„Uneori mocirla analfabetismului se închide deasupra cărţilor şi a învăţaţilor.

Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, p. 121

„Ei acţionează şi nu ştiu ce fac; îşi au deprinderile lor şi nu ştiu de ce; parcurg calea
întregii lor vieţi şi totuşi nu şi cunosc drumul: aşa sunt ei, oamenii gloatei.
Feriţi-vă totdeauna şi fără excepţie de oamenii gloatei…”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, p. 121

„Ştiu ce urmăreşte duşmanul cu deplasările noastre: vrea să îngreuneze controlul

asupra efectivelor noastre. Crede că nu vom îndrăzni să anulăm cuceririle sale din teritoriul
ocupat, astfel încât, bizuindu-se pe faptul c ă cunoaştem noile condiţii, poate trece, încă
înaintea declarării stării de război, la subtilizări pe care să nu le observăm. Fiţi sigure că va
începe cu cele mai de seamă dintre voi, cu cele pentru care poate pretinde cea mai mare
sumă de răscumpărare. Căci nici nu se gândeşte la posibilitatea camaradelor lor. Duşmanul
ştie bine ce anume nu oferă nici un fel de perspective şi, pentru ducerea războiului, are
nevoie de bani, de bani şi iarăşi de bani. Contractele existente sunt pentru el un petic de
hârtie, nimic mai mult.
Dacă vreţi să fiţi luate din patria voastră şi împrăştiate în toată lumea, ca sclave pe
care le evaluezi, le pipăi, le cumperi, dar nu le vorbeşti niciodată, pe care le asculţi pe
jumătate când îşi îndeplinesc serviciul, în al căror suflet nu citeşti niciodată, pe care le
posezi dar nu le iubeşti, pe care le laşi să piară sau le vinzi mai departe cu câştig, pe care le
foloseşti dar nu le înţelegi – atunci încrucişaţi braţele şi predaţi-vă duşmanului! Dar dacă
mai aveţi o inimă vitează în piept, un suflet curajos, un spirit nobil – atunci ridicaţi-vă
împreună cu mine să pornim războiul sfânt!”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, p. 125

„Îşi asumase o sarcină grea. Deciziile războinice se iau uşor. Dar după aceea trebuie
s-o ţii din scurt pe fiecare în parte. Adversarii principali ai războiului reprezentau oricum o
minoritate. Principala rezistenţă o întâmpină punctul patru al manifestului său,
democratizarea armatei, prima măsură cu adevărat practică. Ce număr imens de vanităţi
trebuiau învinse în această privinţă! Decât să renunţe la gloria personală, smintiţii ăştia
preferă să fie furaţi. Schopenhauer enunţa voinţa sa de viaţă. Tardiv îl apucase nostalgia
pentru această cea mai proastă dintre lumi. Oricum, refuza să lupte umăr la umăr cu un
Hegel. Schelling scotea la iveală vechile sale acuzaţii şi dovedea identitatea doctrinei lui
Hegel cu a sa, care era mai veche. Fichte striga eroic: „Eu!” Immanuel Kant intervenea mai
categoric decât în timpul vieţii sale, pentru o pace eternă. Nietzsche declama ce este el,
Dionysos, AntiWagner, Antihrist şi Mântuitor. Alţii se îmbulzeau, şi ei, printre ceilalţi şi
abuzau de această clipă, tocmai de această clipă, pentru a sublinia cât erau de neînţeleşi. În
cele din urmă, Kien întoarse spatele fantasticului infern al filosofiei germane.
Credea că se va despăgubi, într-un fel, la mai puţin măreţii şi poate prea clarii
francezi, dar fu întâmpinat cu o ploaie de răutăţi. Ei îi ironizară silueta ridicolă,
reproşându-i că nu ştie să şi folosească trupul şi de aceea porneşte la război. Că a fost

1
totdeauna modest, de aceea se umileşte, fără a se înălţa. Că asta e maniera tuturor
îndrăgostiţilor: să şi creeze iluzia unor rezistenţe, pentru a putea să le învingă.”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, p. 129-130

