„Ce fac de dimineata pana seara? Ma suport.

“ (Emil Cioran)

Incarcerat in lumea din mine imi dau singur cu biciul.

Ard incet cateva sute de neuroni ce nu-mi dau voie sa-mi respir plictiseala.

Sparg ceasca din care am baut cafeaua, vesnica cafea inutila a orei sase.

Arunc in cos ziarul sotiei mele, l-am citit si ieri, il am si maine .

In stilou s-a uscat de ieri cerneala, m-am plictisit sa-l vad chiar si pe el.

Caut un loc in hol pe canapea, sa ma arunc cu toleranta in lume.

O telenovela ma zgaraie pe creier, nu pot sa mai ascult atata suferinta.

422 „Are duhul cuprinzator, fara justete.“ (Voltaire)

Asteapta o decadere de mult programata, decaderea mea.

Imi tarai trupul pe scarile inghetate, aceeasi urcare de care mi-este teama. Poleiul imi sfasie palmele degerate, am lasat in urma o parte din mine. Cu hainele zdrentuite, ciufulit, descult, ma tarasc in continuare.

A renuntat la puterea de inger, la misiunea incredintata.

Sta zambind langa mine, ca o fantoma. Imi ascult indemnul sa merg ma depare, zdrentele imi ascund trupul candva gol, mainile recent descoperite lucreaza, capul descoperit ma conduce, picioarele desculte imi povatuiesc mersul.

Cu sabia imi numara pasii, duhul puternic e o baricada.

423 „Cimitirele sunt sedative“ (Eugen Barbu) Adormit cu vechiul meu cosmar: batranelul ce ma cheama sa-mi dea sfaturi. Pe patul de o singura persoana stau recent pietrificat.

Parfumul de garoafe gadila incet nara stanga.

In pozitia drepti astept sa-mi recite constitutia.

Adorm pasind pe alei cu macese, sub brazi se joaca tacut copii. Aprind o lampa chiaradin veranda, vreau sa citesc ziarele de ieri.

In cuier ma asteapta paradisul, umbra imi zace in camara, ies sa respir noaptea de cafea sub felinarele neutre.

Putem accepta orice adevar, oricat de zdrobitor, cu conditia sa inlocuiasca totul, sa aiba tot atata vitalitate cat speranta careia i s-a substituit. Ceea ce stiu la saizeci de ani stiam la fel de bine la douazeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare... De atata amar de vreme de cand se moare, viul a capatat probabil obisnuinta de a muri; fara de care nu s-ar explica de ce o insecta sau o rozatoare si chiar omul, ajung, dupa cateva sclifoseli, sa crape atat de demn. X ma insulta. Sunt gata sa-l palmuiesc. Dupa ce ma gandesc, renunt. Cine sunt? Care e adevaratul meu eu: cel care riposteaza sau cel care se retrage? Prima mea reactie e intatdeauna energica; urmatoarea, moale. Ceea ce se cheama "intelepciune" nu e, in fond decat un vesnic "dupa ce ma gandesc", adica nonactiunea ca prim gest. Ani de zile, o viata de fapt, sa nu te fi gandit decat la ultimele clipe, ca sa constati, cand te apropii in sfarsit de ele, ca va fi fost degeaba, ca gandul mortii ajuta la tot, doar sa mori nu. Nu e profund, nu e autentic decat ceea ce ascundem. De unde forta sentimentelor abjecte. Am toate defectele celorlalti si totusi ceea ce fac acestia mi se pare inadmisibil.

-Ce faceti de dimineata pana seara? -Ma suport. Nu-i pizmuiesti pe cei care au puterea sa se roage, in vreme ce esti plin de invidie fata de posesorii de bunuri, fata de cei care cunosc bogatia si gloria. E ciudat ca te resemnezi cu mantuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecatoare de care se poate bucura acesta. Nu exista o arta adevarata fara o mare doza de banalitate. Aceea care recurge in mod constant la insolit oboseste repede, nimic nefiind mai insuportabil decat uniformitatea exceptionalului. Daca ar fi cu putinta sa ne privim cu ochii celorlalti, am disparea pe loc. Nu le ingaduim decat copiilor si nebunilor sa fie sinceri cu noi; ceilalti, daca au indrazneala sa-i imite, se vor cai mai devreme sau mai tarziu pentru asta. Nu te temi de viitor decat atunci cand nu esti sigur ca te poti omori la momentul dorit. Nu conteaza decat un singur lucru: sa inveti sa pierzi. Omul care si-a invins complet egoismul, nemaipastrandu-si nici o urma, nu poate rezista mai mult de douazeci si una de zile, invata intr-o scoala vedantica moderna. Nici un moralist occidental, nici macar cel mai sumbru, n-ar fi indraznit sa avanseze despre natura umana o precizare atat de infricosatoare, atat de revelatoare. Ti-ai dori uneori sa fii canibal, nu atat din placerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cat din aceea de a-l vomita. "N-ati avut dreptate sa contati pe mine." Cine s-ar putea exprima astfel? Dumnezeu si ratatul. E limpede ca Dumnezeu era o solutie si ca nu se va gasi niciodata una la fel de multumitoare. Cu cat se indeparteaza de Dumnezeu, cu atat oamenii avanseaza in cunoasterea religiilor. "... dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii." Deabia s-au deschis si incepe drama. Sa privesti fara sa intelegi, acesta-i paradisul. Infernul ar fi deci, locul in care intelegi, in care intelegi prea mult... Numai Dumnezeu are privilegiul sa ne abandoneze. Oamenii nu pot decat sa-ti intoarca spatele. Între o palmă şi o jignire, suportăm întotdeauna mai bine palma. (Ecartèlement) Cred în salvarea umanităţii, în viitorul cianurii... (Syllogismes de l’amertume)

ceilalţi. (Ecartèlement) Să fi comis toate crimele. deoarece o faci întotdeauna prea târziu. nu. cu excepţia aceleia de a fi tată. ci pentru că vrei să spui ceva. asupra problemelor. (De l’inconvénient d’être né) Nu merită să te sinucizi. (De l'inconvénient d'être né) La Zoo. (De l'inconvénient d'être né) N-ar trebui să scriem cărţi decât pentru a spune în ele lucruri pe care n-am îndrăzni să le mărturisim nimănui. Acesta e punctul de plecare al mândriei intelectuale. (De l'inconvénient d'être né) Opinii. cu excepţia maimuţelor. (Syllogismes de l’amertume) Singurătatea nu te învaţă că eşti singur. (Amurgul gândurilor) Speranţa e o virtute a sclavilor. (Précis de décomposition) Este evident că Dumnezeu era o soluţie şi că nu vom mai găsi niciodată o alta la fel de satisfăcătoare. (De l'inconvénient d'être né) Dacă am putea să ne vedem cu ochii celorlalţi. (Ecartèlement) Gânditorul de primă mână meditează asupra lucrurilor. ci singurul.E lucru de mirare că perspectiva de a i se scrie biografia n-a descurajat pe nimeni de la ideea de a avea o viaţă. (Syllogismes de l’amertume) Nu scrii pentru că ai ceva de spus. Simţi că omul e peaproape. (Syllogismes de l’amertum . am dispărea într-o clipită. da. (Syllogismes de l’amertume) Suntem toţi nişte farseuri: supravieţuim problemelor noastre. (Cahiers) Obiecţie împotriva ştiinţei: această lume nu merită să fie cunoscută. Toate animalele au o ţinută decentă. (Aveux et anathèmes) Nu are convingeri decât acela care n-a aprofundat nimic. (Syllogismes de l’amertume) Toate apele au culoarea înecului. convingeri.

Ceea ce nu însemnă decît posibilitatea unei fiinţe de a sta alături de Dumnezeu. Cît trebuie să distrugem pentru refacerea paradisului ! Păcatul nu este decît imposibilitatea uitării. iar chinul zilnic. Îl ucizi pentru a ţi masca prăbuşirea. ţi ai zdruncinat tăria. îmi pare că îngerii şi au rupt aripile din tării ca să mi facă vînt din lume.” [Lacrimi şi sfinţi. adică. Plantele se odihnesc în El. prin nostalgie... este o exasperare bolnăvicioasă a conştiinţei. spre somnul naturii. Nonfilozofie: ideile se sufocă de sentiment. şi mi înverzeşte simţurile cu muguri funebri? Ce înger. dar nu ştie nimic. Starea de cădere. al spiritului te înfrăţeşte. Căci distrugîndu L.regretul de a nu fi plantă. prin regret.182-183] Nimic nu se explică. spulberîndu-i petalele cu un suflu cald şi nostalgic ! [. în filozofie. cu ce arme. nimic nu se dovedeşte. Dar ea nu i decît deficienţa instinctului creator în folosul reflexiei. Ai zdruncinat tăriile. Rostul omului este să preia suferinţa lui Dumnezeu. totul se vede.„ . Un filozof? Un om care şi dă seama.. de plantă. cu atît eşti mai aproape de paradis. ţi ai tăiat creanga de sub picioare. ------------------------de Emil Cioran [Emil_Cioran] Ce i un artist? Un om care ştie tot — fără să şi dea seama. mi a însîngerat seva? Sau Dumnezeu mi a întors blestemele? Orice ocară la adresa Lui se întoarce împotriva celui ce a spus o..] Regretul vegetal te apropie tot mai mult de paradis decît religiile laolaltă. p.. De cîte ori mă ispiteşte ameţeala. În artă se poate orice. cine să-l priceapă ? Pe cine să-l înduioşeze dorul vegetal ? Să fii o floare în care se îngroapă razele şi dorm visele pămîntului şi pe care s-o culeagă un înger trist.. spre uitare [. Ura împotriva lui Dumnezeu pleacă din scîrba de tine însuţi. . forma de viaţă umană.] Numai ca plantă eşti în paradis. Bolile sînt indiscreţii de eternitate ale cărnii. ca o primăvară neagră. Cu cît eşti mai treaz – mai departe.. în uitarea eternă. ce defineşte. Prea mult am trecut de această treaptă. cu lumea vegetală. Ce rană mi s a deschis. Parcă toate celulele ar reface drumul înapoi.. Cel puţin de la creştinism încoace.

. să împiedice chinul saţietăţii sau să îndulcească povara excesului şi exasperarea intimităţii prelungi. Luciditatea este un vaccin contra vieţii. . Deşi moartea. Căci la ce ar mai îngropa o inimă subterană? Cînd porţi pe umeri toate Judecăţile din Urmă. Azi. de ce nu urlaţi soarta vrăjmaşă a sufletului? Sau vreţi să moară rostogolindu se pe voi. îţi vine să ţi ceri scuze de la trecători. De n am fi plicitisiţi de infinit. În ultima etapă a spaimei. dispune de prestigiul infinitului. dar nu de Dumnezeu. ca să mi sprijin pe ele mîhnirea drăcească şi spaima asasină? Şi pietrele. lucrurile se rugau pentru muritori şi mările deveneau furioase pentr un suflet.Religios e acel ce se poate lipsi de credinţă. ca să cunoşti dezgustul de moarte.. ar mai exista oare viaţă? Ce vitalitate secretă ne separă de absolut? Doar sîngele meu mai pătează paloarea lui Dumnezeu. Cea din urmă despărţire. Cu ultimele picături de sînge. obiecte fără suflet.. de la case. timpul se urcă în oase şi nefericirea muzează în vine. Natură. Mă va scuza cineva c am fost? De aş avea genunchi ca Alpii. pe voi care nu cunoaşteţi frica de a deveni obiect? Şi nici o stîncă nu zboară spre bolţi ca să ţi cerşească îndurarea! Pe vremuri. să mi cer iertare oamenilor şi depărtărilor! Cine n a avut sentimentul că pentru el toată lumea ar trebui să se omoare şi că el ar trebui să se omoare pentru toată lumea — acela n a trăit niciodată. de ce nu mi suspină groaza şi oboseala spre un cer înlemnit de propria lui lipsă? Iar tu. dar şi în a voi să trăieşti atunci cînd fiecare zi te apasă mai rău ca o eternitate.. ce plînsuri mai aştepţi de nu te răzvrăteşti cu rugi şi cu blesteme? Şi voi. de la arbori. precum nici El. Cine n a suferit de insuportabilul vieţii n a trăit niciodată. (Îmi vei ierta Tu stropii întristării şi ai nebuniei?) Sînt dureri de care nu m ar putea consola decît dispariţia cerului. melancolia va descrie un semn de întrebare pe o inimă palidă. cel din urmă sărut dat acestui univers. mai mort decît un mort iubit. În nopţi infinite. Şi nici un somn nu opreşte igrasia temporală şi nici o auroră nu mblînzeşte fermentarea chinului. toate mor şi stelele nu mai cad în mări şi mările nu se mai reped spre stele. Trebuie să fi încercat multă vreme dorinţa de a muri. Pentru ce mîinile nu se întind spre rugăciune. Eroismul consistă în a voi să mori. ajungi la antipodul fricii de a te stinge. mîinile de muritori. Sătul de patima sfîrşitului. ea nu reuşeşte. ca şi Dumnezeu. Doar sufletul îţi mai înalţă agonia spre întinderi învinse şi spre leacurile morţii. de la ape şi de la tot ce a murit şi n a murit.

pierzîndu şi din dulceaţa virtualităţii. Nu e ca şi cum o negură din altă lume ne ar visa viaţa? Depănarea lăuntrică a morţii este ceaţă ridicată la principiu metafizic.„Sufletul“ îşi extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros. . Recviemul sufletului este un naufragiu şi o aureolă. Şi înfricat de absolutul clipei. prin revelaţiile negaţiilor. A l lăsa în viaţă este a i acorda libertatea de a ne întrece. Şi de ce suferinţa ştie totul? Fiindcă i Spirit. Adîncimile răului conferă o superioritate iritantă. Negură solidificată. Însîngerarea lui începe din întîia clipă fugară din Neant. ce l creează. viciile. orice crimă în lume ne poate fi iertată. nu mai aparţine timpului. prin Dumnezeu nemaiaparţinînd pămîntului. ce precede Răul. — Să nu plece de aici nevoia de a ne mărturisi unui credincios ultimele nelinişti şi tulburări? Ce ne face să credem că el nu poate să nu ne înţeleagă? Ca şi cum credinţa n Dumnezeu ar fi un viciu dinlăuntrul căruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz faţă de care totul e legitimat. De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea i suferinţă. ca un dor de alte făgaşuri. Criminalului i se dezvăluie taine ce nouă ne rămîn străine. Dumnezeu. Gustul morţii să nu fie o sete de cruzime şi pe care. ci prin sfîşierea cărnii şi a duhului. Te întrebi de ce un beţiv înţelege mai mult? Fiindcă beţia i suferinţă. deznădejdea. gîndurile au despletit universul şi ochii s au oprit în zăcămintele firii. În străfulgerarea cosmică a conştiinţei. Aroma remuşcării ne mînă spre rău. păcatele nu ne descoperă laturi ascunse ale firii prin fulgerările de plăcere. Un suflet care are spaţiu pentru Dumnezeu trebuie să aibă pentru orice. urmat de munţi. ne o satisfacem asupra noastră? Nu vrem să murim pentru a nu omorî? „Profunzimea“ e o cruzime secretă. O fiinţă care ar şti totul ar fi un fluviu de sînge. Căci tot ce i negativ e ispăşire şi ca atare cunoaştere. Fărădelegea. iar „inima“ e un sînge năpăstuit. Sau că. din decenţă. Revelaţia subită: a şti tot şi fiorul care i urmează: a nu mai şti încotro. Există în om o dorinţă tainică de remuşcare. De ce un nebun vede mai mult? Fiindcă nebunia i suferinţă. Defectele. Unui credincios nimic nu trebuie să i scape: scîrba. dispunînd de prea multă durere. El e o hemoragie pe dimensiunea eternităţii. Unul din motivele pentru care societatea execută pe asasin este acela de a nu i acorda satisfacţiile unui infinit al remuşcării. O catedrală e maximum de sensibil al ceţii. Cel ce ridică viaţa cuiva este mînat de o furie patologică a cunoaşterii. moartea. ea apare în conştiinţă clar şi definit. căci Dumnezeu e un abis privit de jos. Oamenii cad spre cer. cerul se risipeşte n melodie. Deodată. de arbori şi de ape. chiar dacă motive meschine îi ascund mobilul secret. Se prea poate ca oamenii să fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol. Odată actul consumat. De aceea le plăteşte el aşa de scump. viciul sau crima izvorăsc din frămîntarea ei ascunsă.

