Filosof român de expresie bilingvã (românã si francezã).

Fiu de preot,
mãrturiseste cã în tinerete nu l-au ispitit decât bibliotecile si bordelurile. Licentiat
în filozofie, este marcat de Nietzsche, Kierkegaard si Dostoievski. În 1937
pãrãseste pentru totdeauna România, pentru a se stabili la Paris, ca bursier al
Institutului Francez.
 DEMIURGUL CEL RĂU
(fragmente)

Timid, lipsit de dinamism, binele este inapt să se propage; răul, mult mai zelos, vrea să se
transmită şi chiar izbuteşte, căci posedă dublul privilegiu de a fi fascinant şi contagios.

Orice naştere este suspectă; îngerii, din fericire, sunt străini de aşa ceva, propagarea vieţii
fiind rezervată celor căzuţi. Trebuie să descurajăm procreaţia; teama de a vedea omenirea stingân-
du-se nu are nici un temei: orice s-ar întâmpla, vor fi peste tot destui nerozi ce n-or să vrea decât
să se perpetueze, iar dacă până şi aceştia ar sfârşi prin a refuza, se va găsi mereu, gata să se sacri-
fice, vreun cuplu hidos.
Nu atât pofta de viaţă trebuie combătută, cât pornirea de “a lăsa urmaşi”. Ce poate fi mai
deprimant decât faptul că ultimul avorton posedă facultatea de a da viaţă, de-a “aduce pe lume”?
Obligatoriu înşelătoare, plăcerea este, de asemenea, cea care ne permite să executăm o
anumită ispravă pe care în teorie o respingem. Fără concursul ei, abstinenţa, câştigând teren, i-ar
seduce până şi pe şobolani. Dar voluptatea ne face să înţelegem în ce măsură plăcerea este iluzorie.
Prin ea, plăcerea îşi atinge culmea, maximul de intensitate, şi tot acolo, în culmea reuşitei, are
brusc revelaţia irealităţii sale, se prăbuşeşte în propriul neant.
Nu putem accepta ca un om să purceadă dintr-o gimnastică încununată cu un grohăit.
Când ştii ce împarte fiecăruia destinul, rămâi consternat în faţa disproporţiei dintre un mo-
ment de uitare şi suma uriaşă a mizeriilor ce rezultă din el.

După cum ne învaţă experienţa, nu există pe lume nimic mai odios decât vecinul. Faptul de
a-l şti atât de aproape ne sufocă şi face un iad din zilele şi nopţile noastre. Degeaba medităm, ceas
de ceas, cum să-i venim de hac: e tot acolo, cumplit de prezent. Fiecare gând ne îndeamnă să-l su-
primăm; când în sfârşit ne decidem, ne cuprinde un acces de laşitate, chiar înaintea faptei. Astfel,
suntem ucigaşii potenţiali ai celor ce trăiesc în preajma noastră; şi neputând să-i ucidem în fapt, ne
perpelim şi ne umplem de fiere, veleitari şi rataţi ai crimei.

A râvni gloria înseamnă a prefera să mori dispreţuit mai degrabă decât uitat.

Rolul insomniei în istorie, de la Caligula la Hitler: neputinţa de a dormi e cauza sau conse-
cinţa cruzimii? Tiranul veghează – e ceea ce-l defineşte ca specie.

Singura funcţie a memoriei e să ne-ajute să regretăm.

2
 Incurabil – adjectiv de onoare, de care n-ar trebui să beneficieze decât o singură boală, cea
mai cumplită dintre toate: Dorinţa.

În plan spiritual, orice durere este o şansă; dar numai în plan spiritual.

E sigur că secolul al XXI-lea, mult mai avansat decât al nostru, îi va privi pe Hitler şi pe Sta-
lin ca pe nişte dulci copii.

În viaţa de toate zilele, oamenii dau dovadă de chibzuinţă; puşi în faţa unor opţiuni decisi-
ve, acţionează la întâmplare, şi nu înţelegi nimic din dramele individuale sau colective dacă pierzi
din vedere acest comportament neaşteptat. Nimeni n-ar trebui să se aplece asupra istoriei dacă nu
observă cât de rar se manifestă de-a lungul ei instinctul de conservare. Totul se petrece ca şi cum
reflexul de apărare n-ar funcţiona decât în faţa unui pericol minor şi ar înceta în faţa marilor
dezastre.

Ce aşteaptă de la noi un prieten? Să-l menajăm, să-l minţim, să-l consolăm, iar toate astea
cer osteneală, efort de gândire, autocontrol. Permanenta grijă pentru delicateţe pe care o implică
prietenia e contra firii. Să vină repede indiferenţii sau duşmanii, ca să putem respira un moment!

E pălăvrăgeală orice discuţie cu cel care n-a suferit.

N-ar trebui să credem decât în explicaţiile date de fiziologie şi teologie. Tot ce se situează
între acestea nu are nici o importanţă.

Să meditezi îndelung la o faptă, fie şi monstruoasă, să-ţi născoceşti scrupule şi să te încâl-

ceşti în ele, arată că încă îţi pasă de semenii tăi, că-ţi place să te chinui din cauza lor. Nu mă voi
considera eliberat decât în ziua când, la fel ca asasinii şi înţelepţii, îmi voi fi curăţat conştiinţa de
toate impurităţile remuşcării.

Când îmi petrec zile în şir cu texte ce tratează doar despre seninătate, contemplaţie şi so-
brietate, îmi vine pofta să ies în stradă şi să-i turtesc mutra primului ins care îmi iese în cale.

“Nu trebuie să pui nimic la inimă” – îşi repetă cel care e furios pe sine de fiecare dată când
suferă, şi care nu scapă nici un prilej ca să sufere.

Şobolanii închişi într-un spaţiu redus şi hrăniţi doar cu produsele chimice pe care le îngur-
gităm şi noi devin, se pare, mai răi şi mai agresivi decât de obicei.
Condamnaţi, pe măsură ce se înmulţesc, să se înghesuie unii peste alţii, oamenii se vor urî
mai mult ca oricând, vor inventa chiar forme nemaivăzute de ură, se vor sfâşia între ei cum n-au fă-
cut-o niciodată, în fine, va izbucni un război universal – nu din cauza revendicărilor, ci pentru că

3
omenirea nu va mai suporta spectacolul ce şi-l oferă ea însăşi. Încă de pe acum, dacă preţ de o cli-
pă şi-ar întrezări tot viitorul, n-ar face un pas dincolo de clipa aceea.

Ar trebui să ne spunem iarăşi şi iarăşi că tot ce ne bucură sau ne întristează nu înseamnă

nimic, că totul e derizoriu şi van.
… Ei bine, mi-o spun şi mi-o repet în fiecare zi, dar nu încetez să mă bucur şi să mă
întristez.

4
 DESPRE NEAJUNSUL DE A TE FI NĂSCUT
(fragmente)

Nu ne place, desigur, să socotim naşterea un rău: n-am fost oare învăţaţi că ea e supremul
bine, că răul se găseşte la sfârşitul, şi nu la începutul vieţii noastre? Răul, adevăratul rău, e totuşi
în urma, nu înaintea noastră. E ceea ce a înţeles Buddha. Şi, înainte de bătrâneţe şi de moarte, el
aşează faptul naşterii ca izvor al tuturor slăbiciunilor şi nenorocirilor.

Nevoia fizică de dezonoare: mi-ar fi plăcut să fiu odraslă de călău.

Ştiu că naşterea mea e o întâmplare, un accident ridicol, şi totuşi, de cum uit de mine, mă
port ca şi cum ea ar fi un eveniment capital, indispensabil mersului şi echilibrului lumii.

Să fi comis toate crimele, în afara celei de a fi tată.

Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam la fel de bine la douăzeci. Patruzeci de ani ai unei lungi,
inutile munci de verificare…

Spre deosebire de Iov, eu nu mi-am blestemat ziua în care m-am născut; pe celelalte, în
schimb, le-am afurisit pe toate…

Mi-ar plăcea să fiu liber, total liber. Liber ca un mort din faşă.

Pe măsură ce trec anii, descreşte numărul celor cu care ne putem înţelege. Când nu vom
mai avea pe nimeni căruia să ne adresăm, vom fi în sfârşit aşa cum eram înainte de a eşua într-un
nume.

Este foarte greu să accepţi să fii judecat de cineva care a suferit mai puţin ca tine. Şi cum
fiecare se crede un Iov nerecunoscut…

Sănătatea e desigur un bun; numai că acelora care o posedă le-a fost refuzată şansa de a-şi
da seama de ea, o sănătate conştientă de sine fiind o sănătate compromisă sau pe punctual de a fi.
Cum nimeni nu se bucură că e lipsit de infirmităţi, putem vorbi fără nici un fel de exagerare de o
dreaptă pedepsire a celor sănătoşi.

5
 După asta îl recunoşti pe cel cu aptitudini pentru căutarea interioară: el va situa eşecul mai
presus de orice reuşită, îl va căuta chiar, inconştient, se înţelege. Asta pentru că eşecul, întot-
deauna esenţial, e cel care ne dezvăluie nouă înşine, ne permite să vedem aşa cum ne vede Dum-
nezeu, în vreme ce succesul ne îndepărtează de ceea ce e mai profound în noi şi în tot.
Dacă altădată, în faţa unui mort, mă întrebam: “La ce i-a servit oare să se nască?”, acum
îmi pun aceeaşi întrebare în faţa oricărui om viu.

Dacă dezgustul faţă de lume e de-ajuns să confere sfinţenia, nu văd cum aş putea evita ca-
nonizarea.

La unii, totul, absolut totul, ţine de fiziologie: trupul le e gândirea, gândirea le e trupul.

Valoarea intrinsecă a unei cărţi nu depinde de importanţa subiectului (altfel teologii ar ieşi
învingători, şi încă de departe), ci de modul de a aborda ceea ce e întâmplător şi neînsemnat, de a
stăpâni infimul. Esenţialul n-a necesitat niciodată nici cel mai mic talent.

Am toate defectele celorlalţi şi totuşi tot ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.

Orice dorinţă învinsă te face puternic. Avem cu atât mai multă putere asupra acestei lumi
cu cât ne depărtăm de ea, cu cât aderăm mai puţin la ea. Renunţarea conferă o putere nemăr-
ginită.

Îi e specific bolii să stea de veghe când totul doarme, totul se odihneşte, chiar şi bolnavul.

– Ce faceţi de dimineaţa până seara?

– Mă suport.

Nu-i pizmuieşti pe cei care au puterea să se roage, în vreme ce eşti plin de invidie faţă de
posesorii de bunuri, faţă de cei care cunosc bogăţia şi gloria. E ciudat că te resemnezi cu mântuirea
celuilalt, dar nu cu avantajele trecătoare de care se poate bucura acesta.

Avem întotdeauna impresia că am putea face mai bine ceea ce fac ceilalţi. Din păcate, nu
avem aceeaşi convingere faţă de ceea ce facem noi înşine.

Orice mizantrop, oricât de sincer, ne aminteşte din când în când de acel bătrân poet, ţin-
tuit la pat şi cu totul uitat, care, furios pe contemporanii săi, decretase că nu mai voia să primească
pe nici unul. Soţia lui, din milă, se ducea să sune din când în când la uşă…

O lucrare e încheiată când n-o mai poţi îmbunătăţi, cu toate că o ştii nesatisfăcătoare şi in-
completă. Eşti atât de sătul de ea, încât nu mai ai puterea să-i adaugi o singură virgulă, fie ea şi

6
indispensabilă. Ceea ce hotărăşte gradul de finisare al unei opera nu e nicidecum o exigenţă artis-
tică sau de fidelitate, ci oboseala şi, mai mult încă, dezgustul.

În timp ce o propoziţie cât de mică pe care trebuie s-o scrii pretinde o aparenţă de spirit
inventiv, puţină atenţie e suficientă, în schimb, ca să pătrunzi un text, chiar dificil. Mai mult aduce
a activitate creatoare să mâzgăleşti o carte poştală decât să citeşti «Fenomenologia spiritului» 1.

Dacă înţeleptului îi e specific să nu facă nimic inutil, nimeni nu mă va întrece în înţelep-

ciune: nu mă cobor nici măcar la lucrurile utile.

Nu le îngăduim decât nebunilor şi copiilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala
să îi imite, se vor căi mai devreme sau mai târziu pentru asta.

Cel care se teme de ridicol nu va ajunge niciodată departe, nici în bine, nici în rău, nu-şi va
pune în valoare aptitudinile şi, chiar dacă ar avea geniu, ar fi totuşi condamnat la mediocritate.

După ce am înţeles, în decursul anilor, destul de profound două sau trei religii, am dat îna-
poi de fiecare dată, în pragul “convertirii”. Nici una dintre ele nu era, după părerea mea, destul de
liberă ca să recunoască faptul că răzbunarea e o necesitate, cea mai intensă şi mai profundă din câ-
te există, şi că fiecare trebuie să răspundă la ea, măcar în vorbe. Dacă o înăbuşi, te expui la tulbu-
rări serioase. Nu puţine tulburări mintale provin dintr-o răzbunare pe care ai amânat-o prea multă
vreme. Să ştim să explodăm! Orice tulburare e mai sănătoasă decât cea pe care o provoacă o furie
acumulată.

Se toarnă un film, se reia aceeaşi scenă de multe ori. Un trecător, despre care se vede că e
din provincie, este uluit: “Apăi n-am să mai merg niciodată la cinema…”
Am putea să reacţionăm în acelaşi fel în privinţa oricărui lucru căruia i-am întrezărit dede-
subturile şi i-am înţeles secretul. Cu toate acestea, dintr-o lipsă de luciditate care ţine de domeniul
miraculosului, sunt medici ginecologi care se îndrăgostesc de clientele lor, gropari care fac copii,
bolnavi incurabili care sunt plini de proiecte de viitor, sceptici care scriu…

În neîntreruptă răzvrătire împotriva propriei mele ascendenţe, toată viaţa am dorit să fiu
altceva: spaniol, rus, canibal – orice, numai ce eram nu. E o absurditate să te vrei altceva decât
eşti, să îmbrăţişezi în principiu orice condiţie, în afara celei proprii.

De ce nu pot rosti, o dată cu acel rabin: “Binecuvântarea vieţii mele e că niciodată n-am
avut nevoie de un lucru înainte de a-l poseda!”

1
G.W.F. Hegel

7
 “Adevărul rămâne ascuns pentru cel pe care îl umplu dorinţa şi ura” (Buddha). …Adică pen-
tru orice om viu.

Când ni se aduce la cunoştinţă o părere defavorabilă în ce ne priveşte, ar trebui, în loc să

ne supărăm, să reflectăm la tot răul pe care l-am spus despre ceilalţi şi să socotim că e drept când
despre noi se vorbeşte în acelaşi fel. Ironia face să nu existe individ mai vulnerabil, mai susceptibil,
mai puţin dispus să-şi recunoască propriile defecte ca bârfitorul. E suficient să-i semnalezi o
măruntă reţinere care s-a exprimat în legătură cu el, ca să-şi piardă cumpătul, să se dezlănţuie şi să
se umple de fiere.

“Blestemat fie acela care, la viitoarele reeditări ale lucrărilor mele, va fi modificat ceva
cu bună ştiinţă, o frază, sau doar un cuvânt, o silabă, o literă, un semn de punctuaţie!”
Cine e cel care-l făcea pe Schopenhauer să vorbească astfel? Filozoful? Ori poate scriitorul?
Amândoi deopotrivă, şi această fericită îmbinare e foarte rară. Hegel n-ar fi proferat astfel de bles-
teme. Nici oricare alt filozof de primă mărime, în afară de Platon.

Unui student care voia să ştie unde mă situam în raport cu autorul lui “Zarathustra”, i-am
răspuns că încetasem să-l mai citesc de multă vreme. De ce? m-a întrebat el. Pentru că-l consider
prea naiv.
Îi reproşez lui Nietzsche entuziasmele, şi chiar şi patimile. N-a dărâmat idoli decât ca să-i
înlocuiască prin alţii. Un fals iconoclast, cu trăsături de adolescent şi cu nu-ştiu-ce puritate, ce
nevinovăţie, inseparabile existenţei sale de singuratic. N-a cercetat oamenii decât de departe. Dacă
i-ar fi privit de aproape, n-ar fi fost niciodată în stare să imagineze, nici să proslăvească supraomul,
viziune extravagantă, ridicolă, dacă nu grotescă, himeră sau capriciu care nu se putea ivi decât în
spiritul cuiva care n-a avut timp să îmbătrânească, să cunoască detaşarea, îndelungatul dezgust se-
nin.

“Am eu oare mutra cuiva care trebuie să facă ceva pe lumea asta?” – Iată ce-mi vine să le
răspund indiscreţilor care se interesează de activităţile mele.

Nu ne dorim moartea decât în suferinţele nedefinite; fugim de ea la cea mai mică suferinţă
clară.

Dacă am putut să rezist până acum este pentru că fiecărei descurajări, care-mi părea de ne-
suportat, îi urma o a doua, mai cumplită, apoi o a treia, şi aşa mai departe. Dacă m-aş găsi în in-
fern, cât mi-aş dori să-i văd limitele extinzându-i-se, pentru a mă putea bucura de o nouă expe-
rienţă, mai bogată decât precedenta. Calcul salvator, cel puţin în materie de suferinţe.

N-am putut să-l înţeleg niciodată pe prietenul care, întors din Laponia, îmi mărturisea apă-
sarea pe care o simţea când, zile în şir, nu întâlnea nici cea mai mică urmă de om.

8
 Chestiunea responsabilităţii n-ar avea sens decât dacă am fi fost consultaţi înainte de naş-
tere şi am fi consimţit să fim exact ceea ce suntem.
Copiii se întorc, trebuie să se întoarcă împotriva părinţilor lor, iar părinţii nu pot face
nimic, pentru că sunt supuşi unei legi care guvernează raporturile dintre vii în general, şi anume că
fiecare îşi creează propriul duşman.

Târziu în noapte. Mi-ar plăcea să mă dezlănţui şi să proferez ameninţări, să întreprind o

acţiune fără precedent ca să mă destind, numai că nu văd contra cui, nici contra a ce…

Majoritatea revoluţionarilor şi vizionarilor au fost fie epileptici, fie dispeptici. Asupra virtu-
ţilor epilepsiei există unanimitate; tulburărilor gastrice, în schimb, li se recunosc mai puţine merite.
Cu toate acestea, nimic nu te îndeamnă mai mult să răstorni totul cu susul în jos ca o indigestie a
cărei prezenţă o simţi tot timpul.

Mai bine în mocirlă decât pe piedestal.

Când eram tânăr, nici o plăcere nu preţuia ca aceea de a-mi face duşmani. Acum, de cum
îmi fac unul, primul gând e să ne-mpăcăm, ca să nu trebuiască să-mi bat capul cu el. Să ai duşmani
reprezintă o mare răspundere. Propria povară îmi e de-ajuns, nu mai sunt în stare s-o duc pe-a al-
tora.

Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morţii sale. Să mori oricând, numai când trebuie să
mori nu!

Ishi, indian american, ultimul din tribul său, după ce s-a ascuns ani în şir de frica albilor,
aflat la strâmtoare, s-a predat într-o zi, de bunăvoie, exterminatorilor. Credea că-i era menit ace-
laşi tratament. L-au sărbătorit. N-avea urmaşi, era într-adevăr ultimul.
Omenirea odată nimicită, sau numai atinsă, ne putem imagina un supravieţuitor, unicul,
care ar rătăci pe pământ, fără să aibă măcar cui să se predea…

Dacă încercările prin care treceţi, în loc să vă destindă, să vă transpună într-o stare de pu-
ternică euforie, vă demoralizează şi vă înăcresc, aflaţi că n-aveţi vocaţie spirituală.

Faptul de a distruge ne dă un sentiment de forţă şi măguleşte în noi ceva întunecat, origi-

nar. Nu clădind, ci nimicind putem ghici satisfacţiile secrete ale unui zeu. De aici atracţia pentru
distrugere şi iluziile pe care le provoacă ea freneticilor de toate vârstele.

Fiecare generaţie trăieşte în absolut: se comportă ca şi cum ar fi ajuns la apogeul, dacă nu

la capătul, isotriei.

9
 Orice popor, într-un anumit moment al existenţei sale, se crede ales. E clipa în care oferă
tot ce-i mai bun şi mai rău în el.
Societăţile prospere sunt de departe mai fragile decât celelalte, pentru că nu le rămâne de-
cât să-şi aştepte propria ruină, bunăstarea nefiind un ideal atunci când o posezi, şi încă cu atât mai
puţin atunci când există de generaţii. Fără să mai ţinem seama de faptul că natura n-a inclus-o în
planurile ei şi că n-ar putea s-o facă fără să dispară.

În orice împrejurare, trebuie să ne situăm de partea asupriţilor, chiar atunci când n-au
dreptate, fără să pierdem totuşi din vedere că sunt plămădiţi din acelaşi aluat cu asupritorii lor.

Partea proastă a dezastrelor publice e că oricine se socoteşte îndeajuns de competent să

vorbească despre ele.

Dreptul de a-i elimina pe toţi cei care ne sâcâie ar trebui să figureze pe primul loc în con-
stituţia Cetăţii ideale.

Singurul lucru pe care ar trebui să-l facem cunoscut tinerilor e că nu există nimic, sau – fie!
– aproape nimic de aşteptat de la viaţă. Visez la un Tabel al Dezamăgirilor în care să figureze toate
decepţiile menite fiecăruia, şi care să fie afişat în şcoli.

Occidentul: o putreziciune care miroase frumos, un cadavru înmiresmat.

Romanii, turcii şi englezii au fost capabili să întemeieze imperii durabile pentru că, refrac-
tari la orice doctrină, n-au impus nici una naţiunilor cucerite. Niciodată n-ar fi izbutit să exercite o
hegemonie atât de îndelungată dacă ar fi fost atinşi de vreun viciu mesianic. Opresori nesperaţi, ad-
ministratori şi paraziţi, stăpâni fără convingeri, posedau arta de a îmbina autoritatea şi indiferenţa,
asprimea şi absenţa constrângerii. Această artă, secret al adevăratului stăpân, le-a lipsit odinioară
spaniolilor, aşa cum trebuia să le lipsească cuceritorilor din vremea noastră.

Viziunea mea asupra viitorului e atât de clară încât, dacă aş avea copii, i-aş sugruma pe loc.

Ideea de progres dezonorează intelectul.

N-are convingeri decât cel care n-a cercetat nimic temeinic.

De îndată ce animalele nu mai au nevoie să se teamă unele de altele, devin năuce şi capătă
acea înfăţişare abătută pe care le-o observăm în grădinile zoologice. Poate că indivizii şi popoarele
ar înfăţişa acelaşi spectacol dacă ar ajunge într-o zi să trăiască în armonie, să nu mai tremure de
frică pe faţă sau pe ascuns.

10
 Hitler e, fără nici o îndoială, personajul cel mai sinistru din istorie. Şi cel mai patetic. A
izbutit să înfăptuiască exact contrariul a ceea ce dorea, şi-a distrus idealul punct cu punct. Pentru
asta e un monstru aparte, cu alte cuvinte de două ori monstru, căci până şi patetismul lui e mon-
struos.

Într-o metropolă, ca şi într-un cătun, ceea ce încă ne place cel mai mult e să asistăm la
căderea unuia dintre semenii noştri.

Pofta de distrugere e atât de ancorată în noi, încât nimeni nu reuşeşte s-o stârpească. Face
parte din alcătuirea fiecăruia.

Sfâşiat între violenţă şi dezamăgire, am aerul unui terorist care, plecat cu gândul de a să-
vârşi vreun atentat, s-ar fi oprit pe parcurs ca să consulte Ecclesiastul sau pe Epictet.

Un spirit serios, onest, nu înţelege nimic, nu poate înţelege nimic din istorie. Ea e, în
schimb, admirabil de bună să procure desfătare unui erudit sardonic.

Dacă-i adevărat că, murind, redevenim ceea ce eram înainte să existăm, n-ar fi fost mai
bine să ne mărginim la pura virtualitate, şi să nu ne clintim de acolo? La ce bun acest înconjur, când
puteam să rămânem pentru totdeauna într-o plenitudine neîmplinită?

“Bolile, unele ziua, altele noaptea, după bunul lor plac, le dau oamenilor târcoale, adu-
când muritorilor suferinţa – în tăcere, căci înţeleptul Zeus le-a refuzat vorbirea” (Hesiod).
Din fericire, căci, chiar mute, ele sunt atroce. Ce-ar fi dacă ar mai şi vorbi? Ne-am putea
imagina măcar una anunţându-se? În locul simptomelor, proclamaţii! Zeus, de data asta, a dat do-
vadă de delicateţe.

Nu poţi admira pe cineva decât dacă e pe trei sferturi iresponsabil. Admiraţia n-are nimic
de-a face cu respectul.

Chiar şi în preajma lui Dumnezeu vuia nemulţumirea, după cum o atestă revolta îngerilor,
prima la rând. E de presupus că, la toate nivelurile creaţiei, nimănui nu i se iartă superioritatea.

Cum începi să vrei, intri sub jurusdicţia Diavolului.

E un mare talent şi un mare noroc să poţi trăi fără nici o ambiţie. Eu unul mă străduiesc.
Dar faptul că mă străduiesc ţine totuşi de ambiţie.

11
 Potrivit Cabalei2, Dumnezeu a creat sufletele încă de la început, şi ele se găseau toate
înaintea Lui, sub forma pe care aveau să o ia mai târziu întrupându-se. Fiecare din ele, când îi vine
vremea, primeşte porunca să meargă să pătrundă în trupul care-i este hărăzit, dar fiecare îşi im-
ploră Creatorul să-l cruţe de această servitute şi de această înjosire. Fără rezultat însă.
Cu cât mă gândesc mai mult la ceea ce a trebuit să se întâmple când a venit rândul sufle-
tului meu, cu atât mai mult îmi spun că, dacă e unul care, mai mult decât celelalte, trebuie să se fi
opus întrupării, al meu a fost acela.

În sinea sa, fiecare se simte şi se crede nemuritor, chiar dacă ar fi să ştie că-şi dă suflarea
în clipa următoare. Poţi înţelege, accepta, pricepe orice, în afară de propria moarte, deşi te gân-
deşti la ea fără întrerupere şi te-ai resemnat în privinţa ei.

“Dacă o doctrină se propagă, e pentru că va fi voit-o cerul” (Confucius).

“N-ai ce să-i faci”, îmi tot răspundea nonagenara la tot ce-i spuneam, la tot ce-i urlam în
urechi, despre prezent, despre viitor, despre mersul lucrurilor…
Cu speranţa de a-i smulge vreun alt răspuns, continuam cu temerile, cu plângerile, cu văi-
cărelile mele. Neobţinând din partea ei decât invariabilul “N-ai ce să-i faci”, până la urmă m-am
săturat şi am plecat, supărat pe mine, supărat pe ea. Ce idee să te confesezi unei imbecile!
O dată ieşit, completă schimbare de opinie. “Dar bătrâna are dreptate. Cum de nu mi-am
dat seama că refrenul ei ascundea un adevăr, pe cel mai important, fără îndoială, de vreme ce tot
ce se întâmplă îl dezvăluie, şi totul din noi îl refuză?”

Atenţie la eufemisme! Ele măresc grozăvenia pe care se presupune c-o maschează. Să folo-
seşti dispărut, în loc de răposat sau mort, mi se pare straniu, ba chiar absurd.

Ţi-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât
din aceea de a-l vomita.

Satisfacţia pe care o resimţim în urma îndeplinirii unei sarcini (mai ales când nu credem în
ea şi chiar o dispreţuim) arată limpede cât de mult ţinem încă de gloată.

Arbori masacraţi. Răsar case. Mutre, mutre pretutindeni. Omul se extinde. Omul e cancerul
pământului…

Când, în urma unui şir de întrebări despre dorinţă, dezgust şi seninătate, Buddha e întrebat:
“Care e scopul, sensul ultim al Nirvānei?”, el nu răspunde. Zâmbeşte. S-a tot comentat acest zâm-
bet, în loc să se vadă în el o reacţie firească în faţa unei întrebări fără obiect. E ceea ce facem în

2
Veche doctrină mistico-religioasă ebraică, bazată pe interpretarea Vechiului Testament.

12
faţa de ce-urilor copiilor. Zâmbim, fiindcă nici un răspuns nu e de conceput, fiindcă răspunsul ar fi
şi mai lipsit de sens decât întrebarea.

Toate gândurile mele sunt îndreptate spre resemnare şi, cu toate acestea, nu trece o zi în
care să nu coc vreun ultimatum la adresa lui Dumnezeu sau a oricui.

Atâta timp cât lumea credea în Diavol, tot ce se întâmpla era inteligibil şi clar; de când nu
prea mai crede, trebuie, în legătură cu fiecare eveniment, să căutăm o explicaţie nouă, pe cât de
laborioasă pe atât de arbitrară, care intrigă pe toată lumea şi nu satisface pe nimeni.

Cei săraci, prin faptul că se gândesc la bani, şi se gândesc tot timpul, ajung să piardă avan-
tajele spirituale ale nonposesiei şi să decadă la fel de mult ca şi cei bogaţi.

Faptul că pot încă dori dovedeşte că n-am o percepţie exactă a realităţii, că bat câmpii, că
mă găsesc la mii de leghe de adevăr. “Omul – citim în «Dhammapada» – nu e victima dorinţei decât
pentru că nu vede lucrurile aşa cum sunt.”

Începând din momentul în care înfrângerea era previzibilă, Hitler nu mai vorbea decât de
victorie. Credea în ea – se comporta, în orice caz, ca şi cum ar fi crezut – şi a rămas claustrat până
la capăt în optimismul său, în credinţa sa. Totul se prăbuşea în jurul lui, fiecare zi aducea speran-
ţelor lui o dezminţire, dar, continuând să mizeze pe imposibil, făcându-şi iluzii aşa cum numai incu-
rabilii o pot face, a avut puterea să meargă până la capăt, să născocească grozăvie după grozăvie, şi
să continue dincolo de propria-i nebunie, chiar dincolo de propriu-i destin. Astfel că putem spune
despre el – despre el, cel care a ratat totul – că s-a realizat mai bine decât oricare alt muritor.

Să zgâlţâi oamenii, să-i trezeşti din somn, deşi ştii că prin asta săvârşeşti o crimă şi că ar fi
de o mie de ori mai bine să-i laşi să-şi vadă de treburile lor, pentru că, de altfel, atunci când se tre-
zesc, n-ai nimic să le propui…

La Torino, la începutul crizei sale, Nietzsche se năpustea fără întrerupere către oglindă, se
privea, se întorcea, se privea în ea din nou. În trenul care-l ducea la Basel, singurul lucru pe care-l
cerea stăruitor era tot o oglindă. Nu mai ştia cine era, se căuta, şi el, cel atât de legat de ideea
păstrării propriei identităţi, atât de avid de sine, nu mai dispunea, ca să se regăsească, decât de cel
mai grosolan, de cel mai jalnic dintre mijloace.

– Sunteţi împotriva a tot ce s-a făcut de la ultimul război încoace, îmi spunea acea doamnă
la curent cu noutăţile.
– Vă înşelaţi în privinţa datei. Sunt împotriva a tot ce s-a făcut de la Adam încoace.

13
 Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există. Din nefericire, ea
nu e la îndemâna nimănui.

CARTEA AMĂGIRILOR
(fragmente)

Nu există un mijloc mai eficace de a suporta durerea ca bătaia şi autotortura. Te subminea-

ză durerea, te prăbuşeşte şi te scufundă? Loveşte-te, pălmuieşte-te, biciuieşte-te până la dureri
mari şi îngrozitoare. În acest fel n-o vei înfrânge, dar o vei suporta şi vei scoate din ea infinit mai
mult decât dintr-o acceptare mediocră. Pune-ţi carnea la bătăi, arde-o să iasă foc din ea, încordea-
ză-ţi nervii şi strânge-ţi pumnii ca pentru a dărâma totul. Să ardă tot în tine, pentru ca să nu devii
blând şi căldicel din cauza durerii. Încă n-a venit timpul în care bătăile, autotorturile şi chinurile
proprii să fi dat tot ceea ce pot ele da, deoarece oamenii încă nu cunosc metoda prin care din sufe-
rinţă se poate scoate foc.
Când simţi cum suferinţa te domină şi ţi se insinuează în toată fiinţa ca pentru a te paraliza,
cum creşte în tine şi-ţi opreşte viaţa în loc, utilizează tot ce ai, pentru a arde totul în tine, pentru
a-ţi dinamiza organismul. Excită toate organele, îmbată-le în dureri noi şi învinge atracţia spre întu-
neric din suferinţă, cu suferinţe şi mai mari. Un bici poate să scoată dintr-o moarte mai multă viaţă
decât nu ştiu câte voluptăţi. Loveşte în carne până va începe să vibreze. Fii sigur că după aceea vei
avea mai puţine regrete şi mai puţine deznădejdi. Durerea nu poate fi învinsă decât prin noi dureri.
Ceea ce înseamnă că niciodată o mare durere nu poate fi depăşită în mod real şi efectiv, ci o putem
numai integra sau stratifica în fiinţa noastră.
Voi toţi, care suferiţi, nu mai aşteptaţi mângâieri, fiindcă nici nu vin şi nici nu v-ar ajuta;
nu mai aşteptaţi vindecări, iluzii şi speranţe; nu aşteptaţi nici moartea, fiindcă ea vine totdeauna
prea târziu la oamenii care suferă, ci sfâşiaţi-vă, torturaţi-vă, loviţi în carne până la sânge, pentru
ca putregaiul din voi să devină flacără, iar carnea să vibreze ca nervii şi totul, ca-ntr-o halucinaţie,
să devină un incendiu total al fiinţei; să ardeţi, fraţilor, până când durerile se vor stinge în voi
ase-menea scânteilor!
Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrânge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum
o să te poţi concentra asupra unei probleme impersonale, când suferinţa te cheamă în fiecare clipă
la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă? Aceia care susţin că s-au eliberat de chinuri
prin preocupări obiective n-au cunoscut niciodată durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare neli-
nişti spirituale, care n-au avut nici o adâncime şi nici o bază organică. Filosofia este expresia neli-
niştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale,
dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filosofia e prea puţin. Nici un
gând n-a suprimat o durere şi nici o idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gândurile şi
începe teroarea împotriva ta însuţi, cu o furie şi o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi n-au
prăbuşit pe nimeni.

14
 Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva dure-
rii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferinţa nu
este un fapt bestial? Suferinţele sunt inadmisibile, şi cu toate astea sunt legate de viaţă mai mult
decât bucuriile.
Nu trebuie să ne doară vremelnicia lucrurilor pământeşti. Că totul este supus pieirii, că toa-
te sunt deşarte şi trecătoare, că totul n-are absolut nici o valoare şi nici o consistenţă – aici poţi
avea numai regrete. Dar nu poţi avea numai regrete când te gândeşti cum, într-o existenţă atât de
redusă în timp şi atât de limitată în spaţiu pot încăpea atâtea dureri, se pot consuma atâtea trage-
dii şi se pot naşte atâtea disperări. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu
e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic.

Nu este revelatoare pentru esenţa omului pornirea spre decadenţă? Cea mai mare parte din
oameni decad; numai puţini se înalţă. Şi nimic nu este mai întristător decât să vezi cum decad
oamenii. Căci nu te întristează numai faptul că în destinul lor poţi vedea viitorul tău, ci te întris-
tează îndeosebi prezenţa continuă a unui putregai în esenţa omului.

Numai suferinţa schimbă pe om. Toate celelalte experienţe şi fenomene nu reuşesc să modi-
fice esenţial temperamentul cuiva sau să-i adâncească anumite dispoziţii până la a-l transforma
integral. Din câte femei echilibrate n-a făcut suferinţa sfinte? Absolut toate sfintele au suferit din-
colo de orice închipuire. Oamenii n-au înţeles că împotriva mediocrităţii nu se poate lupta decât cu
suferinţa. Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit; dar modifici inimaginabil de mult prin
durere. Singura armă împotriva mediocrităţii este suferinţa. Prin ea schimbi temperamente, con-
cepţii, atitudini şi viziuni, schimbi direcţii de existenţă, deoarece orice suferinţă mare şi durabilă
afectează fondul intim al fiinţei.

Dintre oameni, sunt impresionanţi numai aceia a căror existenţă este o serie de răspântii,
numai oamenii care au destin, a căror viaţă se dilată atât de mult, încât n-o mai pot domina în nici
un fel. Totul este să ai destin, să fii un “caz”. Prezenţa ta să fie o mustrare, o teamă, o nelinişte,
un extaz sau o bucurie. Nimeni să nu ştie cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă şi
o bucurie, pentru prăbuşirile şi înălţările tale; existenţa ta să fie o surpriză continuă, o nelinişte
ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presentimente, de meditaţie, de ură şi de entu-
ziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum nimeni să nu fie sigur de drumul pe
care vei apuca. Existenţa ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată
rezolva vreodată, ci absenţa ta fizică să mărească chinul neînţelesului.
Nimeni nu poate deveni un destin unic atunci când se acceptă. Este destul să te fi acceptat
o singură dată, pentru ca destinul tău să fie încheiat. Să nu mai ai milă de tine însuţi; dacă ai
iubire, cheltuieşte-o pentru alţii, fii concesiv cu ce nu e al tău; obişnuieşte-te cu gândul că nu te vei
putea iubi cu adevărat decât o singură dată, când în locul tuturor renunţărilor va creşte subit şi
definitiv apoteoza ta, întâia şi ultima ta iubire.