„Va veni o vreme când oamenii îşi vor refăuri simţămintele, transformându-le în
amintire, şi timpul, transformându-l în trecut. Va veni o vreme când un singur trecut va
cuprinde toţi oamenii, întrucât nu există nimic în afară de trecut şi întrucât fiecare crede
în trecut.”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, p. 222

„O halucinaţie dăinuieşte câtă vreme nu lupţi împotriva ei. Trebuie să ai doar forţa
să ţi reîmprospătezi în memorie primejdia care te pândeşte. Trebuie să ţi umpli conştiinţa
cu imaginea de care ţie teamă. Trebuie să redactezi mandatul de arestare al halucinaţiei şi
să-1 ţii în orice clipă la îndemână. Apoi trebuie să te sileşti să priveşti adevărul în faţă şi să-
1 percheziţionezi căutând acea halucinaţie. Dacă ea se află undeva în lumea reală, atunci
ştii că eşti nebun şi te încredinţezi îngrijirilor unui specialist. Dacă nu se află nicăieri,
atunci ai reuşit s-o depăşeşti. Cine e încă în stare să separe realitatea şi imaginaţia este
sigur de forţele sale spirituale. O certitudine, pe care ţi-o cucereşti cu preţul unor asemenea
dificultăţi, este creată pentru veşnicie.”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, p. 548

„Vedeţi, domnilor”, le spunea Kien, când era singur cu ei, „ce nătângi suntem, ce
burghezi jalnici şi înrăiţi suntem, prin comparaţie cu acest paranoic genial. Noi stăm
locului, el este posedat; noi, sprijiniţi de experienţa altora, el, posedat de propria-i
experienţă. El umblă singur cuc, ca pământul prin univers. Are voie să se teamă. El
foloseşte mai multă perspicacitate pentru a explica şi a şi apăra calea, decât noi toţi laolaltă
pentru a noastră. El crede în iluziile pe care i le creează simţurile. Noi suntem neîncrezători
în simţurile noastre sănătoase. Puţini dintre noi cred că se agaţă de întâmplări pe care alţii
l-au trăit pentru ei, cu mii de ani în urmă. Avem nevoie de viziuni, de revelaţii, de voci –
apropieri fulgerătoare, de lucruri şi oameni – iar dacă nu le avem în noi, le căutăm în
tradiţie. Ajungem credincioşi din cauza propriei noastre sărăcii. Cei care sunt şi mai săraci
renunţă chiar şi la asta. Iar el, el este Allah, profetul şi musulmanul într-o singură fiinţă.
Oare o minune nu mai este minune pentru că noi îi aplicăm eticheta de paranoia chronica?
Stăm aşezaţi pe mintea noastră greoaie ca nişte păsări de pradă pe banii lor. Raţiunea, aşa
cum o înţelegem, este o neînţelegere. Dacă există o viaţă a spiritualităţii pure, apoi aceşti
demenţi o trăiesc!”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, pp. 585-586

„Aşa-numita luptă pentru viaţă o ducem, nici mai mult nici mai puţin, decât pentru
foame şi dragoste, pentru uciderea masei din noi. Uneori, ea devine atât de puternică, încât
îl constrânge pe individ la acţiuni dezinteresate sau chiar contrare interesului său.
„Omenirea” exista ca masă cu mult înainte de a fi fost inventată şi diluată noţional. Ea
clocoteşte în noi toţi ca un animal înspăimântător, sălbatic, plin de vlagă şi fierbinte, foarte