Negaţia vieţii din plenitudine este o stare extatică. Atunci. ce le ai iubit sau nu. din cauză că atingem în lume o stare care depăşeşte lumea.. Şi tulburarea noastră creşte. De aceea. pe care nu l întîlnim în „conştiinţa împăcată“ şi nici în „fapta bună“. Acele glasuri din afunduri. cum ai măsura vîrtejul luminii ce te inundă? El pare a dura cam cît absenţa absolută a unei secunde. ci din preaplin. cerul.Timpul şi a pierdut respiraţia. voinţa de a te distruge emană dintr o senzaţie dureroasă de plinătate. Căci nu lîncezeşti în dorul muririi decît întinzîndu ţi fiinţa dincolo de spaţiul ei. de cîte ori te trezeşti din iubire. iar Dumnezeu devine vacant de divinitate. Femeile nu ni le ntind decît ca să plîngem în ele. o clipă reabilitează o viaţă. Orgasmul spiritului este scuza supremă a existenţei. . Ceea ce face păcatul superior virtuţii este un plus de suferinţă şi de singurătate. În sine. Cînd ai dilatat viaţa la infinit. n ar putea domoli beţia răzvrătită a sîngelui. pare că ţi a putrezit timpul prin nu mai ştiu ce inimă. În azurul timid al dimineţilor. Virtuţile nu servesc cerul. prin care te separi de ceva: de un om. A fi singur e o stare difuză de păcătuire. Dragostea fiind o întîlnire dureroasă şi paradoxală a fericirii cu disperarea. Din ea izvorăşte nevoia de Dumnezeu.. de ar fi de gheaţă. căci nu se suspendă devenirea în mijlocul vieţii? Sînt îmbrăţişări. După astfel de străfulgerări cunoaşterea e inutilă. el e un act de individualizare. paloarea atîtor femei. de oameni sau de tot. Ceaţa e neurastenia aerului. pentru care ţi ar trebui accentul unui Iov asasin. Mîinile palide sînt un leagăn în care îţi suspini viaţa. După ce ai gustat înşelăciunile vieţii. din frica de sine însuşi. Niciodată nu ne stingem din vid. Aşa îţi pierzi de fericire minţile în Dumnezeu. decepţiile se întind blînd ca untdelemnul şi fiinţa se îmbracă în splendorile evanescenţei. ţi se oferă ca un pustiu înflorit gustului mortal de nesfîrşire. Moartea l încălzeşte şi mai tare şi mirajul vieţuirii se nfiripă din aburii ei funebri. Toate apele au culoarea înecului. Ce înger nebun cerşeşte cu flaşneta pe la o inimă fără porţi? — Sau m am dezlipit din suferinţa lui Dumnezeu? În fericirea şi nefericirea în dragoste. Un moment absolut răscumpără golul tuturor zilelor. în care timpul e mai absent decît într un astru mort. Iubirea este o aparenţă intemporală. De ce în umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindcă în preajma femeii nu mai există timp. spiritul se supravieţuieşte. el e prea neîncăpător excesului ei inuman.

de cîte ori se plictiseşte de condiţia lui. între semeni. Senzaţia de bătrîneţe eternă: a purta timpul în spate de la întîia lui clipă. Oare de cînd s au mutat deşerturile în sîngele omului? Şi schimnicii de cînd ţipă n el rugile spre înălţimi? Cît se vor mai boci întinderile în unduirea lui otrăvită? Şi cînd va înceta înecul oropsiţilor în valurile lăuntrice ale muririi? Doamne! singurul tău martir: sîngele omului.. la ce mai vorbeşti de plictiseală? Şi de nu simţi cum cerul se plictiseşte în tine.. la prestigiul lui neîntrerupt şi îmbracă mă în insomnia nesfîrşirii! Avea voi lacrimi pentru tot ce n am murit? Dragostea e singurul mod fecund de a te înşela în cadrul absolutului.. Moarte. De nu ţi pare că eşti autorul norilor ce împînzesc cerul. Căci moartea fură melodia vieţii.. fiindcă prin viaţă nu l pot onora decît prin crize. ce mai sînt? Cînd ştii ce i sfîrşirea. Şi fericirea devine tot atît de vastă cît nefericirea. şi cerul se topeşte în căldura inimii. în iubire nu poţi fi aproape de Dumnezeu decît prin toate iluziile vieţii. la ce mai priveşti spre Dumnezeu? Sînt vulgare acele fericiri care nu ţi trezesc dorinţa de a muri. a fi nu mai are parfumul firii. îţi pare rău că n ai decît o inimă de sfărîmat. De aceea. Omul e singura fiinţă care s a dezmorţit din beţia timpului. De aceea. scîrbit de sine însuşi. Dar vieţii lipsindu i infinitul.. oamenii sînt copii — dar cu el. Căci. nu eşti creator decît pe propria ruină. devine un lunatic care şi caută pieirea în pustiurile lui Dumnezeu.Şi atunci regreţi de a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legăna în amarul absenţei lor. ridică mă. Şi toată străduinţa lui este să reintre în el.. Fără sentimentul morţii. de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea. Infinitul trebuie să fie culoarea fiecărei clipe şi. Omul stă drept numai pentru a şi ascunde lui însuşi cît este de gîrbovit înlăuntru. Doar mergînd alături de timp omul e om. Şi din amîndouă nu mai rămîne decît un dezastru nocturn şi muzical. Cînd însă universul devine o spumă de irealitate şi extaz. Cînd mintea ţi se ndreaptă înspre Dumnezeu. Privilegiul izolării în natură derivă din ruptura conştiinţei de devenire.. să redevină timp. . de curge azurul pe spaţiul ei înnebunit de imensitate — atunci vocile sfîrşirii emană din gîlgîirile plinătăţii. Cînd ai cunoscut amărăciunile şi dulceaţa lor. cum am putea muri fără capăt? Omul. Cel ce s a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decît prin voinţa de autodistrugere. clipele nu par destul de fluide şi nici destul de adînci setei lui de scufundare. Dacă moartea n ar întrerupe consolările dorului de a muri.

riscă şi suferă mai mult decît Cel aşezat în confortul Absolutului? Ce să mai cauţi printre muritori. în după amieze şi n nopţi.Plictiseala: a nu mai avea cumpăt în timp. Uitarea tămăduieşte pe toţi.. spre a se întrece n nesfîrşire. A fi mai „leneş“ ca un sfînt. arhipelagul uman nu mai aşteaptă decît fluxul fatal care să l înece. Prin orgoliu eşti legat peninsular de Dumnezeu. Aşa se explică de ce nu există rataţi mai mari decît eroii virtuali şi femeile adorate... ca şi n cele plăcute vieţii. Inima e locul în care noaptea se ntîlneşte cu dorinţa de a muri. El trebuie să ispăşească irevocabil greul pe care altul l a luat. Un singur lucru dureros există în tristeţe: imposibilitatea de a fi superficial. Şi de mi aş stoarce din suflet o icoană a Raiului. că i dureros de semnificativ acest fiind şi nefiind al soartei omeneşti. într o ultimă dedublare. trăindu l. Nici mările. Fiorurile ei — asemenea unei ascetice îmbrăţişări — te topesc lăuntric într un extaz neîmplinit. afară de acei ce au conştiinţa conştiinţei lor. Patima muririi răsare din tot ce n ai iubit şi creşte cu tot ce iubeşti. nici cerul. deşi eşti parte a Lui. Sînt fiinţe pe care le trăim atît de intens în noi. Elementele unei geografii cereşti.. Căci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc. încît existenţa lor exterioară devine superfluă şi reîntîlnirea lor o penibilă surpriză. fenomen de luciditate care te aşază paralel spiritului. îi aparţii şi nu i aparţii. ascultînd murmurul zadarnic al ondulaţiilor sîngelui şi şoaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare. nici Dumnezeu şi nici lumea toată nu sînt un univers. Să respiri în sentimentul că i mai revelator a fi om decît Dumnezeu. în zori. încît se prelungeşte cu aceeaşi căldură în gîndurile vrăjmaşe. Faptul de a fi om este atît de important şi atît de nul. Şi n care aş fi smerit grădinar al agoniei lor. treaz sau aţipit. nici unul? Nu fiindcă acesta din urmă. Ea te cuprinde n plină stradă. fiind un golan între pămînt şi cer. ci cei iubiţi... Numai irealitatea muzicii. în speranţe şi în absenţa lor. A vieţui este o indecenţă din partea celui adorat. şi totuşi să te zdrobească marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile! De ce rătăcirea umană e mai sfîşietoare decît cea divină? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele în regulă şi omul. ea ar destăinui o lume în care florile se nchid şi se deschid în dorinţa de a muri. Ai vrea să fugi din El. În marea divină. încît nu poate fi suportat decît prin imensa nemîngîiere închisă în această hotărîre... cînd tu cînţi din orgă şi ei din fluier? . între oameni şi departe de ei.

Orizontul funebru al culorilor. . acesta odată epuizat. „Valorile“ trăiesc prin chinul din care s au născut.Flautul îmi poartă părerile de rău spre toate femeile pe care le am născocit în bănuiala nostalgică a altor lumi.. al sunetelor şi al gîndurilor ne scaldă într un infinit zilnic. Astfel se dovedeşte.. într atît că şi clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. Şi nu noi ne deschidem privirile spre lume. şi fugi care nu tălmăcesc decît graba acelei voluptăţi. Ce nu mai e suferinţă devine iremediabil istorie. din om te pomeneşti poet. aşezată între ele. mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni l inspiră moartea pentru a ne lega de viaţă prin regrete. din lipsurile lui emană parfumul metafizic al Nimicului. ele îşi pierd eficienţa. în obiecte de studiu.. Prestigiul de mister delicat al Orientului derivă din adîncirea în două lucruri la care noi participăm doar literar: florile şi renunţarea. la mijlocul de drum al deficienţelor? Eşti trist cînd nu mai ai distanţă de sîngele tău. o stare de sfinţenie… Aş vrea să mor.. Cînd abuzezi de tinereţe. orice am face la suprafaţa noastră se adînceşte într o gravitate incurabilă. Cît ai pătimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalităţii ei. Nimic nu este mai puţin francez ca feeria. Şi tot el îmi descoperă o existenţă ce se sfarmă de toate clipele. Dar cînd te afli înlăuntrul ei. Isus a fost prea puţin poet ca să cunoască voluptatea morţii. Sînt muzicieni — ca Chopin — care n au legături cu moartea decît prin melancolie. ci ea se deschide în privirile noastre. Europenii n au importat numai seminţe pentru această lume. cui să i o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei. nici atunci cînd o cere uzul legitim al amăgirii. În lumina lui solemnă. întunericul ar recurge la adăpostul sigur al inimii. Surprins în plină zi de groaza delicioasă a ameţelii. Nostalgia morţii ridică întreg universul la rangul muzicii. mişcîndu se în prezent ca trecut.. Are cineva dreptul să şi asculte pînă la capăt îngînările şoaptelor lăuntrice? Cînd ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere în cer. ironic şi lucid şi care nu şi permite să confunde viaţa cu paradisul. Greutatea unui adevăr se măsoară exclusiv după suferinţa pe care o ascunde. încă o dată. Există însă preludii de orgă care ne arată că Dumnezeu nu i aşa de străin de ea precum eram înclinaţi a crede. transformîndu se în forme goale. plină de un sfîrşit vast.. nici altul? — Vorbind în proză despre moarte.. că viaţa nu şi atinge actualitatea ei supremă decît în durere. dar de atîta moarte nu mai am loc. — Cum poţi să nu fii nici unul. ci şi pentru cealaltă. Un popor inteligent. Într un univers în flăcări.

Marea răsfrînge mai repede lenevia noastră decît cerul. Dacă lumea ar avea margini. Gîndurile periculoase sînt precedate de o slăbiciune fizică. Dumnezeu n a avut nevoie să ne trimită călăi. dar împotriva religiei? (— paradox definind orice utopie). În zorile vieţii tremură umbrele morţii. feeria nu poate fi gustată de cei ce nu cunosc această nostalgie. pe spaţiul unei lacrimi. Este atîta onomatopee în Wagner! Natura fiind inima. toate stîncile munţilor nu i ar putea zdrobi. cînd de lume te leagă numai mările! Pe fiecare clipă m aş îmbarca spre apusurile Timpului. însîngerările iau locul acelui tot.. . Ce plăcut ne lăsăm linguşiţi de întinderile ei! Nimic nu i mai penibil unui om harnic decît infinitul. Traducînd în aproximaţiile imanenţei o nostalgie a paradisului. Tot aşa. Filozofia neavînd organ pentru frumuseţile morţii. cum m aş consola că n am fost primar? Introspecţiile sînt exerciţii provizorii la un necrolog. Şi petrec o vacanţă eternă în adăpostul pleoapei divine. sînt doar atîtea nopţi fără lacrimi.. Popoarele nordice n au inventat o oare pentru a scăpa de gustul amar al acestuia? Şi nu e feeria o formă de utopie cu elemente religioase..Feeria e cea mai mîngîietoare soluţie împotriva păcatului. Discreţia corpului în faţa a tot ce i nelume... între mine şi Dumnezeu.. rănile inimii înlocuiesc cerul şi pămîntul.. În clipele n care ochii se aţintesc subit şi violent spre cer. teologia mi se pare o ştiinţă a aparenţelor? Marea — vastă enciclopedie a nimicirii — e mai cuprinzătoare decît cerul — biet manual de Absolut. Cîte catarge nu ţi cresc în sînge. Unui leneş e singura mîngîiere. Nu i lumina o halucinaţie a nopţii? Între mine şi oameni se interpun mările în care m am scufundat prin gînd. Singurătatea te transformă într un Cristofor Columb navigînd spre continentul propriei inimi. Lenevia mi se urcă pînă la cer. „Inima“ devine simbol pentru univers în mistică şi în nefericire. cerurile sub care n am murit.. Şi astfel. Oare Dumnezeu face cît Marea? De ce. Un zîmbet inepuizabil. Frecvenţa ei în vocabularul cuiva indică pînă unde acea fiinţă se poate dispensa de lume... cînd sînt bătut de valuri. am luat o cu toţii înspre poezie. Cînd totul te răneşte.