15
 Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? În scara stărilor negative, care începe de la
plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă
atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oa-
menii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente
exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altce-
va decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De
aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe
sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare.
Ce departe de toate astea este omul care suferă! Acesta nu e niciodată atât de sărac încât
să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să
mai aibă nevoie şi de alţii.

Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului,
până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi
mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi
întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi
fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Fraţi întru
deznădejde, uitat-am oare forţa singurătăţilor noastre, uitat-am cum cei mai singuri sunt cei mai
tari? Căci a venit timpul ca singurătăţile noastre să întreacă o turmă, să învingă orice rezistenţă şi
să cucerească totul. Ce rost are toată singurătatea noastră, dacă ea nu e suprema cucerire, dacă
prin ea nu învingem totul? Ne aşteaptă, fraţilor, cucerirea supremă, ultima verificare a singură-
tăţilor noastre. Lumea aceasta trebuie să devină a noastră, a celor mai singuri, a acelora care
trebuie să recâştige viaţa! Pierduţi suntem dacă nu vom recâştiga tot ceea ce am pierdut, dacă nu
vom recâştiga totul. Nu ştiu câte singurătăţi trebuie pentru a cuceri lumea; dar ştiu că numai câteva
sunt destule pentru a o cutremura!

Să dezvolţi atâta pasiune în toate, încât cel mai mărunt gest să fie o revelaţie integrală a
ta. Să vorbeşti ca un condamnat la moarte; fiecare cuvânt să aibă marca definitivatului, a unei
încordări ultime. Nu uita să-ţi multiplici vibraţiile interioare până la limită, până la absurd. În
fiecare clipă să fii la marginea fiinţei tale. Viaţa nu e trăită cu intensitate decât atunci când simţi
că fiinţa ta individuală nu mai poate suporta o bogăţie de trăiri atât de mare. Căci omului îi este
dat să trăiască uneori mai mult decât poate suporta. Şi nu sunt unii oameni care trăiesc cu sen-
timentul că nu mai pot trăi?

Este extrem de penibil să trăieşti momente muzicale cu distanţa de muzică, să simţi cum nu
poţi tresări, deşi ar trebui să te impresioneze; este extrem de penibil să fii obiectiv ascultând
muzica.
Nu iubesc muzica decât aceia care suferă din cauza vieţii. Pasiunea muzicală se substituie
tuturor formelor de viaţă care n-au fost trăite şi compensează, în planul experienţelor intime, satis-
facţiile închise în cercul valorilor vitale. Când suferi trăind, necesitatea unei lumi noi, deosebită de
cea în care trăieşti obişnuit, se naşte imperios. Şi această lume numai muzica o poate aduce. Toate

16
celelalte arte descoperă viziuni noi, configuraţii sau forme noi, însă numai muzica aduce o nouă
lume. În faţa nici unui tablou din lume n-ai simţit că lumea ar putea începe de la tine; dar sunt
finaluri de simfonii care nu o dată te-au silit să te întrebi dacă nu tu eşti începutul şi sfârşitul. Mult
mai mult decât poezia, muzica slăbeşte voinţa de a trăi şi resorturile vitale. Muzica distruge inte-
resul pentru acţiune, pentru datele imediate ale existenţei şi dezadaptează pe individ. Să renunţăm
atunci şi la muzică? Toţi care suntem tari când ascultăm muzică, fiindcă suntem slabi în viaţă, vom
fi atât de nuli încât să renunţăm şi la ultima noastră pierdere, la muzică? (Recomand muzica lui
Mozart şi Bach ca remediu împotriva disperării.)

Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se îndreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu
nefericite fiindcă n-au condiţii prielnice de existenţă – deoarece acestea nu ne trezesc decât mila –
ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al nefericirii mele.
Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva
tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele… Este o crimă să nu practici iubirea ca un mijloc de a reduce
nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacri-
ficiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există
adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul, dacă nu o mare renunţare dintr-o
mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Sacrificiul este o supremă afirmare
printr-o supremă renunţare: a te sacrifica pentru ceva înseamnă a descoperi o valoare pentru care
poţi să renunţi la tot ceea ce viaţa îţi oferă.

De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e
plat, în iubire devine absolut. Iubim în măsura în care ne negăm cunoaşterea, în măsura în care ne
putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Când iubeşti o fiinţă, momen-
tele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când
ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o
obsesie în întreaga ta viaţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime
sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, când o poţi înseria şi încadra în rândul
celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit
dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem să
vedem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi
pentru propriile greşeli. Pe fiinţa pe care o iubim nu o putem cunoaşte decât după ce n-o mai
iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Gestul unei fiinţe iubite, pe care altădată l-ai pre-
ţuit, cuvintele în care ai găsit o vibraţie, tonalităţile mângâietoare ale vocii sau privirile învălui-
toare, tot ce te-a încântat ca irezistibil şi fascinant apar deodată iremediabil plate, întristător de
vulgare, nesemnificative până la exasperare. Dăruirea ta anterioară, iubirea, admiraţia şi partici-
parea fără rezerve, elanul care descoperea virtuţi şi calităţi ascunse se destramă, şi vezi numai o
jalnică inexpresivitate, o fadoare rece şi goală.

Lupta împotriva tristeţilor trebuie dusă cu absolut toate metodele care există, utilizând
toate căile şi toate posibilităţile. Căci dacă nu vom avea atâta tărie încât să înfrângem cancerul

17
tristeţilor, el ne va roade şi ne va putrezi înainte de vreme. Nu trebuie să ne lăsăm dominaţi de
invazia tristeţilor. Să le suportăm numai până când ele au poezie; când devin reale şi efective, să
izbucnim, furioşi, împotriva lor. Să nu uităm că există în lumea asta pumni, strigăte, palme,
marşuri, sport, femei, maşini, vulgaritate, cu ajutorul cărora înfrângem temporar tristeţea. Suntem
siliţi să învăţăm ce înseamnă a trăi numai după lungi tristeţi.
Dacă am fi siliţi să alegem între muzică şi femeie, cine ştie dacă nu am alege-o pe prima?
Deşi amândouă îţi procură senzaţii de o ameţitoare înălţime, totuşi numai muzica te suspendă în
infinitul voluptos al neîmplinirii. Căutăm femeia pentru mai puţină singurătate, iar muzica pentru a
ne adânci singurătăţile. Nu încercăm să scăpăm, prin femei, de tristeţi? Dar acela care, în
voluptăţile sublime ale muzicii, n-a simţit o tristeţe de Dumnezeu singur şi părăsit, nici nu bănuieşte
esenţa muzicii. Numai prin muzică poţi să bănuieşti care ar fi bucuriile şi tristeţile lui Dumnezeu…

Din moment ce nu putem fi fericiţi, de ce să nu căutăm să ne facem nefericirea creatoare,

dinamică şi productivă?
Faptul de a trăi pur şi simplu n-are nici o semnificaţie. Este o prostie să se afirme că viaţa
ne este dată ca să o trăim; ea ne e dată ca să o sacrificăm, adică să scoatem din ea mai mult decât
permit condiţiile ei fireşti.
Să înscriem în edificiul nostru interior cuvintele Sfintei Tereza: “A suferi sau a muri”, nu
pentru a ne aminti de ceea ce vrem să facem, ci pentru a şti ceea ce suntem. Ori avem un destin,
ori n-avem. Căci nu suntem oameni care să murim la o umbră de copac, într-o după-amiază de vară.
Simbolul nostru să ne fie focul!

Două căi există, prin care, dacă nu putem învinge bolile, le facem desigur suportabile: sau
le integrăm în organismul nostru în aşa măsură încât nu le mai considerăm venite din afară, sau,
printr-un efort intern, încercăm să ne ridicăm deasupra “nivelului” la care se menţine boala în
organismul şi conştiinţa noastră. Procesul de integrare a bolii este de fapt un proces de interio-
rizare: asimilăm boala în viaţa noastră. Ne educăm în a considera accidentul ca natural şi răul ca
perfect firesc. Această cale este cea mai frecventată şi cea mai uşoară. Fiecare boală reuşeşte să
ne domine într-o anumită măsură. Dar pentru ca ea să nu ne înghită şi să nu absoarbă întregul
conţinut al fiinţei, trebuie ca, printr-o încordare infinită, să ne ridicăm deasupra nivelului bolii, să
atingem un nivel superior, din înălţimea căruia putem stăpâni boala ca pe un proces firesc. Dacă nu
vom învăţa să facem boala pozitivă, de ce să trăim mai departe, cu regretul unei vieţi pierdute?
Putem scoate din boală ceea ce alţii, în mii de fericiri, nici nu cutează să presimtă. De ce să ne
jeluim în faţa unui dezastru, când el ar putea deveni începutul unei serii de iluminări? Şi toate
suferinţele care ne-au întunecat faţa – nu sunt ele oare tot atâtea izvoare ale schimbării noastre la
faţă?
Aţi văzut pe acei oameni răpuşi de boală? Învinşi şi îndobitociţi într-o resemnare vulgară, cu
spaima dilatându-le faţa şi cu mirarea animalică în ochi, atenţi la neantul lor?… Boala este o înfun-
dătură ce trebuie transformată în etapă. Şi toţi cei care n-au făcut acest salt paradoxal rămân cu
expresia cretină şi sălbatică, speriaţi de dimensiunile nimicului lor. Nimic n-aş vrea să îndepărtez în

18
nu ştiu ce colţ ferecat al memoriei, ca tăcerile în sălile de aşteptare ale medicilor. Acea tăcere în
care pacienţii îşi aruncă priviri de ură; indiscreţi care vor să ştie cât mai mult despre alţii, pentru a
avea, în boala respectivului, o consolare sau o mâhnire. Şi ura creşte cu atât mai mult cu cât sunt
solidari printr-o soartă pe care n-au dorit-o şi n-au aşteptat-o. Că nimeni nu rupe tăcerea, este din
frica de a nu fi cel mai condamnat, din frica de a nu satisface orgoliul vecinului, de a nu se simţi cel
mai pierdut între pierduţi.
Un om bolnav este superior unuia sănătos, dar orice om sănătos se simte superior unuia bol-
nav. De când lumea, un om sănătos simte boala altuia ca o flatare. Este un fel de garanţie secretă
pe care i-o dă natura şi de care e mândru fără să spună. Cele mai ordinare sentimente se nasc din
contactul oamenilor bolnavi cu cei sănătoşi. A face psiholigia acestor relaţii ar însemna a scrie justi-
ficarea definitivă a dezgustului, a marelui dezgust.

Să trăim totul cu atâta pasiune, încât destinul să despice ca un trăsnet obscurităţile lumii şi
ale noastre. Să devenim altceva, să fie ţelul nostru şi să acceptăm viaţa numai pentru mari negaţii
şi mari afirmaţii. Dacă nu vom “arde”, nu ne vom merita nici viaţa şi nici moartea. Nu înţeleg cum
pot exista oameni indiferenţi în această lume, cum pot exista suflete care nu se chinuiesc, inimi
care nu ard, simţiri care nu vibrează. Ar trebui să fie interzişi spectatorii şi toţi acei care din
distanţă fac o virtute. Numai un suflet care se frământă şi care niciodată n-a uitat că trăieşte
trebuie să ne trezească entuziasmul.

Şi oare, fraţilor, nu v-aţi întrebat de ce bucuriile noastre sunt atât de rare şi atât de mari?
Nu v-aţi întrebat de ce respirăm în atâtea suspine şi de ce tremurul de bucurie atât de rar ne
cuprinde? Nu v-aţi gândit niciodată că preţul bucuriei este durerea, că marile bucurii sunt dureri
transfigurate? N-aţi aşteptat, în atâtea clipe de durere, clipa de mare bucurie, şi n-aţi aşteptat-o ca
o răscumpărare a nesfârşitelor înfrângeri? Şi oare, fraţilor, nu iubim noi suferinţa pentru acel mo-
ment, acel singur moment de bucurie, adâncă şi nesfârşită, în care durerile devin pure şi deznădej-
dile sublime? Ah, fraţilor, mult trebuie să fi suferit, pentru ca să ne bucure un moment de bucurie!
Să iubiţi şi să urâţi suferinţele; dar niciodată să nu fugiţi de ele. Să vă târâţi în dureri, dar să nu
vă târască durerile.
Între acei care refuză viaţa şi n-o pot iubi, nu există nici unul care n-a iubit-o sau care n-ar
vrea s-o iubească.

Blestemată fie mila care se naşte numai în prezenţa nenorociţilor, care e activă numai
legată de obiect. Nu e permis să-ţi fie milă de altul, fiindcă nu eşti în starea lui; nu este permis să-
ţi reliefezi fericirea în actul de milă. A fi apucat de milă, numai fiindcă altul suferă în faţa ta, este
tot ce poate fi mai vulgar şi mai simplu; este un act ordinar.

Poate că omul ar suporta cu un curaj neînfircat durerile, dacă n-ar fi singurătăţile care le
însoţesc. Acestea sunt înfricoşătoare şi ameninţătoare. Omul suportă mai uşor moartea decât singu-
rătatea.

19
 Ultimul şi cel mai decăzut om se simte superior lui Socrate. Chiar în faţa mormântului lui
Napoleon nu-ţi poţi stăpâni un zâmbet de dispreţ. Pentru orice om care moare, simţim mai mult
dispreţ decât milă. Este ca şi cum oamenii s-ar “compromite” murind. Nu considerăm uneori moar-
tea altora ca o laşitate? Îmi amintesc de acel schelet în faţa căruia am exclamat: “Tâmpitule!”…
Din depărtate vremi, oamenii sunt de acord că sfinţenia este suprema valoare, înălţimea
ultimă ce o poate atinge o fiinţă umană. Eliberarea de păcat, purificarea în iubire şi abandonarea în
milă sunt expresii ale sfinţeniei, cărora oamenii nu le-au refuzat niciodată admiraţia. Cu toate aces-
tea, aproape nimeni nu doreşte să devină sfânt. Omul iubeşte mai durabil şi mai persistent vulga-
ritatea decât sublimul. Numai idealul îi dă senzaţia de anomalie.
Femeia n-a atins culmi decât în sfinţenie. Oamenii adoră sfintele. Întrebaţi însă pe oricine,
în clipa lui de sinceritate absolută, pe cine preferă, dacă ar trebui să aleagă între o curvă şi o
sfântă?
Există o regiune de ultime alternative, care sfârşeşte în tentaţiile simultane ale sfinţeniei şi
ale crimei. De ce omenirea a produs nesfârşit mai mulţi criminali decât sfinţi? Dacă omul ar căuta
atât de insistent fericirea, pe cât se spune, pentru ce alege atunci căile prăbuşirii şi ale căderii, cu
o atât de violentă pasiune? Omul stimează mai mult fericirea şi binele, dar este mai atras de rău şi
de nefericire.
Huysmans, care în secolul trecut a înţeles mai bine decât oricine sfinţii şi sfintele, s-a oprit
într-un volum la viaţa extraordinară a Sfintei Lidwina de Schiedam. Suferinţele infinite ale acestei
sfinte, fantasticul şi ireprezentabilul existenţei ei n-au un sens decât pentru acela care vrea să-şi
atenueze amarul condiţiei proprii, în comparaţie cu nesfârşitul suferinţei ei. O lectură obiectivă şi
indiferentă converteşte monumentalul acestei drame, mai mult divină decât umană, într-o mon-
struozitate: ce sens poate avea pentru un oarecare indiferent că Sfânta Lidwina a stat în pat
aproape patruzeci de ani, că în acest timp ea n-a mâncat mai mult decât un om normal în patru
zile? Sau că-i căzuse carnea şi devenise un cimitir, dar un cimitir al perfecţiunii în bunătate? Un
accident la patinaj, la vârsta de 16 ani, a fixat-o toată viaţa pe calea suferinţei – vreau să spun a
sfinţeniei. Şi din cea mai frumoasă fată din Schiedam, a ajuns cea mai urâtă. Ajunsă numai nervi şi
oase, ea oferea un spectacol hâd de perfecţiune. Toată viaţa a plâns fără întrerupere – nu pentru a
se lamenta de soartă, ci pentru a-L implora pe Dumnezeu s-o învrednicească de toate suferinţele
celorlalţi oameni, pentru a îndura şi a prelua mizeria muritorilor. Obrajii ei erau două şanţuri
adâncite mereu de cursul neîntrerupt al lacrimilor. Şi te întrebi: dintr-o iluzie de corp, cum s-au
putut naşte atâtea lacrimi, şi îţi vine să răspunzi că lacrimile au o sursă cerească şi că putea să
plângă altcineva prin ele. Sfânta Rosa de Lima spunea că lacrimile sunt darul cel mai mare al
omului. Eu cred că le-a cunoscut şi Paradisul…
Pe patul de moarte s-a consumat însă minunea: Lidwina şi-a recâştigat frumuseţea ante-
rioară accidentului care a condamnat-o la sfinţenie şi perfecţiune. Trăsăturile feţei s-au îmbujorat
în prospeţime virginală, iar din corpul ei emanau mirosuri vrăjite, ca într-o incantaţie olfactivă.
În sfinţenie, orice este posibil, dar nimic nu e explicabil. Nimeni nu poate crede ceva precis
despre sfinţi şi nimeni nu poate fi sigur de sentimentul lui faţă de ei. Nimeni n-ar vrea să fie sfânt;

20
dar lumea fără sfinţenie ar fi un imens gol, aşa încât trebuie să ispăşească cineva în sfinţenie
neantul nostru de fiecare zi.

De ce vor fi nivelat oamenii atât de mult diferenţele dintre sfinţi şi sfinte? Este drept că
sfinţenia n-are sex, dar se uită că unui bărbat îi este mai uşor să apuce pe căile sfinţeniei decât
unei femei. Între mediocritate şi sfinţenie, există înţelepciunea, care nu este o cale nefirească
bărbatului, ci numai femeii. N-a existat până acum nici o femeie înţeleaptă. Atunci, cum ating
femeile sfinţenia? O vocaţie divină să explice acel salt? Pe când la bărbaţi accesul sfinţeniei este
gradat, cel al femeilor nu poate fi decât vertiginos, printr-un salt peste înţelepciune, sau printr-un
ocol făcut înţelepciunii. Este o mai mare renunţare în sfinţenia feminină decât în cea masculină.
Singura formă în care femeile şi-au depăşit condiţia lor mediocră este sfinţenia. Numai ca sfinte au
produs ele ceva. În iubire n-au adus nimic nou în afară de prezenţa lor.