2
adânc, mult mai adânc decât numele. Ea este, în ciuda vârstei, animalul cel mai tânăr,
făptura esenţială a pământului, ţelul şi viitorul acestuia. Nu ştim nimic despre omenire;
încă trăim ca nişte presupuşi indivizi. Uneori ne cuprinde masa, ca o furtună zgomotoasă,
ca un singur ocean ce vuieşte, şi în care fiecare picătură trăieşte şi vrea acelaşi lucru. Dar
încă mai obişnuieşte să se descompună curând şi noi devenim apoi din nou nişte sărmani
indivizi izolaţi. În amintire, nu realizăm că am fost cândva atât de mulţi şi de mari şi de
uniţi. „Boala”, declară un om dăruit cu raţiune, „bestia din om” atenuează mielul umilinţei
de dincolo, şi nu bănuieşte cât de aproape de adevăr nimereşte. Între timp, masa din noi se
pregăteşte pentru un nou atac. Într-o bună zi, nu se va mai descompune, poate mai întâi
într-o singură ţară, şi de acolo se va extinde în jur, până ce nu va mai putea să se îndoiască
nimeni de ea, pentru că nu va mai exista nici Eu, nici Tu, nici El, ci numai ea, masa.
Doar o singură descoperire aprecia Georges întrucâtva, şi anume: eficienţa masei în
istorie şi în viaţa individului; influenţa ei asupra anumitor modificări ale spiritului.
Oamenii înnebunesc pentru că masa din ei este deosebit de puternică şi nu şi află
satisfacţie. Tot astfel se explica Georges Kien şi pe sine însuşi, ca şi activitatea sa. Înainte
vreme, trăise pentru înclinaţiile sale personale, pentru orgoliul său şi pentru femei; acum,
nu-l mai interesa decât să piardă necontenit. În această activitate se apropia de dorinţele şi
intenţiile masei, ca şi ceilalţi indivizi de care era înconjurat.”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, pp. 593-594

Un om sensibil se alege din orice întâlnire cu un folos sau cu o pagubă, pentru că

întâlnirea îi trezeşte simţăminte şi amintiri. Cei indiferenţi sunt doar nişte stări de fapt
ambulante, nimic nu curge în ei, nimic nu-i face să se reverse, trec prin lume ca nişte
citadele îngheţate. De ce se mişcă oare? Cei mişcă? Merg întâmplător, ca nişte animale, dar
de fapt sunt plante. Ai putea săi decapitezi şi ei totuşi ar rămâne în viaţă, căci îşi au
rădăcinile lor. Filosofia stoică este o filosofie pentru plante, dar este o înaltă trădare faţă de
animal.
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, p. 603

„Exact în centrul tavanului Capelei Sixtine, Eva este creată din coasta lui Adam.
Reprezentarea acestui eveniment, care face din lumea atât de bine începută cea mai proastă
dintre lumi, este realizată la dimensiuni mici, având într-o parte crearea lui Adam, iar de
cealaltă parte păcatul originar. Mărginit şi jalnic este ceea ce se petrece acolo: jefuirea
omului de cea mai proastă dintre coastele sale, diviziunea sexelor, dintre care unul nu
reprezintă decât un fragment din celălalt, dar acest mic eveniment stă în centrul creaţiei.
Adam doarme. Dacă ar fi fost treaz, şi-ar fi ascuns bine coasta. Ah, ce păcat că dorinţa
fugară de a avea o soaţă a trebuit să se transforme în destinul său! Bunăvoinţa lui
Dumnezeu se epuizase o dată cu facerea lui Adam. Din momentul acela, l-a tratat ca pe un
străin, nu ca pe o operă a sa. La pus să plătească din greu unele cuvinte şi toane, care se
destramă mai repede decât norii, şi la silit să şi suporte capriciile în vecii vecilor. Din
capriciile lui Adam sau născut instinctele neamului omenesc. Adam doarme. Dumnezeu,
blândul părinte, de o blândeţe ironică în cursul acestei îndeletniciri, face să apară Eva. Ea
nu se sprijină decât cu un picior pe pământ, celălalt este încă în coasta lui Adam. Mai