Cerul. din deşertul amărăciunii şi al logicii? Şi ce l o fi mînat. izolarea devine apăsătoare şi searbădă — şi zilele par absurde ca un sicriu spînzurat de un cireş înflorit.. inteligenţa e ruina infinitului şi deci a muzicii. Cînd vrei să te reîntorci în Dumnezeu. Încerci zadarnic să te înşeli.. în care trebuie să trăieşti şi cu care n ai ce să faci. Cine va înţelege paradoxul acestui popor care. dar soarele l întinde. trecînd în înserări de la albastru la cenuşiu.. francezii n au creat mare lucru. ilustrează în mare doliul incomplet al minţii. În tristeţe. abuzînd de luciditate. Pentru a fi fericit de singurătate. Şi femeile. fiindcă au iubit prea mult perfecţiunea în lume. încît florile par nerăbdătoare de a şi da duhul în Paradis.. deşi ne ţin mai cald decît luminile îndepărtate ale lui Dumnezeu. spre lipsa de naivitate? În Franţa existat a vreodată vreun copil? În muzică. nativ. Tot ce nu izvorăşte din prospeţimea mîhnirii e de mîna a doua.Este atîta risipă de suflet în parfumuri. Cine ştie dacă nu ne gîndim la moarte ca să salvăm onoarea vieţii! În secolul al XVIII lea francez nu s a spus nici o banalitate. îţi trebuie preocuparea constantă a unei obsesii sau a unei boli. Dar doi sîni nu ne pot ascunde adevărul. suspinînd în săruturi sceptice. Raiul s a pitulat în ochii Evei. Şi cînd oamenii vor pierde icoana acestuia. şi creşte. Nebunia i un gust cenuşiu al raţiunii. Sînt priviri menite parcă să ne consoleze de toate melodiile pe care nu le am auzit. Şi apoi. Franţa a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu. De unde au clipele atîta greutate? Cum de nu adorm ele în vecinătatea oboselii noastre? Şi omului. cînd îi va răpi Dumnezeu timpul? De ai fost o singură dată trist fără motiv. totul devine suflet. lipsa de spirit ca o imoralitate. noaptea l îngroaşă. Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă. Curios cum căutăm să uităm prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului şi toate mitologiile sufletului.. îngheaţă lumina dintre tine şi el. bolnave de deşteptăciune. După ce Adam a distrus rosturile fericirii. . creşte ca un untdelemn ce zgîrîie pe luciul temerii tale... Omul suferă de o primăvară a întunericului. O ţară în care nu poţi crede în ceva decît nihilist. Dar în simţurile mărite n vid de plictiseală şi în spiritul golit de lume. Saloanele au fost grădini de îndoieli. nu s a săturat de dragoste? Ce căi va fi descoperit el înspre erotică.. îl vor reconstitui aţipind în inima unui parfum sau potolindu şi simţurile într o privire mărită de melancolie. ai fost toată viaţa fără să o ştii.

istoria va continua să fie o hărţuială greu de priceput. M aş vrea îmbălsămat în toate privirile fără lume. o margine a lumii. Cosmogonia mea adaugă neantului iniţial o infinitate de puncte de suspensie. asemenea acelor fîntîni? Cînd îşi va da alt curs înşelăciunilor ei? .. Deasupra fiecărui gînd se bolteşte un cer.. Nu mai găseşti odihnă pe pămînt decît în ochii care nu l au zărit. spre destrămare şi pieire. convertindu şi curgerea inutil orizontală într o inutilitate spre cer? Cînd va cădea umanitatea în ea însăşi. Deodată. E ratat acel ce nu cunoaşte ispita. Cum să mai respiri în umbra unei fiinţe ce nu suferă de amintiri cereşti? Aşa ajungi să ţi stîmperi întristarea în altă parte şi să uiţi cu scîrbă de unde pleacă omul. Izvorînd din cunoaştere. o paloare a cărnii. transformîndu şi fiecare soarta după exemplul unei fîntîni săritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticală? Şi procesul universal din fluviu îşi va arunca stropii spre înălţimi. cînd el te cheamă. absolutul. fără să te ntrebi de rostul acestui gol numit aer şi care se interpune atît de vag între cele două aparente realităţi.. În plînsul ceasurilor tulburi parcă aud fiinţele ce le am ucis în vis. Se prea poate ca oamenii să nu fi fost alungaţi din Rai.. Astfel te desparţi uşor de tine şi de lume. lăsîndu L să continue firul atîtor mîhniri şi părăsiri. Viaţa mi pare atît de stranie de cînd nu i mai aparţin! Trec ani de chinuri şi gînduri legate de cer şi de pămînt. bănuiala aceasta m a făcut să i fug. Dumnezeu e moştenitorul acelora ce au murit în El. Cu Dumnezeu eşuăm ratarea înscrisă în excesul de mîhniri. se prea poate să fi fost totdeauna aici. doar teama trezirii din ele se schimbă în tărie de la una la alta. Cerul e un ghimpe în instinct. prin ea te afli înlăuntrul vieţii. Şi atunci te miri de ce ai umblat pentru înec după întinderi. ispitele cereşti te înlănţuie ca o probă a unei ultime rezerve de vitalitate. impalpabila lui imensitate ţi se descoperă irezistibilă şi moleşitoare. Putem însă nădăjdui că ei îşi vor întoarce ochii înspre o veşnicie a neaşteptării. Văzut am toate lucrurile ce sînt — şi m am retras pe extremităţile inimii. Prin ea trăieşti.Nici o lume nu ne oferă din plin înşelăciunile vieţuirii. Cînd ai isprăvit cu lumea. într o după amiază îngreuiată de plictiseală şi veşnicie.. Atîta vreme cît oamenii nu se vor lipsi de farmecele înşelătoare ale viitorului.. Şi cînd acestea ne usucă simţurile. Orice clipă îmi pare o repetiţie la Judecata din Urmă şi orice loc în lume. o senzualitate a inimii înlocuieşte cu văpăi subtile agitaţia oarbă a sîngelui. vast spaţiu diafan.

de invazie a bătrîneţii în mijlocul tinereţii şi a iluziilor ei? Prin ce taină dureroasă devii un Atlas al timpului la vîrsta înşelăciunilor? Nimic din ce ai trăit inconştient nu te apasă. devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis. Astfel. Sînt bătrîn prin tot ce nu i uitare în trecutul meu. Dumnezeu rămîne totuşi cea mai mîngîietoare şi care va supravieţui tuturor adevărurilor. Plasîndu te în centrul obsesiei tale.. nesfîrşita oboseală pe obraji încă rumeni rezultă din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul conştiinţei. eu nu voi fi un strănepot al laşităţilor lui Noe! Resimt intens dorinţa de a muri fiinţele surmenate de propria lor prezenţă.. şi timpul se răzbună pentru a l fi scos din făgaşul său. istoria ar fi luat altă înfăţişare. Bătrîneţea prematură. Acele femei ce n au scăpat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie. afară de cel al dezrădăcinării din ea. În capul meu se sparg blestemele devenirii. toată luciditatea asociată vremii. poţi trimite cîte vrei. prin toate clipele pe care le am scos din neştiinţa perfectă a temporalităţii şi le am obligat să fie singure şi eu să fiu singur cu ele. Nobleţile sufletului decurg din dezadaptarea la viaţă. avînturile coborîtoare ale muririi dizolvă alcătuirile individualităţii. Irealitatea e un excedent ontologic al realităţii. înţeleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Şi de ce nici un arbore nu creşte în timp? Voi fi trecut cu natura de partea veşniciei? Melancolia este limita de poezie pe care o atingem în interiorul lumii. clipele au murit viu în tine şi n au rămas cadavre în calea nădejdilor şi a erorilor. . ci a existenţei înseşi. precum viaţa — eroare trecătoare — la încrucişarea nostalgiei cu timpul. Ea nu e numai o înălţime a noastră. De ce. Este ca şi cum n ai fi iubit niciodată decît pe Lucile de Chateaubriand.Dacă viaţa s ar prelungi ca şi cum nimic n ar mai fi! Dar oamenii — prăsindu se — se folosesc mai departe de scuza viitorului.. Căci ea s a înfiripat la punctul unde amărăciunea devine veşnicie. Mi se pare uneori c aş descoperi uşor toate secretele lumii. Doamne! pe cînd un nou potop? Cît despre corăbii. Cum cresc afecţiunile noastre în preajma inimilor rănite! De unde să plece senzaţia de îngrămădire infinită a vremii. saţietatea de eu creează nevoia de a te scăpa de el. Dar toate acelea pe care le ai ştiut. cînd oboseala se adînceşte pînă la vis. Dacă ochii aveau o relaţie perpendiculară cu el. Nu recunosc existenţă decît fiinţelor ce nu mai aparţin lumii. Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decît oblic spre cer. Aceasta se înnobilează treptat înspre irealitate. alcătuiesc o povară sub care se înăbuşă avînturile.. Dacă i vorba de ales între erori. a cărei inconştienţă nu mai îngăduie crunta siluire a lucidităţii.

Un arhitect despămîntenit ar putea construi din mîhnirile noastre o mînăstire în cer. el e bolnav prin simplul fapt că este.. parodiind negativ principiul divin! Plictiseala i vastă ca Dumnezeu şi mai activă decît el! Fără Dumnezeu. Ruisdael. singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. cînd răsfrînge fiecare un alt cer? Pe oameni nu i cunoaştem decît pentru a rămîne mai singuri cu Dumnezeu. ca să ne dezmeticească pînă la groază din aţipirea fiinţării? Vom ajunge vreodată pînă la izvoarele plictiselii? Vom descifra demenţa moleşitoare a cărnii şi pacostea unui sînge nedesluşit? Cum se macină într un mister tînguitor substanţa vieţii şi cum secătuiesc fîntînile firii urîtul omniprezent. ne recîştigăm cumpătul înveşnicindu ne visarea prin aleile lui desfrunzite.Boala? O calitate de transcendenţă a corpului. Nori care gîndesc şi care par a fi tot atît de străini de pămînt ca şi de cer. Din ce straturi de nefiinţă purcede urîtul zilelor. Orice oboseală ascunde o nostalgie după Dumnezeu. ne mai rămîne doar dorul de El. Patologia se ocupă cu năpădirile psihice în ţesuturi. Cine vrea să nu mai fie exprimă negativ o aspiraţie după tot. putea voi să mă culc în leagănul lui de o milostivă afunzime şi să mi adorm veghile în consolarea insomniilor sale? Dincoace de Dumnezeu. Dar cu El. cu aripi sfîşiate de vînturi. Şi este atîta gol în simţurile lui. — Umilinţa împăcată şi vastă e singurul fel de a transforma în virtute oboseala de a fiinţa. în simţurile lui spulberate. nobleţea tăcerii ne domoleşte aiureala nemîngîierilor. odată intrate. Nu ne nimicim în Dumnezeu decît pentru a fi El însuşi. Numai gîndul la El mă mai ţine vertical. . — Căile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mîndriei creaturii. Cînd îmi voi stîrpi mîndria. Este atîta ceaţă în inima omului. După ce am pierdut toate. Dorinţa neantului satisface decent un gust secret şi tulbure de divinizare. încît razele oricărui soare nu mai revin. Totul e posibil din clipa în care ai pierdut frînele timpului. Lipsa de orgoliu face cît eternitatea. că rătăcesc porumbei nebuni. Cît priveşte sufletul. pe căile prin care îşi apropia lumea. Foloseşte te de raţiune pînă mai e vreme.. Nenorocul oamenilor care s au căutat toată viaţa pe ei înşişi este de a se regăsi pînă şi în Dumnezeu. Cum pot vorbi împreună doi oameni al căror chin nu e la egală distanţă de Dumnezeu? Ce şi au de spus două fiinţe în care moartea nu s a ridicat la acelaşi nivel? Şi ce şi citesc în priviri.

eşti predestinat nefericirii. Cînd n ai fost niciodată pe aceeaşi treaptă cu viaţa: cînd mai mult. ci vestejirea veşnică şi aspră şi mărinimia nopţii tale. Sau că. te ntorci spre copilăriile absolute ale spiritului. Ca şi cum s ar termina în tine un ultim rest din substanţa pură a nopţii cu care a dat Dumnezeu ochii întîia oară. Răsfiră miresme de adormiri peste necugetatele mele răzvrătiri. scutit de moarte. Acel ce adună în zbaterea lui alcătuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaşte pentru nimic un început şi un sfîrşit. ucide mi zvîcnirea spre zori şi îmbieri.. că el îmi ţine mintea atunci cînd am pierdut o. Doamne! numai tu mi ai mai rămas! Tu — rămăşiţă a lumii şi eu a mea.. îngînînd o rugăciune şi adăpostindu te n ea.... să nu mai am ţinuturi prin întinderile tale! După ce ai citit pe filozofi. Toţi ne stingem în braţele lui. tîrîndu te sub ea. o sete de aparenţe mă împiedică să mai respir. Asemenea acelor rîuri care n au albie: căci inundă sau seacă.. deşert în tine. Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane să nu fie altul decît moartea în şi pentru Dumnezeu. Orice este etern. Dumnezeu? Neantul în ipostaza de consolator. rătăcit înlăuntrul Lui. acoperă mă de întunecimi vrăjmaşe.. — Un suflu pozitiv în Nimic. Senzaţia stranie că toate gîndurile mi au fugit în Dumnezeu. năpădindu i marginile. cînd mai puţin.. Atît absolut rătăcit în devenire şi un suflet firav care să poarte atîta cer şi atîta pămînt! Mori de esenţial cînd te dezlegi de toate. soarbe mă în tine. Seceră mi recolta de nădejdi ca. în tine aş vrea să mi curm duhul şi să pun capăt zvîrcolirii zadarnice. Nepotrivirea dintre Dumnezeu şi viaţă alcătuieşte cea mai cruntă dramă a singurătăţii. A fi e o stavilă pentru infinitul inimii. Neisprăvirea în suferinţă a lucrurilor atinge calitatea veşniciei. dar pentru care ai vrea să sîngeri ca un martir. îneacă mi înălţarea nebună a gîndului şi sfarmă mi piscurile luminate de vecinătatea ta! Întinde ţi umbrele. Ancorat în plus sau în minus.De ce n iluminarea incurabilă a morţii mă simt mai puţin singur decît în mijlocul vieţii? Este ceva atît de dezastruos de sigur în conştiinţa că vei muri. eu nu ţi cer harul clipelor miloase. Tu eşti mormîntul pe care l au visat ceasurile neprielnice fiinţei şi leagănul suprem al vastelor oboseli. Spumă a părăsirilor mele. . ca orice fiinţă smulsă din linia vieţuirii. Există cîte o noapte albă care durează atît de mult. în frunte cu ateii. că după ea timpul nu mai e posibil. încît ea te mîngîie de absenţa oamenilor şi a adevărurilor. Acordurile de orgă şi nostalgia morţii amestecă eternitatea cu timpul pînă la promiscuitate. lipsit de mine însumi.

