„Ce fac de dimineata pana seara? Ma suport.

“ (Emil Cioran)

Incarcerat in lumea din mine imi dau singur cu biciul.

Ard incet cateva sute de neuroni ce nu-mi dau voie sa-mi respir plictiseala.

Sparg ceasca din care am baut cafeaua, vesnica cafea inutila a orei sase.

Arunc in cos ziarul sotiei mele, l-am citit si ieri, il am si maine .

In stilou s-a uscat de ieri cerneala, m-am plictisit sa-l vad chiar si pe el.

Caut un loc in hol pe canapea, sa ma arunc cu toleranta in lume.

O telenovela ma zgaraie pe creier, nu pot sa mai ascult atata suferinta.

422 „Are duhul cuprinzator, fara justete.“ (Voltaire)

Asteapta o decadere de mult programata, decaderea mea.

Imi tarai trupul pe scarile inghetate, aceeasi urcare de care mi-este teama. Poleiul imi sfasie palmele degerate, am lasat in urma o parte din mine. Cu hainele zdrentuite, ciufulit, descult, ma tarasc in continuare.

A renuntat la puterea de inger, la misiunea incredintata.

Sta zambind langa mine, ca o fantoma. Imi ascult indemnul sa merg ma depare, zdrentele imi ascund trupul candva gol, mainile recent descoperite lucreaza, capul descoperit ma conduce, picioarele desculte imi povatuiesc mersul.

Cu sabia imi numara pasii, duhul puternic e o baricada.

423 „Cimitirele sunt sedative“ (Eugen Barbu) Adormit cu vechiul meu cosmar: batranelul ce ma cheama sa-mi dea sfaturi. Pe patul de o singura persoana stau recent pietrificat.

Parfumul de garoafe gadila incet nara stanga.

In pozitia drepti astept sa-mi recite constitutia.

Adorm pasind pe alei cu macese, sub brazi se joaca tacut copii. Aprind o lampa chiaradin veranda, vreau sa citesc ziarele de ieri.

In cuier ma asteapta paradisul, umbra imi zace in camara, ies sa respir noaptea de cafea sub felinarele neutre.

Putem accepta orice adevar, oricat de zdrobitor, cu conditia sa inlocuiasca totul, sa aiba tot atata vitalitate cat speranta careia i s-a substituit. Ceea ce stiu la saizeci de ani stiam la fel de bine la douazeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare... De atata amar de vreme de cand se moare, viul a capatat probabil obisnuinta de a muri; fara de care nu s-ar explica de ce o insecta sau o rozatoare si chiar omul, ajung, dupa cateva sclifoseli, sa crape atat de demn. X ma insulta. Sunt gata sa-l palmuiesc. Dupa ce ma gandesc, renunt. Cine sunt? Care e adevaratul meu eu: cel care riposteaza sau cel care se retrage? Prima mea reactie e intatdeauna energica; urmatoarea, moale. Ceea ce se cheama "intelepciune" nu e, in fond decat un vesnic "dupa ce ma gandesc", adica nonactiunea ca prim gest. Ani de zile, o viata de fapt, sa nu te fi gandit decat la ultimele clipe, ca sa constati, cand te apropii in sfarsit de ele, ca va fi fost degeaba, ca gandul mortii ajuta la tot, doar sa mori nu. Nu e profund, nu e autentic decat ceea ce ascundem. De unde forta sentimentelor abjecte. Am toate defectele celorlalti si totusi ceea ce fac acestia mi se pare inadmisibil.

-Ce faceti de dimineata pana seara? -Ma suport. Nu-i pizmuiesti pe cei care au puterea sa se roage, in vreme ce esti plin de invidie fata de posesorii de bunuri, fata de cei care cunosc bogatia si gloria. E ciudat ca te resemnezi cu mantuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecatoare de care se poate bucura acesta. Nu exista o arta adevarata fara o mare doza de banalitate. Aceea care recurge in mod constant la insolit oboseste repede, nimic nefiind mai insuportabil decat uniformitatea exceptionalului. Daca ar fi cu putinta sa ne privim cu ochii celorlalti, am disparea pe loc. Nu le ingaduim decat copiilor si nebunilor sa fie sinceri cu noi; ceilalti, daca au indrazneala sa-i imite, se vor cai mai devreme sau mai tarziu pentru asta. Nu te temi de viitor decat atunci cand nu esti sigur ca te poti omori la momentul dorit. Nu conteaza decat un singur lucru: sa inveti sa pierzi. Omul care si-a invins complet egoismul, nemaipastrandu-si nici o urma, nu poate rezista mai mult de douazeci si una de zile, invata intr-o scoala vedantica moderna. Nici un moralist occidental, nici macar cel mai sumbru, n-ar fi indraznit sa avanseze despre natura umana o precizare atat de infricosatoare, atat de revelatoare. Ti-ai dori uneori sa fii canibal, nu atat din placerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cat din aceea de a-l vomita. "N-ati avut dreptate sa contati pe mine." Cine s-ar putea exprima astfel? Dumnezeu si ratatul. E limpede ca Dumnezeu era o solutie si ca nu se va gasi niciodata una la fel de multumitoare. Cu cat se indeparteaza de Dumnezeu, cu atat oamenii avanseaza in cunoasterea religiilor. "... dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii." Deabia s-au deschis si incepe drama. Sa privesti fara sa intelegi, acesta-i paradisul. Infernul ar fi deci, locul in care intelegi, in care intelegi prea mult... Numai Dumnezeu are privilegiul sa ne abandoneze. Oamenii nu pot decat sa-ti intoarca spatele. Între o palmă şi o jignire, suportăm întotdeauna mai bine palma. (Ecartèlement) Cred în salvarea umanităţii, în viitorul cianurii... (Syllogismes de l’amertume)

ceilalţi. cu excepţia aceleia de a fi tată. convingeri. deoarece o faci întotdeauna prea târziu. nu. ci pentru că vrei să spui ceva. (De l'inconvénient d'être né) La Zoo. (Aveux et anathèmes) Nu are convingeri decât acela care n-a aprofundat nimic. (De l'inconvénient d'être né) Dacă am putea să ne vedem cu ochii celorlalţi. da. (Ecartèlement) Să fi comis toate crimele. (Syllogismes de l’amertum . (Syllogismes de l’amertume) Toate apele au culoarea înecului. asupra problemelor. (Précis de décomposition) Este evident că Dumnezeu era o soluţie şi că nu vom mai găsi niciodată o alta la fel de satisfăcătoare. (Syllogismes de l’amertume) Singurătatea nu te învaţă că eşti singur. Acesta e punctul de plecare al mândriei intelectuale. (De l’inconvénient d’être né) Nu merită să te sinucizi. (Amurgul gândurilor) Speranţa e o virtute a sclavilor. am dispărea într-o clipită. ci singurul. (De l'inconvénient d'être né) Opinii. Toate animalele au o ţinută decentă. (Ecartèlement) Gânditorul de primă mână meditează asupra lucrurilor. (Syllogismes de l’amertume) Nu scrii pentru că ai ceva de spus. cu excepţia maimuţelor. Simţi că omul e peaproape. (Syllogismes de l’amertume) Suntem toţi nişte farseuri: supravieţuim problemelor noastre. (Cahiers) Obiecţie împotriva ştiinţei: această lume nu merită să fie cunoscută.E lucru de mirare că perspectiva de a i se scrie biografia n-a descurajat pe nimeni de la ideea de a avea o viaţă. (De l'inconvénient d'être né) N-ar trebui să scriem cărţi decât pentru a spune în ele lucruri pe care n-am îndrăzni să le mărturisim nimănui.

. Căci distrugîndu L. Cît trebuie să distrugem pentru refacerea paradisului ! Păcatul nu este decît imposibilitatea uitării.. Îl ucizi pentru a ţi masca prăbuşirea. Plantele se odihnesc în El. Bolile sînt indiscreţii de eternitate ale cărnii. adică. în filozofie. şi mi înverzeşte simţurile cu muguri funebri? Ce înger. forma de viaţă umană. ca o primăvară neagră. Ai zdruncinat tăriile. Parcă toate celulele ar reface drumul înapoi. cu atît eşti mai aproape de paradis. Ura împotriva lui Dumnezeu pleacă din scîrba de tine însuţi. p. prin nostalgie. Un filozof? Un om care şi dă seama. de plantă. iar chinul zilnic. spre uitare [. Ceea ce nu însemnă decît posibilitatea unei fiinţe de a sta alături de Dumnezeu. spre somnul naturii. dar nu ştie nimic. totul se vede.„ . cu ce arme.. îmi pare că îngerii şi au rupt aripile din tării ca să mi facă vînt din lume.” [Lacrimi şi sfinţi. Cel puţin de la creştinism încoace. Ce rană mi s a deschis... ţi ai zdruncinat tăria. este o exasperare bolnăvicioasă a conştiinţei.regretul de a nu fi plantă. Nonfilozofie: ideile se sufocă de sentiment. ce defineşte.. ------------------------de Emil Cioran [Emil_Cioran] Ce i un artist? Un om care ştie tot — fără să şi dea seama. Rostul omului este să preia suferinţa lui Dumnezeu.. cu lumea vegetală. ţi ai tăiat creanga de sub picioare. De cîte ori mă ispiteşte ameţeala.. prin regret. în uitarea eternă.] Regretul vegetal te apropie tot mai mult de paradis decît religiile laolaltă. nimic nu se dovedeşte.182-183] Nimic nu se explică. . În artă se poate orice. Prea mult am trecut de această treaptă. spulberîndu-i petalele cu un suflu cald şi nostalgic ! [. Dar ea nu i decît deficienţa instinctului creator în folosul reflexiei. al spiritului te înfrăţeşte.] Numai ca plantă eşti în paradis. cine să-l priceapă ? Pe cine să-l înduioşeze dorul vegetal ? Să fii o floare în care se îngroapă razele şi dorm visele pămîntului şi pe care s-o culeagă un înger trist. Starea de cădere. mi a însîngerat seva? Sau Dumnezeu mi a întors blestemele? Orice ocară la adresa Lui se întoarce împotriva celui ce a spus o. Cu cît eşti mai treaz – mai departe.

Luciditatea este un vaccin contra vieţii. Natură. mai mort decît un mort iubit. ea nu reuşeşte. (Îmi vei ierta Tu stropii întristării şi ai nebuniei?) Sînt dureri de care nu m ar putea consola decît dispariţia cerului. să împiedice chinul saţietăţii sau să îndulcească povara excesului şi exasperarea intimităţii prelungi... ajungi la antipodul fricii de a te stinge. De n am fi plicitisiţi de infinit. ar mai exista oare viaţă? Ce vitalitate secretă ne separă de absolut? Doar sîngele meu mai pătează paloarea lui Dumnezeu.. să mi cer iertare oamenilor şi depărtărilor! Cine n a avut sentimentul că pentru el toată lumea ar trebui să se omoare şi că el ar trebui să se omoare pentru toată lumea — acela n a trăit niciodată. îţi vine să ţi ceri scuze de la trecători. ca să cunoşti dezgustul de moarte. Pentru ce mîinile nu se întind spre rugăciune. ce plînsuri mai aştepţi de nu te răzvrăteşti cu rugi şi cu blesteme? Şi voi. . ca şi Dumnezeu. Eroismul consistă în a voi să mori. Doar sufletul îţi mai înalţă agonia spre întinderi învinse şi spre leacurile morţii. dispune de prestigiul infinitului. de la case. de la ape şi de la tot ce a murit şi n a murit. Sătul de patima sfîrşitului. În nopţi infinite. timpul se urcă în oase şi nefericirea muzează în vine. Cine n a suferit de insuportabilul vieţii n a trăit niciodată. de la arbori. pe voi care nu cunoaşteţi frica de a deveni obiect? Şi nici o stîncă nu zboară spre bolţi ca să ţi cerşească îndurarea! Pe vremuri. Trebuie să fi încercat multă vreme dorinţa de a muri. obiecte fără suflet. Cea din urmă despărţire. În ultima etapă a spaimei. de ce nu urlaţi soarta vrăjmaşă a sufletului? Sau vreţi să moară rostogolindu se pe voi. Azi. de ce nu mi suspină groaza şi oboseala spre un cer înlemnit de propria lui lipsă? Iar tu. melancolia va descrie un semn de întrebare pe o inimă palidă. dar şi în a voi să trăieşti atunci cînd fiecare zi te apasă mai rău ca o eternitate.Religios e acel ce se poate lipsi de credinţă. Şi nici un somn nu opreşte igrasia temporală şi nici o auroră nu mblînzeşte fermentarea chinului. dar nu de Dumnezeu. Căci la ce ar mai îngropa o inimă subterană? Cînd porţi pe umeri toate Judecăţile din Urmă. Deşi moartea.. precum nici El. Mă va scuza cineva c am fost? De aş avea genunchi ca Alpii. Cu ultimele picături de sînge. lucrurile se rugau pentru muritori şi mările deveneau furioase pentr un suflet. ca să mi sprijin pe ele mîhnirea drăcească şi spaima asasină? Şi pietrele. mîinile de muritori. toate mor şi stelele nu mai cad în mări şi mările nu se mai reped spre stele. cel din urmă sărut dat acestui univers.