3
înainte de a putea să îngenuncheze, ea îşi şi împreună mâinile. Buzele ei murmură o
linguşeală Linguşelile la adresa lui Dumnezeu se numesc rugăciuni. Nu nevoia a învăţat o
să se roage. E prevăzătoare. În timp ce Adam doarme, ea adună în grabă o comoară de
fapte bune. Are instinct şi simte vanitatea lui Dumnezeu, care este la fel de imensă ca şi el
însuşi. În cursul diferitelor acte ale creaţiei, el se comportă diferit. Îşi schimbă straiele de la
o operă la alta. Înfăşurat într-o mantie largă, căzând frumos, o contemplă pe Eva.
Frumuseţea ei no vede, pentru că pretutindeni se vede numai pe el însuşi; dar îi acceptă
omagiul. Gestul ei este josnic şi păcătos. Din prima clipă de viaţă şi-1 calculează. Este
goală puşcă, dar nu-i e ruşine în faţa lui Dumnezeu, îmbrăcat în mantia lui largă. Se va
ruşina abia atunci când nu va izbuti să comită un păcat. Adam stă întins, istovit, ca după un
act sexual. Somnul nu-i este uşor. El visează la tristeţea pe care io dăruieşte Dumnezeu.
Primul vis al unui om sa născut din teama de femeie. Când se trezeşte Adam, Dumnezeu îi
lasă pe amândoi îngrozitor de singuri, ea va îngenunchea în faţa lui, cu mâinile împreunate
ca în faţa lui Dumnezeu, pe buze cu aceleaşi linguşeli, cu fidelitatea în ochi, în inimă, cu
dorinţa dea stăpâni, şi îl va ispiti la desfrâu, ca să nu se mai poată lipsi de ea niciodată.
Adam este mai mărinimos decât Dumnezeu. Dumnezeu se iubeşte pe sine însuşi în creaţia
sa. Adam o iubeşte pe Eva, acel altceva, acea a doua fiinţă, răul, nenorocirea. El o iartă
pentru ceea ce este ea: coasta lui umflată. El uită, şi dintr-unul devin doi. Ce nenorocire
pentru vecii vecilor!”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, pp. 641-642

„Cleopatra pune s-o omoare pe sora ei – orice femeie luptă împotriva oricărei alte
femei. Ea îl înşală pe Antoniu – orice femeie îl înşală pe orice bărbat. Îl speculează pe el şi
provinciile asiatice ale Romei pentru luxul ei – orice femeie trăieşte şi moare pentru
pasiunea luxului ei. Îl trădează pe Antoniu din primul moment de primejdie, îl convinge că
ea o să şi dea foc. Între timp el se omoară. Dar Cleopatră nu şi dă foc. În schimb, are
numaidecât la îndemână veşminte de doliu, cărei stau atât de bine, şi cu astea încearcă să-1
momească pe Octavian. Dar el a fost destul de înţelept ca să lase ochii în jos. Pariez că n-a
privit-o niciodată. Şmecherul ăsta tânăr era îmbrăcat cu platoşă. Altfel, Cleopatra ar fi
încercat cu pielea ei şi sar fi lipit de el, tocmai în clipa în care Antoniu îşi dădea duhul.
Ăsta om, acest Octavian, un bărbat minunat, îşi apără pielea prin platoşă, iar ochii, lăsându-
şi-i în jos! Se zice că n-ar fi răspuns cu nici un cuvânt la cântecul ei de sirenă. Eu îl
bănuiesc că îşi înfundase urechile cu ceară, ca Odiseu la vremea lui. Ei, numai cu nasul,
singur, ea nu putea să-1 cucerească. Pe nas sa bazat şi el. Probabil că simţul mirosului îl
avea slab dezvoltat. Un bărbat, ce bărbat, cum îl mai admir! Cezar a cedat în faţa ei, el nu.
Şi, cu toate astea, ea devenise între timp mai primejdioasă, datorită vârstei, devenise de
fapt mai insistentă.”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, p. 647

„Fantezia literară debordantă a lui Canetti plăsmuieşte, cu atâta inepuizabilă

inventivitate, o satiră a dezumanizării posibile sau reale din universul crepuscular; o satiră
multiplu stratificată şi eşalonată atât psihologic, sau mai curând psihopatologic, cât şi
antropologic şi social; o satiră care te fură pe nesimţite şi te atrage la o lectură încordată, în