Jăraticul interior e arhitectul vieţii. Spiritul înfloreşte pe ruinele vieţii. cu atît realizăm mai repede infinitul prin simţuri. Vagul în instincte îndreaptă irevocabil spre absolut. o horă de închipuiri lipsită de ritm. Oare Dumnezeu va ierta omului de a şi fi dus atît de departe umanitatea? Va înţelege El că a nu mai fi om e fenomenul central al experienţei umane? A exista — adică a colora afectiv fiece clipă.... am trăit într un univers alb.. N am auzit însă spunîndu se despre nimeni: acela cunoaşte pe Dumnezeu... A trăi nu i o nobleţe. iar adevărurile se proiectează pe o lume de absenţe prin vioiciunea căldurilor noastre.. În zadar umbli după existenţă şi adevăr. prin compensaţie. Cu cît dorinţele sînt specializate mai puţin. Boala acordă vieţii. Şi doar numai atît ar interesa. ci de prezenţa altor lumi în principiul vieţuirii tale. Ultima treaptă a desprimăvărării noastre: Dumnezeu. întunericul devine uşor ca spaţiul diafan al unei evidenţe. .Este atît de misterios fenomenul prin care un om creşte peste el însuşi! Trezindu se. ideile ce răsar din el sînt.. Acele tresăriri de răutate funebră în care ai vrea să ucizi aerul. Suflul de substanţă care transformă nefiinţa lumii în realitate emană din intensităţile noastre. În materie de singurătate.. lumea i o prelungire exterioară a flăcării noastre. măduva vieţii e surmenată de cer. Fără cheltuielile sufletului. care îngreuiază dureros şi nobil ritmul fiinţării. Focurile lăuntrice susţin soliditatea aparentă a firii. Se spune: cutare cunoaşte pe Spinoza. însufleţesc peisajul de neant al vieţuirii. . pe Kant etc. gravide. De am fi mai reci sau mai domoli. Cînd în nopţi ţi se deschide mintea spre cîte un adevăr. nu mai vede pe nimeni în jurul lui. spre cea mai apropiată înălţime. omul nu mai are ce nvăţa decît de la Cel de Sus. Groaza este o memorie a viitorului. Căci „obiectele“ nu sînt decît iluzii materiale ale unor excese lăuntrice. Nimic e totul. şi n care un zîmbet te cutremură ca mîinile de mort din coşmaruri. Ceea ce face ca un lucru să fie e starea noastră de febră.. Spiritul fiind o lipsă pozitivă a vitalităţii. Tot ce i adînc rezultă din vecinătatea morţii. Astfel. Dar a te învălui în nimb de nimiciri. Şi cînd nu eşti bolnav de boli. cu o putere de inevitabil şi cu un prestigiu fatal. nimic n ar fi.. Prin nuanţe de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. o dimensiune spre nelimitat.. îşi ţinteşte ochii spre cer.. O oboseală divină pare a se fi lăsat pe miezul fiinţei.

să refacă edificiul cosmic şi faima gîndului? Nu e creaţia reacţiunea ultimă în faţa ruinei şi a iremediabilului? Nu reînvie spiritul în preajma deznodămîntului şi a înfundăturilor sorţii? — Altcum. ele alcătuiesc o criză gravă de inesenţial. Melancolia: timpul devenit afectivitate. sîntem maximum de noi înşine şi de aceea nu mai sîntem. Putea o voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecuş spre moarte? Odată primenit de timp. un univers purificat de fire. Natura i un mormînt şi razele ne împiedică să ne aşezăm în el. Inima nu e turnată pe micimea lumii.Din amintirea timpului în care n am fost şi din presimţirea timpului în care nu vom fi se înfiripă sugestia dezmărginirii melodice din orice melancolie. Acel tainic şi imens delir prin care susţii în viaţă universul înclinat destrămării. iar pasiunile ei sînt o surdină pentru neant. o pauză în demiurgia indispensabilei înşelăciuni? Şi nu ne plictisim dintr o insuficienţă de delir? Acesta introduce o notă de fiinţă în monotonia nimicului. în întuneric. Din vibraţiile ultime ale sufletului irupe universul. ne uităm de toate şi sîntem. în intermitenţele ei. ce dovedeşte mai sigur decît vidul lumii în absenţa de iubire? Fără ispitele erotice. şi ar deschide petalele în direcţia contrară luminii. impulsul dureros şi irezistibil insuflînd mişcare şi nădejde pămîntului şi vietăţilor. semenii tăi sînt mai obosiţi de tine decît tu însuţi. Abătîndu ne de la substanţa morţii. . sîntem toţi aparenţa noastră. Cine n a ascultat niciodată orga nu înţelege cum eternitatea poate evolua. de ce nu vine căderea. iar vidul erotic. Ajungi să nu mai cauţi decît valuri şi înotul pe un nesfîrşit de ondulaţii. Purtînd cu dureroasă străduinţă povara propriei fiinţe. întoarse cu faţa spre pămînt. — ce prospeţimi secrete îl împing. ce departe eram acum! Că viaţa are o calitate de existenţă doar prin intensităţile noastre. În mijlocul plictiselii ştim că existenţa n a fost să fie. mai eşti deschis doar adierilor divine. Doar înfiripările dragostei silesc lumea să fie. Aş vrea să trăiesc într o lume de flori rănite de soare şi care. Nu i plictiseala o vacanţă a dragostei. de ce rămînem verticali cînd toate au devenit una prin monotonia scîrbei şi a nimicului? Suferind cu tărie neîmplinirile vieţii. Un minus de iubire este o lipsă de existenţă. În lumină. întărind slăbiciunile cărnii şi abătînd duhul de la patimile nimicului. Plictiseala: tautologie cosmică. nimicul e piedica fiecărei clipe. Dacă tot ce am dat zadarnic oamenilor aş fi cheltuit în Dumnezeu. te asemeni unui naufragiat care ar fugi de ţărm. zborul gîndurilor pătimaşe îl recreează neîncetat. în mijlocul lumii şi al dezolării ei.

Acea năpădire vastă şi copleşitoare a anumitor dimineţi. oamenii nu mai există decît prin excesele memoriei. cînd pari a te trezi în ştiinţa ultimelor taine. veghea spiritului îi pune surdina hotărîrii de a fi. dacă au răsplată atît de înaltă! Mi am pierdut urma printre îngeri? Fă să nu mă mai întîlnesc nicicînd cu mine. atîta vreme cît deznădejdea îi oferă încă distrugerea voluptuoasă în Dumnezeu. Prăpăstiile omului n au fund. În orice parte ai apuca. ajungi să trăieşti prin consimţirea dată fiecărei clipe. îţi pare că ai proiectat pe bolte umbrele stătute ale creierului şi decolorările mute ale minţii. cenuşiul deschis al înălţimilor. Fericiţi sînt doar acei cărora dragostea le e un tot ce nu le dezvăluie nimic. Silit să ţi acorzi ţie existenţa. — Dar să ne întoarcem la taine ca să putem respira. Numai moartea.. Doamne! prin ce am meritat fericirea supranaturală a acestei clipe de topire în ceruri? Aruncă pe capul meu dureri şi mai mari. în el însuşi? . Ajută mă să mi înec duhul în raiul simţurilor.. Timpului apucat de streche. De aş avea mai multă statornicie în Dumnezeu! Ce resturi de vieţuire mă reţin în El ca eu? Dac aş putea lipsi în mijlocul Lui! Norii albi şi nemişcaţi ce împînzesc cerul nebuniei. De ce amiezele au mai multă obiectivitate decît înserările? De ce amurgul e interior şi belşugul de lumină rămîne în afară. Privind adesea lipsa de nuanţe sumbre. Oare cum pot privi cerul acei ce n au regrete? Pentru a iubi... Nu ne ar înghiţi gama vremii de n am domoli o în efortul de consimţire la fire? . Dumnezeu e tot atît de departe ca şi neantul. care ni se oferă moleşitoare şi perfecte ca nişte grădini ale spiritului. Viaţa ca atare nu se petrece în inimă. iar tu.. Din zarea lumii.Orice i sugestie de sfîrşit reprezintă un plus de subiectivitate. trebuie să uiţi că semenii sînt creaturi. smintite de cer! Omul n are drept să se creadă pierdut.. într o înfrigurare istovitoare de cunoaştere şi de vedenie finală — sau acele nopţi subţiate într un violet tremurător. De aceea i ea fenomenul cel mai subiectiv — deşi mai universal decît viaţa. care iubesc într un freamăt de neştiinţă şi perfecţiune. luciditatea nu te apropie decît de Dumnezeu şi de neant. prin vestigiile unui egoism. O dată ce dorinţele devin spumoase.La un anumit grad al dezlipirii de lume.. nu dai decît de Dumnezeu. Prin orice lacrimă ne priveşte Dumnezeu.. fiindcă răzbat în Dumnezeu. măreşti spaţiul dintre tine şi lume în repetarea neîncetată a străduinţei. Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu şti totul? Şi cîte clipe numeri în viaţă de fericire sfîşietoare a cunoştinţei? Nici un văl nu mai ascunde nici un lucru.

precum conversaţia al inteligenţei. Nimic nu i va scutura din conştiinţă nopţile timpului. prin spirit. undele unei verticale nebunii te avîntă spre dumnezeire. încît nu mi voi mai găsi sfîrşitul.Celelalte fiinţe trăiesc. Cine i o fi turnat atît entuziasm în decepţii? A trăi în sens ultim: a deveni un sfînt al propriei singurătăţi.. Doar destrămări cereşti să emane arome de îmbătare . sub presiunea unui infinit orgoliu rănit. În zadar îşi caută o cărare prin desişul firii. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tău. Sugestia nimicului ne satură gustul de Absolut subiectiv.. în plină zi. care ne stinge geloziile divine. .. lumina nu s a despărţit de întuneric. de atîtea ori îmi întorc ochii spre cer. Nu eşti cadavru decît în lipsa de sonorităţi interne. că deznădejdea i pare un cuib şi groaza un adăpost.. cu faţa spre înfundăturile propriului său duh. Şi atunci ştiu că voi muri cîndva de urît... Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag. prelungirea infinită a unei tonalităţi. imperiul inimii depăşeşte pe cel al fiinţei şi universul devine funcţia unui acord interior. Omul e un animal care se vede trăind.. ceasurile s au oprit şi Veşnicia a început să bată. Prin ceea ce încoronează Creaţia. iar Dumnezeu... Nu i creşte nobleţea ursitei în această ereditate nocturnă? Omul are de partea lui prea multe nopţi. Cînd voi ajunge să mă deprind cu mine însumi? Toate drumurile duc la această Romă interioară şi inaccesibilă. Vrînd să fii totul şi totul opunîndu se. — Acolo să mă exilez.. Sînt atîtea posibilităţi de a muri în muzica lăuntrică. precum harul morţii de armonie în dezastru. în el. cu toată muzica. ce ai face fără dimensiunea absolută a absenţei? Chinurile mîndriei nemăsurate volatilizează firea şi poleiesc nimicul cu prestigiile unei măreţii în care se linişteşte patima orgoliului. Omul e aşa de singur. Nefiinţa e o splendoare funebră. în mijlocul unei vechi sonate. ca o supremă consolare.“ Paharul plictiselilor.... Căci.. cînd Plictiseala este ea însăşi o divinitate? De ce a trebuit să mi deschid ochii asupra lumii ca s o descopăr un Ghetsimani al Urîtului? Pămîntul e prea sterp ca să găsesc în el otrăvurile nemiloase şi moleşitoare care să mă sloboadă din îndeletnicirea fiinţării. Vrăjit în izolarea ta.„dacă este cu putinţă. Dar cînd simţurile gem de ele. cu greu îţi stăpîneşti un „Doamne! de nu s ar mai sfîrşi“. Gîndirea proiectează neantul. în văzul soarelui sau al norilor. dar spre cine.. el rămîne mîhnit. depărtează de la Mine paharul acesta. De cîte ori mă cuprind vrăjile plictiselii. Cînd. Este ca şi cum te ai uita în oglindă înaintea fiecărei acţiuni. omul se căzneşte să trăiască. — omul este o ruină invincibilă. Aş vrea să strig şi eu „Tată!“. el aparţine începuturilor ei.. Singurătatea e un afrodiziac al spiritului.

care înmulţindu ne identitatea suspendă zîmbetul spre femei şi surîsul spre prieteni. de a te înălţa la ceruri prin spînzurătoare sau de a ţi curma viforos zilele pleacă dintr un sublim al plictiselii — flaut în fund de iad. Sau ploi de dincolo de lume.. dar nu reuşesc decît să şi privească uitarea şi să şi diminueze. eu spun că nu mai sînt. viaţa s a exagerat în intensităţi care o şovăie între lumi... farmecul dispariţiei orizontale. în care bărbatului şi femeii secretele vieţii le sînt diafane. Răsturnarea haotică a simţurilor. cînd freamătul lăuntric e ca un fluviu ce ar curge dintr o dată în sus? Din sînul semenilor ne aruncă valurile unor fericiri năpraznice.. Doamne! eu nu spun că tu nu eşti. a născoci veninuri transcendente în urîtul vremii. trebuie ca una din ele să cunoască mai de aproape deliciile inconştienţei. o jenă de echivocurile erotice şi mai cu seamă rezerva în complicitatea inevitabilă. victimă a nonerorilor spiritului.. iubirea nu e posibilă. Dacă neantul ne ar da numai un gust pervers de absolut. Astfel introduce luciditatea o notă de amurg în suspinele acelui ieftin absolut. A stoarce din clipe un cîntec de pieire. . nu mai rămîne decît o adiere patetică. de aici. Între două fiinţe ce se află la acelaşi grad de luciditate. fiindcă urcăm spre a nu fi. Rostul metafizic al timpului e să ne descarce de povara individuaţiei. Cine va fi altoit infinitul pe o biată inimă? Cum oamenilor le lipseşte poezia. care se înstăpînesc în noi cu forţa unei revelaţii subite. Nesfîrşitul nopţii pare o margine din priveliştea acestei dilatări şi doreşti stingerea ca o limită. Nu dezamăgirile. prin gîndire. Atunci cînd înşelăciunile vieţii nu mai au nimic impermeabil ochiului tău. e bine ca femeia să fie aproape de starea de slujnică. Ei par a se fi învoit să greşească împotriva veghii duhului. din înălţimi să cadă fulgi adormitori pe răni ce nu se mai închid. dar el — creîndu ţi un complex dureros de superioritate — te face să priveşti în jos spre fiinţă şi să te mîngîi de o nostalgie prin dispreţ. a ţi spulbera dracii în sînge şi în devenire. Despre „eu“ n ar trebui să vorbească decît Shakespeare sau Dumnezeu.. Îndepărtarea egală de natură le face egal de sensibile vicleşugurilor ei. cu extazul implicit şi periferic. dacă nu în moarte? Cît prestigiu nu aruncă iminenţa nefiinţei peste peisajul şters şi searbăd al fiinţei? Dorinţa de a te îneca. cît tăriile sufletului. unul măcar trebuie să nu ştie. ploi veninoase să se strecoare printr un azur dement pe întinderea bolnavă a cugetului. Ca întîlnirea să fie „fericită“. A fi e o întreprindere atît de grea. supraveghează voluptatea vecinului identic şi se uită pe sine însuşi prin molipsire. un vid avîntat spre o supremă degradare de existenţă. Din tot ce ai fost. Atunci ce ai mai putea spune cuiva şi de ce i ai mai spune. Dragostea nu se poate consuma între două absenţe de iluzii. nici ura şi nici orgoliul ne scutesc de oameni. seamănă unei concesii penibile. n ar fi nimic. agonia ca o încadrare. Eul se pierde în infinitatea lui. Timpul e un suiş spre nefiinţă.în nimic. în ce să ancorezi. Celălalt.