Unul din motivele pentru care societatea execută pe asasin este acela de a nu i acorda satisfacţiile unui infinit al remuşcării. Şi de ce suferinţa ştie totul? Fiindcă i Spirit. pierzîndu şi din dulceaţa virtualităţii. De ce un nebun vede mai mult? Fiindcă nebunia i suferinţă. Un suflet care are spaţiu pentru Dumnezeu trebuie să aibă pentru orice. prin revelaţiile negaţiilor. Criminalului i se dezvăluie taine ce nouă ne rămîn străine. Recviemul sufletului este un naufragiu şi o aureolă. gîndurile au despletit universul şi ochii s au oprit în zăcămintele firii. Revelaţia subită: a şti tot şi fiorul care i urmează: a nu mai şti încotro. dispunînd de prea multă durere. De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea i suferinţă. . Deodată. ce l creează. Căci tot ce i negativ e ispăşire şi ca atare cunoaştere. Te întrebi de ce un beţiv înţelege mai mult? Fiindcă beţia i suferinţă. O catedrală e maximum de sensibil al ceţii. de arbori şi de ape. căci Dumnezeu e un abis privit de jos. O fiinţă care ar şti totul ar fi un fluviu de sînge. ne o satisfacem asupra noastră? Nu vrem să murim pentru a nu omorî? „Profunzimea“ e o cruzime secretă. A l lăsa în viaţă este a i acorda libertatea de a ne întrece. viciile. Odată actul consumat. prin Dumnezeu nemaiaparţinînd pămîntului. Există în om o dorinţă tainică de remuşcare. orice crimă în lume ne poate fi iertată. Cel ce ridică viaţa cuiva este mînat de o furie patologică a cunoaşterii. ci prin sfîşierea cărnii şi a duhului. nu mai aparţine timpului. Însîngerarea lui începe din întîia clipă fugară din Neant. din decenţă. chiar dacă motive meschine îi ascund mobilul secret. — Să nu plece de aici nevoia de a ne mărturisi unui credincios ultimele nelinişti şi tulburări? Ce ne face să credem că el nu poate să nu ne înţeleagă? Ca şi cum credinţa n Dumnezeu ar fi un viciu dinlăuntrul căruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz faţă de care totul e legitimat. Unui credincios nimic nu trebuie să i scape: scîrba. Gustul morţii să nu fie o sete de cruzime şi pe care. Fărădelegea. Adîncimile răului conferă o superioritate iritantă. iar „inima“ e un sînge năpăstuit. ca un dor de alte făgaşuri. Dumnezeu. El e o hemoragie pe dimensiunea eternităţii. Aroma remuşcării ne mînă spre rău. deznădejdea. Defectele. păcatele nu ne descoperă laturi ascunse ale firii prin fulgerările de plăcere. Oamenii cad spre cer. viciul sau crima izvorăsc din frămîntarea ei ascunsă. Şi înfricat de absolutul clipei. ce precede Răul. moartea. De aceea le plăteşte el aşa de scump. Se prea poate ca oamenii să fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol. Sau că. cerul se risipeşte n melodie. ea apare în conştiinţă clar şi definit.„Sufletul“ îşi extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros. Negură solidificată. În străfulgerarea cosmică a conştiinţei. Nu e ca şi cum o negură din altă lume ne ar visa viaţa? Depănarea lăuntrică a morţii este ceaţă ridicată la principiu metafizic. urmat de munţi.

de cîte ori te trezeşti din iubire. Aşa îţi pierzi de fericire minţile în Dumnezeu. iar Dumnezeu devine vacant de divinitate. De ce în umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindcă în preajma femeii nu mai există timp. Atunci. În azurul timid al dimineţilor. Ceaţa e neurastenia aerului.. pe care nu l întîlnim în „conştiinţa împăcată“ şi nici în „fapta bună“. Orgasmul spiritului este scuza supremă a existenţei. cerul. Ce înger nebun cerşeşte cu flaşneta pe la o inimă fără porţi? — Sau m am dezlipit din suferinţa lui Dumnezeu? În fericirea şi nefericirea în dragoste. din frica de sine însuşi. ci din preaplin. căci nu se suspendă devenirea în mijlocul vieţii? Sînt îmbrăţişări. Un moment absolut răscumpără golul tuturor zilelor. spiritul se supravieţuieşte. prin care te separi de ceva: de un om. el e prea neîncăpător excesului ei inuman. pare că ţi a putrezit timpul prin nu mai ştiu ce inimă.Timpul şi a pierdut respiraţia. n ar putea domoli beţia răzvrătită a sîngelui. Dragostea fiind o întîlnire dureroasă şi paradoxală a fericirii cu disperarea. ce le ai iubit sau nu. de oameni sau de tot. Cînd ai dilatat viaţa la infinit. el e un act de individualizare. De aceea. pentru care ţi ar trebui accentul unui Iov asasin. Virtuţile nu servesc cerul. Acele glasuri din afunduri. Moartea l încălzeşte şi mai tare şi mirajul vieţuirii se nfiripă din aburii ei funebri. Şi tulburarea noastră creşte. o clipă reabilitează o viaţă.. Iubirea este o aparenţă intemporală. în care timpul e mai absent decît într un astru mort. Ceea ce face păcatul superior virtuţii este un plus de suferinţă şi de singurătate. . În sine. Niciodată nu ne stingem din vid. voinţa de a te distruge emană dintr o senzaţie dureroasă de plinătate. paloarea atîtor femei. A fi singur e o stare difuză de păcătuire. decepţiile se întind blînd ca untdelemnul şi fiinţa se îmbracă în splendorile evanescenţei. Toate apele au culoarea înecului. de ar fi de gheaţă. După ce ai gustat înşelăciunile vieţii. din cauză că atingem în lume o stare care depăşeşte lumea. cum ai măsura vîrtejul luminii ce te inundă? El pare a dura cam cît absenţa absolută a unei secunde. Mîinile palide sînt un leagăn în care îţi suspini viaţa. Negaţia vieţii din plenitudine este o stare extatică. Căci nu lîncezeşti în dorul muririi decît întinzîndu ţi fiinţa dincolo de spaţiul ei. Femeile nu ni le ntind decît ca să plîngem în ele. ţi se oferă ca un pustiu înflorit gustului mortal de nesfîrşire. După astfel de străfulgerări cunoaşterea e inutilă. Din ea izvorăşte nevoia de Dumnezeu.

. Senzaţia de bătrîneţe eternă: a purta timpul în spate de la întîia lui clipă. între semeni. scîrbit de sine însuşi. Şi toată străduinţa lui este să reintre în el.. Fără sentimentul morţii. De nu ţi pare că eşti autorul norilor ce împînzesc cerul. şi cerul se topeşte în căldura inimii. devine un lunatic care şi caută pieirea în pustiurile lui Dumnezeu. la prestigiul lui neîntrerupt şi îmbracă mă în insomnia nesfîrşirii! Avea voi lacrimi pentru tot ce n am murit? Dragostea e singurul mod fecund de a te înşela în cadrul absolutului. Cînd ai cunoscut amărăciunile şi dulceaţa lor. Moarte. Căci. ridică mă. a fi nu mai are parfumul firii. oamenii sînt copii — dar cu el. nu eşti creator decît pe propria ruină. Omul e singura fiinţă care s a dezmorţit din beţia timpului. Cînd însă universul devine o spumă de irealitate şi extaz. Doar mergînd alături de timp omul e om. la ce mai vorbeşti de plictiseală? Şi de nu simţi cum cerul se plictiseşte în tine. Privilegiul izolării în natură derivă din ruptura conştiinţei de devenire. Dacă moartea n ar întrerupe consolările dorului de a muri. Şi din amîndouă nu mai rămîne decît un dezastru nocturn şi muzical. îţi pare rău că n ai decît o inimă de sfărîmat. Dar vieţii lipsindu i infinitul. cum am putea muri fără capăt? Omul... De aceea.. fiindcă prin viaţă nu l pot onora decît prin crize.. Infinitul trebuie să fie culoarea fiecărei clipe şi. să redevină timp. Oare de cînd s au mutat deşerturile în sîngele omului? Şi schimnicii de cînd ţipă n el rugile spre înălţimi? Cît se vor mai boci întinderile în unduirea lui otrăvită? Şi cînd va înceta înecul oropsiţilor în valurile lăuntrice ale muririi? Doamne! singurul tău martir: sîngele omului. ce mai sînt? Cînd ştii ce i sfîrşirea. Cînd mintea ţi se ndreaptă înspre Dumnezeu.. în iubire nu poţi fi aproape de Dumnezeu decît prin toate iluziile vieţii. De aceea. Şi fericirea devine tot atît de vastă cît nefericirea.Şi atunci regreţi de a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legăna în amarul absenţei lor. de cîte ori se plictiseşte de condiţia lui. clipele nu par destul de fluide şi nici destul de adînci setei lui de scufundare. de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea. Căci moartea fură melodia vieţii. de curge azurul pe spaţiul ei înnebunit de imensitate — atunci vocile sfîrşirii emană din gîlgîirile plinătăţii. Omul stă drept numai pentru a şi ascunde lui însuşi cît este de gîrbovit înlăuntru. . la ce mai priveşti spre Dumnezeu? Sînt vulgare acele fericiri care nu ţi trezesc dorinţa de a muri. Cel ce s a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decît prin voinţa de autodistrugere.

.. treaz sau aţipit. ea ar destăinui o lume în care florile se nchid şi se deschid în dorinţa de a muri. Nici mările. fenomen de luciditate care te aşază paralel spiritului. arhipelagul uman nu mai aşteaptă decît fluxul fatal care să l înece. Aşa se explică de ce nu există rataţi mai mari decît eroii virtuali şi femeile adorate. Sînt fiinţe pe care le trăim atît de intens în noi... în speranţe şi în absenţa lor. Inima e locul în care noaptea se ntîlneşte cu dorinţa de a muri.. Elementele unei geografii cereşti. A fi mai „leneş“ ca un sfînt. Căci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc. spre a se întrece n nesfîrşire. Faptul de a fi om este atît de important şi atît de nul. nici cerul. încît existenţa lor exterioară devine superfluă şi reîntîlnirea lor o penibilă surpriză. În marea divină. afară de acei ce au conştiinţa conştiinţei lor. încît se prelungeşte cu aceeaşi căldură în gîndurile vrăjmaşe.Plictiseala: a nu mai avea cumpăt în timp.. în zori. ascultînd murmurul zadarnic al ondulaţiilor sîngelui şi şoaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare. Şi n care aş fi smerit grădinar al agoniei lor. Un singur lucru dureros există în tristeţe: imposibilitatea de a fi superficial.. deşi eşti parte a Lui. Ai vrea să fugi din El. Patima muririi răsare din tot ce n ai iubit şi creşte cu tot ce iubeşti. îi aparţii şi nu i aparţii. trăindu l. El trebuie să ispăşească irevocabil greul pe care altul l a luat. riscă şi suferă mai mult decît Cel aşezat în confortul Absolutului? Ce să mai cauţi printre muritori. Uitarea tămăduieşte pe toţi. ci cei iubiţi. Fiorurile ei — asemenea unei ascetice îmbrăţişări — te topesc lăuntric într un extaz neîmplinit. că i dureros de semnificativ acest fiind şi nefiind al soartei omeneşti. Numai irealitatea muzicii. A vieţui este o indecenţă din partea celui adorat. într o ultimă dedublare. şi totuşi să te zdrobească marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile! De ce rătăcirea umană e mai sfîşietoare decît cea divină? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele în regulă şi omul. Şi de mi aş stoarce din suflet o icoană a Raiului. nici unul? Nu fiindcă acesta din urmă. Să respiri în sentimentul că i mai revelator a fi om decît Dumnezeu. fiind un golan între pămînt şi cer. cînd tu cînţi din orgă şi ei din fluier? . ca şi n cele plăcute vieţii. în după amieze şi n nopţi.. Prin orgoliu eşti legat peninsular de Dumnezeu. încît nu poate fi suportat decît prin imensa nemîngîiere închisă în această hotărîre. Ea te cuprinde n plină stradă. nici Dumnezeu şi nici lumea toată nu sînt un univers. între oameni şi departe de ei.

. ironic şi lucid şi care nu şi permite să confunde viaţa cu paradisul. întunericul ar recurge la adăpostul sigur al inimii.Flautul îmi poartă părerile de rău spre toate femeile pe care le am născocit în bănuiala nostalgică a altor lumi. Orizontul funebru al culorilor. Sînt muzicieni — ca Chopin — care n au legături cu moartea decît prin melancolie. plină de un sfîrşit vast. în obiecte de studiu. ele îşi pierd eficienţa. Greutatea unui adevăr se măsoară exclusiv după suferinţa pe care o ascunde. ci şi pentru cealaltă. şi fugi care nu tălmăcesc decît graba acelei voluptăţi. Există însă preludii de orgă care ne arată că Dumnezeu nu i aşa de străin de ea precum eram înclinaţi a crede. Dar cînd te afli înlăuntrul ei. din om te pomeneşti poet.. — Cum poţi să nu fii nici unul. la mijlocul de drum al deficienţelor? Eşti trist cînd nu mai ai distanţă de sîngele tău. Isus a fost prea puţin poet ca să cunoască voluptatea morţii. nici altul? — Vorbind în proză despre moarte... o stare de sfinţenie… Aş vrea să mor. orice am face la suprafaţa noastră se adînceşte într o gravitate incurabilă. Prestigiul de mister delicat al Orientului derivă din adîncirea în două lucruri la care noi participăm doar literar: florile şi renunţarea... Europenii n au importat numai seminţe pentru această lume. al sunetelor şi al gîndurilor ne scaldă într un infinit zilnic. Cînd abuzezi de tinereţe. Surprins în plină zi de groaza delicioasă a ameţelii. Un popor inteligent. aşezată între ele. Cît ai pătimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalităţii ei. acesta odată epuizat. cui să i o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei. mişcîndu se în prezent ca trecut.. Într un univers în flăcări. Şi tot el îmi descoperă o existenţă ce se sfarmă de toate clipele. încă o dată. Şi nu noi ne deschidem privirile spre lume. În lumina lui solemnă. Ce nu mai e suferinţă devine iremediabil istorie. Astfel se dovedeşte. Nostalgia morţii ridică întreg universul la rangul muzicii. din lipsurile lui emană parfumul metafizic al Nimicului. „Valorile“ trăiesc prin chinul din care s au născut. într atît că şi clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. dar de atîta moarte nu mai am loc.. ci ea se deschide în privirile noastre. mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni l inspiră moartea pentru a ne lega de viaţă prin regrete. Nimic nu este mai puţin francez ca feeria. transformîndu se în forme goale. nici atunci cînd o cere uzul legitim al amăgirii. că viaţa nu şi atinge actualitatea ei supremă decît în durere. Are cineva dreptul să şi asculte pînă la capăt îngînările şoaptelor lăuntrice? Cînd ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere în cer.

Şi petrec o vacanţă eternă în adăpostul pleoapei divine. însîngerările iau locul acelui tot. Popoarele nordice n au inventat o oare pentru a scăpa de gustul amar al acestuia? Şi nu e feeria o formă de utopie cu elemente religioase. pe spaţiul unei lacrimi. Singurătatea te transformă într un Cristofor Columb navigînd spre continentul propriei inimi. cînd sînt bătut de valuri.. În clipele n care ochii se aţintesc subit şi violent spre cer. teologia mi se pare o ştiinţă a aparenţelor? Marea — vastă enciclopedie a nimicirii — e mai cuprinzătoare decît cerul — biet manual de Absolut. Şi astfel. Frecvenţa ei în vocabularul cuiva indică pînă unde acea fiinţă se poate dispensa de lume.. dar împotriva religiei? (— paradox definind orice utopie).. Marea răsfrînge mai repede lenevia noastră decît cerul. Traducînd în aproximaţiile imanenţei o nostalgie a paradisului.Feeria e cea mai mîngîietoare soluţie împotriva păcatului. rănile inimii înlocuiesc cerul şi pămîntul. Un zîmbet inepuizabil. Oare Dumnezeu face cît Marea? De ce. Filozofia neavînd organ pentru frumuseţile morţii. Unui leneş e singura mîngîiere. Dacă lumea ar avea margini. Dumnezeu n a avut nevoie să ne trimită călăi. am luat o cu toţii înspre poezie. sînt doar atîtea nopţi fără lacrimi. între mine şi Dumnezeu. cerurile sub care n am murit. Tot aşa. feeria nu poate fi gustată de cei ce nu cunosc această nostalgie... cum m aş consola că n am fost primar? Introspecţiile sînt exerciţii provizorii la un necrolog.. Nu i lumina o halucinaţie a nopţii? Între mine şi oameni se interpun mările în care m am scufundat prin gînd. toate stîncile munţilor nu i ar putea zdrobi. Gîndurile periculoase sînt precedate de o slăbiciune fizică.. . Este atîta onomatopee în Wagner! Natura fiind inima. Ce plăcut ne lăsăm linguşiţi de întinderile ei! Nimic nu i mai penibil unui om harnic decît infinitul. cînd de lume te leagă numai mările! Pe fiecare clipă m aş îmbarca spre apusurile Timpului. Discreţia corpului în faţa a tot ce i nelume.. Cîte catarge nu ţi cresc în sînge. În zorile vieţii tremură umbrele morţii.. Cînd totul te răneşte. Lenevia mi se urcă pînă la cer. „Inima“ devine simbol pentru univers în mistică şi în nefericire..