4
care, la început, priveşti totul cu un zâmbet amuzat, pentru ca, pe măsura apropierii de
sfârşitul romanului, să te cuprindă spaima, să te îngrozeşti de ceea ce poate fi pe lume şi,
mai ales, de uşurinţa indiferentă cu care te-ai amuzat la început pe socoteala unor fapte
aparent anodine, ce conţineau însă în ele germenii unor asemenea orori. O satiră în care
descoperi, îndărătul fiecărui detaliu, oricât de insignifiant, instituţii şi deprinderi, situaţii şi
mobiluri caracteristice din lumea fantastică şi totuşi reală, în care omul îi este omului lup şi
în care nimeni nu simte alături de el cotul unui tovarăş de străduinţe, ba nici măcar de
suferinţă. Nimic nu e ficţiune fără acoperire în valori reale, fiecare lucru luat în parte este
sau poate fi real şi, cu toate acestea, ansamblul romanului iese din sfera realului, pentru a
trece în domeniul suprarealului.
Lumea stranie, zugrăvită în acest roman cu toate aparenţele şi atributele realităţii,
respiră atmosfera unei mari metropole, Viena sau alta, dar totodată o lume a nebuniei, o
pseudo-realitate a unor psihopaţi, a unor paranoici. Toate personajele suferă de o formă
oarecum de demenţă, de la savantul Kien, a cărui evoluţie paranoică este urmărită până la
deznodământul tragic şi totodată – în reprezentarea lui proprie – eliberator, şi de la
menajera şi, ulterior, soţia sa Therese, până la intendentul Pfaff, la piticul cocoşat Fischerle
şi chiar la doctorul psihiatru Kien, fratele sinologului. Toţi poartă tare fizice, psihice şi
spirituale care le reduc existenţa la o singură preocupare obsesivă, prin prisma căreia văd şi
trăiesc totul. Kien este savantul închis în turnul de fildeş al imensei sale biblioteci de
specialitate, savantul care nu înţelege să accepte vreo altă preocupare şi care nu vrea să
jertfească nici o clipă în afara cercetărilor sale. El este „capul fără lume”, cu viaţa rânduită
şi planificată până la secundă. Obsesia lui începe în roman cu apariţia temerii dea nu orbi,
temere care-i aminteşte de Eratosthene şi de arderea bibliotecii din Alexandria; este o
obsesie care se va încheia ciclic, în finalul romanului, prin incendierea propriei sale
biblioteci. Therese întruchipează fata bătrână a cărei obsesie este să fie dorită de bărbaţi şi
economisească bani albi pentru zile negre; iar când ajunge soţia lui Kien, singurul gând,
urmărit demonic, prin orice mijloace, este cum să pună mâna pe toată casa şi pe biblioteca
lui; pentru acest motiv îl convinge să şi facă reciproc testament la notar şi apoi îl alungă din
casă în „lumea fără cap”.
Intendentul Pfaff, fostul poliţist ieşit la pensie cu nostalgii şi refulări neostoite simte
nevoia să şi exercite în continuare pumnii şi spiritul de copoi pe pielea celor din jur,
începând cu propria fiică. Iar Fischerle, oropsitul, de natură şi de societate, un fel de
Therese masculină, e posedat de megalomania de a deveni campion la şah, de a ajunge şi el
un om mare şi bogat, în faţa căruia să se plece toţi. Fiecare îşi are obsesia lui, ca un cerc
din care nu poate ieşi, ca un microunivers propriu, dincolo de care nu este în stare să
perceapă sau să vadă ceva; o obsesie care-i stăpâneşte pe toţi în mod exclusiv şi-i face orbi
faţă de realitatea din jur. Căci există în jurul lor şi o realitate adevărată, surprinsă de autor
în chip naturalist, realitatea pegrei din speluncile cu borfaşi şi cocote ale Vienei, realitatea
librăriilor, a magazinului de mobilă, a Muntelui de pietate, a restaurantelor şi hotelurilor
prin care vagabondează Kien în compania lui Fischerle (când e alungat din casă de
Therese), realitatea copilului dornic de învăţătură, care jertfeşte câteva minute zilnic, în
drumul spre şcoală, pentru a privi cărţile din vitrina librăriei, realitatea croitoriei unde şi