Drama lui se epuizează în această îndîrjire. s au acceptat ca ruină a idealului lor.. derivă dintr o vitalitate şovăitoare. În năpădirea de farmece şi n suflul de extaz ce mi risipeşte rosturile pe latura nemărginirii.. Ce dor de tainice împliniri mă înclină spre ele? Imposibil să nu descoperi măreţia morţii. ca orice om ce desparte adevărul de minciună. .) Sinuciderea — ca orice încercare de mîntuire — e un act religios. Oamenii cu adevărat trişti sînt acei care. fiind o expresie a inadaptabilităţii la echivocurile esenţiale ale vieţii. Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelenţă. Nefericirea nu se întîlneşte decît la un temperament esenţial contradictoriu. ci este deja primejduit. Pînă şi stîncile se dizolvă în fum cînd răul lucid se deschide spre ele. Sinceritatea. Timpul este crucea pe care ne răstigneşte plictiseala. Cine a văzut prin oameni şi prin sine însuşi. sîngele nu se nflăcărează decît într un imn de agonie. neputînd răsturna totul. Decepţiile repetate presupun ambiţii inumane. după ce ai fost trădat de viaţă!. nu se poate respira nici măcar o clipă.Prin toate simţurile rîvnesc după desfătările sfîrşirii. Cine n a omorît în el îngerul e menit pieirii. Pe măsură ce plictiseala îngroaşă timpul. Acel ce o practică nu se expune primejdiei. Ochii stinşi nu se aprind decît de dorul morţii. Cel obosit de sine însuşi oboseşte pe semeni şi este obosit de ei. Scobor sau urc spre povîrnişurile firii? Un animal care a văzut viaţa şi care vrea încă să trăiască: omul. ea subţiază lucrurile în calităţi străvezii. de scîrbă ar trebui să şi zidească o întăritură pe fundul mărilor. scîrba de mine e singurul meu stăvilar. Nu mi ştiu vreo senzaţie pe care să n o fi îngropat în gînd. a volatiliza firea... Numai aşa se explică descompunerea solemnă de care nu te poţi feri de cîte ori te întîlneşti cu lumea creată de el. cum se crede îndeobşte. Fără erori. Materia nu rezistă desfigurării ei necruţătoare. (Spiritul e un mormînt al naturii. A ţi fi urît înseamnă a vedea prin obiecte. Ce să mai fac cu atît eu? Bach e un decadent în sens ceresc. o critică a vieţii.

. irupţia dragostei e atît de nespus de sfîşietoare fiindcă ea nu găseşte nici un teren de înflorire. Viaţa omului se reduce la ochi. fără o reformă a privirii. viaţa n ar fi mai mult de[cît] viaţă.. Spiritul datoreşte aproape totul chinurilor fizice... intervenţia de arhitectură în dezmembrările noastre muzicale. Irealitatea vieţii nicăieri nu e mai tulburătoare ca în deznădejdile fericirii. .. iar în tristeţe rămînem cu cenuşa propriei substanţe. De aici. Tristeţea — un infinit prin slăbiciune. Ultima subtilitate a diavolului e diferenţa între iad şi inimă. Şi eu nu m am născut pentru atîtea mări şi nici pentru atît amar. Nu i ea al cincilea anotimp? Nirvanizarea zilnică prin gînd şi prin durere. în care eşti prea aproape de Dumnezeu...Într o inimă în care s a aşezat nimicul. să te înstăpîneşti cu greu în vrăjmăşia sufletului tău. ce uşor ar fi! Dar să desţeleneşti propriul neant. în bucuria inspirată repetăm pe Dumnezeu.. să faci drum iubirii tale spre tine însuţi! Războirea aceasta — care te azvîrle cu duşmănie împotriva ta — explică de ce nicicînd n ai vrea să te omori mai crunt ca în fiorurile dragostei. Arta de a prescurta sfîşierile. Doar boala aduce ceva nou.. îţi dai seama ce zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului său şi ce destin minor ascunde simbolul acelei Cruci. Întreaga poezie a vocilor lăuntrice se reduce la imposibilitatea de a separa dorul de viaţă de dorul de moarte.. De ar fi să cucereşti numai femeia. Toate lacrimile neplînse mi s au vărsat în sînge. Nu putem aştepta nimic de la el. În Beethoven nu e destul farmec moleşitor şi nici destulă oboseală. Fără ele. nespusul dureros al dragostei. Speranţele sînt cuiburi fragede de sfîrşituri. A trăi şi a muri: două semne pentru aceeaşi închipuire. Cînd porţi atîta muzică într o lume fără melodie.. un cer de deficienţe.. De aceea cheltuieşte el atîta vitalitate în dorinţa de a muri. Numai în marile suferinţe. O reflecţie trebuie să aibă ceva din schema interioară a unui sonet. Omul nu e un animal făcut pentru viaţă. Nu găsesc cheia la acest fapt..

Din plictiseală. Ea se interpune — cu absenţa ei de valuri — între om şi Absolut. sîngelui. Definiţia Vrăjii trece prin Wagner. Gîndindu ne la stil uităm viaţa.. formula micşorează sfîrşelile. şi recăderea surdă a motivelor într un subteran melodios şi indefinit. pasiunea formei înăbuşă înflăcărarea negativă a amărăciunii. Mediterana e marea cea mai calmă. la artistul care şi a proiectat fastuos şi măreţ nervii în mitologie. Cînd vitalitatea nu e distinctă de slăbiciuni. printr un lung proces. aşa cum ni l prezintă excesul de sistem al plictiselii. din cînd în cînd. cu postul instalat în neliniştea noastră.Dragostea este sfinţenie plus sexualitate. seceta lăuntrică a zilelor pustii adună — în aceeaşi sete — dorinţa de fericire şi de durere. Singura ieşire pentru a nu cădea: a ţi şti toate sfîrşiturile — a ţi slei otrăvurile n spirit.. Şi de aceea. femeia este. Tot pe ţărmurile ei.. Este forma prin care ea se apără cu propriul ei duşman. De ţi ai fi lăsat mîhnirile în starea de senzaţie. te dispensezi religios de Dumnezeu. Întrucît e singură... cea mai cinstită şi mai puţin mistică. cu patina veşniciei în suflet şi adierile de ameţeală în mijlocul unei grădini atinse de primăvară. O neurastenie a. Răbufnirile morţii împestriţează peisajul gramatical al existenţei. Spiritul nu serveşte viaţa decît prin expresie. El a introdus punctele de suspensie în muzică. putem ancora în Dumnezeu. A face psihologie pe spatele cuiva . — Ce mare ar fi celebrul monolog de ar zice doar: iubire! Pe ţărmurile mării. interminabilul dizolvant. Hamlet n a uitat să înşire iubirea printre „relele“ care fac sinuciderea preferabilă vieţuirii. valuri îndepărtate şi pline de amurg tălăzuiesc în preajma tîmplelor obosite sau răstoarnă peste vine adormite leacuri de vis şi de pieire. prin gînd. În sine. ea nu e decît o lipsă de religie... Prin ele încetează el să fie natură. străduinţele spre expresie acoperă greutăţile respiraţiei.. în încîntarea wagneriană. Eternitatea e sera în care se ofileşte Dumnezeu din începuturi şi omul. farmecul cuvîntului ne scapă de povara clipei.. şi n locul lipsei de surprize ne aşază la pîndă. ci se pierde în ele. Forţa unui om derivă din neîmplinirile vieţii sale. rezultatul defineşte compoziţia lăuntrică a unui om contradictoriu. — Nimeni şi nimic nu poate îmblînzi paradoxul acesta prăpăstios şi sublim. Numai că el vorbeşte de „chinurile dragostei dispreţuite“.. de mult n ai mai fi. Oboselile după amiezelor.

În istorie. Oare de ce gîndind îţi pierzi întîi inima şi numai apoi mintea? Farmecul neliniştii constă în oroarea de soluţii. ci şi tot ce face. nimic nu se întoarce mai mult împotriva lui ca singurătatea. voluptatea nu mai are preferinţe între durere şi plăcere. un pas înainte e un pas înapoi. Diavolul e o grozăvie mai puţin frecventă decît marele lui Duşman. inseparabilul ireductibilelor creează o încordare ce alcătuieşte şi dezalcătuieşte atît de straniu o fiinţă. — Şi nu i uşor să porţi iadurile dulci şi îmbătătoare ale decadenţei pe cerul monoton şi proaspăt al barbariei. Durere şi plăcere devin sinonime. greu ne închipuim combinaţia de barbarie şi de melancolie decadentă. de vitalitate şi de vag. Creatorul îşi va da ultima suflare în creatură. să tîrîi sfîrşituri de ev în fiorul vertical al zorilor! Ce menire ciudată au acei ce înmuguresc toamna. dacă nu nedespărţirea afirmaţiilor şi negaţiilor sîngelui? De ar avea instinctele noastre o direcţie şi slăbiciunile alta. De fapt însă.. n am atinge desăvîrşirea în două feluri? Întîlnirea paradoxală de porniri. Teoretic. în creatura fără de suflare. cine introduce legănarea în pofte. — De ce se arată el mai rar decît Dumnezeu? Sau îl trăieşti pe acesta prea diabolic. atîţia sînt chinuiţi de un apus al vieţii în reflexe încă sigure! Doruri îndelungi. Ea le încoronează pe amîndouă. Superioritatea religiei derivă din a crede că numai Dumnezeu poate răspunde. Şi nu numai tot ce creează. să mi fac din fiecare lacrimă un mormînt. în a şti totul în întrebări. dacă imboldurile de la temeiul nostru n ar scoborî şi n ar urca povîrnişul slăbiciunilor noastre? Şi dorinţele. de ce n au ele un curs necutremurat. Ce gust de cenuşă emană de dincolo de lumi! În patru ochi cu Diavolul. În dezrobirea cugetului de fiinţă.. amestecul ciudat şi neprevăzut de elemente.înseamnă chiar a dezvălui lipsa de puritate a forţelor ce îl agită. să te descurci în tinereţe cu povara unor bătrîneţi vaste. Dar din tot ce a conceput şi a trăit el. Perfecţiunea stranie a senzaţiilor suspendă deosebirile între ele. Aş vrea să mă îngrop în plînsurile oamenilor. Drumul invers e mai rar. îmbrăţişînd desfăşurările cosmice şi înflorindu le de nesiguranţele visului — de unde ar porni ele. cînd rădăcinile tale hrănesc pulsul morţii? Cu cîtă furie şi ndurerare o să te azvîrli în abisul divin! Nici o margine de cuget şi nici o zare a lumii nu vor mai opri tăvălirea deznădejdii pe pustiul lui Dumnezeu şi nici un rai nu va mai înflori pe năpăstuirea lor comună. De aceea. Orice răspuns e pătat de o nuanţă de vulgaritate. Tot ce creează omul se întoarce împotriva lui. care au pierdut anotimpurile vieţii într o anapoda eternă a clipelor! De ce ţi mai întorci ochii spre soare. de amestecul straniu face superfluă revelaţia esenţei pure a Satanei? Calea dorurilor zilnice urcă de la pămînt la cer. . n am fi de două ori perfecţi. de instinct şi de rafinament.

Alexandrinism. — doar muzica. Într un simpozion care ar reuni pe Platon şi pe romanticii germani. prevăzînd căderea omului.. de comuniune între vieţuire şi stingere.. şi nici să te scalzi în asfinţiturile spiritului. Existenţa oamenilor e justificată prin reflexiile amare ce ni le inspiră. i a oferit compensaţia iluzorie a femeii. Oamenii disting prin reflexie şi prin iluzii ceea ce în devenirea muzicală este vrajă de eternitate echivocă. ce greşeli te mai leagă de raiul vid a doi ochi infiniţi şi nuli? Dumnezeu.. — Iată sensul decadenţei. s ar spune aproape totul despre iubire. îndur urmările fericirii lor. nici măcar Absolutul. veşnicie orbită de unde. agitaţia infinită. Prin ea. Numai în muzică şi în freamăte extatice. de cîte ori moartea împovărează simţurile cu ruina ei de farmece sau norii scoboară cu cer cu tot în gînduri. Muzica e timp absolut. După ce ai vrut să răstorni lumi. Razele răsfirate ce emană din Dumnezeu nu ţi se arată decît în amurgul minţii.Oare de ce amintirile nu mai au legătură cu memoria? Şi patimile. prin cult să înălţăm deficienţele. cîteva secole de creaţii şi iluzii — ce se cer iremediabil răscumpărate în luciditate şi nemîngîiere. Ispăşesc lipsa de decepţii a strămoşilor. ajungem la inseparabilul vieţii de moarte.. Iar pe planul culturii. putut a el uita Paradisul? Nevoia religioasă e răspunsul negativ.. de ce şi or fi pierdut rădăcinile din sînge? Balcanism ceresc... Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor. . substanţializare de clipe. Experienţa om a reuşit doar pentru clipele în care acesta se crede Dumnezeu.. Nu e uşor să plăteşti pe toţi ţăranii altor veacuri.. a nu mai dezarticula viaţa de moarte. să nu mai ai verdeaţă şi pămînt în sînge. sumbră şi cuprinzătoare de elemente se purifică într un fior de neant şi plinătate. Timpul se destramă în ondulaţii vagi. Fiecare lipsă trebuie convertită într un deliciu.. Nimic nu te satisface.. plătesc scump speranţele agoniei lor şi putrezesc în viaţă prospeţimile neştiinţei străbune. pierzînd pudoarea limitelor şi superstiţia formei. Numai îmbătîndu ne de propriile noastre păcate putem purta povara vieţii. A avea „adîncime“ înseamnă a nu mai fi amăgit de separaţii. această destrămare a Absolutului. într un suspin crescut din străfundurile ultime ale firii şi care ne lasă pe veci un gust de muzică şi de fum. a nu mai fi rob „planurilor“. La un tribunal al amărăciunii.. Altcum ne înăbuşim. flux şi reflux al aceluiaşi motiv. la pulsaţia unitară de murire vitală. Contopind toate într o confuzie melodică de lumi. ca o spumă solemnă.. vor fi achitaţi cu toţii şi n primul rînd femeia..

