de idei religioase
care laudă căutarea rațională a adevărului de către fiecare individ în parte, nu acceptarea
dogmelor antice.”
Daniel Chirot – Societăți în schimbare, Ed. Athena, 1996, p. 188

10