De-ar trebui să aleg, din atâtea şi atâtea fiinţe nefericite, pe cea mai dragă inimii, m-aş
opri fără rezerve la femeile nefericite în dragoste şi care au dat expresie nefericirii. Un bărbat
părăsit sau înşelat în dragoste oferă o imagine mai puţin dureroasă fiindcă posibilitatea bărbatului
de a fi fericit ţine de el însuşi, de bărbăţia lui, şi în nici un caz de valori complementare ei. În tot
cazul, el are consolarea dispreţului natural al bărbatului pentru femeie. Este inestetică şi laşă
decepţia bărbatului; de aceea, toţi marii nefericiţi în dragoste au scos din decepţia lor raţiuni de
superioritate, de mândrie, ca şi cum faptul de a fi fost părăsiţi sau de a nu li se fi răspuns dragostei
le-ar fi flatat orgoliul.
Este problematic dacă o decepţie în dragoste adânceşte prea mult un bărbat; dar este de o
covârşitoare evidenţă transformarea aceasta la femei. Atunci, farmecului senzual, privirii indirecte,
dar interesate, alurii cuceritoare, mărită de impertinenţele involuntare ale instinctului, li se substi-
tuie o paloare reflexivă, priviri detaşate, o gravitate inaccesibilă şi un indefinit în ţinută, un inde-
finit pornit din contrarierea şi tristeţea simţurilor, din interiorizarea senzualităţii. O decepţie în
dragoste apropie pe femeie mai mult de sfinţenie decât nu ştiu câte înfrângeri şi salturi peste
înfrângeri ale bărbatului.
Între o femeie mediocră şi un bărbat mediocru, femeia este sufleteşte superioară. Între o
femeie superioară şi un bărbat superior, bărbatul este infinit mai nuanţat, mai profound şi mai
diferenţiat. Un bărbat mediocru este totdeauna neutru, lipsit de accent personal, de reacţii speci-
fice, pe când o femeie, oricât de inferioară ar fi ea, îşi scoate din deficienţele sexului reacţii inte-
resante, un joc fără semnificaţie interioară, dar extrem de diferenţiat exterior.
Tuturor femeilor înzestrate, nefericirea în dragoste le-a fost o zestre divină. După o astfel
de transformare, ele au devenit incomensurabile celorlalte. Sufletele arzătoare ale acestor femei
au fost predestinate decepţiei, fiindcă puţini sunt bărbaţii care ar putea ajunge la o febră atât de
mistuitoare. Un bărbat nu se epuizează prin iubire. Numai femeile au o concepţie catastrofică a
iubirii.
O iubire care întrece infinit în intensitate exigenţele şi finalităţile biologice predestinează
la nefericire mai mult decât o boală. Faţă de nivelul unei asemenea pasiuni, orice realizare este o

21
decepţie şi o compromitere a iubirii. Renunţarea, în sufletul unei femei, este cu totul alta decât la
bărbaţi. Înfrângerile inimii sunt pentru bărbaţi prilejuri de meditaţie; în femeie, ele îi înfrâng
existenţa, încât orice femeie pe limba ei piere. Ilogicul feminin este “logica inimii”. După cealaltă
logică – a raţiunii, a bunului simţ, a bărbaţilor mediocri – o decepţie în dragoste poate să însemne o
renunţare la dragoste; după logica inimii, o mare decepţie în dragoste este o renunţare la lume. Pe
plan sentimental, femeile trag mai repede ultimele concluzii decât bărbaţii.

Toate sărutările pe care nu le-am dat şi toate sărutările pe care nu le-am primit, zâmbetele
care ni s-au deschis şi atâtea timidităţi ale iubirilor noastre nu ne-au întărit şi nu ne-au pecetluit
oare singurătăţile? Nu ne-au făcut luptători şi exaltaţi atâtea refuzuri ale vieţii? Şi când noi înşine
ne-am refuzat, n-am făcut-o cu mândria şi speranţa altor triumfuri? Toată dorinţa noastră de abso-
lut, de a deveni dumnezei, demoni sau nebuni, toată ameţeala în căutarea altor veşnicii şi setea
după lumi nesfârşite nu s-au născut din atâtea şi atâtea surâsuri, îmbrăţişări şi săruturi neîmpăr-
tăşite şi necunoscute? Nu căutăm noi totul tocmai fiindcă am pierdut ceva?

Oare cum s-a putut ca după Iov să mai existe disperare, după Alexandru cel Mare faptă,
după Platon gândire şi după Hristos oameni? Noi toţi n-am făcut decât să adăugăm şi să facem
istoria inutilă. Numai făcând abstracţie de istorie ne mai putem amăgi; dar istoria ne va dezamăgi
făcând abstracţie de noi.

22
 LACRIMI ŞI SFINŢI
(fragmente)

Ce-i vom răspunde oarbei care se plânge în poezia lui Rilke: “Nu mai pot trăi aşa cu cerul pe
mine”? Oare am mângâia-o de i-am spune că nu mai putem trăi cu pământul sub noi?

Moartea n-are un sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Detaşarea este atât ne-
gaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa.
Numai bogaţii simt moartea; săracii o aşteaptă; nici un cerşetor n-a murit. Numai proprieta-
rii mor. Agonia săracilor este un pat de flori, faţă de cea a bogaţilor. Dacă ar aduna cineva în sine
toate temerile şi agoniile palatelor, acea persoană ar fi Moartea. A muri în lux înseamnă a muri de
nenumărate ori. Cerşetorii nu se sting în pat şi de aceea nu mor. Când nu eşti legat de un spaţiu şi
de amintirile inerente, ce regrete ai putea avea în ceasurile din urmă? S-ar putea ca cerşetorii să-şi
fi ales soarta, pentru că, neavând regrete, să nu cunoască nici chinurile agoniei legate de ele! Rătă-
citori la suprafaţa vieţii, ei rămân vagabonzi la suprafaţa morţii.
De ce oamenii graşi şi înalţi, cu dimensiuni de colos uman, atunci când sunt afectaţi de frica
de moarte, oferă un spectacol sinistru şi descurajant? Fiindcă în atâta materie, moartea îşi găseşte
un leagăn mai sigur şi mai plăcut, iar groaza, urmând proporţiile materiei, se intensifică la dimen-
siunile ei. De câte ori mă gândesc la frica enormă de moarte la Tolstoi, încep să înţeleg presenti-
mentul morţii la elefanţi.

Un om sănătos nu-şi aduce aminte de nimic. Cu cât un organism îşi sensibilizează ţesuturile
până la tremur, cu atât amintirile au o vivacitate mai mare. Sănătatea este un cavou al amintirilor.
Ea ne îngroapă trecutul şi ne asigură o prezenţă nesemnificativă. Orice amintire este un simptom
maladiv; viaţa ca stare pură este actualitate absolută. De câte ori lunecăm pe panta amintirilor, de
atâtea ori suferim din cauza vieţii. Memoria este negaţia instinctului, iar hipertrofia ei – boală incu-
rabilă.

Scârba, ce te invadează de la spectacolul devenirii omeneşti, te obligă să renunţi şi să te

“purifici” de sentimente. Ele sunt sursa aderenţelor stupide, a acelui “da!” pe care îl strigă inima
realităţii împotriva tuturor evidenţelor. Nu-ţi rămâne decât strădania de a-ţi concepe propriul epi-
taf, început prin întâiul act de gândire şi sfârşit prin ultimul suspin. Să trăieşti, deci, toată viaţa ca
o variaţiune pe motivul “aici zace…”, “aici se odihneşte…”
Există atâţia oameni care, de-ar fi sinceri cu ei înşişi, ar pune cruce gândurilor şi şi-ar îm-
preuna mâinile în rugăciune. Viaţa nu e decât o absurditate… legală. Permisă. Acceptată.

23
 Datoria unui om singur este să fie şi mai singur.

Un popor începe să decadă când începe să se plictisească. Atâta vreme cât nu-şi uzează po-
sibilităţile devenirii lui, este activ în mod automat, sub imboldul propriilor valori şi conţinuturi.
Prea multă mărire şi glorie dă naştere la o oboseală reflexivă, baza fatală a plictiselii. Amurgul unui
popor este identic cu maximul de lucuditate colectivă. Instinctele care au creat “faptele istorice” şi
gloria legată de ele îşi pierd rezistenţa, iar pe ruina lor apare plictiseala. Excesul de barbarie acce-
lerează epuizarea vitală şi neagă gustul pentru viaţă în culmile vitalităţii. Romanii n-au dispărut de
pe faţa pământului în urma invaziilor barbare, ci din cauza unui virus mult mai complicat, lăuntric şi
fatal: plictiseala. Ei au început să aibă timp, pe care nu l-au mai putut umple cu nimic. Timpul
liber este un blestem suportabil pentru un gânditor, un filosof, dar este un chin unic pentru un
popor. Ce înseamnă timp liber, dacă nu durată fără conţinut, lipsită de substanţă?
Aurora cunoaşte idealuri; amurgul numai idei, iar în locul pasiunii apare nevoia distracţiei.
Curba descendentă a soartei unui popor este reperabilă prin variaţiile de intensitate ale plictiselii.
Decadenţa începe, iremediabilă şi sinistră. Popoarele mor fără scăpare, ca şi individul izolat ce lân-
cezeşte, savurându-şi buimăcit sau rece agonia. Unui popor care a avut totul începe să-i fie “urât”,
ca unui individ care a “trăit” prea mult sau “ştie” totul. Şi nimeni şi nimic nu mai poate înviora su-
fletele atinse de scârba ce urmează cunoaşterii şi saturaţiei. Nu există decât plictiseala organică,
adică dezgustul cărnii de propriile ei îndestulări; iar când se dilată la un sentiment de viaţă sau la o
viziune nemiloasă, plictiseala ne dovedeşte câtă carne există în spirit. Între plictiseala care miroase
a pământ a ruşilor şi aceea parfumată a saloanelor englezeşti sau franceze, deosebirile sunt mai
mici decât par; că ea se exprimă în melodii tărăgănate şi suspine, sau, dimpotrivă, prin graţia inu-
tilă a inteligenţei, e tot una – diferenţierea priveşte numai rafinamentul, dar nu esenţa.

Cineva spunea că plictiseala este modul de a fi săraci al bogaţilor. Este drept că săracii nu
se plictisesc. Dar cum rămâne cu deznădejdea, acest climat moral al sărăciei? Lumea se împarte în
proprietari şi cerşetori. Săracii fiind la mijloc, ei constituie eternitatea fadă a istoriei. Cerşetorii
sunt tot aşa de mari reacţionari ca şi proprietarii. Nici unul din ei nu doreşte schimbare sau progres.
Numai săracii se străduiesc şi poartă greul. Fără ei n-ar exista societate. Căci proprietarii sunt bes-
tii, iar cerşetorii nu vor nimic.
De n-ar exista săraci, ideea de cetăţean n-ar avea nici un conţinut. Anemia lor hrăneşte sta-
tul, speranţele lor sunt vinele societăţii şi deznădejdea lor sângele istoriei. Proprietarii şi cerşetorii
sunt paraziţii veşnicilor săraci.
Există nesfârşite soluţii împotriva mizeriei; nici una împotriva sărăciei. Aşa s-a născut ome-
nirea asta: cu câţiva bogaţi, cu câţiva cerşetori şi cu toţi săracii.

Uneori, poţi simţi nevoia de a muri de foame, şi te întrebi zadarnic de unde pleacă această
pornire de autodistrugere. Te-ai vrea umilit şi părăsit, călcat în picioare şi atins de scuipatul trecă-
torilor, târât prin gunoaie şi dându-ţi duhul între târâtoare. Dar semenii sunt atât de necruţători,
în-cât nu-ţi permit libertatea de a muri de foame. Când te-ai crede în pragul eliberării, te

24
pomeneşti cu o intervenţia indiscretă a milei: societatea te obligă să n-ai nimic, dar îţi interzice să
crăpi…

Toată viaţa nu este, în fond, decât o serie de obsesii ce trebuie lichidate. Ne hrănim câtăva
vreme din ele, până ne scârbim şi apoi facem toate sforţările pentru a le elimina. Conţinutul exis-
tenţei noastre este o substituţie continuă de obsesii, la care aderăm cu o mai mare sau mai mică
intensitate.

Cu cât îţi controlezi sentimentele mai puţin, cu atât ele te îndepărtează mai mult de viaţă.
Nu inerţia, ci paroxismul este tendinţa lor. Şi paroxismul tuturor sentimentelor, maximul realizabil
de intensitate, te scoate din tine, din fire şi din tot.

Aşa mi-am închipuit totdeauna un muzician: un om care aude prin toate simţurile. Soţia lui
Bach, Ana Magdalena, însemna în cronica sa impresia tulburătoare ce i-au făcut-o ochii divinului său
soţ: ochi care ascultau. Tot Ana Magdalena: “Am intrat odată neaşteptat în odaie pe când el scria
solo de alt «Ah Golgota» din «Mathäuspassion». Cât m-a tulburat când am văzut faţa lui, de obicei
atât de calmă şi de un roşu atât de proaspăt, acum cenuşie şi năpădită de lacrimi! El nu m-a obser-
vat, m-am furişat încet afară şi m-am aşezat pe treapta din faţa uşii sale şi am plâns şi eu…”
Dacă ar dispărea muzica, toate bucuriile şi durerile pământului n-ar putea stoarce o lacrimă
de esenţa celei izvorâte din ea. În Bach nu există sentimente, ci numai lumea şi Dumnezeu, legate
printr-o scară de lacrimi, pe care urcă alte lacrimi…
Bach citea de preferinţă din două cărţi, scrise de nişte autori neimportanţi ai epocii. Una se
numea «Timp şi eternitate», iar cealaltă «Asupra lacrimilor lui Iisus». Aceste două titluri sunt exe-
geza muzicii lui, a mângâierilor născute din ea. Bach este totul, fiindcă în Bach nu este nimic care
să nu fie în Dumnezeu.

Una din sursele nefericirii este că înăbuşim prea multe dorinţe criminale. Dacă am da dru-
mul instinctului distructiv, de câte “complexe” n-am fi scăpaţi! Şi de câţi indivizi!
Dezgustul de oameni izvorăşte din refularea pornirilor criminale. Ce deschişi am fi umanită-
ţii, dacă am fi putut sancţiona pe loc pe toţi cei care au intrat în sfera scârbei şi a urii noastre. Fiin-
ţele pe care nu le-am omorât le purtăm, ca nişte cadavre, în suflet.
Fiecare om este un călău ratat.

Când ai gustat din plin suferinţele pe o întreagă perioadă de viaţă, nu te mai poţi dispensa
de ele. Suspini după un chin care să te învioreze. Fără suferinţă, viaţa adevărată nu este supor-
tabilă, spunea Marie Alacoque. Şi este greu să n-o înţelegi…
Aceste suferinţe pline de graţii în care toate ţi se par aproape, şi în primul rând cerul…

Pe Dumnezeu îl înţelegi în tristeţi grave, în deznădejdi, în singurătăţi incurabile şi furioase.

25
 Este indiferent ce mod de distrugere îţi alegi. Unul se îngroapă într-o bibliotecă, altul într-o
cârciumă sau într-un bordel. Rezultatul este acelaşi. Modul de autodistrugere dovedeşte ceva numai
pentru felul unui om. Spune-mi cum vrei să te prăbuşeşti, ca să-ţi spun cine eşti. Adică spune-mi cu
ce-ţi umpli singurătatea: cu cărţi, femei, ambiţii. La toate, punctul de plecare este plictiseala iar
destinaţia este distrugerea.
Când mă gândesc la viaţa lui Dostoievski, la viaţa lui Nietzsche!…
De ce vor fi simţit oamenii nevoia să mai adauge ceva Ecclesiastului, când el este totul? Mai
mult: tot ce nu e în el este eroare. “Şi atunci mi-am întors inima spre deznădejde.” Spre ce? Spre
Adevăr.
“…Întru înmulţirea înţelepciunii stă spor de amărăciune, şi cine-şi înmulţeşte ştiinţa îşi
sporeşte suferinţa.” Ecclesiastul este o revelaţie provocatoare de adevăruri, cărora viaţa le rezistă
cu o furie deznădăjduită. Ce apără ea? Deşertăciunile de ştiinţa deşertăciunilor.

Moartea este un elixir al timpului, căci te mântuie de toate bolile legate de vremelnicie. De
altă parte, timpul este numai un cadru pentru soluţii; moartea este soluţia însăşi.
La orice grad de cultură şi de oricâte subtilităţi ai fi capabil, dacă nu te gândeşti intens la
moarte, rămâi un inconştient. Un mare matematician – care este numai atât – e mult inferior unui
ţăran care suferă primitiv pe chestiunile ultime, legate de moarte. În general, ştiinţa a îndobitocit
oamenii prin reducerea conştiinţei metafizice. Când s-ar putea spune la un moment dat al construc-
ţiilor matematice cuvântul moarte, atunci aş abandona totul pentru inutilităţile acestei ştiinţe! Dar
ea este recomandată chiar pentru a uita teroarea morţii. Oamenii de ştiinţă sunt nişte copii bătrâni,
care nu trebuie luaţi în serios decât în momentele “cetăţeneşti” ale vieţii. Universul nu merge spre
formule, ci spre poezii.

Omul nu se poate hotărî între libertate şi fericire. De-o parte – chinul şi infinitul; de
cealaltă – mediocritatea şi siguranţa. Omul este un animal prea orgolios ca să accepte fericirea şi
prea căzut pentru a o dispreţui.
Nu este interesant că “fericirea” (ceea ce oamenii numesc fericire) naşte complexe de infe-
rioritate, oamenii apucaţi pe panta ei încercând să şi-o scuze cu toate ocaziile? Cine e mândru de
absenţa lui de suferinţă? Jena ce o resimt muritorii de rând în faţa suferinzilor nu este decât expre-
sia convingerii că soarta omenească se diferenţiază de celelalte prin durere.
De câte ori n-am încerca să devenim fericiţi, de nu ne-ar fi ruşine?! Căci nu eşti om prin
ştiinţă, artă sau religie – ca să nu mai vorbim de filosofie – ci prin refuzul de a fi fericit, care înco-
ronează, prin luciditate, o incapacitate iniţială şi organică de fericire a animalului lipsit de liber-
tate.

Frecventarea muritorilor este o însângerare continuă; pentru un om lucid, un cancer al ini-

mii. Cine a umblat printre oameni cu ochii deschişi şi mai are rezerve pentru alte răni, n-a priceput
nimic din dezastrul uman. Dezgustul de oameni te face să iubeşti natura. Sunt atâtea lucruri care se
cer iubite! Ce rost mai are să te încurci cu oamenii?!

26
 Faţă de ceea ce ar fi trebuit să devenim fiecare, viaţa nu este decât un morman de ruine.
Trăim în umbra înfrângerilor şi a orgoliului rănit. Voluptatea puterii mărită până la demenţă nu se
poate satisface în această lume. Nu există spaţiu pentru instinctul demiurgic, pentru furia devoran-
tă care înghite lumi. Viaţa are seducţii în delir în care Napoleon pare un impiegat. Ce mai rămâne
din aventura lui terestră? Accese de milă, care te fac să plângi totul, de la pietre la Divinitate.

Fiecare om ascunde un nebun, care, din demnitate, transformă universul într-un ospiciu.

La ce renunţăm? La aparenţe. Şi renunţarea este atât de grea, fiindcă ele alcătuiesc însăşi
“substanţa” vieţii.