Cînd te adresezi lui Dumnezeu. te descurci cu uşurinţă în devenire. în iubire eşti şi nu eşti. Mai mult decît în orice. — ca să poţi fi cu El. Oscilaţia între teologie şi cinism este singura soluţie la ndemîna sufletelor rănite. Absolutul se aşază la capătul unei erotici purificate de univers. Un adevăr care n ar trebui spus nimănui... E atîta nobleţe cruntă şi atîta artă în a ţi feri suferinţele de văzul semenilor. Imposibilitatea de a împăca dragostea cu lumea. Orice însănătoşire începe printr o operă de distrugere. Acel ce a refuzat sfinţenia. Cînd azurul echivoc se topeşte în stropi de plictiseală şi picură o imensitate de albastru şi de dezolare.. Teologia n a mai păstrat pentru Dumnezeu decît respectul majusculei.. fă o cu pronumele. Acele nopţi crude. poţi suporta istoria. în care. cu furtuni înecate în apele moarte ale gîndurilor — pe care le înduri din setea curioasă de a şti cum vei răspunde întrebării mute: „oare mă voi omorî pînă în zori?“ Materia s a îmbibat de durere. Nu sîntem noi înşine decît călcîndu ne fără milă în picioare. reducînd totul la nimic şi n primul rînd iubirea. mă apăr de mine şi de cer cu Mediteranele spiritului. cum de nu înnebunesc de dezamăgire şi cum îşi păstrează cumpătul în dezminţirea continuă a întîmplărilor? Apelînd însă la Dumnezeu sau la scîrbă.Esenţialul ar trebui însă adăugat de Diavol. Dar cei ce cred în om şi n raţiune. Altcum eşti om — şi nu vei sta niciodată faţă n faţă cu singurătatea Lui. lungi. dar nu lepădarea de lume. în a juca rolul de cancer hazliu. Puritatea se cîştigă nimicind. niciodată: nu există decît suferinţe fizice. strîmtoarea vieţii îţi dă fioruri de elefant în seră. Nediferenţierea morţii de viaţă e un fenomen al îndrăgostirii. Tot ce creşte peste iubirea terestră zideşte temeliile lui Dumnezeu. de o vitregie surdă. Cine nu poate urî nu cunoaşte nici unul din secretele terapeutice. Fiind teolog sau cinic. Cînd cugetul ţi a crescut peste crestele lumii.. De nefericire ne purificăm în accesele de ură sărbătorească şi vastă. Ce valuri nebune de mări necunoscute îmi izbesc pleoapele şi mi cotropesc mintea? — Cîtă măreţie nu ascunde oboseala de a fi om! . fii singur. În ispitele dragostei. îşi face dintr o divinitate dezabuzată ţinta devenirii lui.. curăţăm eul de toate impurităţile firii. nu mai e spaţiu între mine şi moarte.

de cîte ori spui — din tot sufletul — o banalitate. În mod cinstit. În trupul stors de veghi descoperi doi ochi rătăciţi într un schelet. regiunile cele mai adînci ale firii le descoperi în recăderile grave ale oboselii.. Şi n farmecul răsturnător al tresăririi.În astfel de dimineţi. Cerul şi a incendiat umbrele în sîngele tău şi tu surîzi cu semeni... ... Cînd îţi vei răsturna mînăstirile inimii pe ei? E atît neaşteptat şi atîta indecenţă în infinitul sufletului — cum de l îngăduie deşertul oaselor şi surmenajul cărnii? Vraja tristeţii seamănă undelor invizibile ale apelor moarte.... Nevoia de a nsemna toate reflexiile amare... imaginea imensităţii. Cadranul solar din Ibiza purta inscripţia: Ultima multis. Viitorul: dorinţa de a muri tradusă n dimensiune de timp.. din teama stranie c ai putea ajunge vreodată să nu mai fii trist. un om nu poate vorbi decît despre el şi despre Dumnezeu. Aşa dispare tot ce timpul a adăugat virtualităţii iniţiale. se scufundă în confuzia originară şi spiritul pluteşte pe fundurile vieţii.. mai mult decît orga sau deznădejdea.. ca misticii.. Nobleţea de a nu păcătui niciodată împotriva morţii... Sfredelirea lumii în oboselile halucinante despoaie lucrurile de strălucire şi înşelăciune şi nimic nu ne împiedică de la accesul la zona de baştină a începutului. pură ca o auroră finală. Existenţa ni se dezvăluie ca atare: la remorca neantului — şi nu nimicul este la marginea lumii. În sînul vieţii te afli. Cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de nici una din tainele fiinţei. — Ideea de infinit nu e decît spaţiul creat în spirit prin absenţa somnului..Despre moarte nu se poate vorbi decît latineşte.. Ideile se reîntorc spre izvorul lor. înţeleg nonrezistenţa la Dumnezeu. Oboseala ca instrument de cunoaştere.Amintirea mării în nopţile albe ne dă. . Prin ce taină ne trezim în anumite dimineţi cu toate erorile Paradisului în ochi? Din ce zăcăminte ale memoriei se adapă lacrimi lăuntrice de fericire şi ce lumini străvechi susţin extazul divin peste pustiul materiei? . te cauţi în ce n ai fost şi n ce nu vei fi. ci lumea la marginea nimicului. Neavînd extazul la ndemînă. Spiritul e prin esenţă pro contra firii. Universul şi a aprins glasurile n tine şi tu treci pe bulevard.

Acesta i rostul suferinţei tale. Doamne. Viaţa nu merită să fie trăită decît pentru deliciile înflorite pe ruinele ei. Cîntec surd în străfunduri: se roagă boala în oase. Oamenii să nveţe de la tine să se înspăimînte de căile omului. Eşti incurabil pierdut amăgirii şi vieţii cînd. plămădit dintr o carne infinit muritoare. fugi şi revii din nou. în care am cădea în plină sfinţenie dacă Dumnezeu ne ar sări într ajutor. nu poţi uita originalul. un prost etern sub bolţile tale nătîngi? Spiritul e carne lovită de streche transcendentă. mintea s a aşezat pe fundul iadului şi ochii privesc nemărmuriţi spre lume. Ce zori îmi vor trezi cugetul îmbătat de ireparabil? Oare cînd voi înceta să mor? Sînt răni care cer intervenţia Paradisului. privind cerul în ochi de femeie. Să nu devii pentru nimeni exemplu de pefecţiune. Acele sfîşieri ale cărnii şi demenţe ale gîndului. paradoxul e forma prin care inteligenţa înăbuşă plînsul. Mintea — smulsă din rădăcini — a rămas singură cu ea însăşi. De ce nu m ai făcut. A putea suferi cu nebunie. De natură şi femeie te apropii. cu toată teama de insuportabilul fericirii. Cînd găseşti o anumită nobleţe în tînguire. Te pomeneşti astfel lunecînd într o icoană. Şovăirile lui ne mai ţin în rînd cu lumea. . distruge n tine tot ce i chip şi dîră de urmat. Spiritul are prea puţine leacuri.Cugetul scăldat în lumina nocturnă a disperării. curaj. zîmbet şi deznădejde. Sînt peisaje şi îmbrăţişări care îţi lasă un gust de exil — ca tot ce amestecă absolutul cu timpul. Toate întrebările se reduc la atît: cum poţi să nu fii cel mai nefericit? Ce nu atinge boala e vulgar şi ce nu adie moartea e lipsit de taină. Cînd iubeşti viaţa cu patimă şi scîrbă. Căci de el însuşi trebuie să ne vindecăm în primul rînd. din omul ce erai. Primejdia în suferinţă e de a fi blînd. de a îndura cu îngăduinţă. Eroismul nu e decît rezistenţa la sfinţenie. doar diavolul se mai milostiveşte de tine şi ţi oferă sălaşul fatal îndurerării tale aiurite. Cu toate păcatele şi cu nici unul.

Nimeni nu poate şti dacă e credincios sau nu. De aceea. — Plictiseala se naşte dintr o împînzire ultimă a simţirii. deşi totul mă înstrăinează de ea. Inima mea — prin care a trecut cerul — e punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu. am fugit în rînd cu ceilalţi — dacă nu chiar mai repede ca ei. te miri de ce infimă distanţă de lucruri dispun oamenii. Oamenii fug atît de moarte. într un viciu sau într o virtute. Plictiseala bîntuie un suflet erotic ce nu găseşte absolutul în dragoste. aderînd cu fărîme de pasiuni. întreţine l din zori în noapte. Universul nu e serios. pădurile par a se înclina ca să ţi ridice cu triumf de frunze inima pierdută printre vreascuri. Încolo. Pentru a acoperi cu fast drama vieţuirii. Privind pe atîţi şi pe atîţi care se îngroapă într o idee. cît şi de gîndul ei. El trebuie luat tragic în glumă. Gîndul la Dumnezeu nu serveşte decît spre a muri.Lupta nu se dă între om şi om. dezlipită de fire. Din foşnirea vremii se nfiripă muzica plictiselii — din accentele surde ale stingerii timpului. fă din viaţă o scînteiere pe un cimitir. A face este antipodul lui a şti. ci între om şi Dumnezeu. Nimic nu mă poate face să uit viaţa. ale cărui feţe ar deveni una în durere. Te frămînţi atunci printre obiecte şi idealuri. nici problemele sociale şi nici istoria nu pot rezolva nimic. creează în preajma ta strălucirea efemeră şi eternă a inteligenţei înnebunite în propriul ei joc. De acesta m am legat pe vecie. într o menire. aruncă prin spirit un foc de artificii. În cuprinderea cosmică a urîtului — căscat al universului —. ci fiindcă n ai încotro. La o egală distanţă de sfinţenie şi de viaţă. Cu inima spînzurată între freamăt şi îndoială: un sceptic deschis extazului. Să fi văzut ei aşa de puţin? Să nu fi fost ei atinşi de cunoştinţa care nu îngăduie nici un act? A şti nu mai rabdă firea decît prin voinţa noastră de a fi încă în ea. Căci nu i sufletul omului un mormînt în flăcări? . în mijlocul lor mi am pierdut suflarea şi nu mi a rămas glas decît pentru disperarea frumuseţii. Eu n am tăria ca să ndur splendorile lumii. — Nu de bunăvoie te ndrepţi spre el. acordînd din milă şi din amăreală o adiere de existenţă umbrelor în căutare de fiinţă. şi ideile — stele negre pe fondul de vid al veşniciei. Nehotărîrile între cer şi pămînt te sortesc unui destin de Ianus. În după amiezele de duminică — mai mult decît în celelalte după amieze ale timpului — raţiunea se dezvăluie ca o absenţă de cer.

irezistibil.. Despărţit de semeni prin soarta insulară a inimii. În tristeţe — moartea şi nebunia luîndu se la întrecere —. necrezînd în nimic. te agăţi de Dumnezeu ca mările nebuniei să nu şi înalţe valurile mai sus de singurătatea ta. nemaicunoscînd decît exaltarea şi tristeţea. Singurul rost al pămîntului e să înghită lacrimile muritorilor. un salt organic. Dar. produse ale orbirii. la picioarele Ultimului.. A fi gînditor nu i un noroc cînd cugetul nu mai e întors spre adevărurile „înălţătoare“. Şi dacă fără El se mai poate încă respira. nădejdile vitregite se întorc în gînduri ucigaşe. Ajungi încetul cu încetul să nu te mai întîlneşti cu nimeni niciodată. adaugi un plus de farmec inspiraţiei. neîndestulător setei tale de străfunduri. Cu de aproapele trebuie să fii indiferent sau vesel. privind cum aripile unui vultur ating broderia destrămată a norilor. după ce ţi ai pierdut sprijinul în tine. . carnea. rostul tău e iremediabil paralel soartei omului. nu mai poţi găsi altul decît în Dumnezeu. îndulcite de un parfum emanat din rătăciri de îngeri. După aceea. Punţi nu se mai pot întinde între omul urmărit de moarte şi semenii lui. În poezie. c ai mîngîiat cu aripi de nemîngîieri un cer de drojdie. Ceea ce i fascinant în disperare este că ne aruncă dintr o dată în faţa Absolutului. din dobitoc uman ce ai fost. Din aşteptările visătoare în mijlocul naturii. de a iubi fiinţa fără a i îngădui un rost. de a fi tu însuţi fără tine. ridic o prin graţie sau crimă pînă la cer. — simbolul tău să fie: un trandafir pe o bardă. Există un fel de cîntec în fiece boală. Şi devii un ostatic al nefiinţei. — pe cînd în proză trebuie să aderi la ceva. căci nihilismul e un supliment de muzică.Dă un curs genial senzaţiilor. Şi orice ar face el — încercările de apropiere adîncesc doar o prăpastie şi accentuează o fatalitate. De ce nu s or întinde peste mine umbrele veşnicei prostii şi răcorile neştiinţei? Căldurile unui bărăgan de deznădejdi. impune trupului vecinătatea aştrilor.Şi închipuindu ţi c ai zburat — cu inversă altitudine — spre adîncurile vieţii.. Orice ai face. fără ideea lui te ai pierde în părăsirile minţii. Muzica ne arată cam ce ar fi timpul în cer. . ca să nu rămîi gol în faţa vidului cuvintelor. începi să gîndeşti şi să limpezeşti sau să întuneci prin reflexie situaţia creată de furia metafizică a deznădejdii.. Învaţă voluptatea de a acorda ideilor spaţiul unei clipe. Cîţi pot să spună: „eu sînt un om pentru care Diavolul există?“ — Cum n am simţi o atracţie de soartă faţă de cei porniţi spre o asemenea mărturisire? O icoană completă a lumii ar putea o da gîndurile crescute în insomniile unui asasin.