în care trebuie să trăieşti şi cu care n ai ce să faci. Dar în simţurile mărite n vid de plictiseală şi în spiritul golit de lume. bolnave de deşteptăciune. Curios cum căutăm să uităm prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului şi toate mitologiile sufletului.. Sînt priviri menite parcă să ne consoleze de toate melodiile pe care nu le am auzit. inteligenţa e ruina infinitului şi deci a muzicii. Dar doi sîni nu ne pot ascunde adevărul. trecînd în înserări de la albastru la cenuşiu. creşte ca un untdelemn ce zgîrîie pe luciul temerii tale.. Cînd vrei să te reîntorci în Dumnezeu. francezii n au creat mare lucru.. Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă. spre lipsa de naivitate? În Franţa existat a vreodată vreun copil? În muzică.. Franţa a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu. Încerci zadarnic să te înşeli.. Raiul s a pitulat în ochii Evei. Cine va înţelege paradoxul acestui popor care. izolarea devine apăsătoare şi searbădă — şi zilele par absurde ca un sicriu spînzurat de un cireş înflorit. ilustrează în mare doliul incomplet al minţii. încît florile par nerăbdătoare de a şi da duhul în Paradis. cînd îi va răpi Dumnezeu timpul? De ai fost o singură dată trist fără motiv. Tot ce nu izvorăşte din prospeţimea mîhnirii e de mîna a doua. lipsa de spirit ca o imoralitate. O ţară în care nu poţi crede în ceva decît nihilist. Omul suferă de o primăvară a întunericului. totul devine suflet. nativ. Cerul. deşi ne ţin mai cald decît luminile îndepărtate ale lui Dumnezeu. Şi cînd oamenii vor pierde icoana acestuia. . Şi apoi. nu s a săturat de dragoste? Ce căi va fi descoperit el înspre erotică. îngheaţă lumina dintre tine şi el. abuzînd de luciditate. suspinînd în săruturi sceptice... Şi femeile. noaptea l îngroaşă. din deşertul amărăciunii şi al logicii? Şi ce l o fi mînat. îţi trebuie preocuparea constantă a unei obsesii sau a unei boli. Nebunia i un gust cenuşiu al raţiunii. dar soarele l întinde.Este atîta risipă de suflet în parfumuri. şi creşte. ai fost toată viaţa fără să o ştii. Saloanele au fost grădini de îndoieli. fiindcă au iubit prea mult perfecţiunea în lume. În tristeţe.. îl vor reconstitui aţipind în inima unui parfum sau potolindu şi simţurile într o privire mărită de melancolie. Pentru a fi fericit de singurătate. De unde au clipele atîta greutate? Cum de nu adorm ele în vecinătatea oboselii noastre? Şi omului. După ce Adam a distrus rosturile fericirii. Cine ştie dacă nu ne gîndim la moarte ca să salvăm onoarea vieţii! În secolul al XVIII lea francez nu s a spus nici o banalitate.

Prin ea trăieşti.. Şi atunci te miri de ce ai umblat pentru înec după întinderi. Izvorînd din cunoaştere. E ratat acel ce nu cunoaşte ispita.. spre destrămare şi pieire. lăsîndu L să continue firul atîtor mîhniri şi părăsiri. Şi cînd acestea ne usucă simţurile. o paloare a cărnii. impalpabila lui imensitate ţi se descoperă irezistibilă şi moleşitoare. Cosmogonia mea adaugă neantului iniţial o infinitate de puncte de suspensie. asemenea acelor fîntîni? Cînd îşi va da alt curs înşelăciunilor ei? . Cînd ai isprăvit cu lumea. Deasupra fiecărui gînd se bolteşte un cer.. Deodată. În plînsul ceasurilor tulburi parcă aud fiinţele ce le am ucis în vis. Cu Dumnezeu eşuăm ratarea înscrisă în excesul de mîhniri. o margine a lumii. transformîndu şi fiecare soarta după exemplul unei fîntîni săritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticală? Şi procesul universal din fluviu îşi va arunca stropii spre înălţimi. prin ea te afli înlăuntrul vieţii. Cerul e un ghimpe în instinct. vast spaţiu diafan. istoria va continua să fie o hărţuială greu de priceput. fără să te ntrebi de rostul acestui gol numit aer şi care se interpune atît de vag între cele două aparente realităţi. Putem însă nădăjdui că ei îşi vor întoarce ochii înspre o veşnicie a neaşteptării. o senzualitate a inimii înlocuieşte cu văpăi subtile agitaţia oarbă a sîngelui. Nu mai găseşti odihnă pe pămînt decît în ochii care nu l au zărit. Dumnezeu e moştenitorul acelora ce au murit în El. Atîta vreme cît oamenii nu se vor lipsi de farmecele înşelătoare ale viitorului. cînd el te cheamă. Cum să mai respiri în umbra unei fiinţe ce nu suferă de amintiri cereşti? Aşa ajungi să ţi stîmperi întristarea în altă parte şi să uiţi cu scîrbă de unde pleacă omul. Văzut am toate lucrurile ce sînt — şi m am retras pe extremităţile inimii. ispitele cereşti te înlănţuie ca o probă a unei ultime rezerve de vitalitate. Se prea poate ca oamenii să nu fi fost alungaţi din Rai. Astfel te desparţi uşor de tine şi de lume. absolutul. bănuiala aceasta m a făcut să i fug.Nici o lume nu ne oferă din plin înşelăciunile vieţuirii.. Viaţa mi pare atît de stranie de cînd nu i mai aparţin! Trec ani de chinuri şi gînduri legate de cer şi de pămînt. Orice clipă îmi pare o repetiţie la Judecata din Urmă şi orice loc în lume. se prea poate să fi fost totdeauna aici. M aş vrea îmbălsămat în toate privirile fără lume. într o după amiază îngreuiată de plictiseală şi veşnicie.. convertindu şi curgerea inutil orizontală într o inutilitate spre cer? Cînd va cădea umanitatea în ea însăşi.. doar teama trezirii din ele se schimbă în tărie de la una la alta.

Dumnezeu rămîne totuşi cea mai mîngîietoare şi care va supravieţui tuturor adevărurilor. Este ca şi cum n ai fi iubit niciodată decît pe Lucile de Chateaubriand. Doamne! pe cînd un nou potop? Cît despre corăbii. înţeleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Şi de ce nici un arbore nu creşte în timp? Voi fi trecut cu natura de partea veşniciei? Melancolia este limita de poezie pe care o atingem în interiorul lumii. Astfel. clipele au murit viu în tine şi n au rămas cadavre în calea nădejdilor şi a erorilor. şi timpul se răzbună pentru a l fi scos din făgaşul său. Irealitatea e un excedent ontologic al realităţii.. Acele femei ce n au scăpat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie. ci a existenţei înseşi. de invazie a bătrîneţii în mijlocul tinereţii şi a iluziilor ei? Prin ce taină dureroasă devii un Atlas al timpului la vîrsta înşelăciunilor? Nimic din ce ai trăit inconştient nu te apasă. alcătuiesc o povară sub care se înăbuşă avînturile. toată luciditatea asociată vremii.. saţietatea de eu creează nevoia de a te scăpa de el. Dacă i vorba de ales între erori.Dacă viaţa s ar prelungi ca şi cum nimic n ar mai fi! Dar oamenii — prăsindu se — se folosesc mai departe de scuza viitorului. avînturile coborîtoare ale muririi dizolvă alcătuirile individualităţii. De ce. Sînt bătrîn prin tot ce nu i uitare în trecutul meu. precum viaţa — eroare trecătoare — la încrucişarea nostalgiei cu timpul. nesfîrşita oboseală pe obraji încă rumeni rezultă din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul conştiinţei. Nobleţile sufletului decurg din dezadaptarea la viaţă. Bătrîneţea prematură. Dacă ochii aveau o relaţie perpendiculară cu el. . Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decît oblic spre cer. Mi se pare uneori c aş descoperi uşor toate secretele lumii. a cărei inconştienţă nu mai îngăduie crunta siluire a lucidităţii. Plasîndu te în centrul obsesiei tale. cînd oboseala se adînceşte pînă la vis. Nu recunosc existenţă decît fiinţelor ce nu mai aparţin lumii. Căci ea s a înfiripat la punctul unde amărăciunea devine veşnicie. Cum cresc afecţiunile noastre în preajma inimilor rănite! De unde să plece senzaţia de îngrămădire infinită a vremii. afară de cel al dezrădăcinării din ea. eu nu voi fi un strănepot al laşităţilor lui Noe! Resimt intens dorinţa de a muri fiinţele surmenate de propria lor prezenţă.. Ea nu e numai o înălţime a noastră. prin toate clipele pe care le am scos din neştiinţa perfectă a temporalităţii şi le am obligat să fie singure şi eu să fiu singur cu ele. Aceasta se înnobilează treptat înspre irealitate. Dar toate acelea pe care le ai ştiut. poţi trimite cîte vrei.. devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis. În capul meu se sparg blestemele devenirii. istoria ar fi luat altă înfăţişare.

nobleţea tăcerii ne domoleşte aiureala nemîngîierilor. Cînd îmi voi stîrpi mîndria. Din ce straturi de nefiinţă purcede urîtul zilelor. Un arhitect despămîntenit ar putea construi din mîhnirile noastre o mînăstire în cer. că rătăcesc porumbei nebuni. Nori care gîndesc şi care par a fi tot atît de străini de pămînt ca şi de cer. ne recîştigăm cumpătul înveşnicindu ne visarea prin aleile lui desfrunzite. Cine vrea să nu mai fie exprimă negativ o aspiraţie după tot. odată intrate. în simţurile lui spulberate. După ce am pierdut toate. putea voi să mă culc în leagănul lui de o milostivă afunzime şi să mi adorm veghile în consolarea insomniilor sale? Dincoace de Dumnezeu. Nenorocul oamenilor care s au căutat toată viaţa pe ei înşişi este de a se regăsi pînă şi în Dumnezeu. — Umilinţa împăcată şi vastă e singurul fel de a transforma în virtute oboseala de a fiinţa. Nu ne nimicim în Dumnezeu decît pentru a fi El însuşi. încît razele oricărui soare nu mai revin. parodiind negativ principiul divin! Plictiseala i vastă ca Dumnezeu şi mai activă decît el! Fără Dumnezeu. — Căile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mîndriei creaturii. Dorinţa neantului satisface decent un gust secret şi tulbure de divinizare. Lipsa de orgoliu face cît eternitatea. Şi este atîta gol în simţurile lui. Este atîta ceaţă în inima omului. Dar cu El.Boala? O calitate de transcendenţă a corpului. cu aripi sfîşiate de vînturi. Ruisdael. ne mai rămîne doar dorul de El. Orice oboseală ascunde o nostalgie după Dumnezeu. el e bolnav prin simplul fapt că este. pe căile prin care îşi apropia lumea. Cum pot vorbi împreună doi oameni al căror chin nu e la egală distanţă de Dumnezeu? Ce şi au de spus două fiinţe în care moartea nu s a ridicat la acelaşi nivel? Şi ce şi citesc în priviri... . cînd răsfrînge fiecare un alt cer? Pe oameni nu i cunoaştem decît pentru a rămîne mai singuri cu Dumnezeu. Numai gîndul la El mă mai ţine vertical. Patologia se ocupă cu năpădirile psihice în ţesuturi. singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. ca să ne dezmeticească pînă la groază din aţipirea fiinţării? Vom ajunge vreodată pînă la izvoarele plictiselii? Vom descifra demenţa moleşitoare a cărnii şi pacostea unui sînge nedesluşit? Cum se macină într un mister tînguitor substanţa vieţii şi cum secătuiesc fîntînile firii urîtul omniprezent. Cît priveşte sufletul. Foloseşte te de raţiune pînă mai e vreme. Totul e posibil din clipa în care ai pierdut frînele timpului.

în frunte cu ateii. să nu mai am ţinuturi prin întinderile tale! După ce ai citit pe filozofi. tîrîndu te sub ea. Doamne! numai tu mi ai mai rămas! Tu — rămăşiţă a lumii şi eu a mea. eu nu ţi cer harul clipelor miloase. Ca şi cum s ar termina în tine un ultim rest din substanţa pură a nopţii cu care a dat Dumnezeu ochii întîia oară. că el îmi ţine mintea atunci cînd am pierdut o. Sau că. rătăcit înlăuntrul Lui. scutit de moarte. cînd mai puţin.. soarbe mă în tine. Nepotrivirea dintre Dumnezeu şi viaţă alcătuieşte cea mai cruntă dramă a singurătăţii. Acel ce adună în zbaterea lui alcătuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaşte pentru nimic un început şi un sfîrşit. încît ea te mîngîie de absenţa oamenilor şi a adevărurilor. o sete de aparenţe mă împiedică să mai respir.. Acordurile de orgă şi nostalgia morţii amestecă eternitatea cu timpul pînă la promiscuitate. Toţi ne stingem în braţele lui. îngînînd o rugăciune şi adăpostindu te n ea... A fi e o stavilă pentru infinitul inimii. îneacă mi înălţarea nebună a gîndului şi sfarmă mi piscurile luminate de vecinătatea ta! Întinde ţi umbrele. Dumnezeu? Neantul în ipostaza de consolator. ca orice fiinţă smulsă din linia vieţuirii. lipsit de mine însumi. Senzaţia stranie că toate gîndurile mi au fugit în Dumnezeu. Spumă a părăsirilor mele. năpădindu i marginile. Cînd n ai fost niciodată pe aceeaşi treaptă cu viaţa: cînd mai mult. te ntorci spre copilăriile absolute ale spiritului. Orice este etern.De ce n iluminarea incurabilă a morţii mă simt mai puţin singur decît în mijlocul vieţii? Este ceva atît de dezastruos de sigur în conştiinţa că vei muri. Seceră mi recolta de nădejdi ca. eşti predestinat nefericirii. ucide mi zvîcnirea spre zori şi îmbieri. deşert în tine. Asemenea acelor rîuri care n au albie: căci inundă sau seacă. acoperă mă de întunecimi vrăjmaşe. — Un suflu pozitiv în Nimic. Tu eşti mormîntul pe care l au visat ceasurile neprielnice fiinţei şi leagănul suprem al vastelor oboseli... ci vestejirea veşnică şi aspră şi mărinimia nopţii tale. Neisprăvirea în suferinţă a lucrurilor atinge calitatea veşniciei.. .. în tine aş vrea să mi curm duhul şi să pun capăt zvîrcolirii zadarnice. Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane să nu fie altul decît moartea în şi pentru Dumnezeu. Atît absolut rătăcit în devenire şi un suflet firav care să poarte atîta cer şi atîta pămînt! Mori de esenţial cînd te dezlegi de toate. dar pentru care ai vrea să sîngeri ca un martir. Există cîte o noapte albă care durează atît de mult. Răsfiră miresme de adormiri peste necugetatele mele răzvrătiri. că după ea timpul nu mai e posibil. Ancorat în plus sau în minus.