Plictiseala nelămurită din ochii copiilor în după-amiezi vide este o presimţire a infinitului de
trudă, de zarvă şi de chin, care îi aşteaptă trăind. Fiecare din noi s-a cutremurat de vreo două-trei
ori în copilărie de povara ce ne-o rezervă timpul.
Copiii mă înfioară. Ochii lor sunt prea multe promisiuni de nefericire. De ce vor fi voind ei
să devină “mari”?! Cum am putea să le explicăm ireparabilul ieşirii din copilărie?
Copiii – şi nebunii – au privilegiul unui geniu, dobândit automat, pe care-l pierd însă în
neantul maturităţii şi lucidităţii.

Tabloul «Vârsta inocenţei» al lui Reynolds îţi arată că viaţa n-ar fi avut decât o şansă: eter-
nizarea copilăriei. Cu cât priveşti tabloul pictorului englez, cu atât îţi dai seama că am intrat cu
toţii într-o ratare fatală şi necruţătoare, că nu există decât o ratare: aceea de a nu mai fi copil.
Paradisul este o consolare de pierderea copilăriei. Şi apoi acea mână delicată şi transparentă pe
care o ţine micuţul la piept, ca pentru a se apăra de lume şi a-şi feri fericirea! Iar ochii lui puţin
dilataţi şi măriţi să exprime o spaimă vagă de ce pierdere mare îl aşteaptă trăind? Înclinarea uşoară
a capului şi buclele care îi umbresc fruntea ne fac să înţelegem toată melancolia fericirii, pornită
dintr-o certitudine negândită a vremelniciei oricărui paradis. Copiii presimt limitele fericirii.
Am iubit întotdeauna lacrimile, inocenţa şi nihilismul. Pe fiinţele care ştiu totul şi pe cele
care nu ştiu nimic. Pe rataţi şi pe copii.
De ce sunt adolescenţii atât de refractari? Fiindcă încep să bănuiască totul. Adolescenţa
este o vârstă intermediară, între paradisul copilăriei şi infernul ratării. Bătrânii nu sunt rataţi, ci
nişte indiferenţi amărâţi şi nesemnificativi, dar mai interesanţi totuşi decât tinerii, a căror neferi-
cire nu trebuie să ne sperie, ci să încercăm a o intensifica.
Ratarea nu apare decât pe ruina unor mari ambiţii şi aspiraţii. Cine nu şi-a pus în viaţă insis-
tent şi dureros alternativa: “SAU TOTUL SAU NIMIC !”, nu este un ratat. Dacă n-ai aspirat la Divinitate,
nu cunoşti limita superioară a ratării. Din lupta cu Dumnezeu se recrutează rataţii clasici, iar înfrân-
gerea aceasta îl defineşte pe om ca ratat; este o chestiune de destin, nu de carieră. Unul se crede
ratat, fiindcă n-a ajuns primar, altul bogat; etc… Ei sunt, de fapt, la limita inferioară a ratării, căci
au căzut în lupta cu oamenii, iar nu cu Dumnezeu.

27
 Buddha a fost un optimist provocator. Cum de n-a observat el că nu numai tot ce este e
durere, ci şi tot ce nu este? Chinul defineşte fiinţa tot atât de bine cât nefiinţa. Eu nu pot concepe
vreo dimensiune – a existenţei sau a neantului – care să nu “fie” prin suferinţă.
Plantele visează suferinţa; oamenii se sfâşie în ea. Nici pietrele nu sunt străine, căci natura
întreagă nu e decât o presimţire de chin. Treptele conştiinţei indică progresul în durere; omul le în-
coronează în perfecţiunea chinului său. Nu cred să fi scăpat nici o ocazie de a fi trist (am avut vo-
caţie de om!…)
Toate vietăţile plâng. Omul n-a adus nou decât lacrimile…

Schopenhauer are dreptate: cu cât un om e mai sociabil, cu atât valoarea lui e mai mică. Un
om este cu atât mai inferior cu cât simte nevoia colaborării, a muncii “constructive” împreună, cu
cât înregistrează sau se gândeşte la existenţa altuia. Nu există nimeni – este concluzia obligatorie.
Imperativul de a fi singur, cumplit de singur, trebuie realizat fără îndurare, în ciuda tuturor afecţiu-
nilor şi slăbiciunilor.

Nietzsche spune undeva: “Ai căutat cea mai grea povară şi atunci te-ai găsit pe tine în-
suţi.”

Marele Schopenhauer susţine că, de-am bate la lespedea mormintelor pentru a oferi mor-
ţilor viaţa, ar refuza cu toţii. Eu cred, dimpotrivă, că de bucurie ar muri încă o dată.
Cu cât îi citesc pe pesimişti, cu cât îl citesc pe împăratul pesimismului, după ce termin lec-
tura lui Schopenhauer, cu atât iubesc viaţa mai mult!
Amorul în concepţia lui Schopenhauer: după părerea mea, a spune că iubirea lui Ion pentru
Mărie nu este decât geniul speciei, care creează iluzii individuale şi se foloseşte de fiinţe ca de in-
strumente, înseamnă psihologie. Schopenhauer are dreptate să susţină că viaţa-i o iluzie. Dar nu
pricepe că nu există nimic peste ea. Asta-i totul! Şi în loc să încurajeze iluziile, le demască. Totul
este înşelăciune, amară şi dulce. Se vede treaba că realitate sau adevăr n-a putut să fie.
Dacă viaţa ar fi o realitate, cine ar putea-o suporta? Ca vis, ea este un amestec de farmec şi
teroare, căruia ne abandonăm.

În dragoste descinzi ca într-un cavou şi îmbrăţişările n-au farmec decât noaptea, în zâmbe-
tele de abanos ale femeii. În aparenţă iubim pentru a uita, când nu facem, în fond, decât să urmă-
rim un alt gen de nefericiri. De ce după o noapte de dragoste, în care n-ai avut nimic de reproşat
vieţii, te apucă un acces de milă pentru existenţă? Urma în suflet a voluptăţii: o catastrofă a luci-
dităţii.
Mă gândesc adeseori la anarhiştii care, înainte de atentat, se închid cu femei pentru a îneca
în orgii ultimele aderenţe şi ultimele remuşcări. Sinuciderea, crima, detaşarea şi toate hotărârile de
singurătate trezesc imaginea femeii, căci ruptura cu ea exprimă simbolic renunţarea la viaţă. De
aceea este ea prezentă în orice sfârşit, martoră finală a actelor de izolare. Misoginii – din ură,

28
filosofii – din înţelepciune, iar servitorii – din prostie, au redus femeia la un pretext al instinctului
şi la un rol de maternitate (când n-au redus-o la un desfrâu de fapt inutil). Femeile sunt puse în faţa
alternativei: CURVE sau SFINTE; cale de mijloc nu există.
De câte ori vrem să ne pierdem, un ultim adio îl adresăm femeii. Cel mai frumos omagiu pe
care-l poţi aduce femeii este să te gândeşti la ea când nu mai ai nimic de pierdut. Acele clipe de
singurătate care o revendică imperios pentru a ne mângâia de ruptura cu viaţa…

Când îţi începi viaţa cu sentimentul morţii, ajungi să-ţi pară înaintarea în timp un drum spre
naştere. Este ca un proces de recâştigare şi de refacere a etapelor vieţii. Mori, trăieşti, suferi şi te
naşti, ar fi momentele acestei evoluţii răsturnate. Sau este o altă viaţă care se naşte pe ruinele
morţii. Să simţi adică nevoia să iubeşti, să suferi şi să înviezi, după ce ai cunoscut moartea în tine.
Nu există altă viaţă decât după ce-ai trecut prin moarte.

Nu-mi plac decât oamenii melancolici şi erudiţi, care ştiu carte în tristeţe şi-şi pot plimba
mâhnirile prin toţi poeţii. Ce plăcere să ai la îndemână citate pentru toate amărăciunile, să poţi
invoca un mistic german, un poet indian sau un umorist francez în necazurile de fiecare zi… De ţi-a
lăsat natura chemare spre mâhniri, nu scăpa nici o ocazie de dezlegare de lucruri şi vietăţi.

Citeşte zi şi noapte, rătăcind prin spaima veacurilor, şi nu uita că lectura suplineşte oricând
opiul. Cărţile trebuie înghiţite ca prafurile adormitoare. Nimeni nu citeşte pentru a şti, ci pentru a
uita. Bibliotecile, ca şi cârciumile, sunt fructul plictiselii. Ce interesant să fii trist, împrejmuit de
nenumărate cărţi, sau să-ţi umileşti erudiţia prin luxul delicat al melancoliei, să-ţi scuturi visele ca
praful de pe tomuri vechi şi să te ridici spre obârşia urâtului de lume, epuizând istoria şi înşelă-
ciunile omeneşti!

29
 ŢARA MEA
(fragmente)

Eram departe de-a fi împlinit treizeci de ani, când s-a întâmplat să fac o pasiune pentru
ţara mea; o pasiune disperată, agresivă, din care nu exista scăpare şi care m-a hărţuit ani de-a
rândul. Ţara mea! Voiam cu orice preţ să mă agăţ de ea – şi nu aveam de ce să mă agăţ. Nu-i
puteam găsi nici o realitate, nici prin prezentul şi nici prin trecutul ei. Plin de furie, îi atribuiam un
viitor, i-l născoceam, îl înfrumuseţam, fără să cred o clipă în el. Ţara mea… o voiam puternică, fără
de măsură, nebună, asemeni unei forţe malefice, unei fatalităţi ce ar fi făcut să tremure lumea, şi
ea era mică, modestă, lipsită de atributele care alcătuiesc un destin. Când mă aplecam asupra
trecutului ei, nu descopeream decât servitute, resemnare şi umilinţă, iar când mă întorceam către
prezent, mă întâmpinau aceleaşi defecte, unele deformate, altele rămase intacte. O cercetam fără
cruţare şi cu o asemenea frenezie de a descoperi în ea altceva, încât frenezia aceasta mă făcea
nefericit, atât era de clarvăzătoare. Am ajuns atunci să înţeleg că ţara mea nu rezistă în faţa
orgoliului meu, că oricum, confruntată cu exigenţele mele, ea se dovedea neînsemnată. Oare nu
atunci am ajuns să scriu că aş fi vrut să se întâlnească în ea “destinul Franţei şi populaţia Chinei”?
Ce nebunie! Dar o nebunie care mă făcea să sufăr, un delir defel gratuit, de vreme ce sănătatea
mea se resimţea de pe urma lui.
Discutam la nesfârşit despre soarta unei ţări fără de soartă: am devenit, în sensul propriu al
cuvântului, un profet în pustiu. De altfel nu eram singurul care divaga, nici singurul care suferea.
Mai existau şi alţii care aveau un viitor în vedere, viitor în care ei credeau, cu toate că uneori
ajungeau să se îndoiască de legitimitatea speranţei lor. Eram o adunătură de disperaţi în inima
Balcanilor. Şi eram sortiţi eşecului; iar eşecul nostru ne e singura scuză.
Pe atunci s-a născut un soi de mişcare, care voia să reformeze totul, până şi trecutul.
Această mişcare era singurul indiciu că ţara noastră putea fi altceva decât o ficţiune. A fost o
mişcare crudă, amestec de preistorie şi de profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului, pe
care toate autorităţile au persecutat-o şi care făcea tot posibilul să fie persecutată. Căci comisese
greşeala de neiertat de a concepe un viitor pentru ceva care nu avea unul. Toţi şefii ei au fost
lichidaţi, iar cadavrele lor au fost aruncate în stradă: în ce-i priveşte, ei s-au ales cu un destin, fapt
ce a scutit ţara să aibă la rândul ei unul. Şi-au răscumpărat patria cu demenţa lor. Au fost martiri
sângeroşi. Credeau în omor, drept pentru care au şi fost omorâţi. Au luat cu ei în moarte viitorul pe
care îl concepuseră în pofida bunului simţ, a evidenţei, a “istoriei”. Şi mişcarea a fost strivită,
dispersată, aproape distrusă. Fusese întemeiată pe idei feroce: a dispărut în ferocitate.
Cel care între douăzeci şi treizeci de ani nu subscrie la fanatism, la furie şi la demenţă
este un imbecil. Nu eşti liberal decât din oboseală, democrat din raţiune. Nenorocirea este
rezervată tinerilor. Ei sunt aceia care promovează doctrinele intoleranţei şi le pun în practică; ei

30
sunt aceia care au nevoie de sânge, de ţipete, de tumult şi de barbarie. Pe vremea când eram
tânăr, întreaga Europă credea în tineret, întreaga Europă îl împingea în politică, în probleme de
stat. Adăugaţi la asta că tânărul e teoretician, semi-filozof şi că are nevoie cu orice preţ de un
“ideal” smintit. El nu se mulţumeşte cu o filozofie modestă: este fanatic, contează pe nebunie şi
aşteaptă de la ea totul.
Noi, tinerii ţării mele, trăiam din Nebunie. Ea era pâinea noastră cea de toate zilele.
Aşezaţi într-un colţ al Europei, dispreţuiţi sau ignoraţi de întreaga lume, voiam să facem să se
vorbească despre noi. Pentru a reuşi, unii se foloseau de revolver, alţii debitau cele mai mari
absurdităţi, teoriile cele mai bizare. “A face istorie” era cuvântul care ne revenea fără încetare pe
buze: era cuvântul nostru de ordine. Însă în tot ce a urmat, decepţia noastră avea să fie trainică, de
neclintit. Ea a sfârşit prin a deveni legea noastră. Am recăzut la nivelul ţării noastre.
Şi când îmi vin în minte toate pasiunile, tot delirul, toate erorile şi pornirile mele, toate
visele mele de intoleranţă, de putere şi de sânge, cinismul supranatural care pusese stăpânire pe
mine, veghile mele zbuciumate, îmi pare că mă aplec peste obsesiile unui străin şi sunt stupefiat să
aflu că străinul acesta eram eu. Am scris în vremea aceea o carte despre ţara mea: pesemne că
nimeni nu şi-a atacat propria ţară cu o violenţă asemănătoare. A fost elucubraţia unui smintit.
Adevărul este că în vremea aceea aveam o nevoie neostoită de nebunie, de nebunie
îngemă-nată cu acţiunea. Simţeam nevoia să distrug. Îmi petreceam zilele prefirând în minte
imagini ale nimicirii totale. Pe cine să distrugi? Nu uram pe nimeni anume. În ţara mea nu existau
decât două categorii de oameni: cei sărmani, din care era alcătuită mai toată ţara, şi câţiva
şarlatani, câţiva paraziţi care exploatau mizeria celor dintâi. A-i distruge pe aceştia mi se părea
prea lesne: era o sarcină la îndemână, prea la îndemână. Ea nu corespundea ambiţiilor mele. Ura
mea în căutare de obiect a crezut deodată a fi găsit unul: cimitirele… Îmbătat de furie împotriva
strămoşilor mei, nu ştiam cum să-i ucid încă o dată, definitiv. Le uram mutismul, ineficacitatea şi
toate secolele pe care le umpluseră cu abdicările lor. Ideea pe care o aveam era că mormintele, cu
osemintele lor cu tot, trebuiau aruncate în aer; trebuia profanată liniştea morţilor, trebuia să ne
răzbunăm pe ei, să le batjocorim înfrângerile, să facem praf şi pulbere acel “odinioară” al nostru,
neantul nostru dintotdeauna… Apoi m-a apucat lehamitea să urăsc în van şi m-am lăsat cuprins de o
ură mai vastă în care intra toată lumea, care se întindea de la dispreţul resimţit faţă de vecin până
la o anarhie cosmică. E limpede că aveam nevoie de nebunie cum alţii au nevoie de înţelepciune sau
de bani. Ideea că un lucru există sau s-ar fi putut să existe fără să-i pese de voinţa mea de
distrugere îmi provoca crize de furie, mă făcea să tremur nopţi în şir. Atunci am înţeles de ce
răutatea omului o depăşeşte cu mult pe cea a animalului: pentru că a noastră, neputând să treacă
de îndată la act şi să se domolească, ajunge să se acumuleze, să se intensifice, să crească şi să ne
covârşească. Obligată să aştepte, ea câştigă în intensitate datorită reflexiei şi devine feroce. Ea
cuprinde totul, în vreme ce a animalului nu ţine decât o clipă şi nu se aplică decât la obiectul
imediat, fără să ajungă să se mai întoarcă asupra ei înseşi. Ura noastră, în schimb, ia proporţii încât
nemaiştiind pe cine să distrugă, ea se “fixează” pe noi înşine. Aşa s-a întâmplat cu mine: am
devenit centrul urii mele. Îmi urâsem ţara, urâsem pe toată lumea şi întreg universul: nu mai îmi
rămânea decât să mă urăsc pe mine – ceea ce am şi făcut, pe calea ocolită a disperării.