Ea acordă celui atins atribute de geniu. Plictiseala devine muzică pe marginea mării şi extaz pe vîrf de munte. O dată în interiorul vrăjii lor. nu mai am nimic ce să mă întoarcă împotriva ei. sexualităţii. În lumea n care nu mai am pe nimeni. Tăcerea ce urmează marilor intensităţi: inspiraţiei. mai dispun doar de Dumnezeu. disperării. Omul suferă de o neputinţă de vacanţă a neliniştii. Căci spre cine s ar îndrepta? De cîte ori nu mai eşti om. După fiece călătorie. — că n ele nu trebuie să intre nici omul. — Firea este o funcţie a căldurilor sufletului. Cînd nu voi mai avea nimic de pierdut.. — În toate declaraţiile de dragoste. — ca murmurul melancolic al vîntului ce atinge azurul şi zăpada. progresul în nimic te leagă incurabil de lume. în care aştrii ţi s au dezvăluit ridicol de singuri. de atîtea ori nu mai „simţi“ decît tăriile nefiinţei. Răstoarnă ţi paşii şi calcă pe stele.Setea de un paradis al indulgenţei. clădit pe un zîmbet de destrăbălări cereşti. şi omul a rămas fără zări într o veghe vecină nimicirii. mărit de ruina iluziilor. Căci nimic nu este în afară de năvălirile inimii. am înţeles: — că senzaţiile trebuie să fie mai pure decît aerul rarefiat al înălţimilor. Nevroza e o stare de hamletism automat. În cugetul tău să se răsfrîngă toate crestele de munţi pe care n ai fost om şi toate ţărmurile de mări pe care ai fost trist. El n a reuşit să lărgească orizontul raţiunii decît prin groază. Repetă zilnic lecţia acelei nopţi. în mireasma de nelume ce emană din ele. — nu se mai poate trăi decît în rătăcire. nici pămîntul şi nici un obiect al lumii. Fîşiile de zăpadă pe fondul cenuşiu al munţilor în dimineţi de vară: dărîmături ale unui cer imemorial. voi fi una cu ea.Într un creier defunct. din ce am murit mai mult în umbra frumuseţii.. Parc a fugit natura. . timpurile plecate n cruciadă de distrugere nu vor putea ucide amintirea unui Dumnezeu plămădit din suspine şi singurătăţi.. Nehotărîrea între pămînt şi cer te transformă într un sfînt negativ. N am început să o iubesc decît pe măsura risipirii speranţelor. Existenţa se creează în momentul subiectiv prin excelenţă. simţeam că numai Absolutul importă — şi de aceea puteam face cîte voiam şi oricui. vîrtej de altitudine privirea. te înalţi spre un gol pur. fără suportul talentului. Din ce cred în mai puţine lucruri. — adieri extatice să fie clipele. rezemat pe zăpezi şi pe cer. . Pe piscuri de Alpi şi de Pirinei. pierzi prin atracţia lor rădăcinile ce ţi au crescut cînd nu le ai bănuit. din aceea. cu norii sub mine.. neavînd nimic ce să mă prindă încă în viaţă. Donjuanismul e fructul unei sfinţenii rău întrebuinţate. — „sentimente“ nu mai sînt. gîndurile să mîngîie poleiala lucrurilor ce nu sînt. Descoperind noi frumuseţi.

Din esenţa firii ni se revelă în ruşinea de identitate şi n oroarea de principii. numai dorinţele adie o briză de existenţă. Ce pacoste va fi turnînd ea peste prospeţimea dorinţelor. toată Italia.Ideile sînt melodii moarte. în care piatra sfidează speranţele. Şi sînt locuri măreţe şi sumbre. Soarta omului e o absenţă continuă de „acum“ şi o frecvenţă stăruitore de „altădată“ — acest cuvînt al fatalităţii. Din sonoritatea lui prelungă se desprinde un netămăduit fior de pieire. aducîndu şi aminte de timp. nimic n o mai poate opri. Aigues Mortes. fără Dumnezeu ar trebui să ruginim pumnale prin ascunzişurile ei. Fără ea n am şti cum curg clipele şi nici că ele sînt. timpul înlocuieşte sîngele. pe ale căror ziduri leneveşte veşnicia. — În Italia. Iubesc privirile care nu servesc viaţa şi piscurile pe care aud timpul. Rostul gînditorului e să născocească idei poetice. Prestigiul ei funebru înăbuşă avînturile şi reduce realitatea la starea de absenţă. să suplinească lumea prin imagini absolute. Căci ţi e urît atunci cu tot timpul. Nimic nu tulbură mai mult naivităţile sîngelui ca intervenţia eternităţii. — Inima se apleacă cu mişcări naturale spre floarea sinuciderii din mijlocul grădinii de rătăciri care e viaţa. În toate religiile. În plictiseală. Defectul tuturor oamenilor care cred în ceva consistă în a deprecia moartea. o greşeală ce înfruntă . locuri privilegiate de siestă a Divinităţii. Plictiseala absolută se confundă cu obiectivarea în carne a ideii de timp. Spaţiul în care se învîrte cugetul îmi pare îndepărtat şi fără de temei ca un Uruguay ceresc. partea privitoare la durere este singura rodnică pentru o reflexie dezinteresată. fugind de general şi călcînd pe legi. pentru eroarea multiplă a fiinţării. — Cînd se sloboade.) Sînt ţări în care n aş fi putut rata nici măcar o clipă. Les Baux şi Rocamadour. ca Spania de pildă. Neputînd dezvălui oamenilor pricinile inimii noastre. care te silesc să fii tu însuţi în mod absolut: în Franţa — Mont Saint Michel. Un gînd trebuie să fie straniu ca ruina unui zîmbet. Restul e pură legislaţie sau metafizică de ocazie. (Sufletul nu i contemporan lumii. — Gîndirea încolţeşte pe ruina raţiunii. de le răvăşeşte şi le stîrpeşte fără urmă? Veşnicia nu se compune din sufluri de viaţă. Peste valurile de neant ce cuprind în voie firea. Absolutul acesteia nu se descoperă decît celor ce au un simţ ascuţit pentru accidentul individuaţiei. Individul e un eşec existent.

ca zdrenţe de azur. Sînt o Sahară roasă de voluptăţi. ci condiţia unică de individ.. plictiseala tinde spre substanţă. Dar. A trăi senzual în nimic. consecutivă gîndului la Dumnezeu. Cînd ai iubit prea pătimaş viaţa. întoarce te purificat şi gol — neatins de îndulcirile minţii. Plictiseala e rînd pe rînd vulgară şi sublimă. de nefolosinţă şi de prăbuşire. Farmecul firii trage greu în cumpănă şi nu e chip a l anula. Extazul e antipodul ireparabilului. un sarcofag de trandafiri. Dragostea de viaţă. În mistică există suferinţă. infinită suferinţă. Cine are convingeri maschează chiar această dramă a unicităţii.rigoarea oricărui principiu. . de atenuările ideilor. Şi ea ajunge: substanţă de vid. Nihilismul: forma de limită a bunăvoinţei. deşi ideile plutesc pe luciul nefiinţei. nu pămîntul. Şi atunci cauţi o cumpănă între sila de a fi şi de a nu fi. inima mea — spînzurătoare pe măsura cine ştie cărui diavol.. mai mult chiar: ca martir al nimicului. . după cum ne pare că universul miroase a ceapă sau că emană din inutilitatea unei raze. emanînd din tînjala sîngelui şi a ideilor. cu virginitatea lăuntrică a momentelor în care nu crezi în nimic. În sila de toate. Ea trebuie privită în faţă. Cerul. ci l laşi să gîndească asupra lui însuţi. În vagul sufletului.. această lipsă de ieşire plină de măreţie. Irezolvabilul gîndirii se epuizează în acest conflict. O ceată de îngeri sau de draci mi a aşezat pe frunte cununa plictiselilor. — Shakespeare e mare fiindcă în el nu triumfă nici o idee: numai viaţa şi moartea.. ce ai căutat printre gînduri? Spiritul e o eroare imensă de cîte ori slăbiciunile acordă vieţii prestigii de axiomă. Sînt dimineţi ce înfloresc subit în deşertul oboselilor şi care ne ţintuiesc înmărmuriţi în braţele fiinţei. nu ispiteşte decît pe cei înecaţi în silă. Dar nu tragedie. Nu raţiunea te pune n faţa morţii. plină de freamăt şi durere. Neputinţa de a fi. Tragedia nu e posibilă decît în viaţa ca atare.. De la o vreme nu mai gîndeşti asupra urîtului. Spre moarte. Acel ce n preajma Absolutului nu poate scăpa de ademenirile vieţii — nici o sinucidere nu poate pune capăt dezbinării lui lăuntrice. Străzile pustii în marile oraşe: parcă în fiece casă se spînzură cineva. Sfinţenia e cel mai înalt grad de activitate la care putem ajunge fără mijloacele vitalităţii. ele nu mi pot umbri tăria speranţelor deşarte..Şi apoi. Nimic nu l ajută să dezlege drama crudă a cugetului. împătimit în lume. năpădesc revelaţii fugitive de fericire ce se întind echivoc pe suspinele noastre. Cine „crede“ în ceva n are simţ pentru tragic. m a făcut „pesimist“. în sila vastă.

fără să cred în el. privirile tale lunecă pe pleoapele ei căutînd alte firmamente. Cînd femeia îşi închide ochii. Prin ceea ce sînt mai mult eu însumi..Nu mă simt „acasă“ decît pe ţărmurile mării. Veşnicia nu i decît povara absenţei de timp. te hotărăşti pentru Dumnezeu. Fără deliciile acesteia. o minte lucidă nu mai poate îngădui opoziţiile firii şi nici suferi irezolvabilele existenţei. Înţelepciunea — moarte a reflexelor — o învinge. În ultima treaptă a incurabilului. Tot ce nu e timp. din pierderea ritmului fiinţei. Religia îndulceşte absolutul morţii pentru a putea atribui lui Dumnezeu virtuţi rezultate din acea micşorare. cu atît sînt mai mult în Dumnezeu. De aceea. Pînă cînd rostul inimii va fi să cînte agoniile raţiunii? Şi cum să pui capăt cugetului hărţuit între îndoială şi delir? . Putea va spiritul să le refacă anulîndu se în certitudinea orbirilor? Cu ce minuni şi cu ce farmece am putea da cunoaşterea înapoi? Cînd vor bate veghile în retragere? Fiinţa nu poate fi salvată fără laşităţile minţii. A crede înseamnă a muri cu aparenţele vieţii. mi am rupt zăgazurile. În fluxul şi refluxul gîndurilor. n o simţim nicăieri mai intens ca n oboseală — senzaţie fizică a eternităţii. Şi pînă acum nimeni n a avut semeţia să susţină — în afară de greşelile entuziasmului — că ea n ar fi totul. Veşnicia se întinde pe tăcerile vitalităţii. Nimic nu serveşte mai puţin natura ca dragostea. — Cum putem însă să nu ne mai temem de moarte fără să cădem în înţelepciune? Nedezlipind în nici un fel faptul de a trăi de cel de a muri. întîlnind viaţa şi moartea în voluptatea contradicţiei. Căci nu mi pot construi o patrie decît din spuma valurilor. ştiu eu prea bine că nu mai am pe nimeni: fără ţară. din toropeala vastă şi meditativă a organelor. sufletul e o mare în care s a înecat Dumnezeu.. În disperările subite şi neîntemeiate. Singura scuză pentru pasiunea zădărniciilor: a trăi religios inutilitatea lumii. c am înălţat o boltă de regret peste fiece sărut şi un azur de alte doruri peste acel leşin. Singurul conţinut pozitiv al vieţii este unul negativ: frica de a muri. Rămas cu suspinele lucide ale iubirilor fugare în nopţi care împreună fericirea cu nebunia. — Să fie o boală tainică sau o cinste a minţii şi a inimii care te face să fii în acelaşi timp sceptic şi mistic? Nefericirea n are loc în universul cuvintelor. fără continent şi fără lume. tot ce e mai mult ca timpul se naşte dintr o sleire adîncă. Martor mi este Dumnezeu c am amestecat cerul în toate senzaţiile. El e mare în măsura în care moartea nu e totul. Cu cît îmi pierd mai mult credinţele în lume.

Neputînd lua asupră mi suferinţele altora. gînditorul . Avîntul mistic trebuie purificat de nobleţea gestului estetic. fiind în afara suferinţei. să luăm contact cu maximum de stil. Fruntariile omului sînt cele ale suferinţei. totul este inutil. omul devine tare — dar fără mijloacele vitalităţii. Atunci suferi. La ce să ne mai servească Absolutul? Din eternitate. Absolutul e un Dumnezeu în afara inimii. Primatul abstractului este o lipsă de rugăciune.. În întîiul fel sfîrşeşti pe cruce şi termini. Nu atingi inutilitatea măreaţă a duhului atîta vreme cît ai un loc în lume. De ce oamenii nu s or fi închinat norilor? Fiindcă aceştia plutesc mai uşor pe creier decît pe cer? Gîndurile născute în groază au taina şi împietrirea ochilor din icoanele bizantine. De aceea. un nimic. Toate căile merg de la mine spre Dumnezeu. drojdia ce rămîne devine — ca pedeapsă — substanţa sufletului. Nimeni nu va şti din ce belşug de dureri devii estet în mod religios. spiritul n are unde să te nchidă. Înaintăm în procesul de sleire a persoanei divine pe măsură ce introducem cultul inutilităţii pe întinderea cugetului. Doar după ce ai îndurat mult ai dreptul să consideri lumea un pretext estetic. De aceea. În vagul plictiselii se introduce astfel calitatea religioasă a negaţiei.Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările lucidităţii şi ale cunoaşterii. Neavînd graniţe. De rădăcinile ultime ale firii. Gîndeşti — întotdeauna — din lipsa unei patrii. întocmai ca un torso.. le am luat îndoielile. Totul este nefolositor şi fără rost — afară poate de melodia ascunsă a chinului. A nu face deosebire între drama cărnii şi a gîndului. A fi introdus sîngele în logică. Absolutul e o frîntură gratuită a Nimicului. Golgota se urcă pînă la cer. După ce sufletul a filtrat pe Dumnezeu. Despatrierea lăuntrică este climatul absolut pentru gîndurile fără rădăcini.. inima este un absolut — şi Absolutul. îndoielile. Înseşi Judecăţii din Urmă să i împrumutăm prestigiul artei şi să ne topim în temeiul final al lumii cu absenţă patetică. Într o simţire înaltă. Astfel. în al doilea. nici una de la El spre mine. interminabile. iar spiritul văduveşte puterile vieţii. Cînd nu te mai poţi ruga. Suferinţele sînt infinite. Viaţa mi pare o mînăstire unde te ai refugia ca să uiţi pe Dumnezeu şi ale cărei cruci ar străpunge nimicul cerului. Scîrba de lume: irupţia urii în urît.. un spectacol înţelegerii tale nobile şi bolnave. Gîndurile izvorăsc din pustnicirea instinctelor. în loc de Dumnezeu zici Absolut. Fenomenul uman e cea mai mare criză a biologiei.