5
face Fischerle hainele, cu banii furaţi de la Kien, înainte dea pleca în călătoria spre
America.
Sunt, toate, crâmpeie de realitate adevărată dintr-o lume uneori sordidă, alteori
insuflând oarecare optimism, dar toate rămân în afara sferei de sticlă ce delimitează şi,
totodată, limitează microuniversul fiecăruia dintre eroii romanului; crâmpeie de realitate –
în cea mai mare parte – dezumanizată, meschin aservită banului şi câştigului, dar fără
distorsiunile şi exagerările rezultate din obsesia eroilor; crâmpeie de realitate ce amintesc
de lumea unor Kafka, Musil sau Joyce şi în faţa cărora eroii rămân orbi. Căci orbirea îi
caracterizează pe toţi, pe Kien, pe Therese, pe Pfaff şi pe Fischerle: toţi sunt orbi faţă de
realitatea din jur şi faţă de pseudo-realitatea microuniversurilor celorlalţi; dar fiecare
reproiectează totul, din perspectiva obsesiei şi nebuniei proprii, într-o altă realitate proprie,
care nu coincide cu cea adevărată şi care sfârşeşte prin a se ciocni de aceasta din urmă.
Modul în care eroii romanului sunt confruntaţi cu realitatea din jur sau cu pseudo-realitatea
celorlalte microuniversuri le caracterizează şi tipul de orbire.
Uneori, pur şi simplu, ei nu pot percepe ca real nimic din jur, pentru că interpretează
şi înţeleg totul în perfectă concordanţă cu reprezentările lor, adică proiectează
reprezentările proprii asupra realităţilor din jur sau integrează aceste realităţi în propriul
sistem de reprezentări, în spiritul viziunii lor personale; astfel, ei nu mai au posibilitatea să
se ciocnească de aspectele şi fenomenele realităţii adevărate, nemaiexistând nici un fel de
antagonisme. Este o formă de orbire ce decurge din adaptarea realităţilor din afară, din
reinterpretarea lor, într-o reprezentare personal ă, sub semnul obsesiei. Aşa procedează
Therese, când îşi reprezintă intenţiile sau comportarea lui Kien, şi chiar Kien, când atribuie
Theresei, cu o surprinzător de umană înţelegere, alte semnificaţii, generoase, ale gesturilor
ei.
Alteori, eroii percep cu adevărat fenomenele realităţii, dar aceste fenomene nu se
lasă integrate în propriul lor sistem de reprezentări, astfel încât confruntarea cu ele capătă
aspectul şi proporţiile unei ciocniri irezolvabile. Şi atunci, eroii romanului le ignoră voit, le
neagă printr-o orbire voluntară, prin refuzul de a le percepe şi dea reacţiona faţă de ele, aşa
cum procedează Kien, când îşi închipuie că e de piatră şi ignoră pălăvrăgeala insistentă şi
ocările Theresei, până când o reduce la tăcere prin oboseală, adică până când orbirea sa
voluntară dă roade prin desfiinţarea temporară a relaţiilor supărătoare.
Şi într-un caz şi în celălalt, orbirea ca atitudine faţă de realităţile din jur duce la
evitarea ciocnirii cu acestea, la excluderea lor din pseudo-realitatea microuniversului
propriu, la impunerea şi permanentizarea sistemului propriu de reprezentări. Iar consecinţa
firească este liniaritatea fiecărui personaj, în care nu se întrevede nici o evoluţie sub
aspectul perceperii realităţii; o liniaritate care începe şi sfârşeşte în acelaşi punct al
obsesiei, chiar acolo unde ciocnirea de realitate, care nu mai poate fi evitată, înseamnă
totodată şi capitularea obligată în faţa acesteia sau prăbuşirea definitivă. Singurul personaj
care are o evoluţie este Kien, dar evoluţia lui este urmărită pe alt plan, pe planul agravării
patologice a demenţei, care şi schimbă conţinutul obsesiei, păstrând însă componenta
obsesiei, ca atare, până la sfârşit.
Din cauza acestei orbiri, personajele sunt afectate de o hipertrofie a egocentrismului
rezultat din obsesie. Pentru fiecare dintre ele microuniversul propriu şi interesele personale

6
ocupă întreg orizontul şi devin lumea întreagă şi rostul sau ţelul vieţii, dincolo de care nu
pot concepe că ar mai putea exista altceva. Din această cauză, fiecare ignoră – inconştient
sau voit – realitatea obiectivă; iar când doreşte s-o cunoască, această cunoaştere se bazează
pe auto-înşelare, dar înşelarea nu este şi nu poate fi realitate; aşa că nici unul nu este în
stare să deosebească realitatea adevărată de cea închipuită. Kien ignoră cu bună ştiinţă
realitatea şi se cufundă, de aceea, în munca sa de cercetare, pentru că „atunci când lucrează
e departe de realitate şi se simte bine şi mulţumit.”
Elias Canetti – Orbirea, Ed. Polirom, 2004, pp. 682-686