.. În zadar umbli după existenţă şi adevăr. Suflul de substanţă care transformă nefiinţa lumii în realitate emană din intensităţile noastre. . Vagul în instincte îndreaptă irevocabil spre absolut. gravide. Cînd în nopţi ţi se deschide mintea spre cîte un adevăr... şi n care un zîmbet te cutremură ca mîinile de mort din coşmaruri. am trăit într un univers alb. care îngreuiază dureros şi nobil ritmul fiinţării. cu atît realizăm mai repede infinitul prin simţuri. N am auzit însă spunîndu se despre nimeni: acela cunoaşte pe Dumnezeu. De am fi mai reci sau mai domoli. o horă de închipuiri lipsită de ritm. Astfel. A trăi nu i o nobleţe... Oare Dumnezeu va ierta omului de a şi fi dus atît de departe umanitatea? Va înţelege El că a nu mai fi om e fenomenul central al experienţei umane? A exista — adică a colora afectiv fiece clipă. Nimic e totul. lumea i o prelungire exterioară a flăcării noastre. Şi doar numai atît ar interesa.. Şi cînd nu eşti bolnav de boli. Cu cît dorinţele sînt specializate mai puţin. Tot ce i adînc rezultă din vecinătatea morţii. Prin nuanţe de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Căci „obiectele“ nu sînt decît iluzii materiale ale unor excese lăuntrice. Fără cheltuielile sufletului. Acele tresăriri de răutate funebră în care ai vrea să ucizi aerul. ci de prezenţa altor lumi în principiul vieţuirii tale. pe Kant etc. iar adevărurile se proiectează pe o lume de absenţe prin vioiciunea căldurilor noastre. O oboseală divină pare a se fi lăsat pe miezul fiinţei. o dimensiune spre nelimitat. Focurile lăuntrice susţin soliditatea aparentă a firii. măduva vieţii e surmenată de cer. ideile ce răsar din el sînt. Ceea ce face ca un lucru să fie e starea noastră de febră. Jăraticul interior e arhitectul vieţii. Dar a te învălui în nimb de nimiciri.. Ultima treaptă a desprimăvărării noastre: Dumnezeu.. însufleţesc peisajul de neant al vieţuirii. nu mai vede pe nimeni în jurul lui.. spre cea mai apropiată înălţime. întunericul devine uşor ca spaţiul diafan al unei evidenţe... Spiritul înfloreşte pe ruinele vieţii. cu o putere de inevitabil şi cu un prestigiu fatal. omul nu mai are ce nvăţa decît de la Cel de Sus. În materie de singurătate.. Groaza este o memorie a viitorului.Este atît de misterios fenomenul prin care un om creşte peste el însuşi! Trezindu se.. nimic n ar fi. Boala acordă vieţii. Se spune: cutare cunoaşte pe Spinoza. prin compensaţie. Spiritul fiind o lipsă pozitivă a vitalităţii. îşi ţinteşte ochii spre cer.

Abătîndu ne de la substanţa morţii. iar vidul erotic. Acel tainic şi imens delir prin care susţii în viaţă universul înclinat destrămării. Inima nu e turnată pe micimea lumii. Aş vrea să trăiesc într o lume de flori rănite de soare şi care. de ce nu vine căderea. te asemeni unui naufragiat care ar fugi de ţărm. întărind slăbiciunile cărnii şi abătînd duhul de la patimile nimicului. Din vibraţiile ultime ale sufletului irupe universul. Plictiseala: tautologie cosmică. Nu i plictiseala o vacanţă a dragostei. şi ar deschide petalele în direcţia contrară luminii. întoarse cu faţa spre pămînt. în intermitenţele ei. de ce rămînem verticali cînd toate au devenit una prin monotonia scîrbei şi a nimicului? Suferind cu tărie neîmplinirile vieţii. Un minus de iubire este o lipsă de existenţă. ce dovedeşte mai sigur decît vidul lumii în absenţa de iubire? Fără ispitele erotice. mai eşti deschis doar adierilor divine. Ajungi să nu mai cauţi decît valuri şi înotul pe un nesfîrşit de ondulaţii. ele alcătuiesc o criză gravă de inesenţial. semenii tăi sînt mai obosiţi de tine decît tu însuţi. sîntem maximum de noi înşine şi de aceea nu mai sîntem. sîntem toţi aparenţa noastră. iar pasiunile ei sînt o surdină pentru neant. Doar înfiripările dragostei silesc lumea să fie. În mijlocul plictiselii ştim că existenţa n a fost să fie. Cine n a ascultat niciodată orga nu înţelege cum eternitatea poate evolua. . să refacă edificiul cosmic şi faima gîndului? Nu e creaţia reacţiunea ultimă în faţa ruinei şi a iremediabilului? Nu reînvie spiritul în preajma deznodămîntului şi a înfundăturilor sorţii? — Altcum. un univers purificat de fire. impulsul dureros şi irezistibil insuflînd mişcare şi nădejde pămîntului şi vietăţilor. Natura i un mormînt şi razele ne împiedică să ne aşezăm în el. — ce prospeţimi secrete îl împing. în întuneric. Purtînd cu dureroasă străduinţă povara propriei fiinţe.Din amintirea timpului în care n am fost şi din presimţirea timpului în care nu vom fi se înfiripă sugestia dezmărginirii melodice din orice melancolie. în mijlocul lumii şi al dezolării ei. ce departe eram acum! Că viaţa are o calitate de existenţă doar prin intensităţile noastre. o pauză în demiurgia indispensabilei înşelăciuni? Şi nu ne plictisim dintr o insuficienţă de delir? Acesta introduce o notă de fiinţă în monotonia nimicului. În lumină. zborul gîndurilor pătimaşe îl recreează neîncetat. Putea o voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecuş spre moarte? Odată primenit de timp. ne uităm de toate şi sîntem. Dacă tot ce am dat zadarnic oamenilor aş fi cheltuit în Dumnezeu. Melancolia: timpul devenit afectivitate. nimicul e piedica fiecărei clipe.

nu dai decît de Dumnezeu. Fericiţi sînt doar acei cărora dragostea le e un tot ce nu le dezvăluie nimic. luciditatea nu te apropie decît de Dumnezeu şi de neant. trebuie să uiţi că semenii sînt creaturi. O dată ce dorinţele devin spumoase. Prin orice lacrimă ne priveşte Dumnezeu.. îţi pare că ai proiectat pe bolte umbrele stătute ale creierului şi decolorările mute ale minţii. Timpului apucat de streche. care ni se oferă moleşitoare şi perfecte ca nişte grădini ale spiritului. Acea năpădire vastă şi copleşitoare a anumitor dimineţi. Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu şti totul? Şi cîte clipe numeri în viaţă de fericire sfîşietoare a cunoştinţei? Nici un văl nu mai ascunde nici un lucru. În orice parte ai apuca. prin vestigiile unui egoism.. Numai moartea. ajungi să trăieşti prin consimţirea dată fiecărei clipe.Orice i sugestie de sfîrşit reprezintă un plus de subiectivitate. Oare cum pot privi cerul acei ce n au regrete? Pentru a iubi. De ce amiezele au mai multă obiectivitate decît înserările? De ce amurgul e interior şi belşugul de lumină rămîne în afară. Viaţa ca atare nu se petrece în inimă.. măreşti spaţiul dintre tine şi lume în repetarea neîncetată a străduinţei. atîta vreme cît deznădejdea îi oferă încă distrugerea voluptuoasă în Dumnezeu. Nu ne ar înghiţi gama vremii de n am domoli o în efortul de consimţire la fire? .. Ajută mă să mi înec duhul în raiul simţurilor. Privind adesea lipsa de nuanţe sumbre. oamenii nu mai există decît prin excesele memoriei. în el însuşi? . De aş avea mai multă statornicie în Dumnezeu! Ce resturi de vieţuire mă reţin în El ca eu? Dac aş putea lipsi în mijlocul Lui! Norii albi şi nemişcaţi ce împînzesc cerul nebuniei.La un anumit grad al dezlipirii de lume. într o înfrigurare istovitoare de cunoaştere şi de vedenie finală — sau acele nopţi subţiate într un violet tremurător. — Dar să ne întoarcem la taine ca să putem respira. care iubesc într un freamăt de neştiinţă şi perfecţiune. cenuşiul deschis al înălţimilor. Dumnezeu e tot atît de departe ca şi neantul. cînd pari a te trezi în ştiinţa ultimelor taine. Din zarea lumii. De aceea i ea fenomenul cel mai subiectiv — deşi mai universal decît viaţa. iar tu. fiindcă răzbat în Dumnezeu. veghea spiritului îi pune surdina hotărîrii de a fi.. Prăpăstiile omului n au fund.. smintite de cer! Omul n are drept să se creadă pierdut.. Doamne! prin ce am meritat fericirea supranaturală a acestei clipe de topire în ceruri? Aruncă pe capul meu dureri şi mai mari. Silit să ţi acorzi ţie existenţa. dacă au răsplată atît de înaltă! Mi am pierdut urma printre îngeri? Fă să nu mă mai întîlnesc nicicînd cu mine..

.“ Paharul plictiselilor.. ca o supremă consolare.. Este ca şi cum te ai uita în oglindă înaintea fiecărei acţiuni. dar spre cine. cu faţa spre înfundăturile propriului său duh. lumina nu s a despărţit de întuneric. omul se căzneşte să trăiască. Nefiinţa e o splendoare funebră. cu greu îţi stăpîneşti un „Doamne! de nu s ar mai sfîrşi“.. de atîtea ori îmi întorc ochii spre cer. Nu i creşte nobleţea ursitei în această ereditate nocturnă? Omul are de partea lui prea multe nopţi.. Gîndirea proiectează neantul.. că deznădejdea i pare un cuib şi groaza un adăpost. ceasurile s au oprit şi Veşnicia a început să bată. Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag. Cînd voi ajunge să mă deprind cu mine însumi? Toate drumurile duc la această Romă interioară şi inaccesibilă. iar Dumnezeu.. încît nu mi voi mai găsi sfîrşitul. Cînd. cînd Plictiseala este ea însăşi o divinitate? De ce a trebuit să mi deschid ochii asupra lumii ca s o descopăr un Ghetsimani al Urîtului? Pămîntul e prea sterp ca să găsesc în el otrăvurile nemiloase şi moleşitoare care să mă sloboadă din îndeletnicirea fiinţării. Doar destrămări cereşti să emane arome de îmbătare . care ne stinge geloziile divine. Aş vrea să strig şi eu „Tată!“. Sugestia nimicului ne satură gustul de Absolut subiectiv. el rămîne mîhnit. Cine i o fi turnat atît entuziasm în decepţii? A trăi în sens ultim: a deveni un sfînt al propriei singurătăţi. ce ai face fără dimensiunea absolută a absenţei? Chinurile mîndriei nemăsurate volatilizează firea şi poleiesc nimicul cu prestigiile unei măreţii în care se linişteşte patima orgoliului.. Omul e un animal care se vede trăind. undele unei verticale nebunii te avîntă spre dumnezeire. depărtează de la Mine paharul acesta. în plină zi... Sînt atîtea posibilităţi de a muri în muzica lăuntrică. în mijlocul unei vechi sonate.. Vrînd să fii totul şi totul opunîndu se. el aparţine începuturilor ei. Dar cînd simţurile gem de ele. De cîte ori mă cuprind vrăjile plictiselii. cu toată muzica. Vrăjit în izolarea ta. Şi atunci ştiu că voi muri cîndva de urît.Celelalte fiinţe trăiesc. Nu eşti cadavru decît în lipsa de sonorităţi interne. în văzul soarelui sau al norilor. prin spirit. .. Nimic nu i va scutura din conştiinţă nopţile timpului. în el.„dacă este cu putinţă. Omul e aşa de singur... Căci. precum conversaţia al inteligenţei. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tău. Prin ceea ce încoronează Creaţia. În zadar îşi caută o cărare prin desişul firii. imperiul inimii depăşeşte pe cel al fiinţei şi universul devine funcţia unui acord interior. — omul este o ruină invincibilă.. prelungirea infinită a unei tonalităţi. — Acolo să mă exilez.. sub presiunea unui infinit orgoliu rănit. Singurătatea e un afrodiziac al spiritului. precum harul morţii de armonie în dezastru.

fiindcă urcăm spre a nu fi. Ei par a se fi învoit să greşească împotriva veghii duhului. a născoci veninuri transcendente în urîtul vremii. un vid avîntat spre o supremă degradare de existenţă. dar el — creîndu ţi un complex dureros de superioritate — te face să priveşti în jos spre fiinţă şi să te mîngîi de o nostalgie prin dispreţ. A fi e o întreprindere atît de grea. Cine va fi altoit infinitul pe o biată inimă? Cum oamenilor le lipseşte poezia. dacă nu în moarte? Cît prestigiu nu aruncă iminenţa nefiinţei peste peisajul şters şi searbăd al fiinţei? Dorinţa de a te îneca. victimă a nonerorilor spiritului.în nimic. Nesfîrşitul nopţii pare o margine din priveliştea acestei dilatări şi doreşti stingerea ca o limită. n ar fi nimic. ploi veninoase să se strecoare printr un azur dement pe întinderea bolnavă a cugetului. agonia ca o încadrare. de aici. Dragostea nu se poate consuma între două absenţe de iluzii.. dar nu reuşesc decît să şi privească uitarea şi să şi diminueze. nici ura şi nici orgoliul ne scutesc de oameni. de a te înălţa la ceruri prin spînzurătoare sau de a ţi curma viforos zilele pleacă dintr un sublim al plictiselii — flaut în fund de iad. supraveghează voluptatea vecinului identic şi se uită pe sine însuşi prin molipsire. eu spun că nu mai sînt. Despre „eu“ n ar trebui să vorbească decît Shakespeare sau Dumnezeu. din înălţimi să cadă fulgi adormitori pe răni ce nu se mai închid. în ce să ancorezi. Rostul metafizic al timpului e să ne descarce de povara individuaţiei. a ţi spulbera dracii în sînge şi în devenire. Nu dezamăgirile. viaţa s a exagerat în intensităţi care o şovăie între lumi. Timpul e un suiş spre nefiinţă.. . Sau ploi de dincolo de lume. seamănă unei concesii penibile.. o jenă de echivocurile erotice şi mai cu seamă rezerva în complicitatea inevitabilă. Ca întîlnirea să fie „fericită“. Îndepărtarea egală de natură le face egal de sensibile vicleşugurilor ei. Din tot ce ai fost. Astfel introduce luciditatea o notă de amurg în suspinele acelui ieftin absolut.. cît tăriile sufletului. în care bărbatului şi femeii secretele vieţii le sînt diafane. cînd freamătul lăuntric e ca un fluviu ce ar curge dintr o dată în sus? Din sînul semenilor ne aruncă valurile unor fericiri năpraznice. care înmulţindu ne identitatea suspendă zîmbetul spre femei şi surîsul spre prieteni. care se înstăpînesc în noi cu forţa unei revelaţii subite. Răsturnarea haotică a simţurilor. Atunci ce ai mai putea spune cuiva şi de ce i ai mai spune. cu extazul implicit şi periferic. e bine ca femeia să fie aproape de starea de slujnică. iubirea nu e posibilă. Între două fiinţe ce se află la acelaşi grad de luciditate. Dacă neantul ne ar da numai un gust pervers de absolut. A stoarce din clipe un cîntec de pieire. unul măcar trebuie să nu ştie.. prin gîndire. nu mai rămîne decît o adiere patetică. Eul se pierde în infinitatea lui. Atunci cînd înşelăciunile vieţii nu mai au nimic impermeabil ochiului tău. farmecul dispariţiei orizontale. trebuie ca una din ele să cunoască mai de aproape deliciile inconştienţei.. Celălalt. Doamne! eu nu spun că tu nu eşti.