oamenii respiră prin vulgaritate. Niciodată idei. Şi doar numai conceptul nu e vulgar. Valurile de nimic ce agită fiinţa umană se prelungesc în unduiri pînă în absenţa infinită a Divinităţii. Slăbiciunile omului sînt posibilităţi religioase. cu supranaturalul meu dezmăţ? Cu cît urc spre cer. Cînd voi aprinde focuri în idei? — Este atîta jăratic în oscilaţiile minţii! Nu e uşor lucru a te îndoi privind spre Dumnezeu! În genunchi. Nu poţi adera la ceva fără să faci o rezervă egală. Lipsa de fund e punctul de contact între abisul divin şi abisul uman. de cînd nu mă mai am. Iar universul se tranformă într un Nimic activ. căci. Orice pasiune trezeşte simultan antipodul ei. Contrariile sînt substanţa respiraţiei omului. ci ale răstignirii. ce nu poate fi asemuită decît vinului şi femeii. prin ce am putea luneca înspre Dumnezeu? Vagul şi nesiguranţa noastră reprezintă surse metafizice mai importante decît încrederea într o menire şi abandonarea orgolioasă într un rost. Vulgaritatea: lipsa de abstracţie. în care totul este pur şi fără de folos ca întunericul într un ochi de înger. dezlipit de toate. Nobleţea abstracţiei le e necunoscută. zgîrciţi cu puterile lor. Căci atunci răzbat pînă în Dumnezeu. Tendinţa noastră de a ne pierde marginile. cu atît se apropie mai uşor de lipsa de fund a lui Dumnezeu. Să baţi piroane în miezul duhului. Boala i o dezastruoasă desfătare. Ce poţi vorbi cu ei. cu condiţia să fie adînci. Am de partea mea toate direcţiile lumii. Şi cînd nu te ai ştiut opri la timp. rătăcirea devine singurul făgaş al nemîngîierilor tale. . Sînt şi eu un martir: aş vrea să mor pentru îndoieli. să sîngerezi în zîmbet. Spiritul. Melancolia introduce atîta muzică în năruirea minţii! Alipiţi de imediat. Trei mijloace prin care eul este totdeauna mai mult şi mai puţin. cu atît scobor mai tare spre pămînt. Cu cît omul are margini mai nesigure. L am fi întîlnit noi oare de ar fi fost el natură. ferestre spre Absolut şi care se nchid în întunecările vaste ale minţii. Nu îndoielile inteligenţei. Astfel — spre imensitatea divină. — Omul n are alt temei decît lipsa de fund a lui Dumnezeu. Căci nebunia i o piedică ce şi o pune cunoaşterea ei înseşi — un insuportabil al spiritului. — Scepticismul — fără o latură religioasă — e o degradare a spiritului. ei nu s capabili de a cheltui energii pentru a hrăni ceea ce nu e: ideea.este un emigrant în viaţă. se ndreaptă cu aceeaşi tărie în direcţii opuse. persoană sau altceva? Putem spune despre el doar atît: că nu se mai gată în adîncime. De am rămîne reduşi la limitele condiţiei individuale. omul n are altă punte decît indefinitul său. Să ţi pleci cugetul cu suferinţă spre zările lumii. obiecte şi griji. aplecarea spre infinit şi spre distrugere sînt un fior ce ne instalează în spaţiul în care se desfăşoară suflul divin. decît despre oameni? Şi încă despre întîmplări. Lepădarea patetică de lucruri fixează cei doi poli ai simţirii: o iubire fără iubire şi o ură fără ură. străpunge voi oare pămîntul? Voi duce nerugăciunea pînă la capăt? Voi umili pe Dumnezeu.

pe ale cărei baze se înalţă o arhitectură complicată de erori. O epocă se reazemă pe un adevăr şi crede în el fiindcă nu l cumpăneşte. O critică efectivă e o autotortură. sfîşietor de revelatoare. dar nu pentru cunoaştere.. ce nu pot fi înfrînte decît în amurgul cugetului treaz. Cum l ai pus la cîntar şi i măsori greutatea. peste gînduri se aşază o spuză şi mintea se retrage. căci timpul e rugăciunea Lui. Istoria s ar isprăvi în clipa în care omul s ar înţepeni într un adevăr. Cînd ataci înlăuntrul unei poziţii. În ultimă analiză. precum în mod cinstit nu poţi fi împotriva religiei dacă nu eşti religios. Luciditatea este un dezastru pentru adevăr. înlăuntrul poziţiei tale. Universul e o pauză a spiritului. Nefericirea e cel mai puternic stimulent al spiritului. Restul e joc. de care s ar spînzura nădejdile — cu tot farmecul zadarnic al nebuniei lor. A introduce sălciile plîngătoare în categorii. — Cînd sîngele ţi zvîcneşte pînă la cer. Cînd judeci. Zîmbete dureroase care sting soarele. Nu poţi fi lucid într un adevăr. Cînd sănătatea şi norocul se lasă asupra noastră. de a l trăi. scepticismul nu izvorăşte decît din imposibilitatea de a te împlini în extaz. fără să l compromiţi. ar răsări cruci pe meleagurile ei. ci în tine însuţi. . A şti răstoarnă orice urmă de certitudine. Un individ sau o epocă trebuie să respire inconştient în necondiţionatul unui principiu. Izvorul devenirii este posibilitatea de greşeală a lumii. În fiecare clipă suspină Dumnezeu... O moarte de fioruri balsamice. De îndoieli ne vindecă numai orbirea lui luminoasă. numită spirit din nevoie de simplificare. adică la Răstignire. se transformă într un adevăr oarecare — în eroare. Rostul inimii e să devină imn. Dar omul trăieşte cu adevărat numai întru cît se plictiseşte de orice adevăr. orice — din siguranţă de nestrămutat ajunge un principiu ce se clatină fără rost. Dacă inima ar fi redusă la esenţa ei ideală. cum să te mai îndoieşti? Dar ce rar zvîcneşte el aşa! Scepticism: nemîngîierea de a nu fi în cer. nu tragi în adversar. Conştiinţa — fenomen de limită a raţiunii — este o sursă de îndoieli. nici o critică nu dovedeşte nimic şi nu angajează pe nimeni. Din afară. de a l atinge. pentru a l recunoaşte ca atare. Luciditatea: o toamnă a instinctelor. Numai în măsura în care suferi ai dreptul să l ataci pe Isus.Paradoxul exprimă incapacitatea de a fi firesc în lume.. Duhul meu nu şi mai află îndestulare decît în metafizică şi n Acatist.

dar simţurile nu mai simt noaptea. Înţelegi taina ultimă a nopţii. ca fiinţe. iar vidul lăsat în inima sinistrului nostru strămoş. Cultura însăşi nu e decît imposibilitatea de a plînge. pe pămînt. Umbli printre oameni. — Suferinţa nu e decît conştiinţa Absolutului. acele oboseli care deschid spaţiul într un căscat al infinitului şi al plictiselii. trupul devine o cale spre Absolut. Noi n avem dreptul. Şi nimic nu l îneacă mai adînc în el decît marile oboseli.Nu mi e frică de suferinţe. Prin singurătate. în care se adună toate oboselile zilnice şi care ne depun fără ocol în mijlocul Absolutului. Eram Absolut. pe un deşert albastru. şi prin vagi instincte trebuie să te mai ţii de lume. Smulgeţi o floare sau o buruiană şi observaţi din ce a crescut: din ispăşire solidificată. De aceea nu puteau cunoaşte ei acolo — pe cînd aici. adică. pe panta rosturilor nemărginite. Desprinzi atunci din toate restul absolut. fără împăcare şi fără milogeală! Boala te aşază la limitele materiei. Nu se poate înălţa în acesta. Ideile trebuie să fie vaste şi ondulate ca melodia nopţilor albe. Boala serveşte duhul fără nici un înconjur. pe culoarea dureroasă a pămîntului. n ai altceva de făcut. Singurătatea necruţătoare a duhului descoperă neantul imaculat din temelia aparenţelor. Omul e un naufragiat al Absolutului. a te afla. transparent şi infinit concret este primul moment istoric. să privim dincolo de mărginirea noastră. Doar să se înece. adică. întîiul ideal. Picurul acela sărat. a luminii. Încetul cu încetul. Zaci — cu voie sau fără de voie — în straturile ultime ale existenţei. Există o oboseală substanţială. cît de resemnarea ce le ar urma. Cum luneci aşa. Cunoaşterea a ridicat un zid de neîntrecut între om şi fericire. oamenii. ceea ce rămîne dintr un lucru cînd el nu mai există pentru simţuri. Sau poate şi mai mult: duhul este boală pe plan abstract. Întîia lacrimă a lui Adam a urnit istoria. Şi atunci. prin ea. Căci înfrîngerile corpului fac din durere un rai în dezastru. azurul îndeplinea funcţia pămîntului pentru noi. pierzîndu şi darul plînsului. Cînd mă voi scufunda fără apel în Diavol şi în Dumnezeu? În paradis. Şi astfel. împarţi zîmbete sau cauţi din obişnuinţă adevăruri. înţelegi că rostul din urmă al duhului e îmbolnăvirea de infinit. nemijlocit în esenţă. puritatea divină sau demonică de la baza tuturor alcătuirilor. N ai încotro: eşti împins spre ele. De aş putea suferi veşnic. . Cei doi oameni călcau. A fi fără oameni şi fără lume. Acum ştim că sîntem în el. a gîndului. Am devenit oameni şi am ieşit din raiul fiinţei. au înlocuit prin idei lacrimile. contradicţia soartei tale e mai dureroasă ca năpădirea primăverii într un cimitir de ţară. precum omul: materie atinsă. o nălucire a înstrăinării tale de toate. Aşa ţi se deschide într un fior rar viziunea substanţială a nopţii. tot ce iese de sub controlul simţurilor — în primul rînd invizibilul — capătă un caracter de imediat. nu mai sîntem nici el şi nici noi. Sau te îmbeţi de muzică şi nici un sunet nu mai mîngîie urechea. şi în sinea ta te rezemi pe temeiurile firii. — Viaţa îţi pare atunci — atunci dramatic al fiecărei clipe — un vis pe care l depeni din priveliştea Absolutului.

Acea teamă de plictiseală ce nu poate fi asemuită cu nimic. Şi amîndoi nu pot fi înţeleşi decît în oboseală. Nicăieri mai mult ca n lepădarea de lume nu le putem atinge mai uşor. aparent fundamental deosebiţi. ci numai în individ. dar în special cînd nu mai aparţii lumii. Se împacă în rosturi orizontale cele două feţe ale universului. Bach şi Wagner. Nici unul. iar altul îşi tărăgăneşte sufletul într o muzică formal tărăgănată — aceasta nu dovedeşte nimic împotriva unei comunităţi adînci de sensibilitate. — După aceea. Ceilalţi oameni se supun mirărilor cărnii. Atunci. Important este că amîndoi sînt decadenţi. Important este că te poţi încă mira. dezmierdările şi horcăiala consecutivă împreună planuri divergente şi lumi ireconciliabile.. Şi teama ce te învăluie cere fuga. Moartea nu introduce precizie în el. în ceasuri fără nume. nu mai eşti în lume din cauza lui Dumnezeu. revii la revelaţiile ei cu o nespusă mirare şi eşti silit să te întrebi dacă într adevăr nu mai aparţii lumii. creează o dezorientare care este sursă de probleme. sau că unul îţi condensează tînjirea sufletului într o construcţie sonoră de o absolută rigoare. ci ca substrat de sensibilitate. Se apropie Urîtul. Există doi creatori în istoria muzicii care să fi exprimat mai amplu şi mai cuprinzător starea indefinibilă a langoarei? Că la întîiul ea i divină şi la al doilea erotică.. Căci murind. În nici un fel să nu rămînem la stadiul sentimentelor. Se împacă pentru un moment. cu Wagner. de dată ce un exerciţiu atît de străvechi te subjugă şi te cucereşte. deoarece ne stingem cu toate lipsurile făpturii noastre şi aflăm astfel ce nu sîntem sau ceea ce am fi putut să fim. Neajunsurile acestei lumi trebuie trăite pînă la teologie şi diabolism. Şi cu aceasta. duşmănia duhului şi a cărnii. străpungînd înălţimile detaşării. În orice fel sexualitatea este misterioasă. cu o tărie mai crîncenă şi mai nemiloasă. încep din nou. Doar ideea de El e mai vagă decît el însuşi. ni l ar fi creat muzica. adică Dumnezeu. moartea ne a descărcat pentru ultima oară de sarcina cunoaşterii. fiere a timpului turnată în vine. sînt muzicienii care se aseamănă în fond mai mult. ei nu cunosc pe acele izvorîte la intersecţia duhului cu carnea şi nici tulburarea. în neanturi vitale. Nu ca arhitectură muzicală. Se prea poate însă ca rostul gîndirii pornite pe cărări proprii să nu fie altul decît încordarea în contradicţii şi adîncirea în irezolvabile. Infinit reversibilul extaz.. . amîndoi ne îmbie să murim în afară de noi. plină de voluptate şi de chin. în deliciile pieirii. . Şi nici un prilej de acesta nu trebuie scăpat. nu cunoaştem mai de aproape pe Dumnezeu. Un rău ciudat încălzeşte sîngele şi prevesteşte golul surd ce te macină apoi. de nelinişti şi de întrebări. De n am fi avut suflet. Neurastenia: moment slav al sufletului. Totul trebuie raportat la Dumnezeu şi la diavol în acelaşi timp. Într un spirit urgisit de excesul de gînduri.Şi acest Vag de totdeauna e chinul cel mai sfîşietor al omului. din a iubirii..Ceea ce este mai vag. nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi. Cu Bach. a complicităţii lor. că amîndoi destramă viaţa într un fel de elan negativ. Aşa începi să nu mai ai pace în nici un loc.

Devenirea istorică exprimă trepte ale îmbolnăvirii naturii. dureros şi irezistibil. Darul mîhnirii. o îmbolnăvire a infinitului static a pus lumea în mişcare. Este atîta raţiune şi mediocritate în instituţia căsătoriei. ca beţia. că ea pare a fi fost născocită de forţele ostile nebuniei. credinţa. dar este clar că o plictiseală a identităţii de sine însuşi. în orice plictiseală răzbat reflexe ale urîtului iniţial. Căci „sănătatea“ poate reprezenta un concept pozitiv numai pînă la apariţia spiritului.. aşteptau să fie. existenţa şi ca tot ce e mare. ci crize de înălţimi. încremenite în ele însele. Dar este atîta vulgaritate în a o păstra! Să veghezi inutil neînţelesul lumii şi al lui Dumnezeu şi să extragi ştiinţă din chin! Sînt beat de ură şi de mine.. Lumea s a urnit din liniştea iniţială prin exasperarea identităţii.Şi de aceea... — Boala e un agent al devenirii. . Iată rostul ei metafizic. Nu putem şti ce a „atins“ echilibrul originar. Aceste trepte nu sînt lipsuri. N aş vrea să mi pierd mintea.Tot ce nu i natură e boală. ca şi cum în peisajul saturnian al sufletului s ar întinde oaze de pustiu din vremea cînd lucrurile. Mîhnirea e un dar. .