31
 ISPITA DE A EXISTA
(fragmente)

A gândi împotrivă-ţi
Credincios aparenţelor sale, pătimaşul nu se descurajează, o ia mereu de la capăt, cu încă-
păţânare, căci nu se poate lipsi de suferinţă. Se îndârjeşte să-i piardă pe ceilalţi? – E un ocol ca să
ajungă la propria pierzanie. Sub masca sfidătoare, sub ifosele lui se ascunde un împătimit al neferi-
cirii.
«Omul să nu iubească nimic – va fi de neînfrânt» (Chuang-Tse). Maximă pe cât de profundă,
pe atât de inoperantă. Cum să ne ridicăm pe culmile indiferenţei când până şi apatia noastră e ten-
siune, conflict, agresivitate? Nici un înţelept printre străbunii noştri: doar nemulţumiţi, veleitari,
pătimaşi ale căror decepţii sau excese vom fi siliţi să le purtăm mai departe.
Gradul de eliberare al fiecăruia dintre noi se măsoară în numărul acţiunilor de care ne-am
descătuşat. Dar este pierdere de vreme să vorbim despre eliberarea unei lumi grăbite, care a uitat
că nu poţi redobândi viaţa, nici să te bucuri de ea, fără ca mai întâi să o fi abolit. Dacă vrem să ne
redobândim libertatea, va trebui să lepădăm povara senzaţiei, să nu mai răspundem lumii prin sim-
ţuri, să ne tăiem legăturile. Or, legătură e fiecare senzaţie: plăcerea ca şi durerea, bucuria ca şi
tristeţea.
Eliberarea, dacă ţinem cu adevărat la ea, trebuie să izvorască din noi: în nici un caz nu tre-
buie s-o căutăm aiurea, într-un sistem gata făcut ori în nu ştiu ce doctrină orientală. Nu puţini se
cred cunoscători ai Indiei, închipuindu-şi că i-au desluşit, până la una, tainele. Ce foşgăială de falşi
“eliberaţi”, şi cum ne mai privesc de sus, din cerul mântuirii lor! Ce conştiinţe împăcate!
După atâta impostură şi fraudă, cât de recomfortant e să priveşti un cerşetor! El, cel puţin,
nu minte, nici pe ceilalţi şi nici pe sine: îşi întrupează doctrina, dacă are vreuna; munca nu-i place,
cultivă sărăcia totală, condiţie a libertăţii sale. Gândirea şi fiinţa lui sunt una. Nu posedă nimic,
este el însuşi: a trăi de azi pe mâine înseamnă să trăieşti de-a dreptul în eternitate. De aceea, pen-
tru el, toţi ceilalţi sunt robii amăgirii. Depinde de semenii săi, dar se răzbună pe ei studiindu-i, spe-
cializat cum e în dedesubtul sentimentelor “nobile”. Lenea lui, de o calitate foarte specială, face
din el un autentic “izbăvit”, rătăcit într-o lume de nerozi şi de amăgiţi. Ni l-am putea închipui pe
Buddha iubindu-şi adevărul şi palatul? Nu poţi, în viaţa aceasta, să fii şi “mântuit” şi proprietar.
Mă ridic împotriva celor ce-şi exhibă pretinsa “mântuire”, sprijinind-o pe o doctrină de îm-
prumut. A-i demasca, a-i pune la stâlpul infamiei – iată lupta mea. Căci cei care au conştiinţa prea
împăcată nu trebuie lăsaţi cu nici un preţ să trăiască şi să moară netulburaţi.
Ne răzvrătim împotriva dreptăţii şi a nedreptăţii, împotriva războiului şi a păcii, împotriva
semenilor şi a zeilor. Pentru ca, în cele din urmă, să ne dăm seama că ultimul netot e poate mai în-
ţelept decât Prometeu. Dar tot nu ne putem înăbuşi un strigăt de revoltă, tunăm şi fulgerăm mai

32
departe, pentru orice şi pentru nimic: automatism lamentabil, care explică de ce suntem cu toţii
nişte Luciferi de duzină.
Cât timp am trăit în iadul unor angoase elegante, ne împăcam de minune cu Dumnezeu.
Când alte spaime, mai sordide, s-au abătut peste noi, ne-a trebuit un alt sistem de referinţe, un alt
patron. Diavolul era personajul visat. Totul în el se potriveşte cu natura evenimentelor pe care le
generează şi le guvernează: atributele sale coincid cu ale timpului. El este prinţul îndoielilor şi
spaimelor noastre, instigatorul rătăcirilor omeneşti. Protestele, furiile sale nu-s totuşi lipsite de
echivoc: acest “mare Nefericit” e un rebel care se-ndoieşte. Dacă firea i-ar fi simplă, dintr-o buca-
tă, nu ne-ar înduioşa defel; dar paradoxurile, contradicţiile lui sunt ale noastre: el strânge laolaltă
neputinţele omului, derveşte de model revoltelor şi urii cu care ne înfruntăm noi pe noi înşine. Defi-
niţia infernului? S-o căutăm în forma aceea de revoltă şi ură, în supliciul orgoliului rănit, în senzaţia
de a fi o cantitate neglijabilă, în chinurile “eului”, ale acestui “eu” cu care începe sfârşitul nostru…
Ştiu bine că taoismul recomandă retragerea şi renunţarea în numele absolutului, şi nu al la-
şităţii; cu toate acestea, îl refuz chiar din clipa în care îmi închipui că l-am adoptat şi, deşi îi dau de
mii de ori dreptate lui Lao-Zi, îl înţeleg mai bine, totuşi, pe asasin. Între seninătate şi sânge, spre
sânge e firesc să înclini. Crima presupune şi încununează revolta: cel care nu cunoaşte pofta de a
ucide degeaba proferează opinii subversive – va rămâne, pe veci, un biet conformist. «Dao De Jing»
merge mai departe decât «Un anotimp în infern» ori decât «Ecce Homo». Dar Lao-Zi nu ne propune
nici un delir, în vreme ce Rimbaud şi Nietzsche, acrobaţi evoluând la limita propriei fiinţe, ne invită
să le împărtăşim riscul. Ne fascinează doar cei care s-au nimicit încercând să dea un sens vieţii lor.

Cruzimea – un lux
În doze normale, frica, indispensabilă acţiunii şi gândirii, ne stimulează simţurile şi spiritul;
în lipsa ei, nu există act de curaj şi nici măcar de laşitate… în lipsa ei, pur şi simplu nu există act.
Când însă, nemăsurată, ne împresoară şi ne contopeşte, ea se metamorfozează în principiu nociv, în
cruzime. Cel care tremură visează să-i facă şi pe ceilalţi să tremure, cine trăieşte în spaimă sfârşeş-
te în ferocitate. Aşa s-a întâmplat cu împăraţii romani. Cum presimţeau că vor muri asasinaţi, se
consolau măcelărind… Descoperirea unui prim complot trezea şi dezlănţuia monstrul din ei. Şi ca să-
şi uite frica, se închideau în reduta cruzimii.
Noi însă, muritorii de rând, nu ne permitem luxul să fim cruzi cu alţii, astfel încât ne exer-
cităm şi ne alinăm spaimele pe noi înşine, pe carnea şi pe spiritul nostru. Tiranul din noi freamătă;
simte nevoia să facă ceva, să se descarce de furia lui, să se răzbune; şi se răzbună pe noi. Aşa o ce-
re modestia condiţiei noastre. Asaltaţi de spaime, nu puţini dintre noi amintesc de un Nero care, în
lipsa unui imperiu, dispune doar de propria-i conştiinţă ca s-o hărţuiască şi s-o tortureze.

Despre o civilizaţie vlăguită

Franţa, Anglia, Germania şi-au lăsat în urmă perioadele de expansiune şi de nebunie. E sfâr-
şitul smintelii, începutul războaielor de apărare. S-a terminat cu aventura colectivă, e rândul indi-
vizilor limfatici şi fără iluzii. Când o naţiune începe să-şi piardă strălucirea, ea se îndreaptă spre
condiţia de masă. Chiar dac-ar dispune de-o mie de Napoleoni, tot nu s-ar hotărî să-şi tulbure odih-

33
na, pe-a ei şi pe-a celorlalţi. Cu asemenea reflexe împleticite, pe cine să terorizeze şi cum? Dacă
toate popoarele ar fi la fel de fosilizate sau laşe, ele s-ar înţelege de minune: nesiguranţei i-ar urma
stabilirea unui pact între laşi… A miza pe dispariţia pornirilor războinice, a crede în generalizarea
decreptitudinii ori a idilei înseamnă a vedea departe, foarte departe: e utopia, prezbitism al popoa-
relor bătrâne.
Nici o fiinţă preocupată de echilibrul ei n-ar trebui să depăşească un anume grad de lucidi-
tate şi analiză. Lucru cu atât mai valabil pentru o civilizaţie, care începe să se clatine de îndată ce
îşi denunţă – oricât de timid – erorile ce i-au permis dezvoltarea şi strălucirea, de îndată ce pune în
discuţie adevărurile sale. Nimeni nu abuzează fără riscuri de facultatea de a se îndoi. Când, din pro-
blemele şi întrebările sale, scepticul nu mai extrage nici un principiu activ, nu numai că-şi simte
sfârşitul aproape, ci chiar şi-l caută, aleargă spre el: să-i risipească alţii îndoielile, să-l ajute alţii să
moară! Neştiind ce să mai facă nici cu neliniştile şi nici cu libertatea lui, el tânjeşte după călău, îl
doreşte, îl cheamă.
«Dacă soarele şi luna ar începe să se îndoiască, s-ar stinge pe dată» (Blake). Europa se îndo-
ieşte de mult… şi dacă pe noi eclipsa ei ne tulbură, americanii şi ruşii o contemplă fie cu seninătate
fie jubilând.
America se ridică în faţa lumii ca un neant năvalnic, ca o fatalitate fără substanţă. Nimic nu
o pregătea pentru hegemonie, spre care tinde totuşi, nu fără unele ezitări. Contrar altor naţiuni,
care au trebuit să treacă printr-un şir lung de umilinţe şi înfrângeri, ea nu a cunoscut până acum
decât sterilitatea unei şanse neîntrerupte. Dacă şi pe viitor totul va continua să-i reuşească, apariţia
ei va fi fost un accident lipsit de urmări. Cei care-i veghează destinul, cei cărora le pasă de intere-
sele ei ar trebui să-i pregătească nişte zile negre; ca să nu mai fie un monstru inconsistent, îi este
necesară o încercare de anvergură. Poate că nici nu e departe de ea. După ce, până acum, a trăit în
afara infernului, se pregăteşte şi ea să-i treacă pragul. Dacă America îşi caută un destin, şi-l va găsi
doar pe ruina a tot ce a fost raţiunea ei de a fi.
În ce priveşte Rusia, nu-i putem examina trecutul fără să ne încerce un fior de groază. Tre-
cut înăbuşit, mereu în aşteptare şi plin de spaime subterane, năboiul ruşilor va face naţiunile să tre-
mure. E provocarea aruncată unei omeniri roase de îndoieli şi căreia nu vor şovăi să-i dea lovitura
de graţie. Dacă noi nu mai avem suflet, ei, în schimb, au de dat şi la alţii. Apropiaţi de rădăcinile
lor, de acel univers afectiv în care spiritul nu s-a desprins încă de ţărână, de sânge, de carne, ei
simt cea ce gândesc; adevărurile, ca şi erorile lor, sunt senzaţii, stimulente, acţiuni. În fapt, ei nu
gândesc, ci irump. Ce au de înfruntat, mai mult decât o lume limfatică? Nimic în faţa lor, nimic vi
care să-i poată opri, nici un obstacol: oare nu unul dintre-ai lor a folosit, în secolul XIX, cuvântul
“cimitir” vorbind despre Occident? Vor veni în masă, cât de curând, să-i viziteze cadavrul. Urechile
mai fine le percep de pe-acum tropăitul îndepărtat. Cine ar putea opune superstiţiilor în marş ale
ruşilor măcar un simulacru de certitudine?
Nici ruşii, nici americanii nu erau destul de copţi, nici suficient de pervertiţi intelectualiceş-
te, ca să “salveze” Europa ori ca să-i reabiliteze decadenţa. Germanii însă i-ar fi putut asigura o
aparenţă de dăinuire, o brumă de viitor. Dar, imperialişti în numele unui vis mărginit şi al unei ide-
ologii ostile tuturor valorilor născute din Renaştere, ei aveau să-şi împlinească misiunea pe dos, iar

34
eşecul lor avea să fie total şi definitiv. Chemaţi să ţină cârma continentului, să-i dea o aparenţă de
avânt măcar pentru câteva generaţii (secolul XX ar fi trebuit să fie german, în sensul în care secolul
XVIII a fost francez), au făcut-o cu atâta stângăcie, încât i-au grăbit prăbuşirea. După ce că au răvă-
şit Europa, că au lăsat-o vraişte, în plus germanii au oferit-o în dar Rusiei şi Americii, căci pentru
cine, dacă nu pentru ele, au ştiut aşa de bine să se războiască şi să se ducă de râpă? Astfel, eroi în
folosul altora, autori ai unui haos tragic, ei şi-au ratat misiunea, adevăratul rol. După ce au gândit şi
elaborat temele lumii moderne, după ce i-au produs pe Hegel (de la care pornesc toate sistemele
politice moderne, şi de dreapta şi de stânga) şi Marx, ar fi fost de datoria lor să se pună în serviciul
unei idei universale, şi nu al unei viziuni tribale. Şi totuşi, chiar şi această viziune, oricât de grotes-
că ar fi fost, stă mărturie în favoarea lor: n-a fost ea oare dovada că numai ei, în Occident, mai păs-
trau rămăşiţe de prospeţime şi barbarie, că mai erau încă în stare de un vis grandios şi de o nebunie
viguroasă? Acum însă ştim că nu mai au dorinţa şi nici puterea de a începe noi aventuri, că orgoliul
lor, pierzându-şi seva, se ofileşte ca şi ei, şi că, seduşi la rându-le de farmecul renunţării, îşi vor
aduce modesta contribuţie la falimentul general.

Dacă forţa e molipsitoare, slăbiciunea e tot pe-atât: îşi are farmecul ei; nu-i rezistăm prea
uşor. Când cei slabi sunt legiune, ei te fascinează, te copleşesc; cum să te lupţi cu un continent de
abulici? Nimic mai agreabil decât să te târăşti în urma evenimentelor, şi nimic mai înţelept. Însă
fără o puternică doză de nebunie, nici o iniţiativă nu e posibilă, nici o acţiune, nici un gest. Raţiu-
nea e rugina vitalităţii noastre. Cel care ne împinge la aventură este nebunul din noi; dacă ne pără-
seşte, suntem pierduţi. Dacă pleacă, rămânem ai nimănui. Nu poţi să fii, în acelaşi timp, şi normal
şi viu.
Numai popoarele crude au fericirea să se apropie de înseşi izvoarele vieţii: viaţa nu-şi dez-
văluie esenţa decât unor ochi injectaţi de sânge...
Problema naţională e mult mai tragică la popoarele mici. Nici izbucnire subită, nici decăde-
re lentă la ele. Lipsite de sprijin în viitor, ca şi în trecut, ele se analizează insistent. Rezultatul: o
lungă meditaţie sterilă. Evoluţia nu le-ar putea fi anormală, pentru că ele nu evoluează. Ce le mai
rămâne? Resemnarea cu propria-le condiţie, de vreme ce, în afara lor, curge întreaga Istorie, din
care tocmai ele sunt excluse. Naţionalismul lor, ce pare o farsă, e mai curând o mască în spatele că-
reia încearcă să-şi ascundă drama, să-şi uite, într-o furie a revendicărilor, neputinţa de a-şi face un
loc în evenimente: minciuni chinuitoare, reacţie iritată în faţa dispreţului pe care se tem că-l meri-
tă, mod de a-şi ascunde tainica obsesie de sine. Altă soluţie n-au, decât să fie obsedate de ele înse-
le. Obsesie ce nu-i lipsită de frumuseţe, de vreme ce nu le duce nicăieri şi nu interesează pe ni-
meni.
Paradoxul de a fi român este un chin pe care trebuie să ştii să-l fructifici. Mărturisesc că am
privit cândva ca pe-o ruşine apartenenţa la un popor oarecare, la o colectivitate de învinşi, cu ori-
gini asupra cărora nici o iluzie nu-mi era permisă. Credeam, şi poate nu mă înşelam, că ne iviserăm
din drojdia barbarilor, din deşeurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile să-şi continue
drumul spre Vest, au eşuat de-a lungul Carpaţilor şi Dunării, ca să se pripăşească acolo şi să somno-
leze, gloată de dezertori la fruntariile Imperiului. La aşa trecut, aşa prezent. Şi aşa viitor.

35
 Detestându-i pe-ai mei, detestându-mi ţara, cu ţăranii ei atemporali, îmbătaţi de toropeala
lor şi parcă plesnind de buimăceală, roşeam pentru această ascendenţă, îi renegam, refuzam veşni-
cia lor de mâna a doua, le respingeam certitudinile de larve pietrificate. Neştiind cum să-i mai
îmboldesc, cum să-i însufleţesc, am ajuns să visez la o exterminare. Numai că pietrele nu pot fi
masacrate. Spectacolul pe care mi-l ofereau îmi justifica şi descumpănea, îmi hrănea şi îmi reprima
isteria. Şi nu încetam să blestem întâmplarea ce făcuse să mă nasc printre ei.

Un popor de singuratici
Am să încerc să divaghez asupra pătimirilor unui popor, asupra istoriei lui în răspăr cu Isto-
ria, asupra destinului său ce pare să ţină de o logică supranaturală, care amestecă uluitorul cu ba-
nalul, miracolul cu necesitatea. Numit de unii rasă, de alţii naţie, de alţii seminţie – e refractar cla-
sificărilor: ceea ce pare spus limpede despre el este fals, nici o definiţie nu i se potriveşte. Cu atâ-
ţia duşmani în jur, oricine ar fi capitulat; însă el, inapt pentru dulceaţa disperării, neluându-şi în
seamă oboseala milenară, sfidând concluziile pe care i le impune destinul, trăieşte în delirul aştep-
tării, hotărât să nu tragă nici o învăţătură din umilinţele sale, nici să extragă din ele, ca norme de
existenţă, modestia sau anonimatul.
A fi om e o dramă; a fi evreu e o dramă în plus. Conştient de singularitatea sa, o are-n
minte neîncetat şi niciodată nu uită de sine; de aici aerul lui stingherit, crispat sau afişând o falsă
încredere în sine, atât de frecvent la cei ce poartă povara unei taine. În loc să fie mândru de obâr-
şia lui, s-o strige-n gura mare, el o ascunde: soarta lui, fără pereche, nu-l îndreptăţeşte oare să
privească de sus gloata umană?
Dezinvoltura cu care îşi trăieşte dezechilibrul, devenit pentru el obişnuinţă, l-a transformat
într-un dezaxat expert în psihiatrie ca şi în tot soiul de terapii, într-un teoretician al propriilor boli:
nu e, ca noi, anormal din accident sau snobism, ci este astfel în mod natural, fără efort, şi prin tra-
diţie: e avantajul unui destin genial la scara unui popor.
Titular al unui destin religios, a supravieţuit Atenei şi Romei, după cum va supravieţui şi
Occidentului, şi o să-şi vadă de drum, pizmuit şi urât de toate popoarele ce apar şi se sting. Sub
dominaţia romanilor, au fost singurii care n-au acceptat în templele lor statuile împăraţilor; când au
fost forţaţi s-o facă, s-au răzvrătit. Se ţineau departe de Imperiu, şi pentru asta erau acuzaţi de
nelegiuire, căci nimeni nu le putea înţelege exclusivismul, refuzul de a sta la masă cu străinii, de-a
se amesteca cu ceilalţi, de a le respecta obiceiurile.
Decadenţa, fenomen inerent oricărei civilizaţii, le e total necunoscută: destinul lor, deşi se
desfăşoară în istorie, nu-i de esenţă istorică; evoluţia lor nu comportă nici creştere, nici descreşte-
re, nici apogeu şi nici cădere.
Când suntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura!
De câte ori n-am meditat la înverşunarea, la încăpăţânarea lor, la inexplicabila lor poftă de a fi!
Oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam
într-atât încât regretam că nu sunt unul de-al lor, cava mai târziu, neputând să le iert rolul major
jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omni-
prezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită să fie sufocată şi chiar