. ea subţiază lucrurile în calităţi străvezii. Scobor sau urc spre povîrnişurile firii? Un animal care a văzut viaţa şi care vrea încă să trăiască: omul. Cine n a omorît în el îngerul e menit pieirii. Acel ce o practică nu se expune primejdiei. ca orice om ce desparte adevărul de minciună. cum se crede îndeobşte. Oamenii cu adevărat trişti sînt acei care. fiind o expresie a inadaptabilităţii la echivocurile esenţiale ale vieţii.. Cel obosit de sine însuşi oboseşte pe semeni şi este obosit de ei. Drama lui se epuizează în această îndîrjire. de scîrbă ar trebui să şi zidească o întăritură pe fundul mărilor. derivă dintr o vitalitate şovăitoare. a volatiliza firea. Cine a văzut prin oameni şi prin sine însuşi. Decepţiile repetate presupun ambiţii inumane.) Sinuciderea — ca orice încercare de mîntuire — e un act religios.. o critică a vieţii.. Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelenţă. Sinceritatea. Ochii stinşi nu se aprind decît de dorul morţii. sîngele nu se nflăcărează decît într un imn de agonie. Pînă şi stîncile se dizolvă în fum cînd răul lucid se deschide spre ele. Nefericirea nu se întîlneşte decît la un temperament esenţial contradictoriu. neputînd răsturna totul. A ţi fi urît înseamnă a vedea prin obiecte. Ce dor de tainice împliniri mă înclină spre ele? Imposibil să nu descoperi măreţia morţii. Ce să mai fac cu atît eu? Bach e un decadent în sens ceresc.Prin toate simţurile rîvnesc după desfătările sfîrşirii. scîrba de mine e singurul meu stăvilar. (Spiritul e un mormînt al naturii. s au acceptat ca ruină a idealului lor. Nu mi ştiu vreo senzaţie pe care să n o fi îngropat în gînd. după ce ai fost trădat de viaţă!.. Numai aşa se explică descompunerea solemnă de care nu te poţi feri de cîte ori te întîlneşti cu lumea creată de el. Fără erori. ci este deja primejduit. Materia nu rezistă desfigurării ei necruţătoare. În năpădirea de farmece şi n suflul de extaz ce mi risipeşte rosturile pe latura nemărginirii. Pe măsură ce plictiseala îngroaşă timpul. Timpul este crucea pe care ne răstigneşte plictiseala. nu se poate respira nici măcar o clipă.

. în bucuria inspirată repetăm pe Dumnezeu. fără o reformă a privirii..... Numai în marile suferinţe. ce uşor ar fi! Dar să desţeleneşti propriul neant. în care eşti prea aproape de Dumnezeu. intervenţia de arhitectură în dezmembrările noastre muzicale.. Spiritul datoreşte aproape totul chinurilor fizice.. Irealitatea vieţii nicăieri nu e mai tulburătoare ca în deznădejdile fericirii. Şi eu nu m am născut pentru atîtea mări şi nici pentru atît amar. iar în tristeţe rămînem cu cenuşa propriei substanţe. . O reflecţie trebuie să aibă ceva din schema interioară a unui sonet. De aici. Fără ele. Întreaga poezie a vocilor lăuntrice se reduce la imposibilitatea de a separa dorul de viaţă de dorul de moarte. De ar fi să cucereşti numai femeia. să faci drum iubirii tale spre tine însuţi! Războirea aceasta — care te azvîrle cu duşmănie împotriva ta — explică de ce nicicînd n ai vrea să te omori mai crunt ca în fiorurile dragostei.. Nu putem aştepta nimic de la el. Nu i ea al cincilea anotimp? Nirvanizarea zilnică prin gînd şi prin durere. Toate lacrimile neplînse mi s au vărsat în sînge. În Beethoven nu e destul farmec moleşitor şi nici destulă oboseală. De aceea cheltuieşte el atîta vitalitate în dorinţa de a muri. Tristeţea — un infinit prin slăbiciune.Într o inimă în care s a aşezat nimicul.. Speranţele sînt cuiburi fragede de sfîrşituri.. A trăi şi a muri: două semne pentru aceeaşi închipuire. Nu găsesc cheia la acest fapt. irupţia dragostei e atît de nespus de sfîşietoare fiindcă ea nu găseşte nici un teren de înflorire. Omul nu e un animal făcut pentru viaţă. Cînd porţi atîta muzică într o lume fără melodie. Ultima subtilitate a diavolului e diferenţa între iad şi inimă... Viaţa omului se reduce la ochi. îţi dai seama ce zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului său şi ce destin minor ascunde simbolul acelei Cruci. Doar boala aduce ceva nou. nespusul dureros al dragostei. să te înstăpîneşti cu greu în vrăjmăşia sufletului tău. Arta de a prescurta sfîşierile. un cer de deficienţe.. viaţa n ar fi mai mult de[cît] viaţă.

aşa cum ni l prezintă excesul de sistem al plictiselii. — Nimeni şi nimic nu poate îmblînzi paradoxul acesta prăpăstios şi sublim. Singura ieşire pentru a nu cădea: a ţi şti toate sfîrşiturile — a ţi slei otrăvurile n spirit.. A face psihologie pe spatele cuiva . cea mai cinstită şi mai puţin mistică. Eternitatea e sera în care se ofileşte Dumnezeu din începuturi şi omul. în încîntarea wagneriană. străduinţele spre expresie acoperă greutăţile respiraţiei. Tot pe ţărmurile ei. El a introdus punctele de suspensie în muzică. Definiţia Vrăjii trece prin Wagner. formula micşorează sfîrşelile. Gîndindu ne la stil uităm viaţa. Răbufnirile morţii împestriţează peisajul gramatical al existenţei. sîngelui. de mult n ai mai fi. Ea se interpune — cu absenţa ei de valuri — între om şi Absolut. pasiunea formei înăbuşă înflăcărarea negativă a amărăciunii.. cu postul instalat în neliniştea noastră.. Mediterana e marea cea mai calmă. interminabilul dizolvant.Dragostea este sfinţenie plus sexualitate. seceta lăuntrică a zilelor pustii adună — în aceeaşi sete — dorinţa de fericire şi de durere. Din plictiseală. Întrucît e singură. Forţa unui om derivă din neîmplinirile vieţii sale. rezultatul defineşte compoziţia lăuntrică a unui om contradictoriu. În sine. De ţi ai fi lăsat mîhnirile în starea de senzaţie. Hamlet n a uitat să înşire iubirea printre „relele“ care fac sinuciderea preferabilă vieţuirii. femeia este. ea nu e decît o lipsă de religie... Prin ele încetează el să fie natură. la artistul care şi a proiectat fastuos şi măreţ nervii în mitologie. şi n locul lipsei de surprize ne aşază la pîndă. valuri îndepărtate şi pline de amurg tălăzuiesc în preajma tîmplelor obosite sau răstoarnă peste vine adormite leacuri de vis şi de pieire.. printr un lung proces. Este forma prin care ea se apără cu propriul ei duşman. te dispensezi religios de Dumnezeu. Spiritul nu serveşte viaţa decît prin expresie.. ci se pierde în ele. Oboselile după amiezelor.. Şi de aceea.. O neurastenie a. Numai că el vorbeşte de „chinurile dragostei dispreţuite“. farmecul cuvîntului ne scapă de povara clipei. Cînd vitalitatea nu e distinctă de slăbiciuni. — Ce mare ar fi celebrul monolog de ar zice doar: iubire! Pe ţărmurile mării.. putem ancora în Dumnezeu. şi recăderea surdă a motivelor într un subteran melodios şi indefinit. cu patina veşniciei în suflet şi adierile de ameţeală în mijlocul unei grădini atinse de primăvară. din cînd în cînd. prin gînd.

de vitalitate şi de vag. Ce gust de cenuşă emană de dincolo de lumi! În patru ochi cu Diavolul. Orice răspuns e pătat de o nuanţă de vulgaritate.. inseparabilul ireductibilelor creează o încordare ce alcătuieşte şi dezalcătuieşte atît de straniu o fiinţă. să mi fac din fiecare lacrimă un mormînt. n am atinge desăvîrşirea în două feluri? Întîlnirea paradoxală de porniri. Creatorul îşi va da ultima suflare în creatură. — Şi nu i uşor să porţi iadurile dulci şi îmbătătoare ale decadenţei pe cerul monoton şi proaspăt al barbariei. de instinct şi de rafinament. să tîrîi sfîrşituri de ev în fiorul vertical al zorilor! Ce menire ciudată au acei ce înmuguresc toamna. să te descurci în tinereţe cu povara unor bătrîneţi vaste. de ce n au ele un curs necutremurat. cînd rădăcinile tale hrănesc pulsul morţii? Cu cîtă furie şi ndurerare o să te azvîrli în abisul divin! Nici o margine de cuget şi nici o zare a lumii nu vor mai opri tăvălirea deznădejdii pe pustiul lui Dumnezeu şi nici un rai nu va mai înflori pe năpăstuirea lor comună. în a şti totul în întrebări. greu ne închipuim combinaţia de barbarie şi de melancolie decadentă. Oare de ce gîndind îţi pierzi întîi inima şi numai apoi mintea? Farmecul neliniştii constă în oroarea de soluţii. În dezrobirea cugetului de fiinţă. Durere şi plăcere devin sinonime. Ea le încoronează pe amîndouă. . un pas înainte e un pas înapoi. care au pierdut anotimpurile vieţii într o anapoda eternă a clipelor! De ce ţi mai întorci ochii spre soare. dacă imboldurile de la temeiul nostru n ar scoborî şi n ar urca povîrnişul slăbiciunilor noastre? Şi dorinţele. de amestecul straniu face superfluă revelaţia esenţei pure a Satanei? Calea dorurilor zilnice urcă de la pămînt la cer. n am fi de două ori perfecţi. În istorie. dacă nu nedespărţirea afirmaţiilor şi negaţiilor sîngelui? De ar avea instinctele noastre o direcţie şi slăbiciunile alta. De fapt însă.înseamnă chiar a dezvălui lipsa de puritate a forţelor ce îl agită. — De ce se arată el mai rar decît Dumnezeu? Sau îl trăieşti pe acesta prea diabolic. Perfecţiunea stranie a senzaţiilor suspendă deosebirile între ele. Superioritatea religiei derivă din a crede că numai Dumnezeu poate răspunde. Tot ce creează omul se întoarce împotriva lui.. amestecul ciudat şi neprevăzut de elemente. Şi nu numai tot ce creează. Dar din tot ce a conceput şi a trăit el. Diavolul e o grozăvie mai puţin frecventă decît marele lui Duşman. Drumul invers e mai rar. Aş vrea să mă îngrop în plînsurile oamenilor. ci şi tot ce face. îmbrăţişînd desfăşurările cosmice şi înflorindu le de nesiguranţele visului — de unde ar porni ele. cine introduce legănarea în pofte. nimic nu se întoarce mai mult împotriva lui ca singurătatea. atîţia sînt chinuiţi de un apus al vieţii în reflexe încă sigure! Doruri îndelungi. Teoretic. De aceea. în creatura fără de suflare. voluptatea nu mai are preferinţe între durere şi plăcere.

într un suspin crescut din străfundurile ultime ale firii şi care ne lasă pe veci un gust de muzică şi de fum... ce greşeli te mai leagă de raiul vid a doi ochi infiniţi şi nuli? Dumnezeu. Oamenii disting prin reflexie şi prin iluzii ceea ce în devenirea muzicală este vrajă de eternitate echivocă. Timpul se destramă în ondulaţii vagi. a nu mai dezarticula viaţa de moarte. — doar muzica. cîteva secole de creaţii şi iluzii — ce se cer iremediabil răscumpărate în luciditate şi nemîngîiere. îndur urmările fericirii lor. ca o spumă solemnă... sumbră şi cuprinzătoare de elemente se purifică într un fior de neant şi plinătate. pierzînd pudoarea limitelor şi superstiţia formei. ajungem la inseparabilul vieţii de moarte. această destrămare a Absolutului. Într un simpozion care ar reuni pe Platon şi pe romanticii germani. Numai în muzică şi în freamăte extatice.. Existenţa oamenilor e justificată prin reflexiile amare ce ni le inspiră. de cîte ori moartea împovărează simţurile cu ruina ei de farmece sau norii scoboară cu cer cu tot în gînduri. s ar spune aproape totul despre iubire. plătesc scump speranţele agoniei lor şi putrezesc în viaţă prospeţimile neştiinţei străbune. substanţializare de clipe. de ce şi or fi pierdut rădăcinile din sînge? Balcanism ceresc. veşnicie orbită de unde. După ce ai vrut să răstorni lumi. Nimic nu te satisface.. Iar pe planul culturii.. Alexandrinism. A avea „adîncime“ înseamnă a nu mai fi amăgit de separaţii. flux şi reflux al aceluiaşi motiv. prevăzînd căderea omului. Altcum ne înăbuşim. Contopind toate într o confuzie melodică de lumi. agitaţia infinită. putut a el uita Paradisul? Nevoia religioasă e răspunsul negativ.. i a oferit compensaţia iluzorie a femeii. — Iată sensul decadenţei. Ispăşesc lipsa de decepţii a strămoşilor. prin cult să înălţăm deficienţele. La un tribunal al amărăciunii. şi nici să te scalzi în asfinţiturile spiritului... Experienţa om a reuşit doar pentru clipele în care acesta se crede Dumnezeu.. Fiecare lipsă trebuie convertită într un deliciu. la pulsaţia unitară de murire vitală.Oare de ce amintirile nu mai au legătură cu memoria? Şi patimile.... Numai îmbătîndu ne de propriile noastre păcate putem purta povara vieţii. de comuniune între vieţuire şi stingere. Razele răsfirate ce emană din Dumnezeu nu ţi se arată decît în amurgul minţii. Muzica e timp absolut. . să nu mai ai verdeaţă şi pămînt în sînge. nici măcar Absolutul. vor fi achitaţi cu toţii şi n primul rînd femeia. Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor. a nu mai fi rob „planurilor“. Prin ea. Nu e uşor să plăteşti pe toţi ţăranii altor veacuri.

În ispitele dragostei. Un adevăr care n ar trebui spus nimănui. nu mai e spaţiu între mine şi moarte. te descurci cu uşurinţă în devenire. Oscilaţia între teologie şi cinism este singura soluţie la ndemîna sufletelor rănite. Cînd te adresezi lui Dumnezeu. Ce valuri nebune de mări necunoscute îmi izbesc pleoapele şi mi cotropesc mintea? — Cîtă măreţie nu ascunde oboseala de a fi om! . strîmtoarea vieţii îţi dă fioruri de elefant în seră. Nu sîntem noi înşine decît călcîndu ne fără milă în picioare. Teologia n a mai păstrat pentru Dumnezeu decît respectul majusculei. De nefericire ne purificăm în accesele de ură sărbătorească şi vastă.. în iubire eşti şi nu eşti. dar nu lepădarea de lume. Tot ce creşte peste iubirea terestră zideşte temeliile lui Dumnezeu. fă o cu pronumele. Acel ce a refuzat sfinţenia. Acele nopţi crude... Orice însănătoşire începe printr o operă de distrugere.. Nediferenţierea morţii de viaţă e un fenomen al îndrăgostirii. lungi. curăţăm eul de toate impurităţile firii. niciodată: nu există decît suferinţe fizice. Fiind teolog sau cinic. cum de nu înnebunesc de dezamăgire şi cum îşi păstrează cumpătul în dezminţirea continuă a întîmplărilor? Apelînd însă la Dumnezeu sau la scîrbă. Mai mult decît în orice. Cînd azurul echivoc se topeşte în stropi de plictiseală şi picură o imensitate de albastru şi de dezolare. poţi suporta istoria. Cine nu poate urî nu cunoaşte nici unul din secretele terapeutice. în a juca rolul de cancer hazliu. E atîta nobleţe cruntă şi atîta artă în a ţi feri suferinţele de văzul semenilor. — ca să poţi fi cu El. reducînd totul la nimic şi n primul rînd iubirea. Altcum eşti om — şi nu vei sta niciodată faţă n faţă cu singurătatea Lui. de o vitregie surdă. fii singur. Imposibilitatea de a împăca dragostea cu lumea. îşi face dintr o divinitate dezabuzată ţinta devenirii lui. Absolutul se aşază la capătul unei erotici purificate de univers. Puritatea se cîştigă nimicind. în care. cu furtuni înecate în apele moarte ale gîndurilor — pe care le înduri din setea curioasă de a şti cum vei răspunde întrebării mute: „oare mă voi omorî pînă în zori?“ Materia s a îmbibat de durere... Cînd cugetul ţi a crescut peste crestele lumii.Esenţialul ar trebui însă adăugat de Diavol. Dar cei ce cred în om şi n raţiune. mă apăr de mine şi de cer cu Mediteranele spiritului.

Nobleţea de a nu păcătui niciodată împotriva morţii. În trupul stors de veghi descoperi doi ochi rătăciţi într un schelet. un om nu poate vorbi decît despre el şi despre Dumnezeu... Prin ce taină ne trezim în anumite dimineţi cu toate erorile Paradisului în ochi? Din ce zăcăminte ale memoriei se adapă lacrimi lăuntrice de fericire şi ce lumini străvechi susţin extazul divin peste pustiul materiei? .Amintirea mării în nopţile albe ne dă. Spiritul e prin esenţă pro contra firii. Aşa dispare tot ce timpul a adăugat virtualităţii iniţiale... Nevoia de a nsemna toate reflexiile amare... . mai mult decît orga sau deznădejdea.. regiunile cele mai adînci ale firii le descoperi în recăderile grave ale oboselii.. de cîte ori spui — din tot sufletul — o banalitate. Cadranul solar din Ibiza purta inscripţia: Ultima multis.. Sfredelirea lumii în oboselile halucinante despoaie lucrurile de strălucire şi înşelăciune şi nimic nu ne împiedică de la accesul la zona de baştină a începutului.. Oboseala ca instrument de cunoaştere. înţeleg nonrezistenţa la Dumnezeu. Neavînd extazul la ndemînă. Viitorul: dorinţa de a muri tradusă n dimensiune de timp.. Cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de nici una din tainele fiinţei. te cauţi în ce n ai fost şi n ce nu vei fi. ca misticii.În astfel de dimineţi. pură ca o auroră finală.. — Ideea de infinit nu e decît spaţiul creat în spirit prin absenţa somnului. se scufundă în confuzia originară şi spiritul pluteşte pe fundurile vieţii. Cînd îţi vei răsturna mînăstirile inimii pe ei? E atît neaşteptat şi atîta indecenţă în infinitul sufletului — cum de l îngăduie deşertul oaselor şi surmenajul cărnii? Vraja tristeţii seamănă undelor invizibile ale apelor moarte.. Şi n farmecul răsturnător al tresăririi. Universul şi a aprins glasurile n tine şi tu treci pe bulevard.Despre moarte nu se poate vorbi decît latineşte. Ideile se reîntorc spre izvorul lor. ... ci lumea la marginea nimicului.. Cerul şi a incendiat umbrele în sîngele tău şi tu surîzi cu semeni.. din teama stranie c ai putea ajunge vreodată să nu mai fii trist. În mod cinstit. În sînul vieţii te afli. Existenţa ni se dezvăluie ca atare: la remorca neantului — şi nu nimicul este la marginea lumii.. imaginea imensităţii.

Cîntec surd în străfunduri: se roagă boala în oase. zîmbet şi deznădejde. Oamenii să nveţe de la tine să se înspăimînte de căile omului. din omul ce erai. privind cerul în ochi de femeie. plămădit dintr o carne infinit muritoare. curaj. fugi şi revii din nou. De natură şi femeie te apropii. Să nu devii pentru nimeni exemplu de pefecţiune. Viaţa nu merită să fie trăită decît pentru deliciile înflorite pe ruinele ei. Te pomeneşti astfel lunecînd într o icoană. un prost etern sub bolţile tale nătîngi? Spiritul e carne lovită de streche transcendentă. Sînt peisaje şi îmbrăţişări care îţi lasă un gust de exil — ca tot ce amestecă absolutul cu timpul. nu poţi uita originalul. paradoxul e forma prin care inteligenţa înăbuşă plînsul. cu toată teama de insuportabilul fericirii. Eroismul nu e decît rezistenţa la sfinţenie. De ce nu m ai făcut. de a îndura cu îngăduinţă. Primejdia în suferinţă e de a fi blînd. A putea suferi cu nebunie. Mintea — smulsă din rădăcini — a rămas singură cu ea însăşi. Ce zori îmi vor trezi cugetul îmbătat de ireparabil? Oare cînd voi înceta să mor? Sînt răni care cer intervenţia Paradisului. Toate întrebările se reduc la atît: cum poţi să nu fii cel mai nefericit? Ce nu atinge boala e vulgar şi ce nu adie moartea e lipsit de taină. distruge n tine tot ce i chip şi dîră de urmat. Cînd găseşti o anumită nobleţe în tînguire. Spiritul are prea puţine leacuri. mintea s a aşezat pe fundul iadului şi ochii privesc nemărmuriţi spre lume. Cu toate păcatele şi cu nici unul. Căci de el însuşi trebuie să ne vindecăm în primul rînd. în care am cădea în plină sfinţenie dacă Dumnezeu ne ar sări într ajutor. . Acesta i rostul suferinţei tale. Eşti incurabil pierdut amăgirii şi vieţii cînd. Şovăirile lui ne mai ţin în rînd cu lumea. Cînd iubeşti viaţa cu patimă şi scîrbă. doar diavolul se mai milostiveşte de tine şi ţi oferă sălaşul fatal îndurerării tale aiurite. Acele sfîşieri ale cărnii şi demenţe ale gîndului.Cugetul scăldat în lumina nocturnă a disperării. Doamne.

De aceea. Pentru a acoperi cu fast drama vieţuirii. într un viciu sau într o virtute. A face este antipodul lui a şti. acordînd din milă şi din amăreală o adiere de existenţă umbrelor în căutare de fiinţă. întreţine l din zori în noapte. Nimeni nu poate şti dacă e credincios sau nu. — Plictiseala se naşte dintr o împînzire ultimă a simţirii. în mijlocul lor mi am pierdut suflarea şi nu mi a rămas glas decît pentru disperarea frumuseţii. ci între om şi Dumnezeu. Universul nu e serios. dezlipită de fire. El trebuie luat tragic în glumă. Căci nu i sufletul omului un mormînt în flăcări? . ale cărui feţe ar deveni una în durere. La o egală distanţă de sfinţenie şi de viaţă. creează în preajma ta strălucirea efemeră şi eternă a inteligenţei înnebunite în propriul ei joc. într o menire. Inima mea — prin care a trecut cerul — e punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu. am fugit în rînd cu ceilalţi — dacă nu chiar mai repede ca ei. aderînd cu fărîme de pasiuni. cît şi de gîndul ei. deşi totul mă înstrăinează de ea. Gîndul la Dumnezeu nu serveşte decît spre a muri. De acesta m am legat pe vecie. ci fiindcă n ai încotro. pădurile par a se înclina ca să ţi ridice cu triumf de frunze inima pierdută printre vreascuri. Încolo. — Nu de bunăvoie te ndrepţi spre el. Eu n am tăria ca să ndur splendorile lumii. nici problemele sociale şi nici istoria nu pot rezolva nimic.Lupta nu se dă între om şi om. În după amiezele de duminică — mai mult decît în celelalte după amieze ale timpului — raţiunea se dezvăluie ca o absenţă de cer. În cuprinderea cosmică a urîtului — căscat al universului —. Te frămînţi atunci printre obiecte şi idealuri. aruncă prin spirit un foc de artificii. Cu inima spînzurată între freamăt şi îndoială: un sceptic deschis extazului. Plictiseala bîntuie un suflet erotic ce nu găseşte absolutul în dragoste. Privind pe atîţi şi pe atîţi care se îngroapă într o idee. şi ideile — stele negre pe fondul de vid al veşniciei. Să fi văzut ei aşa de puţin? Să nu fi fost ei atinşi de cunoştinţa care nu îngăduie nici un act? A şti nu mai rabdă firea decît prin voinţa noastră de a fi încă în ea. Din foşnirea vremii se nfiripă muzica plictiselii — din accentele surde ale stingerii timpului. Nimic nu mă poate face să uit viaţa. fă din viaţă o scînteiere pe un cimitir. Oamenii fug atît de moarte. te miri de ce infimă distanţă de lucruri dispun oamenii. Nehotărîrile între cer şi pămînt te sortesc unui destin de Ianus.

din dobitoc uman ce ai fost. Din aşteptările visătoare în mijlocul naturii. În tristeţe — moartea şi nebunia luîndu se la întrecere —. Şi orice ar face el — încercările de apropiere adîncesc doar o prăpastie şi accentuează o fatalitate. la picioarele Ultimului. îndulcite de un parfum emanat din rătăciri de îngeri. produse ale orbirii.Şi închipuindu ţi c ai zburat — cu inversă altitudine — spre adîncurile vieţii. carnea. . Cu de aproapele trebuie să fii indiferent sau vesel. Cîţi pot să spună: „eu sînt un om pentru care Diavolul există?“ — Cum n am simţi o atracţie de soartă faţă de cei porniţi spre o asemenea mărturisire? O icoană completă a lumii ar putea o da gîndurile crescute în insomniile unui asasin.. irezistibil. căci nihilismul e un supliment de muzică. În poezie. de a fi tu însuţi fără tine. un salt organic. ca să nu rămîi gol în faţa vidului cuvintelor.Dă un curs genial senzaţiilor. Ajungi încetul cu încetul să nu te mai întîlneşti cu nimeni niciodată. Învaţă voluptatea de a acorda ideilor spaţiul unei clipe. De ce nu s or întinde peste mine umbrele veşnicei prostii şi răcorile neştiinţei? Căldurile unui bărăgan de deznădejdi. după ce ţi ai pierdut sprijinul în tine. ridic o prin graţie sau crimă pînă la cer. După aceea. privind cum aripile unui vultur ating broderia destrămată a norilor. — pe cînd în proză trebuie să aderi la ceva. fără ideea lui te ai pierde în părăsirile minţii. de a iubi fiinţa fără a i îngădui un rost. Şi devii un ostatic al nefiinţei. . neîndestulător setei tale de străfunduri. Dar.. necrezînd în nimic. adaugi un plus de farmec inspiraţiei. Ceea ce i fascinant în disperare este că ne aruncă dintr o dată în faţa Absolutului. începi să gîndeşti şi să limpezeşti sau să întuneci prin reflexie situaţia creată de furia metafizică a deznădejdii. nădejdile vitregite se întorc în gînduri ucigaşe. A fi gînditor nu i un noroc cînd cugetul nu mai e întors spre adevărurile „înălţătoare“. Şi dacă fără El se mai poate încă respira.. — simbolul tău să fie: un trandafir pe o bardă.. Singurul rost al pămîntului e să înghită lacrimile muritorilor. rostul tău e iremediabil paralel soartei omului. c ai mîngîiat cu aripi de nemîngîieri un cer de drojdie. te agăţi de Dumnezeu ca mările nebuniei să nu şi înalţe valurile mai sus de singurătatea ta. Există un fel de cîntec în fiece boală. Orice ai face. Despărţit de semeni prin soarta insulară a inimii. impune trupului vecinătatea aştrilor. nu mai poţi găsi altul decît în Dumnezeu. Muzica ne arată cam ce ar fi timpul în cer. nemaicunoscînd decît exaltarea şi tristeţea. Punţi nu se mai pot întinde între omul urmărit de moarte şi semenii lui.