36
să dispară; în vreme ce ei aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi întâmplat. Ei ne
învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: sunt specialişti în arta de a exista.
Să le sărim în ajutor? Dar nu avem nimic să le oferim. Iar ceea ce ne oferă ei nouă – ne
depăşeşte. Un lucru remarcabil: numai evreul ratat ne seamănă, este de-al “nostru”: e ca şi cum ar
fi dat îndărăt, spre condiţia noastră, spre umanitatea noastră convenţională şi efemeră. Să
deducem de aici că omul e un evreu ce nu s-a împlinit?
Luptători din vocaţie – e cel mai războinic dintre popoarele civile –, îşi conduc afacerile ca
nişte strategi şi nu se recunosc niciodată înfrânţi, deşi li se-ntâmplă să fie. Ironia lor, departe de a
fi un amuzament pe seama celorlalţi, o formă de sociabilitate ori un capriciu, ne lasă să ghicim
năduful refulat; e o acreală foarte veche. Ea ţine nu de râs, care e relaxare, ci de rânjet, care-i
încrâncenare şi răzbunare a celor umiliţi. Şi, s-o recunoaştem, evreii sunt imbatabili în rânjet. Ca
să-i înţelegi sau să-i intuieşti, trebuie să fi pierdut tu însuţi câteva patrii, să fii, ca şi ei, cetăţean al
tuturor cetăţilor, să lupţi fără drapel împotriva lumii întregi, să ştii, la fel ca ei, să îmbrăţişezi şi să
trădezi toate cauzele. Misiune grea, căci oricât de bătuţi de soartă am fi, pe lângă ei suntem nişte
bieţi inşi împotmoliţi, cârpaci în toate cele.
Înţelepciunea lor e înţelepciunea exilului, cea care te învaţă cum să învingi când toţi te
sabotează, cum să te crezi ales când ai pierdut totul: înţelepciune a sfidării. Şi cu toate acestea, au
renume de laşi… E drept că n-ar putea invoca nici o victorie spectaculoasă, dar însăşi existenţa lor –
oare nu-i o victorie continuă, teribilă? Să le tăgăduieşti curajul înseamnă să nesocoteşti temeritatea
şi nobleţea fricii lor, care la ei nu e retragere, ci expansiune, început de ofensivă. Căci ei, spre deo-
sebire de laşi şi umili, au convertit această frică în virtute, în principiu de mândrie şi de cuceriri. Nu
este moleşită ca a noastră, ci vânjoasă şi ispititoare, făcută din mii de spaime transfigurate în
fapte. După o formulă pe care s-au ferit să ne-o dezvăluie, forţele negative din noi devin la ei pozi-
tive, lâncezelile noastre – migraţii.
Când încep să decadă şi-i crezi terminaţi, îşi revin, se ridică din nou şi refuză tihna ratării.
Goniţi din căminele lor, apatrizi din născare, nu le-a trecut niciodată prin minte să renunţe la luptă.
Pe când noi, ceilalţi, ucenici în ale exilului, ne târâm în urma nenorocirii noastre; inapţi pentru de-
zastru, eram făcuţi să lâncezim undeva, printr-un Balcan fantomatic. Străbunii noştri, cocârjaţi la
pământ, de-abia se mai distingeau de ţărână. Deloc grăbiţi – unde să se fi dus? – înaintau cu viteza
plugului. Or, intrarea în Istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastâmpăr şi de ardoare.
Scurmând pământul ca să poată, la urmă, să zacă mai bine în el, ducând o viaţă pe buza mormântu-
lui, o viaţă-n care moartea părea o răsplată şi-un privilegiu, străbunii ne-au lăsat moştenire somnul
lor fără capăt, mâhnirea mută şi prelungul lor suspin de fiinţe pe jumătate răposate.
Ce rătăcire a minţii a făcut să se vorbească despre gustul lor pentru distrugere? Distrugători,
ei? Ar trebui, mai curând, să li se reproşeze că nu-s pe cât ar trebui. Distrugerea ca scop în sine nici
nu le trece prin gând şi, chiar dacă sunt anarhişti, au mereu în vedere o operă viitoare, o construc-
ţie – imposibilă poate, însă dorită. Şi apoi, am greşi nesocotind pactul, unic în felul lui, pe care l-au
încheiat cu Dumnezeul lor şi căruia cu toţii, atei sau nu, îi păstrează amintirea şi pecetea în suflet.
Mi s-ar putea obiecta că nu sunt excepţionali prin natură: aş răspunde că sunt prin destin –
destin absolut, destin în stare pură, care, conferindu-le forţă şi lipsă de măsură, îi ridică deasupra

37
lor înşişi şi nu le îngăduie mediocritatea. Mi s-ar mai putea obiecta că nu sunt singurii care se defi-
nesc prin destin, că germanii sunt în aceeaşi situaţie. Desigur; totuşi se uită că destinul germanilor
este recent şi se reduce, de fapt, la două eşecuri apropiate în timp.
Aceste două popoare, evreii şi germanii, atrase tainic unul de altul, nu se puteau înţelege:
cum ar fi putut germanii să le ierte evreilor că au un destin superior? Persecuţiile se nasc din ură,
nu din dispreţ, iar ura e reproşul pe care nu îndrăznim să ni-l facem nouă înşine, intoleranţă în faţa
idealului propriu întrupat în altul. Germanii detestau în poporul evreu propriul lor vis înfăptuit,
universalitatea pe care ei n-o puteau atinge. Voiau şi ei să fie aleşi: nimic nu-i sortea acestui statut.
Încercând să forţeze Istoria, cu gândul ascuns de a ieşi din ea şi de a o lăsa în urmă, au sfârşit prin a
se îngloda în ea şi mai rău. Ar fi trebuit să fie mai exigenţi în alegerea himerelor; aşa, ne-au oferit
doar exemplul celei mai mari naţiuni ratate. Eşti ales, nu devii ales nici prin voinţă, nici prin
decret. Şi cu atât mai puţin persecutându-i pe cei care-ţi trezesc invidia pentru pactul lor secret cu
veşnicia. Nici aleşi, nici damnaţi, germanii s-au îndârjit contra celor ce, pe bună dreptate, puteau
preninde că sunt: momentul culminant al expansiunii lor nu va rămâne, cu trecerea timpului, decât
un episod din epopeea evreilor…

Semnificaţia măştii
Oricât de departe ni se avântă gândirea şi oricât de mult s-ar detaşa de interesele noastre,
ea şovăie totuşi să spună pe nume anumitor lucruri. Când vine vorba, iată, de spaima noastră finală,
gândirea o evită, ne cruţă şi ne minte. La fel, când după multe încercări “destinul” ni se dezvăluie,
ea ne îndeamnă să vedem în el o limită, o realitate dincolo de care orice căutare ar fi lipsită de
obiect. Dar e destinul cu adevărat această limită, această realitate, aşa cum pretinde gândirea? Ea
ne pare atât de suspectă atunci când vrea să ne lege de el şi să ni-l impună, încât ne îndoim. Simţim
că destinul nu poate fi un capăt şi căprin el se manifestă altă forţă, de-abia aceea supremă. Prin
orice artificii şi strădanii ar încerca gândirea să ne-o ascundă, până la urmă tot o identificăm, ba
chiar îi spunem pe nume. Iar destinul, care părea înzestrat cu toate atributele realului, nu mai e
acum decât un chip. Un chip? Nici măcar, ci doar o faţadă, o simplă aparenţă de care acea forţă se
slujeşte ca să ne distrugă fără să ne rănească.
“Destinul” nu era decât o mască, cum mască este tot ce nu e moartea.

Furii şi resemnări
Ca să trăieşti o experienţă fundamentală, ca să te eliberezi de aparenţe, nu trebuie să-ţi
baţi capul prea mult; oricine poate să vorbească despre Dumnezeu, oricine poate căpăta un lustru
metafizic. Lecturile, discuţiile, trândăvia,la asta te duc. Pe toate drumurile – falşi neliniştiţi, căci
totul se învaţă, chiar şi neliniştea.

Naivitatea, optimismul, generozitatea le întâlnim la botanişti, la specialiştii în ştiinţele fun-

damentale, la exploratori, dar niciodată la oamenii politici, la istorici sau la preoţi. Primii fac abs-
tracţie de semeni, ceilalţi îşi fac din om obiectul activităţii sau al cercetării. Doar vecinătatea omu-

38
lui te înăspreşte. Cei care îi consacră gândurile, îl studiază sau vor să-i vină în ajutor ajung să-l
privească, mai devreme sau mai târziu, cu dispreţ şi cu silă.

Doar cel care se străduieşte săpiardă merită încredere: dacă strădania îi reuşeşte, el va
ucide monstrul care era atâta timp cât acţiona, cât urmărea izbânda. Nu progresăm decât în detri-
mentul purităţii – sumă a renunţărilor noastre. Hrănite, animate de o pornire spre murdărie, fapte-
le noastre ne smulg din paradis, ne adâncesc decăderea, ne întăresc legăturile cu lumea: nici un pas
înainte care să nu aţâţe şi să nu întărească în noi străvechea perversiune de a exista.

E datul creatorului ca, după ce şi-a stors talentul, să secătuiască: puterile îl părăsesc,
inten-sitatea obsesiilor sale scade. Dacă-şi păstrează vitalitatea sau raţiunea, nu la fel se întâmplă
cu ca-pacitatea sa de a vibra. Bătrâneţea artistului e cu adevărat sfârşitul său. Înţeleptul, din
contră, se împlineşte tocmai în amurgul vieţii, care îl poartă spre triumf. Nu ni-l putem nicidecum
imagina sfârşit; calificativul se potriveşte însă, începând dintr-un anume moment, oricărui artist.
Teologii au ştiut-o de mult: speranţa e fructul răbdării. Ar trebui adăugat: şi-al modestiei.
Orgoliosul n-are timp să spere… Pentru că nu vrea şi nici nu poate să aştepte, forţează evenimente-
le, la fel cum îşi forţează şi firea: amar şi corupt, când îşi consumă revoltele, abdică: nu există,
pentru el, formulă intermediară. E lucid, neîndoielnic; însă luciditatea, să nu uităm, este proprie
acelora care, incapabili să iubească, se leapădă de semeni ca şi de ei înşişi.

Dincolo de roman
N-am încercat senzaţia adevărului, fiorul fiinţei, decât în faţa omului fără carte: unii cio-
bani de prin Carpaţi mi-au lăsat o impresie mult mai puternică decât profesorii din Germania sau
şmecherii de la Paris. Nici o nevoie, la ei, să-şi inventeze o viaţă: ei existau; ceea ce nu i se întâm-
plă defel civilizatului. Hotărât lucru, nu vom şti niciodată de ce strămoşii noştri nu s-au închis în ca-
vernele lor.
Ca literatura să fie sortită pieirii – este posibil şi chiar de dorit. La ce bun farsa întrebărilor,
a problemelor şi spaimelor noastre? N-ar fi, la urma urmei, preferabil să ne-ndreptăm spre o condi-
ţie de roboţi? Tristeţilor individuale, prea apăsătoare, le-ar succeda tristeţi de serie, uniforme şi
uşor de suportat; s-ar termina cu operele profunde sau originale, cu intimitatea şi deci cu visele şi
tainele noastre. Fericire, nefericire – şi-ar pierde orice sens, pentru că n-ar avea de unde izvorî;
fiecare din noi ar fi, în sfârşit, ideal de perfect şi de nul: un nimeni.

Scrisoare despre câteva impasuri

Literatul? Un gură-spartă care-şi vinde nefericirile pe doi bani, le face publice, le repetă în-
truna: neruşinarea este regula lui de viaţă; el se prostituează. Distins e numai insul sterp, cel care
piere cu secretul lui, pentru că nu se înjoseşte să-l scoată pe tejghea.
Să-ţi îngropi secretul în tine e tot ce poate fi mai productiv. Trebuie să ne apărăm de cei
care vor să ne vindece şi nici în ruptul capului să nu renunţăm la suferinţele şi păcatele noastre.
Analiza psihologică – un viol! Mersul la psiholog – laicizată, spovedania se va practica la colţ de

39
stradă, cât de curând: cu excepţia câtorva criminali, toată lumea tânjeşte să aibă un suflet public,
un suflet-afiş.
Mi-ai reproşat adesea ceea ce numeşti “setea mea de distrugere”. Află că nu distrug nimic:
înregistrez doar iminentul, nerăbdarea unei lumi care se nimiceşte. Cunosc o bătrână nebună care,
aşteptând în fiece clipă să se năruie casa peste ea, îşi petrece zilele şi nopţile la pândă. Bântuind
prin odaie, trăgând cu urechea la trosnituri, o irită nespus că evenimentul întârzie. La o scară mai
mare, comportamentul bătrânei este al nostru, al tuturor. Trăim cu nădejdea unei prăbuşiri chiar şi
atunci când ne gândim la altceva. Viitorul în care cred este negru. Dacă, gândindu-mă bine, mi-a
plăcut întrucâtva să distrug, am făcut-o întotdeauna pe propria-mi piele. Cine distruge se distruge
pe sine. În tot ce am urât m-am urât pe mine însumi, mi-am visat cu delicii propria nimicire, mi-am
spulberat şansele, am experimentat pervertirea intelectului.
Departe de mine dorinţa de a-ţi umbri speranţele: are s-o facă viaţa. La fel ca toată lumea,
vei cunoaşte cădere după cădere. La vârsta ta, am avut avantajul de a cunoaşte oameni în stare să-
mi deschidă ochii, să mă facă să roşesc pentru iluziile mele; cu adevărat, ei mi-au făcut educaţia.
Fără sprijinul lor, aş fi avut eu oare curajul să înfrunt şi să îndur trecerea anilor? Silindu-mă să gust
din amărăciunile lor, m-au pregătit pentru ale mele.
Mă nimicesc, este ceea ce vreau; aşteptându-mi sorocul, într-o lume ce se sufocă, respir;
respir în felul meu.
De fiecare dată când mă trezesc dând importanţă lucrurilor, îmi învinovăţesc judecata, îmi
pierd încrederea în ea şi-o bănuiesc de slăbiciune, o suspectez că a luat-o razna. Încerc să mă rup
de orice, să mă înalţ smulgându-mă din rădăcini.
Contestarea lui Dumnezeu, dorinţa de a-l detrona, de a-l pune în umbră, e o ispravă de
prost gust, expresie a pizmei, a vanităţii de a sfida un adversar nepereche şi nebulos. Sub orice
forme s-ar prezenta, ateismul presupune o lipsă de maniere, la fel ca şi – pentru motive opuse –
apologia. “Fii atent – îmi vei spune – la «lipsa de maniere»! Denunţi ateismul doar ca să i te consa-
cri mai bine.”
Aminteşte-ţi mai curând de cuvintele lui Flaubert: “Sunt un mistic şi nu cred în nimic.” În
ele văd deviza timpului nostru, un timp infinit de intens şi fără substanţă.
Odinioară ne defineam prin valorile la care aderam: astăzi, prin cele pe care le respingem.
Fără luxul negaţiei, omul e doar un biet, unjalnic “creator”, incapabil să-şi îndeplinească destinul –
de-a tezauriza dezastre, de-a colecţiona falimente. Înţelepciunea? N-a existat epocă mai goală de
ea, omul n-a fost niciodată aşa, el însuşi, ca acum: o fiinţă refractară la înţelepciune.
“Vorbeşti de rău înţelepciunea pentru că nu poţi ajunge la ea, pentru că-ţi este «interzisă»”
– aşa gândeşti, pesemne. Ba e chiar sigur că aşa gândeşti. La asta-ţi voi răspunde că-i prea târziu să
fim înţelepţi, că oricum n-ar servi la nimic, ca să nu mai vorbim că acelaşi hău o să ne-nghită pe
toţi, înţelepţi ori nebuni.

40
 ISTORIE ŞI UTOPIE
(fragmente)

Odiseea ranchiunei
Cele mai multe nopţi albe ni le petrecem hăcuindu-i în gând pe duşmanii noştri, smulgându-
le ochii şi măruntaiele, storcându-le venele de sânge, călcându-le-n picioare şi zdrobindu-le mădu-
larele; din milostenie, le lăsăm spre folosinţă scheletul. Făcându-le această din urmă favoare, ne
liniştim şi, frânţi de oboseală, alunecăm în somn. Repaos binemeritat după atâta îndârjire şi migală.
De altfel, trebuie să ne refacem forţele ca să putem reîncepe lucrarea în noaptea următoare, luând
de la capăt o corvoadă ce l-ar descuraja până şi pe un Hercule casap. Neîndoielnic, să ai duşmani
nu-i chiar o treabă uşoară.
Programul nopţilor noastre ar fi mai puţin încărcat dacă ziua ne-ar fi îngăduit să dăm frâu li-
ber cruzimii din noi. Pentru a ne găsi – dacă nu fericirea – măcar echilibrul, trebui să putem lichida
o bună parte a semenilor noştri, să practicăm masacrul zilnic, cum o făceau mult norocoşii noştri
străbunide demult. Nu chiar atât de norocoşi, mi se va obiecta, slaba densitate demografică a epo-
cii cavernelor nepermiţându-le să se căsăpească tot timpul. Fie! Dar faţă de noi aveau compensaţii,
erau cu mult mai generos dăruiţi: mergând la vânătoare zi de zi, dezlănţuindu-se asupra fiarelor
sălbatice, ei doborau, de fapt, tot nişte congenari. Cum vărsarea de sânge era pentru ei o rutină,
puteau cu uşurinţă să-şi potolească turbarea; nimic nu-i silea să-şi ascundă ori să-şi amâne pornirile
ucigaşe, spre deosebire de noi, cei de azi, osândiţi să ne supraveghem şi să ne înfrânăm cruzimea,
s-o lăsăm să sufere şi să geamă în noi, constrânşi cum suntem să aşteptăm, să ne amânăm răzbună-
rile sau chiar să renunţăm la ele.
Să nu te răzbuni înseamnă să te laşi măcinat de ideea iertării, să te împotmoleşti în ea, să
te laşi întinat de ura clocită în tine. Adversarul cruţat ne obsedează şi ne tulbură, mai ales când am
hotărât să nu-l mai urâm. Îl vom ierta cu-adevărat doar dacă am contribuit sau asistat la prăbuşirea
lui, dacă ne oferă spectacolul unui sfârşit mizerabil sau dacă, reconciliere supremă, îi contemplăm
cadavrul. Şansă infimă, de fapt; mai bine nu contăm pe ea. Căci duşmanul nu cade nicicând; mereu
la datorie, mereu biruitor, cea dintâi virtute a lui este să ne înfrunte, să ne strivească rânjetul
timid sub sarcasmul său triumfal.
Nimic nu ne face mai nefericiţi decât corvoada de a opune rezistenţă fondului nostru primi-
tiv, chemării originilor noastre. De aici chinurile civilizatului sufocat sub surâsuri forţate, înjugat la
politeţe şi făţărnicie, incapabil să-şi nimicească duşmanul altfel decât în vorbe, sortit calomniei şi
parcă disperat că trebuie să ucidă fără să treacă la faptă, doar prin forţa cuvântului, acest pumnal
invizibil.
Desigur, răzbunarea nu-i dulce totdeauna: o dată împlinită, te simţi inferior victimei tale,
te pierzi în subtilităţile remuşcării, răzbunarea îşi are şi ea otrava ei.