Nevroza e o stare de hamletism automat. simţeam că numai Absolutul importă — şi de aceea puteam face cîte voiam şi oricui. — În toate declaraţiile de dragoste. pierzi prin atracţia lor rădăcinile ce ţi au crescut cînd nu le ai bănuit. — Firea este o funcţie a căldurilor sufletului. N am început să o iubesc decît pe măsura risipirii speranţelor. În cugetul tău să se răsfrîngă toate crestele de munţi pe care n ai fost om şi toate ţărmurile de mări pe care ai fost trist. clădit pe un zîmbet de destrăbălări cereşti. El n a reuşit să lărgească orizontul raţiunii decît prin groază. — ca murmurul melancolic al vîntului ce atinge azurul şi zăpada.. În lumea n care nu mai am pe nimeni. mărit de ruina iluziilor. — adieri extatice să fie clipele. Donjuanismul e fructul unei sfinţenii rău întrebuinţate. rezemat pe zăpezi şi pe cer. Plictiseala devine muzică pe marginea mării şi extaz pe vîrf de munte. Omul suferă de o neputinţă de vacanţă a neliniştii. timpurile plecate n cruciadă de distrugere nu vor putea ucide amintirea unui Dumnezeu plămădit din suspine şi singurătăţi. voi fi una cu ea. Căci nimic nu este în afară de năvălirile inimii. din ce am murit mai mult în umbra frumuseţii. Pe piscuri de Alpi şi de Pirinei. nici pămîntul şi nici un obiect al lumii. în mireasma de nelume ce emană din ele. Repetă zilnic lecţia acelei nopţi. Fîşiile de zăpadă pe fondul cenuşiu al munţilor în dimineţi de vară: dărîmături ale unui cer imemorial.Setea de un paradis al indulgenţei. nu mai am nimic ce să mă întoarcă împotriva ei. te înalţi spre un gol pur. O dată în interiorul vrăjii lor. disperării. — nu se mai poate trăi decît în rătăcire. din aceea.Într un creier defunct. Din ce cred în mai puţine lucruri.. în care aştrii ţi s au dezvăluit ridicol de singuri. am înţeles: — că senzaţiile trebuie să fie mai pure decît aerul rarefiat al înălţimilor. cu norii sub mine. După fiece călătorie. . mai dispun doar de Dumnezeu. sexualităţii.. — că n ele nu trebuie să intre nici omul. Tăcerea ce urmează marilor intensităţi: inspiraţiei. Răstoarnă ţi paşii şi calcă pe stele. . Căci spre cine s ar îndrepta? De cîte ori nu mai eşti om.. de atîtea ori nu mai „simţi“ decît tăriile nefiinţei. progresul în nimic te leagă incurabil de lume. şi omul a rămas fără zări într o veghe vecină nimicirii. gîndurile să mîngîie poleiala lucrurilor ce nu sînt. Nehotărîrea între pămînt şi cer te transformă într un sfînt negativ. Parc a fugit natura. Descoperind noi frumuseţi. neavînd nimic ce să mă prindă încă în viaţă. Existenţa se creează în momentul subiectiv prin excelenţă. Cînd nu voi mai avea nimic de pierdut. vîrtej de altitudine privirea. Ea acordă celui atins atribute de geniu. — „sentimente“ nu mai sînt. fără suportul talentului.

Spaţiul în care se învîrte cugetul îmi pare îndepărtat şi fără de temei ca un Uruguay ceresc. pentru eroarea multiplă a fiinţării. timpul înlocuieşte sîngele. partea privitoare la durere este singura rodnică pentru o reflexie dezinteresată. aducîndu şi aminte de timp. fără Dumnezeu ar trebui să ruginim pumnale prin ascunzişurile ei. Peste valurile de neant ce cuprind în voie firea. Aigues Mortes.) Sînt ţări în care n aş fi putut rata nici măcar o clipă. fugind de general şi călcînd pe legi. Absolutul acesteia nu se descoperă decît celor ce au un simţ ascuţit pentru accidentul individuaţiei. Căci ţi e urît atunci cu tot timpul. (Sufletul nu i contemporan lumii. În toate religiile. Neputînd dezvălui oamenilor pricinile inimii noastre. Din sonoritatea lui prelungă se desprinde un netămăduit fior de pieire. Individul e un eşec existent. ca Spania de pildă.Ideile sînt melodii moarte. Prestigiul ei funebru înăbuşă avînturile şi reduce realitatea la starea de absenţă. — În Italia. Un gînd trebuie să fie straniu ca ruina unui zîmbet. Fără ea n am şti cum curg clipele şi nici că ele sînt. locuri privilegiate de siestă a Divinităţii. nimic n o mai poate opri. Din esenţa firii ni se revelă în ruşinea de identitate şi n oroarea de principii. o greşeală ce înfruntă . în care piatra sfidează speranţele. Ce pacoste va fi turnînd ea peste prospeţimea dorinţelor. de le răvăşeşte şi le stîrpeşte fără urmă? Veşnicia nu se compune din sufluri de viaţă. Plictiseala absolută se confundă cu obiectivarea în carne a ideii de timp. — Gîndirea încolţeşte pe ruina raţiunii. pe ale căror ziduri leneveşte veşnicia. Restul e pură legislaţie sau metafizică de ocazie. Soarta omului e o absenţă continuă de „acum“ şi o frecvenţă stăruitore de „altădată“ — acest cuvînt al fatalităţii. Nimic nu tulbură mai mult naivităţile sîngelui ca intervenţia eternităţii. să suplinească lumea prin imagini absolute. toată Italia. În plictiseală. Iubesc privirile care nu servesc viaţa şi piscurile pe care aud timpul. numai dorinţele adie o briză de existenţă. care te silesc să fii tu însuţi în mod absolut: în Franţa — Mont Saint Michel. — Cînd se sloboade. Şi sînt locuri măreţe şi sumbre. Defectul tuturor oamenilor care cred în ceva consistă în a deprecia moartea. — Inima se apleacă cu mişcări naturale spre floarea sinuciderii din mijlocul grădinii de rătăciri care e viaţa. Rostul gînditorului e să născocească idei poetice. Les Baux şi Rocamadour.

Nimic nu l ajută să dezlege drama crudă a cugetului. Irezolvabilul gîndirii se epuizează în acest conflict.. plictiseala tinde spre substanţă. infinită suferinţă. Spre moarte. în sila vastă. O ceată de îngeri sau de draci mi a aşezat pe frunte cununa plictiselilor. Tragedia nu e posibilă decît în viaţa ca atare. Cine are convingeri maschează chiar această dramă a unicităţii... În mistică există suferinţă. după cum ne pare că universul miroase a ceapă sau că emană din inutilitatea unei raze.Şi apoi. — Shakespeare e mare fiindcă în el nu triumfă nici o idee: numai viaţa şi moartea. cu virginitatea lăuntrică a momentelor în care nu crezi în nimic. ce ai căutat printre gînduri? Spiritul e o eroare imensă de cîte ori slăbiciunile acordă vieţii prestigii de axiomă. Cerul. mai mult chiar: ca martir al nimicului. ci l laşi să gîndească asupra lui însuţi. Farmecul firii trage greu în cumpănă şi nu e chip a l anula. Cînd ai iubit prea pătimaş viaţa. Străzile pustii în marile oraşe: parcă în fiece casă se spînzură cineva. Dragostea de viaţă. A trăi senzual în nimic. Sînt dimineţi ce înfloresc subit în deşertul oboselilor şi care ne ţintuiesc înmărmuriţi în braţele fiinţei. Dar. nu ispiteşte decît pe cei înecaţi în silă.rigoarea oricărui principiu. de nefolosinţă şi de prăbuşire. consecutivă gîndului la Dumnezeu. emanînd din tînjala sîngelui şi a ideilor. această lipsă de ieşire plină de măreţie. Ea trebuie privită în faţă. inima mea — spînzurătoare pe măsura cine ştie cărui diavol. un sarcofag de trandafiri. Cine „crede“ în ceva n are simţ pentru tragic. . ca zdrenţe de azur. Şi atunci cauţi o cumpănă între sila de a fi şi de a nu fi. . m a făcut „pesimist“. De la o vreme nu mai gîndeşti asupra urîtului.. plină de freamăt şi durere. de atenuările ideilor. deşi ideile plutesc pe luciul nefiinţei.. Nu raţiunea te pune n faţa morţii. Acel ce n preajma Absolutului nu poate scăpa de ademenirile vieţii — nici o sinucidere nu poate pune capăt dezbinării lui lăuntrice. Plictiseala e rînd pe rînd vulgară şi sublimă. Dar nu tragedie. În sila de toate. năpădesc revelaţii fugitive de fericire ce se întind echivoc pe suspinele noastre. ci condiţia unică de individ. Sînt o Sahară roasă de voluptăţi. Nihilismul: forma de limită a bunăvoinţei. nu pămîntul.. Extazul e antipodul ireparabilului. Neputinţa de a fi. întoarce te purificat şi gol — neatins de îndulcirile minţii. Şi ea ajunge: substanţă de vid. împătimit în lume. În vagul sufletului. Sfinţenia e cel mai înalt grad de activitate la care putem ajunge fără mijloacele vitalităţii. ele nu mi pot umbri tăria speranţelor deşarte.

Veşnicia nu i decît povara absenţei de timp. — Cum putem însă să nu ne mai temem de moarte fără să cădem în înţelepciune? Nedezlipind în nici un fel faptul de a trăi de cel de a muri. o minte lucidă nu mai poate îngădui opoziţiile firii şi nici suferi irezolvabilele existenţei. Martor mi este Dumnezeu c am amestecat cerul în toate senzaţiile. În ultima treaptă a incurabilului. Pînă cînd rostul inimii va fi să cînte agoniile raţiunii? Şi cum să pui capăt cugetului hărţuit între îndoială şi delir? .Nu mă simt „acasă“ decît pe ţărmurile mării. Căci nu mi pot construi o patrie decît din spuma valurilor. din pierderea ritmului fiinţei. sufletul e o mare în care s a înecat Dumnezeu. mi am rupt zăgazurile. Şi pînă acum nimeni n a avut semeţia să susţină — în afară de greşelile entuziasmului — că ea n ar fi totul. — Să fie o boală tainică sau o cinste a minţii şi a inimii care te face să fii în acelaşi timp sceptic şi mistic? Nefericirea n are loc în universul cuvintelor. ştiu eu prea bine că nu mai am pe nimeni: fără ţară. Cu cît îmi pierd mai mult credinţele în lume. În disperările subite şi neîntemeiate. te hotărăşti pentru Dumnezeu. Înţelepciunea — moarte a reflexelor — o învinge.. El e mare în măsura în care moartea nu e totul. Fără deliciile acesteia. Religia îndulceşte absolutul morţii pentru a putea atribui lui Dumnezeu virtuţi rezultate din acea micşorare. cu atît sînt mai mult în Dumnezeu. Nimic nu serveşte mai puţin natura ca dragostea. A crede înseamnă a muri cu aparenţele vieţii. De aceea. Prin ceea ce sînt mai mult eu însumi. Tot ce nu e timp. Rămas cu suspinele lucide ale iubirilor fugare în nopţi care împreună fericirea cu nebunia. întîlnind viaţa şi moartea în voluptatea contradicţiei. Singura scuză pentru pasiunea zădărniciilor: a trăi religios inutilitatea lumii. din toropeala vastă şi meditativă a organelor. Cînd femeia îşi închide ochii. Putea va spiritul să le refacă anulîndu se în certitudinea orbirilor? Cu ce minuni şi cu ce farmece am putea da cunoaşterea înapoi? Cînd vor bate veghile în retragere? Fiinţa nu poate fi salvată fără laşităţile minţii. n o simţim nicăieri mai intens ca n oboseală — senzaţie fizică a eternităţii. Singurul conţinut pozitiv al vieţii este unul negativ: frica de a muri. fără continent şi fără lume. c am înălţat o boltă de regret peste fiece sărut şi un azur de alte doruri peste acel leşin.. Veşnicia se întinde pe tăcerile vitalităţii. privirile tale lunecă pe pleoapele ei căutînd alte firmamente. În fluxul şi refluxul gîndurilor. fără să cred în el. tot ce e mai mult ca timpul se naşte dintr o sleire adîncă.

La ce să ne mai servească Absolutul? Din eternitate. le am luat îndoielile. Neavînd graniţe. drojdia ce rămîne devine — ca pedeapsă — substanţa sufletului. să luăm contact cu maximum de stil. Fruntariile omului sînt cele ale suferinţei. Gîndeşti — întotdeauna — din lipsa unei patrii. Viaţa mi pare o mînăstire unde te ai refugia ca să uiţi pe Dumnezeu şi ale cărei cruci ar străpunge nimicul cerului. spiritul n are unde să te nchidă. un nimic. îndoielile. inima este un absolut — şi Absolutul.. fiind în afara suferinţei. iar spiritul văduveşte puterile vieţii. un spectacol înţelegerii tale nobile şi bolnave. Doar după ce ai îndurat mult ai dreptul să consideri lumea un pretext estetic. nici una de la El spre mine. omul devine tare — dar fără mijloacele vitalităţii. Înaintăm în procesul de sleire a persoanei divine pe măsură ce introducem cultul inutilităţii pe întinderea cugetului.. De aceea. Nimeni nu va şti din ce belşug de dureri devii estet în mod religios. De rădăcinile ultime ale firii. gînditorul . Neputînd lua asupră mi suferinţele altora. În vagul plictiselii se introduce astfel calitatea religioasă a negaţiei. Într o simţire înaltă. Suferinţele sînt infinite. Absolutul e o frîntură gratuită a Nimicului. Scîrba de lume: irupţia urii în urît.. în al doilea. Nu atingi inutilitatea măreaţă a duhului atîta vreme cît ai un loc în lume. De ce oamenii nu s or fi închinat norilor? Fiindcă aceştia plutesc mai uşor pe creier decît pe cer? Gîndurile născute în groază au taina şi împietrirea ochilor din icoanele bizantine. în loc de Dumnezeu zici Absolut.Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările lucidităţii şi ale cunoaşterii. După ce sufletul a filtrat pe Dumnezeu. De aceea. Fenomenul uman e cea mai mare criză a biologiei. A nu face deosebire între drama cărnii şi a gîndului. Golgota se urcă pînă la cer. Înseşi Judecăţii din Urmă să i împrumutăm prestigiul artei şi să ne topim în temeiul final al lumii cu absenţă patetică. Gîndurile izvorăsc din pustnicirea instinctelor. Toate căile merg de la mine spre Dumnezeu. În întîiul fel sfîrşeşti pe cruce şi termini. Primatul abstractului este o lipsă de rugăciune. Absolutul e un Dumnezeu în afara inimii. interminabile. întocmai ca un torso. Avîntul mistic trebuie purificat de nobleţea gestului estetic. Totul este nefolositor şi fără rost — afară poate de melodia ascunsă a chinului. totul este inutil. Astfel.. Despatrierea lăuntrică este climatul absolut pentru gîndurile fără rădăcini. Atunci suferi. Cînd nu te mai poţi ruga. A fi introdus sîngele în logică.