41
 … în pornirea care ne împinge, dacă nu să comitem mârşăvii, cel puţin să visăm la ele. Cum
ar putea fi altfel pe o planetă unde carnea se-ntinde cu neruşinarea unui flagel? Oriunde te-ndrepţi,
dai peste omenesc, ubicuitate respingătoare în faţa căreia te cuprinde stupoarea şi revolta, o nău-
ceală pătimaşă. Odinioară, când spaţiul era mai puţin infestat de oameni, câteva secte, desigur
inspirate de-o forţă benefică, au propovăduit şi practicat castrarea; printr-un paradox infernal, au
dispărut în chiar momentul când doctrina lor era mai oportună şi mai salutară ca oricând. Maniaci ai
procreării, bipezi cu chipuri demonetizate, ne-am pierdut orice gust unii pentru alţii, şi doar pe un
pământ pe jumătate pustiu, populat de cel mult câteva mii de locuitori, fizionomiile noastre şi-ar
putea regăsi vechea seducţie. Proliferarea semenilor noştri se apropie de imund; corvoada de a-i
iubi – de absurd. Cu toate acestea, orice gând al nostru e întinat de prezenţa umană, miroase a om
şi nu se poate desprinde de el. Cine-i prea slab ca să-i declare omului război ar trebui măcar, în cli-
pele de fervoare, să se roage pentru venirea unui al doilea potop, mai radical decât primul.
A ne cunoaşte pe noi înşine înseamnă să identificăm mobilul sordid al gesturilor noastre,
josnicia înscrisă în substanţa noastră, suma mizeriilor patente sau ascunse fără de care ne agităm în
gol. Tot ce emană din zonele inferioare ale naturii noastre e înzestrat cu forţă, tot ce vine de jos
stimulează: întotdeauna producem şi ne agităm mai eficient din invidie şi lăcomie decât din nobleţe
sau generozitate.

Despre două tipuri de societate

Pe cel care n-a cunoscut, până la treizeci de ani, fascinaţia tuturor extremismelor, mă
întreb dacă trebuie să-l admir sau să-l dispreţuiesc, să-l consider un sfânt sau un cadavru. Lipsindu-i
şi dorinţa, şi voinţa de a distruge, el este suspect, căci l-a învins pe demon sau, mai grav, nu a fost
posedat niciodată. A trăi cu adevărat înseamnă să-i refuzi pe ceilalţi; ca să-i accepţi, ar trebui să
ştii să renunţi, să te stăpâneşti, să acţionezi împotriva propriei tale naturi; libertatea o concepi
doar pentru tine însăţi, iar aproapelui tău o cedezi doar cu preţul unor eforturi epuizante. Ameste-
cul în luptele politice nu-i lipsit de riscuri; epoca noastră îşi datorează amprenta sângeroasă faptu-
lui că tinerii au fost obiectul unui cult: recentele convulsii pornesc de la ei, de la uşurinţa cu care-şi
însuşesc o aberaţie şi o traduc în fapte. Daţi-le speranţa sau prilejul unui masacru – vă vor urma or-
beşte. La ieşirea din adolescenţă eşti prin definiţie fanatic – eu însumi am fost, şi încă până la ridi-
col. Convins că relele societăţii se trag de la bătrâni, am conceput ideea lichidării tuturor cetăţeni-
lor trecuţi de patruzeci de ani, început al sclerozei şi mumificării, cotitură începând cu care – îmi
plăcea să cred – orice individ devine o insultă pentru naţiune şi o povară pentru colectivitate. Acest
proiect mi s-a părut atât de admirabil, încât n-am şovăit să-l fac public; dar cei în cauză nu l-au
apreciat în aceeaşi măsură şi m-au taxat drept canibal: cariera mea de binefăcător al obştii începea
sub auspicii sumbre. Să fi fost proiectul meu condamnabil? Nu exprima, în fond, decât dorinţa pe
care orice bărbat iubitor de ţară o are în străfundul inimii: lichidarea unei jumătăţi a compatrioţilor
săi.
Surd la chemările limpezimii şi la seducţia latină, simt Asia pulsându-mi în vine: sunt oare
descendentul unui neam de ruşine, sau prin mine vorbeşte o rasă cândva năvalnică iar astăzi amuţi-
tă? Adesea sunt tentat să-mi plăsmuiesc o altă genealogie, să-mi schimb strămoşii, să mi-i aleg

42
dintre aceia care, la vremea lor, au ştiut să semene doliul printre popoare, la antipodul străbunilor
mei, alor noştri, umiliţi şi loviţi, copleşiţi de mizerii, amestecaţi cu ţărâna şi gemând sub blestemul
veacurilor. Da, în crizele mele de trufie îmi place să mă cred urmaşul unei hoarde vestite prin jafu-
rile sale, un suflet turanic, moştenitor legitim al stepelor, ultimul mongol…

Rusia şi virusul libertăţii

Toate ţările, mă gândesc uneori, ar trebui să semene cu Elveţia, să se complacă şi să se
afunde, ca ea, în igienă, în platitudine, în idolatria legilor şi cultul omului; pe de altă parte, nu mă
atrag decât popoarele lipsite de scrupul în gând şi-n faptă, înfrigurate şi nesăţioase, gata oricând să
le înghită pe celelalte ori să se sfâşie singure, să calce-n picioare valorile ce stau în calea propăşirii
şi izbânzii lor, refractare la înţelepciune – boală a popoarelor bătrâne, sătule de ele însele şi de
orice şi parcă încântate să miroasă a muced.
La fel, oricât îi detest pe tirani, nu pot să nu constat că ei fac istoria, că fără ei ideea şi
funcţionarea unui imperiu sunt de neconceput. Monstruozitatea, sălbăticia lor iluminată evocă omul
împins la extremele sale, expresia paroxistică a viciilor şi virtuţilor lui. Ivan cel Groaznic, pentru a
nu-l cita decât pe cel mai fascinant dintre ei, ne poartă prin toate cotloanele psihologiei. Deopotri-
vă de complex în nebunia ca şi în politica lui, făcând din domnia şi, până la un punct, din ţara sa un
model de coşmar, prototipul unui delir tumultuos şi inepuizabil, amestec de Mongolie şi Bizanţ, în-
trunind calităţi şi defecte de han şi basileu, monstru încercat de furii infernale şi de melancolii sor-
dide, sfâşiat între gustul sângelui şi al căinţei, de-o veselie sporită şi încununată de rânjet – omul
acesta avea pasiunea crimei; dar toţi o avem, fără excepţie: atentat contra celor din jur sau contra
noastră înşine. Numai că în noi rămâne neîmplinită, astfel că faptele noastre, oricare-ar fi ele,
provin din neputinţa de a ucide sau de a ne ucide. Dacă ţarii sau împăraţii romani mă obsedează, e
pentru că aceste slăbiciuni, ascunse la noi, apar în cazul lor la vedere. Mă gândesc la aceia din ei
care, sortiţi unei apoteotice degenerări, îi oropseau pe cei din preajma lor şi, temându-se să nu li se
răspundă cu iubire, îi trimiteau la moarte. Erau puternici şi totuşi nefericiţi, căci nu se săturau
vreodată de spaima celorlalţi. Nu par ei întruchiparea geniului rău din noi, care ne şopteşte că ideal
ar fi să facem gol în jurul nostru? Cu astfel de gânduri şi de instincte se făuresc imperiile: este
aportul acelei tainiţe a conştiinţei unde ne ascundem tarele cele mai preţioase.
Carol cel Mare, Frederic al II-lea de Hohenstauffen, Carol Quintul, Napoleon Bonaparte,
Hitler au fost tentaţi, fiecare în felul lui, să realizeze ideea imperiului universal: cu mai mult sau
mai puţin noroc, au eşuat cu toţii. Occidentul, unde această idee nu mai stârneşte decât ironie sau
jenă, trăieşte acum cu ruşinea cuceririlor sale, dar, lucru ciudat, în chiar momentul când se retrage
în sine, ideile lui se impun şi se răspândesc; îndreptate împotriva puterii şi dominaţiei sale, ele
găsesc ecou în afara hotarelor lui. Occidentul triumfă nimicindu-se.
Părăsind colţul acesta de lume, ideea imperiului avea să găsească un climat providenţial în
Rusia. După căderea Bizanţului, Moscova a devenit, pentru conştiinţa ortodoxă, cea de-a treia
Romă, moştenitoarea adevăratei credinţe creştine. A fost întâia deşteptare mesianică. Pentru a
doua, a trebuit să aştepte zilele noastre; această deşteptare o datorează însă capitulării Occidentu-

43
lui. La fel cum în veacul al XV-lea a profitat de un vid religios, acum profită de unul politic. Două
ocazii majore de a dobândi conştiinţa misiunii sale istorice.
Când Mahomed al II-lea a început asediul Constantinopolului, creştinătatea, dezbinată ca de
obicei şi în plus fericită de a-şi fi şters din memorie amintirea cruciadelor, s-a abţinut să intervină.
Asediaţii au reacţionat mai întâi cu mânie, care în faţa certitudinii dezastrului s-a preschimbat în
stupoare. Oscilând între panică şi satisfacţie secretă, Papa promise ajutoare, dar le trimise prea
târziu: la ce bun să se grăbească pentru nişte “schismatici”? Or, “schisma” avea să prindă şi mai
bine în altă parte. Să fi preferat Roma, în locul Bizanţului, Moscova? Între duşmanul din coastă şi cel
de departe îl preferăm întotdeauna pe-al doilea. La fel, în zilele noastre, anglo-saxonii aveau să
prefere în Europa dominaţia rusească celei germane. Germania era prea aproape.
Miracol sterp, democraţia este deopotrivă raiul şi mormântul unui popor. Viaţa nu are sens
decât prin ea; dar ea e lipsită de viaţă… Fericire imediată, dezastru iminent – fragilitate a unui
regim la care nu poţi adera fără să intri într-o dilemă chinuitoare. Mai generos dăruită, mai noro-
coasă, Rusia n-are a-şi pune asemenea probleme; puterea absolută este pentru ea, aşa cum observa
Karamzin, “însuşi temeiul fiinţei sale”. Să tânjească mereu după libertate fără s-o dobândească
vreodată – oare nu în asta constă marea ei superioritate asupra lumii occidentale care-o posedă,
vai, de-atâta vreme? În plus, n-o încearcă nici o ruşine pentru imperiul ei; din contră, nu se gândeş-
te decât cum să-l lăţească.
Fie că le-a provocat, fie că le-a îndurat, Rusia nu s-a mulţumit niciodată cu nenorociri me-
diocre. La fel va fi şi pe viitor. Rusia continuă să creadă că e de datoria ei să izbăvească lumea şi în
primul rând Occidentul, faţă de care n-a încercat de altfel niciodată un sentiment limpede, ci
atracţie şi repulsie, invidie (amestec de cult secret şi aversiune ostentativă) inspirată de spectaco-
lul unei putreziciuni râvnite şi primejdioase deopotrivă, de care e tentată să se-apropie, dar şi mai
mult s-o ocolească.
Viaţa profundă începe dincolo de Viena, extremitate geografică a moleşirii occidentale.
Aus-tria, a cărei uzură se apropie de simbol sau caricatură, prefigurează soarta Germaniei. Nu mai
exis-tă la popoarele germanice nici urmă de nebunie monumentală, de misiune sau de furie, nimic
care să le atragă simpatia sau ura! Barbari predestinaţi, au distrus Imperiul Roman pentru ca Europa
să se poată naşte; ei au zidit-o, ei trebuiau s-o demoleze; urmându-le declinul, Europa suportă
conse-cinţele vlăguirii lor. Sortiţi mediocrităţii, helveţi în devenire, domesticiţi pentru totdeauna,
nu le mai rămâne decât să-şi rumege virtuţile atrofiate şi viciile moleşite; germanii nu sunt demni
de teama pe care mai pot s-o inspire. Eşecul lor a fost norocul Rusiei, care în cazul biruinţei
germane şi-ar fi văzut stăvilite, cel puţin pentru un secol, marile ambiţii. “Nu cumva slavii sunt
vechii ger-mani, în raport cu lumea care piere?” – se întreba, către mijlocul veacului trecut,
Herzen, cel mai lucid şi mai frământat dintre liberalii ruşi.
Imperiul Roman a fost creaţia unui oraş; Anglia l-a întemeiat pe-al său pentru a compensa
strâmtimea unei insule; Germania a încercat să şi-l creeze pentru a nu se sufoca într-un teritoriu
suprapopulat. Fenomen singular, Rusia avea să-şi justifice proiectele de expansiune în numele imen-
sităţii spaţiului ei. “De vreme ce am destul, de ce să n-am prea mult?”, iată paradoxul implicit al
declaraţiilor şi tăcerilor sale.

44
 La şcoala tiranilor
Judecată după tiranii pe care i-a produs, epoca noastră va fi fost oricum – dar în nici un caz
mediocră. Pentru a da peste unii de acelaşi calibru ar trebui să coborâm în timp până la Imperiul
Roman ori la invaziile mongole. Lui Hitler, mai mult decât lui Stalin, îi revine meritul de a fi dat
tonul acestui secol. El este important nu atât prin el însuşi, cât pentru ceea ce anunţă, prefigurare
a viitorului nostru, herald al unei domnii tenebroase şi-al unei isterii cosmice, precursor al acelui
despot la scară planetară ce va realiza unificarea lumii prin ştiinţă, al cărei rost nu e să ne elibereze
ci să ne înrobească. Suntem născuţi pentru a exista, nu pentru a cunoaşte. Cunoaşterea, stârnindu-
ne şi ascuţindu-ne pofta de putere, ne duce inexorabil la pierzanie. Geneza biblică a desluşit mai
bine condiţia umană decât visele şi sistemele noastre filozofice.
Lupta politică, în esenţa ei, se reduce la calcule şi intrigi capabile să ne scape de concurenţi
şi duşmani. Vrei să loveşti fără greş? Începe prin a-i suprima pe toţi cei care, gândind ca tine şi fiin-
du-ţi tovarăşi de drum, nu pot visa decât să te dea la o parte ori să te nimicească. Sunt cei mai
periculoşi dintre rivalii tăi; mărgineşte-te la ei, ceilalţi mai pot s-aştepte.
Dacă aş pune mâna pe putere, prima grijă ar fi să-mi lichidez prietenii. A proceda alminteri
înseamnă să faci treabă de mântuială, să discreditezi tirania. Hitler, foarte competent în materie, a
dovedit înţelepciune debarasându-se de Ernst Röhm – singurul om care-l tutuia – precum şi de o
bună parte a camarazilor dintâi. Stalin, la rândul său, a fost la înălţime, dovadă procesele de la
Moscova.
Cât timp un cuceritor cunoaşte succesul, cât timp înaintează, îşi poate permite orice fără-
delege: opinia publică îl iartă; de îndată însă ce norocul îl părăseşte, cea mai mică greşeală se în-
toarce împotriva lui. Totul depinde de momentul când ucizi: crima în plină glorie întăreşte autori-
tatea prin frica sacră pe care o inspiră. Arta de a te face temut şi respectat echivalează cu simţul
oportunităţii. Mussolini, tipul despotului inabil şi nenorocos, a devenit necruţător când eşecul lui
era evident şi prestigiul ştirbit: câteva luni de răzbunări inoportune au anulat o trudă de douăzeci
de ani. Napoleon a fost cu mult mai perspicace: dacă l-ar fi executat pe ducele d’Enghien mai târziu
– după campania din Rusia, de pildă – ar fi lăsat amintirea unui călău; făcută însă la timp, această
crimă apare ca o pată pe amintirea lui, nimic mai mult.
Revenind la prietenii noştri, pe lângă motivul invocat pentru a-i lichida, mai este încă unul:
ne cunosc prea bine limitele şi cusururile ca să aibă cea mai mică iluzie în privinţa meritelor noas-
tre. Ostili, pe deasupra, înălţării noastre la rangul de idol – lucru pe care opinia publică l-ar accepta
oricând –, veghind să nu ieşim din mediocritatea, din dimensiunile noastre reale, ei spulberă mitul
în care ne-ar plăcea să ne drapăm şi denunţă falsa imagine pe care o avem despre noi înşine. Iar
când ne acordă câteva laude, pun în ele atâtea subînţelesuri şi subtilităţi, încât linguşelile lor, de-
atâta diplomaţie, echivalează cu o insultă. Ceea ce ne doresc în taină e prăbuşirea, umilirea şi
ruina. Marea greşeală a lui Cezar a fost că nu i-a suspectat pe-ai săi, pe cei care, cunoscându-l înde-
aproape, nu puteau să-i accepte pretenţia că s-ar trage din zei, aşa că au refuzat să-l divinizeze;
mulţimea a acceptat, dar mulţimea acceptă orice. Dacă s-ar fi descotorosit de prieteni, în locul
unei morţi fără glorie ar fi cunoscut o apoteoză prelungită, o destrămare superbă, pe măsura unui

45
zeu adevărat. În ciuda perspicacităţii sale, nu era lipsit de naivităţi, nu ştia că acei ce ne sunt mai
apropiaţi sunt şi cei mai îndârjiţi duşmani ai statuii noastre.
Oricine dintre noi, lăsat în voia lui, ar ocupa pământul şi chiar cerul, socotindu-se unicul lor
proprietar. O societate ce se vrea perfectă ar trebui să aducă la modă cămaşa de forţă sau s-o
declare obligatorie. Căci omul făptuieşte doar ca să facă rău. Religiile, încercând să-l lecuiască de
obsesia puterii şi să dea o direcţie nepolitică elanurilor lui, se apropie de regimurile autoritare de-
oarece, întocmai ca şi ele deşi cu alte metode, vor să-l îmblânzească, să-i înfrângă firea, megalo-
mania nativă.

Mecanismul utopiei
Te îndoieşti cumva? Înseamnă că nu ai gustat din sărăcia totală. Dacă o vei cunoaşte, vei
constata un lucru: cu cât eşti mai calic, cu-atât îţi cheltui timpul şi energia ca să reformezi toate
cele – dar în gând, adică fără rezultat. Nu mă gândesc numai la instituţii, creaţii ale oamenilor; pe
acestea, fireşte, le vei osândi pe loc şi fără drept de apel; mă gândesc însă şi la obiecte, la toate,
oricât de neînsemnate. Neputând să le accepţi aşa cum sunt, ai vrea să le supui legii şi toanelor
tale, să faci pe seama lor operă de legislator sau de tiran; ai vrea să intervii în viaţa elementelor,
modificându-le înfăţişarea şi structura. Aerul te irită: să fie alt aer! La fel şi piatra. Şi tot aşa între-
gul regn vegetal, şi la fel omul.
Când n-ai un ban în buzunar, te vânzoleşti, baţi câmpii, visezi s-ajungi stăpânul a tot şi toa-
te. Şi totul, cât timp durează fierbinţeala, îţi aparţine cu adevărat. Delirul sărăcimii – gloată de
înfierbântaţi ce vor o altă lume, aici şi acum – e născător de evenimente, izvor de istorie. Ei sunt
cei ce inspiră utopiile şi pentru ei sunt scrise.

46