omul n are altă punte decît indefinitul său. căci. Cînd voi aprinde focuri în idei? — Este atîta jăratic în oscilaţiile minţii! Nu e uşor lucru a te îndoi privind spre Dumnezeu! În genunchi. rătăcirea devine singurul făgaş al nemîngîierilor tale. zgîrciţi cu puterile lor. Nobleţea abstracţiei le e necunoscută. ferestre spre Absolut şi care se nchid în întunecările vaste ale minţii. L am fi întîlnit noi oare de ar fi fost el natură. — Scepticismul — fără o latură religioasă — e o degradare a spiritului. Şi cînd nu te ai ştiut opri la timp. — Omul n are alt temei decît lipsa de fund a lui Dumnezeu. Să ţi pleci cugetul cu suferinţă spre zările lumii. Melancolia introduce atîta muzică în năruirea minţii! Alipiţi de imediat. Am de partea mea toate direcţiile lumii. cu atît se apropie mai uşor de lipsa de fund a lui Dumnezeu. persoană sau altceva? Putem spune despre el doar atît: că nu se mai gată în adîncime. Să baţi piroane în miezul duhului. Orice pasiune trezeşte simultan antipodul ei. Slăbiciunile omului sînt posibilităţi religioase. în care totul este pur şi fără de folos ca întunericul într un ochi de înger. Trei mijloace prin care eul este totdeauna mai mult şi mai puţin. Şi doar numai conceptul nu e vulgar. străpunge voi oare pămîntul? Voi duce nerugăciunea pînă la capăt? Voi umili pe Dumnezeu. se ndreaptă cu aceeaşi tărie în direcţii opuse. Sînt şi eu un martir: aş vrea să mor pentru îndoieli. Vulgaritatea: lipsa de abstracţie. obiecte şi griji. cu atît scobor mai tare spre pămînt. Nu îndoielile inteligenţei. dezlipit de toate. Tendinţa noastră de a ne pierde marginile. Niciodată idei. de cînd nu mă mai am. De am rămîne reduşi la limitele condiţiei individuale. Lipsa de fund e punctul de contact între abisul divin şi abisul uman. cu supranaturalul meu dezmăţ? Cu cît urc spre cer. cu condiţia să fie adînci. ce nu poate fi asemuită decît vinului şi femeii. Nu poţi adera la ceva fără să faci o rezervă egală. Iar universul se tranformă într un Nimic activ. decît despre oameni? Şi încă despre întîmplări. Astfel — spre imensitatea divină. Valurile de nimic ce agită fiinţa umană se prelungesc în unduiri pînă în absenţa infinită a Divinităţii. Contrariile sînt substanţa respiraţiei omului. Spiritul. Ce poţi vorbi cu ei. ei nu s capabili de a cheltui energii pentru a hrăni ceea ce nu e: ideea. Căci atunci răzbat pînă în Dumnezeu. prin ce am putea luneca înspre Dumnezeu? Vagul şi nesiguranţa noastră reprezintă surse metafizice mai importante decît încrederea într o menire şi abandonarea orgolioasă într un rost. să sîngerezi în zîmbet. oamenii respiră prin vulgaritate. aplecarea spre infinit şi spre distrugere sînt un fior ce ne instalează în spaţiul în care se desfăşoară suflul divin. ci ale răstignirii. Boala i o dezastruoasă desfătare. Căci nebunia i o piedică ce şi o pune cunoaşterea ei înseşi — un insuportabil al spiritului.este un emigrant în viaţă. Lepădarea patetică de lucruri fixează cei doi poli ai simţirii: o iubire fără iubire şi o ură fără ură. . Cu cît omul are margini mai nesigure.

se transformă într un adevăr oarecare — în eroare. O moarte de fioruri balsamice. fără să l compromiţi. A şti răstoarnă orice urmă de certitudine. numită spirit din nevoie de simplificare.. Luciditatea: o toamnă a instinctelor. pentru a l recunoaşte ca atare. pe ale cărei baze se înalţă o arhitectură complicată de erori. Cînd sănătatea şi norocul se lasă asupra noastră. înlăuntrul poziţiei tale. nici o critică nu dovedeşte nimic şi nu angajează pe nimeni. Conştiinţa — fenomen de limită a raţiunii — este o sursă de îndoieli. Un individ sau o epocă trebuie să respire inconştient în necondiţionatul unui principiu. În fiecare clipă suspină Dumnezeu. O critică efectivă e o autotortură. O epocă se reazemă pe un adevăr şi crede în el fiindcă nu l cumpăneşte. În ultimă analiză. Nu poţi fi lucid într un adevăr. Cînd judeci.Paradoxul exprimă incapacitatea de a fi firesc în lume. Izvorul devenirii este posibilitatea de greşeală a lumii.. Din afară. . precum în mod cinstit nu poţi fi împotriva religiei dacă nu eşti religios. de a l trăi. orice — din siguranţă de nestrămutat ajunge un principiu ce se clatină fără rost. Nefericirea e cel mai puternic stimulent al spiritului. cum să te mai îndoieşti? Dar ce rar zvîcneşte el aşa! Scepticism: nemîngîierea de a nu fi în cer. Duhul meu nu şi mai află îndestulare decît în metafizică şi n Acatist. căci timpul e rugăciunea Lui. A introduce sălciile plîngătoare în categorii. De îndoieli ne vindecă numai orbirea lui luminoasă. Cum l ai pus la cîntar şi i măsori greutatea. ci în tine însuţi.. Istoria s ar isprăvi în clipa în care omul s ar înţepeni într un adevăr. scepticismul nu izvorăşte decît din imposibilitatea de a te împlini în extaz. ar răsări cruci pe meleagurile ei. Numai în măsura în care suferi ai dreptul să l ataci pe Isus. Restul e joc. Zîmbete dureroase care sting soarele. peste gînduri se aşază o spuză şi mintea se retrage. sfîşietor de revelatoare.. Dar omul trăieşte cu adevărat numai întru cît se plictiseşte de orice adevăr. adică la Răstignire. dar nu pentru cunoaştere. de a l atinge. Universul e o pauză a spiritului. ce nu pot fi înfrînte decît în amurgul cugetului treaz. Dacă inima ar fi redusă la esenţa ei ideală. — Cînd sîngele ţi zvîcneşte pînă la cer. Luciditatea este un dezastru pentru adevăr. nu tragi în adversar. de care s ar spînzura nădejdile — cu tot farmecul zadarnic al nebuniei lor. Rostul inimii e să devină imn. Cînd ataci înlăuntrul unei poziţii.

Boala serveşte duhul fără nici un înconjur. Şi atunci. întîiul ideal. ca fiinţe. împarţi zîmbete sau cauţi din obişnuinţă adevăruri. . o nălucire a înstrăinării tale de toate. trupul devine o cale spre Absolut. cît de resemnarea ce le ar urma.Nu mi e frică de suferinţe. adică. contradicţia soartei tale e mai dureroasă ca năpădirea primăverii într un cimitir de ţară. iar vidul lăsat în inima sinistrului nostru strămoş. Smulgeţi o floare sau o buruiană şi observaţi din ce a crescut: din ispăşire solidificată. în care se adună toate oboselile zilnice şi care ne depun fără ocol în mijlocul Absolutului. nu mai sîntem nici el şi nici noi. a te afla. tot ce iese de sub controlul simţurilor — în primul rînd invizibilul — capătă un caracter de imediat. Cultura însăşi nu e decît imposibilitatea de a plînge. Picurul acela sărat. pe un deşert albastru. înţelegi că rostul din urmă al duhului e îmbolnăvirea de infinit. Umbli printre oameni. — Viaţa îţi pare atunci — atunci dramatic al fiecărei clipe — un vis pe care l depeni din priveliştea Absolutului. De aceea nu puteau cunoaşte ei acolo — pe cînd aici. Întîia lacrimă a lui Adam a urnit istoria. Singurătatea necruţătoare a duhului descoperă neantul imaculat din temelia aparenţelor. Omul e un naufragiat al Absolutului. nemijlocit în esenţă. Cei doi oameni călcau. Prin singurătate. Doar să se înece. puritatea divină sau demonică de la baza tuturor alcătuirilor. pe pămînt. azurul îndeplinea funcţia pămîntului pentru noi. Noi n avem dreptul. De aş putea suferi veşnic. dar simţurile nu mai simt noaptea. — Suferinţa nu e decît conştiinţa Absolutului. şi prin vagi instincte trebuie să te mai ţii de lume. Căci înfrîngerile corpului fac din durere un rai în dezastru. Desprinzi atunci din toate restul absolut. Cunoaşterea a ridicat un zid de neîntrecut între om şi fericire. precum omul: materie atinsă. Am devenit oameni şi am ieşit din raiul fiinţei. să privim dincolo de mărginirea noastră. Şi nimic nu l îneacă mai adînc în el decît marile oboseli. fără împăcare şi fără milogeală! Boala te aşază la limitele materiei. a luminii. Acum ştim că sîntem în el. Nu se poate înălţa în acesta. Cînd mă voi scufunda fără apel în Diavol şi în Dumnezeu? În paradis. ceea ce rămîne dintr un lucru cînd el nu mai există pentru simţuri. Încetul cu încetul. Zaci — cu voie sau fără de voie — în straturile ultime ale existenţei. n ai altceva de făcut. prin ea. şi în sinea ta te rezemi pe temeiurile firii. Aşa ţi se deschide într un fior rar viziunea substanţială a nopţii. a gîndului. transparent şi infinit concret este primul moment istoric. pe culoarea dureroasă a pămîntului. acele oboseli care deschid spaţiul într un căscat al infinitului şi al plictiselii. A fi fără oameni şi fără lume. Înţelegi taina ultimă a nopţii. Există o oboseală substanţială. Cum luneci aşa. Eram Absolut. pe panta rosturilor nemărginite. Sau poate şi mai mult: duhul este boală pe plan abstract. pierzîndu şi darul plînsului. adică. au înlocuit prin idei lacrimile. Sau te îmbeţi de muzică şi nici un sunet nu mai mîngîie urechea. Şi astfel. Ideile trebuie să fie vaste şi ondulate ca melodia nopţilor albe. oamenii. N ai încotro: eşti împins spre ele.

ni l ar fi creat muzica. Acea teamă de plictiseală ce nu poate fi asemuită cu nimic. Şi nici un prilej de acesta nu trebuie scăpat. — După aceea. Nu ca arhitectură muzicală. nu cunoaştem mai de aproape pe Dumnezeu. Şi teama ce te învăluie cere fuga. . . străpungînd înălţimile detaşării. sau că unul îţi condensează tînjirea sufletului într o construcţie sonoră de o absolută rigoare. Se apropie Urîtul. Infinit reversibilul extaz. În orice fel sexualitatea este misterioasă.. Se împacă pentru un moment. Nicăieri mai mult ca n lepădarea de lume nu le putem atinge mai uşor. duşmănia duhului şi a cărnii. Într un spirit urgisit de excesul de gînduri. Nici unul. deoarece ne stingem cu toate lipsurile făpturii noastre şi aflăm astfel ce nu sîntem sau ceea ce am fi putut să fim. Neurastenia: moment slav al sufletului. plină de voluptate şi de chin. creează o dezorientare care este sursă de probleme. de dată ce un exerciţiu atît de străvechi te subjugă şi te cucereşte. nu mai eşti în lume din cauza lui Dumnezeu. dezmierdările şi horcăiala consecutivă împreună planuri divergente şi lumi ireconciliabile. Şi amîndoi nu pot fi înţeleşi decît în oboseală. Doar ideea de El e mai vagă decît el însuşi.Şi acest Vag de totdeauna e chinul cel mai sfîşietor al omului. în ceasuri fără nume.. Neajunsurile acestei lumi trebuie trăite pînă la teologie şi diabolism. de nelinişti şi de întrebări. iar altul îşi tărăgăneşte sufletul într o muzică formal tărăgănată — aceasta nu dovedeşte nimic împotriva unei comunităţi adînci de sensibilitate. Se prea poate însă ca rostul gîndirii pornite pe cărări proprii să nu fie altul decît încordarea în contradicţii şi adîncirea în irezolvabile. Ceilalţi oameni se supun mirărilor cărnii. Căci murind. Totul trebuie raportat la Dumnezeu şi la diavol în acelaşi timp. încep din nou. revii la revelaţiile ei cu o nespusă mirare şi eşti silit să te întrebi dacă într adevăr nu mai aparţii lumii. din a iubirii. Bach şi Wagner.. aparent fundamental deosebiţi. Se împacă în rosturi orizontale cele două feţe ale universului. Important este că amîndoi sînt decadenţi. ci ca substrat de sensibilitate. moartea ne a descărcat pentru ultima oară de sarcina cunoaşterii. nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi. adică Dumnezeu. Atunci. Important este că te poţi încă mira.Ceea ce este mai vag. ci numai în individ. dar în special cînd nu mai aparţii lumii. că amîndoi destramă viaţa într un fel de elan negativ. a complicităţii lor. Şi cu aceasta. Aşa începi să nu mai ai pace în nici un loc. sînt muzicienii care se aseamănă în fond mai mult. ei nu cunosc pe acele izvorîte la intersecţia duhului cu carnea şi nici tulburarea. Cu Bach. cu Wagner. cu o tărie mai crîncenă şi mai nemiloasă.. Există doi creatori în istoria muzicii care să fi exprimat mai amplu şi mai cuprinzător starea indefinibilă a langoarei? Că la întîiul ea i divină şi la al doilea erotică. Un rău ciudat încălzeşte sîngele şi prevesteşte golul surd ce te macină apoi. De n am fi avut suflet. În nici un fel să nu rămînem la stadiul sentimentelor. Moartea nu introduce precizie în el. amîndoi ne îmbie să murim în afară de noi. fiere a timpului turnată în vine. în deliciile pieirii. în neanturi vitale.

Căci „sănătatea“ poate reprezenta un concept pozitiv numai pînă la apariţia spiritului. . Nu putem şti ce a „atins“ echilibrul originar. existenţa şi ca tot ce e mare. Este atîta raţiune şi mediocritate în instituţia căsătoriei. Darul mîhnirii. Lumea s a urnit din liniştea iniţială prin exasperarea identităţii.Tot ce nu i natură e boală. încremenite în ele însele. dar este clar că o plictiseală a identităţii de sine însuşi. Dar este atîta vulgaritate în a o păstra! Să veghezi inutil neînţelesul lumii şi al lui Dumnezeu şi să extragi ştiinţă din chin! Sînt beat de ură şi de mine. o îmbolnăvire a infinitului static a pus lumea în mişcare. N aş vrea să mi pierd mintea.. aşteptau să fie. în orice plictiseală răzbat reflexe ale urîtului iniţial. Iată rostul ei metafizic. Aceste trepte nu sînt lipsuri. ci crize de înălţimi. Mîhnirea e un dar. — Boala e un agent al devenirii.. . ca beţia. Devenirea istorică exprimă trepte ale îmbolnăvirii naturii. că ea pare a fi fost născocită de forţele ostile nebuniei. credinţa... ca şi cum în peisajul saturnian al sufletului s ar întinde oaze de pustiu din vremea cînd lucrurile. dureros şi irezistibil.Şi de aceea.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful