http://www.ebooksread.

com/

DESPRE SUFERINTELE LUMII

Arthur Schopenhauer

In afara cazului in care suferinta este obiectul direct si imediat al vietii,

existenta noastra ar trebui sa fie un esec total in scopurile sale. Este absurd
sa privesti o asemenea cantitate imensa de durere ce abunda pretutindeni in
lume si isi afla originile in nevoi si necesitati inseparabile de viata insasi, ca
neservind niciunui scop ci doar ca un simplu rezultat al intimplarii. Fiecare
nenorocire, asa cum vine, pare fara dubii a fi ceva exceptional; dar
nenorocirea este in general regula.
Nu cunosc o absurditate mai mare decit cea propusa de cele mai multe
dintre sistemele filosofice in declararea raului ca fiind negativ in caracterul
sau. Raul este doar ceea ce este pozitiv; el isi face simtita doar propria
existenta. Leibnitz este preocupat in mod special de apararea acestei
absurditati; si el cauta sa-si intareasca pozitia utilizind un palid si palpabil
sofism. Este un bine care este negativ; cu alte cuvinte, fericirea si satisfactia
implica intotdeauna implinirea unor dorinte, unele stari de durere, duse pina
la capat.
[Nota trad. 1: -- Leibnitz a argumentat ca raul este o calitate negativa-- i.e -absenta binelui si caracterul sau activ si aparent pozitiv este o parte
accidentala si nu esentiala a naturii sale. Recele, spune el, este doar absenta
puterii caldurii si puterea activa de dilatare din procesul transformarii apei in
ghiata este o parte intimplatoare si nu parte esentiala a naturii recelui. Cert
este, ca puterea de dilatare in inghetarea apei este de fapt o crestere a fortei
de respingere intre moleculele sale; iar Schopenhauer este cit se poate de
indreptatit in a numi intreaga argumentatie drept un sofism.]

Aceasta explica faptul ca vom gasi placerea in a nu fi atit de placuta cum

ne-am fi asteptat, iar suferinta cu mult mai dureroasa.
S-a spus ca in lume placerea ar depasi in greutate durerea; ori in orice caz,
aici exista un echilibru intre cele doua. Daca cititorul doreste sa vada pe scurt
daca aceasta declaratie este adevarata, il lasam sa compare respectivele
simtaminte a doua animale, unul fiind angajat in devorarea celuilalt.

Cea mai buna consolare in nenorocire sau mizerie, de orice fel ar fi, este
gindul ca alti oameni sint intr-o nenorocire inca si mai mare decit cea in care
te afli tu; si aceasta este o forma de consolare deschisa oricui. Dar ce soarta
cruda inseamna asta pentru omenire in intregul ei !
Sintem asemeni mieilor pe un cimp jucindu-se sub ochii macelarului, ce
alege mai intii pe unul, apoi pe un altul, pentru a-i sacrifica. La fel este si in
cele mai bune din zilele noastre, in care sintem cu totii inconstienti de raul pe
care Soarta il are din belsug pregatit chiar acum pentru noi ---boala, saracie,
mutilare, pierderea luminii ochilor, sau a ratiunii.
Nici cea mai mica parte din neajunsurile existentei nu sta in asta, acest
Timp, apasa continuu asupra noastra, nelasindu-ne vreodata sa ne tragem
rasuflarea, venind mereu dupa noi ca un impartitor de sarcini cu biciul sau.
Daca din clipa in clipa Timpul isi opreste mina, este doar pentru a ne da
prada mizeriei plictiselii.
Dar nenorocirea are rostul sau; pentru ca asa cum corpul nostru ar face
explozie daca presiunea atmosferei ar fi inlaturata, la fel s-ar intimpla daca
din viata omului ar fi inlaturate toate nevoile, greutatile si adversitatile; daca
tot ce ar lua in mina omul ar fi incununat de succes, ar fi intr-o masura atit de
mare inghitit de aroganta, incit daca n-ar exploda, ar prezenta spectacolul
unei prostii nestapinite - ba chiar mai mult, ar putea innebuni. Si mai departe
pot spune, ca o anumita cantitate de durere sau de necaz este necesara
pentru orice om, in toate timpurile. O corabie fara balast este instabila si nu
va putea sa tina drumul drept.
Sigur este doar ca munca, nelinistea, truda si necazul, constituie cea mai
mare parte din viata celor mai multi dintre oameni. Dar daca toate dorintele
noastre ar fi satisfacute imediat ce ele s-ar ivi, cu ce si-ar mai ocupa oamenii
viata ? ce-ar mai putea face cu timpul lor ? Daca lumea ar fi un paradis de lux
si de confort, un tarim de lapte si de miere, unde toata lumea ar obtine ce-si
doreste, imediat, fara nicio dificultate, omul ar muri de plictiseala, ori s-ar
spinzura; sau ar fi aici razboaie, masacre, crime, astfel ca intr-un sfirsit
omeniriea isi va produce ea insasi mai multa suferinta decit accepta azi din
miinile Naturii.
In tineretea noastra, asa cum intrezarim viata care vine, sintem asemeni
copiilor la teatru inainte sa fie ridicata cortina, plini de entuziasm, asteptind
nerabdatori ca piesa sa inceapa. Este o binecuvintare ca nu stim ceea ce
urmeaza sa petreaca! Dar putem prevedea, caci este o vreme cind copiii pot
parea prizonieri inocenti, condamnati nu la moarte, ci la viata si totusi, cu totii
inconstienti de ceea ce sentinta lor inseamna. Cu toate acestea, dorinta
fiecarui om este sa ajunga la virsta senectutii; cu alte cuvinte, la o stare a

vietii in care sa poata spune: "Este rau azi si va fi si mai rau miine, si tot asa
pina la tot ce poate fi mai rau ".
Daca incerci sa-ti imaginezi pe cit de bine poti, la ce cantitate de mizerie,
durere si suferinta de orice fel lumineaza soarele in miscarea lui, vei admite
ca ar fi cu mult mai bine daca pe pamint soarele ar fi capabil sa determine
fenomenul vietii tot la fel de putin ca si pe luna; si daca aici, ca si acolo,
suprafata ar fi inca intr-o stare imperfecta de cristalizare.
Din nou poti sa privesti la viata ca la un episod nerentabil, ce doar disturba
calmul binecuvintat al non-existentei. Si in orice caz, chiar egale toate
acestea, s-au pierdut impreuna cu acest bine acceptabil si cu cit mai mult
traiesti, cu atit mai limpede vei simti asta; in intregul sau, viata, este o
deceptie, ba mai mult inca, o amagire.
Daca doi oameni ce erau prieteni in tineretea lor se intilnesc din nou atunci
cind vor fi batrani, dupa ce au fost separati o mare parte a vietii, sentimentul
principal ce il vor avea in momentul cind vor da ochii unul cu celalalt, va fi
unul al unei dezamagiri complete in fata vietii privita in intregul ei; deoarece
gindurile lor vor fi purtate inapoi, spre timpurile de inceput, cind viata era fara
cusur asa cum se prezenta in desfasurarea de altadata, in lumina trandafirie
a rasaritului, pe cind promitea atit de multe - si din care s-a indeplinit atit de
putin! Acest simtamint va fi complet predominant peste toate celelalte, incit,
nici nu vor considera ca mai este necesar sa-si adreseze cuvinte; dar pe de
alta parte va fi o tacere asumata si va forma fundamentul asupra a tot ce vor
avea de discutat.
Cine a trait sa vada doua, trei generatii, este asemeni unui om care a stat
citva timp in fata cabinei unui scamator la un bilci si a fost martor la
desfasurarea spectacolui de doua trei ori in serie. Trucurile erau menite sa fie
vazute o singura data; cit timp ele nu mai reprezinta o noutate si au incetat sa
mai induca in eroare, efectul lor s-a pierdut.
In timp ce niciun om nu merita a fi invidiat pentru soarta sa, exista aici un
numar nemasurat dintre cei a caror soarta pare a fi de compatimit profund.
Viata este o indatorire ce-o ai de savirsit. Si este un lucru minunat sa spui
defunctus est; inseamna ca omul si-a implinit aceasta sarcina.
Daca copiii ar fi adusi in lume printr-un simplu act de ratiune, ar mai putea
continua sa mai existe specia umana? N-ar putea mai degraba un om avea o
compasiune atit de mare fata de generatiile ce vor urma, incit sa le crute de
mizeria acestei existente? Ori, in orice caz, a nu lua asupra sa cu singe rece
sarcina de-a impune aceasta povara.

Trebuia sa fi spus, presupun ca filosofia mea este incomoda - pentru ca

rostesc adevarul; si oamenii prefera sa fie asigurati ca tot ce face Dumnezeu
este bun. Duceti-va la preoti atunci si lasati filosofii in pace! In orice caz, nu
ne cereti sa ne punem de acord doctrina noastra cu lectiile pe care le-ati
invatat. Asta este ceea ce vor face pentru voi acei pungasi de falsi filosofi.
Intrebati-i de orice doctrina ati fi incintati, si o veti obtine. Profesorii din
Universitatile voastre sint siliti a predica optimismul; si este o sarcina asa de
usoara si agreabila sa rastorni teoriile lor.
I-am reamintit cititorului ca fiecare stare de prosperitate, fiecare sentiment
de satisfactie, este negativ in caracterul sau; este un fel de-a spune ca el
consta in eliberarea de suferinta, cea care este elementul pozitiv al existentei.
Urmeaza de aici ca fericirea oricarei existente date consta in a fi masurata nu
in bucurii si placeri, ci in cantitatea ce a fost eliberata de suferinta - de raul
pozitiv. Daca acesta este adevaratul punct de plecare, animalele inferioare
par sa se bucure de un destin mult mai fericit decit al omului. Sa examinam
problema ceva mai de aproape.
Oricit ar varia formele pe care le poate lua fericirea si suferinta umana, cear conduce un om in a cauta pe una si a incerca sa evite pe cealalta,
elementele concrete ce apartin tuturor sint placerea corpului sau suferinta
corpului. Aceasta baza este foarte restrictiva; ea consta in simpla sanatate,
hrana, protectia fata de umezeala si frig, satisfacerea instinctului sexual; sau
altfel, in absenta tuturor acestor lucruri. Prin urmare, atita timp cit placerea
fizica este atinsa, omul nu este cu nimic mai bun decit o bruta, incercind sa
evite pe cit de mult aceste posbilitati ale sistemului sau nervos ce-l pot face
mai sensibil la orice fel de placeri, dar deasemenea trebuie sa fie reamintit, si
la orice fel de suferinta. Dar apoi, comparat cu bruta, cit de inalte sint
pasiunile ce se inalta in el! ce diferenta incomesurabila este in adincimea si
forta emotiilor lui! - si inca intr-un caz, ca si celalat, toate doar pentru a
produce acelasi rezultat in definitiv: adica, sanatate, hrana, imbracaminte, si
asa mai departe.
Sursa principala a tuturor acestor pasiuni este acest gind despre ce e
absent si viitor, cu ajutorul caruia omul exercita o puternica influenta asupra a
tot ceea ce face. Aici se afla adevarata origine a grijilor sale, a sperantelor, a
temerilor - emotiilor ce-l afecteaza mult mai adinc decit ar putea fi vreodata in
cazul acestui prezent cu bucurile si suferintele la care bruta este limitata. In
puterea reflectiilor sale, a memoriei si previziunii, omul poseda o masinarie
capabila a condensa si a stoca placerile si tristetile lui. Dar bruta n-are nimic
de acest fel; tot ceea ce ea simte in durere este ca si cind suferinta era aici
inca de la inceput, un gind egal, un acelasi lucru ce i s-a mai intimplat si
inainte de nenumarate ori. Ii lipseste puterea de-a insuma sentimentele sale.
De aici si temperamentul ei calm si indolent; si cit de mult este acest lucru de
invidiat! Dar ceea ce vine in imaginea omului, toate emotiile ce ii sint date, il
ridica la o stare superioara; preia aceleasi elemente ale placerii si durerii care

sint comune la el si la bruta, ii dezvolta sensibilitatea la fericire si suferinta

intr-un asemenea grad, incit la un anumit moment dat, omul, este adus intr-o
stare presanta de fericire ce se poate dovedi a-i fi chiar fatala unui altuia, pe
care-l poate arunca in abisul disperarii si-al suicidului.
Daca vom duce analiza noastra un pas mai departe, putem gasi ca in
dorinta de-a mari aceste placeri, omul a adaugat intentionat altele noi la cele
care prin numarul si tensiunile lor erau inca limitate, care in starea lor
originala nu erau cu mult mai dificil de satisfacut decit cele ale brutei. De aici
a derivat luxul in toate formele sale; mincarurile delicate, folosirea tutunului si
opiului, lichiorurile, hainele elegante si o mie si una de lucruri, altele decit cele
considerate necesare pentru existenta sa.
Si dincolo de toate acestea, aici este o o sursa separata si particulara de
placere, si prin urmare de suferinta, pe care omul a stabilit-o pentru sine ca
urmare a utilizarii puterii sale de reflectie; si asta detine partea cea mai mare
din valorile si negarile lui, aproape mai mult decit toate celelalte interese puse
laolalta. Ma refer la ambitiile si la simtamintele de onoare si rusine; intr-un
cuvint, despre ceea ce el gindeste fata de parerile pe care ceilalti oameni si le
formeaza despre el. Avind mii de forme, adesea unele foarte stranii, acestea
devin un scop asupra realizarii caruia sint concentrate toate eforturile pe care
le face si care nu-si au radacinile in placerile sau suferintele fizice. Este
adevarat, ca pe linga sursele de placere pe care le are in comun cu bruta,
omul se bucura la fel de bine si de placerea pe care i-o ofera puterea mintii
sale. Asta admite multe trepte succesive, de la fleacurile usuratice sau doar o
simpla vilva iscata, pina la cele mai inalte realizari intelectuale; dar si aici este
insotit de plictiseala, ce se ridica impotriva lui situindu-se de partea suferintei.
Plictiseala este o forma de suferinta necunoscuta brutei, in orice caz, in
starea lor naturala doar cele mai inteligente dintre ele sint cele care prezinta
urmele ei slabe atunci cind sint domesticite; in timp ce in cazul omului, ea a
devenit pur si simplu o pedeapsa. Multimea acelor nenorociti vrednici de
plins, al caror scop in viata este mereu acela de a-si umple pungile dar
niciodata de-a pune ceva si-n capul lor, ofera un exemplu singular al acestui
supliciu al plictiselii. Bogatia lor devine o pedeapsa oferindu-i prada mizeriei
de-a nu avea nimic de facut; pentru a scapa, vor alerga in toate directiile,
hoinarind aici, apoi dincolo, si pretutindeni la fel. Nici n-au ajuns bine intr-un
loc si nelinistiti, vor vrea sa afle ce distractii le sint oferite; ca si cind ar fi niste
bieti cersetori, intrebind vesnic ingrijorati de soarta lor, unde pot primi o
pomana! Adevarat este, ca nevoile si plictiseala sint cei doi poli ai vietii
omului. In final mai pot mentiona ca in ceea ce priveste relatiile sexuale omul
este tributar unei rinduieli specifice, ce-l conduce cu indaratnicie sa-si aleaga
o singura persoana. Acest sentiment creste, acum si apoi, transformindu-se
intr-o dragoste mai mult sau mai putin patimase, ce este sursa unei mici
placeri si unei mari suferinte.
Oricum, este un lucru minunat, ca un simplu adaos de meditatie poate
servi in a ridica o asemenea vasta si mareata structura a fericirii si suferintei
umane; refugiindu-se deasemenea pe aceiasi baza ingusta de bucurie si

durere pe care omul o detine in comun cu bruta si expunindu-l astfel la cele

mai violente emotii, la atit de multe furtuni de pasiune, la atit de multe
convulsii ale sentimentelor, incit ceea ce el a suferit sta scris si se poate citi in
liniile brazdate adinc pe fata lui. Si inca, atunci cind pare ca toate acestea au
fost spuse, el inca mai da ultima lupta, pentru aceleasi lucruri pe care bruta
demult le-a atins si asta, cheltuind o cantitate incomparabil mai mica de
pasiune si suferinta!
Dar toate acestea contribuie la cresterea cantitatii de suferinta din viata
omului, depasind cu mult cantitatea ce-o ofera toate placerile ei; si suferintele
vietii sint cu mult mai dureroase pentru om prin faptul ca moartea este ceva
foarte original pentru el. Bruta se fereste de moarte instinctiv, fara a intelege
cu adevarat ce inseamna ea si de aceea fara a o contempla in modul original
in care omul o face, cel care are sumbra ei perspectiva permanent in fata
ochilor sai. Astfel incit, chiar daca doar citeva brute sfirsesc de o moarte
naturala, cele mai multe dintre ele traiesc suficient pentru a perpetua specia,
pentru ca apoi, daca nu chiar mai devreme, sa devina prada pentru alte
animale, -- in timp ce omul, pe de alta parte, reuseste sa faca din asa-numita
moarte naturala regula, la care oricum, exista aici o multime de alte exceptii,
-- avantajul este de partea brutei, din motivele aratate mai sus. Dar adevarul
este ca omul atinge limita naturala a duratei de viata la fel de rar ca si bruta;
din cauza modului de viata defectuos, in care a pierdut orice legatura cu felul
sau de-a trai natural si a tensiunilor la care este supus prin munca si emotii,
ce conduc la o degenerare a rasei, astfel incit de cele mai multe ori, obiectivul
sau nu este atins.
Bruta este mult mai multumita cu simpla sa existenta decit omul;
mecanismul este in intregime acesta; si omul gaseste satisfactii in el doar in
masura in care este insensibil si redus. In consecinta, viata unei brute poarta
mult mai putina suferinta - dar deasemenea si mai putina fericire - in
comparatie cu viata omului; si in timp ce acest lucru poate fi localizat pe de o
parte in eliberarea de chinul oferit de - neliniste si anxietate, ii este de
asemenea datorat faptul ca - speranta, in orice sens real, este necunoscuta
pentru bruta. In acest fel este lipsita de orice participare la ceea ce noua ne
ofera cea mai mare si cea mai fericita parte a bucuriilor si placerilor,
anticiparea mentala a unui viitor fericit si ispititorul joc al fanteziei, ce le
datoram puterii noastre de imaginatie. Iar daca bruta este lipsita de neliniste,
ea este in acelasi sens fara speranta; in orice caz, constiinta ei este limitata la
momentul prezent, la ceea ce ea poate vedea in clipa de fata inaintea ochilor.
Bruta este intruchiparea impulsurilor prezentului si prin urmare a acelor
elemente de teama si speranta ce exista in natura ei -- si care nu merg prea
departe -- apar numai in relatiile cu obiectele ce se afla in fata lor si prin
intermediul carora ajung la aceste impulsuri; in timp ce raza viziunii unui om
cuprinde intreaga sa viata si se intinde mult mai departe, putind scruta
trecutul si viitorul.
Imediat dupa asta este o relatie in care bruta isi arata intelepciunea reala in
comparatie cu noi -- vreau sa spun, linistea ei, bucuria ce-o manifesta in clipa

prezentului. Linistea spiritului ce pare sa le fie dat sa-l traiasca atit de adesea,
ce ne face sa ne rusinam de-atite ori atunci cind lasam avalansa gindurilor si
grijilor noastre sa ne tulbure linistea si sa ne alunge multumirea. Dar de fapt
toate aceste bucurii oferite de speranta si imaginatia noastra, pe care le-am
mentionat, n-au sa ne aduca nimic. Placerea pe care un om o gaseste in
asteptarea unor satisfactii este o parte a placerii reale ce este atasata la
acesta bucurie acordata in avans. Ea este dedusa ulterior; pentru ca cu cit
asteptam mai nerabdatori ceva, cu atit mai putina satisfactie vom gasi in asta
atunci cind ea va sosi. Dar bucuria brutei nu este anticipata si de aceea nu va
suferi nicio deductie; astfel ca placerea momentului real soseste intreg si
nealterat. In acelasi fel, raul preseaza asupra brutei doar cu greutatea sa
proprie; in timp ce la noi, teama sosirii face adesea ca povara sa fie de zece
ori mai grea.
Este doar modul sau caracteristic in care bruta se abandoneaza pe sine in
intregime clipei acestui prezent, ceea ce contribuie atit de mult la placerea ce
o descoperim la animalele noastre favorite. Ele sint intruchiparea clipei
prezentului si intr-un fel anume ele ne fac sa simtim valoarea fiecarei ore ce
este lipsita de griji si de necaz, pe care de cele mai multe ori, prinsi de
gindurile si preocuparile noastre, o ignoram. Dar omul, aceasta creatura
egoista, plina de cruzime, se foloseste gresit de aceasta calitate a brutei, dea fi mult mai multumita decit noi cu o existenta simpla si adesea lucreaza
incercind s-o extinda intr-o asemenea masura, incit ajunge sa-i ofere brutei
nimic altceva decit o viata searbada, trista, ce a fost total pustiita. Pasarea
care a fost astfel creata ca ar putea hoinari mai mult de jumatate din lume, el
o inchide intr-un spatiu nu mai mare de un picior, ca sa-si gaseasca acolo
sfirsitul intr-o moarte latenta, mistuita de dorul si plinsul libertatii pierdute;
pentru ca intr-o cusca, de fericire, nimeni nu poate sa cinte. Cind am vazut
cum maltrateaza omul cainele, cel mai bun prieten al sau; modul in care
infasoara in lanturi acest animal nobil, am simtit cea mai adinca simpatie fata
de bruta si o profunda revolta fata de stapinul sau.
Vom vedea mai tirziu ca discutind dintr-o inalta perspectiva este posibila
justificarea suferintelor omenirii. Dar aceasta justificare nu se poate aplica in
cazul animalelor, ale caror suferinte, pe linga faptul ca sint intr-o mare
masura datorate omului, cel mai adesea prin forta lor considerabila ajung
chiar sa le intreaca puterea de rezistenta. [1] Si in acest fel ne vedem fortati
sa intrebam: De ce si in ce scop exista toata aceasta tortura si chin cumplit ?
Nu exista aici nimic care sa acorde o pauza vointei; nu exista libertatea de-a
te lepada de tine si astfel sa obtii mintuirea. Nu exista decit un singur
argument care ar putea servi sa explice suferinta animalelor. El este: ca
vointa de a trai, care sta la baza tuturor fenomenelor lumii, trebuie in cazul lor
sa satisfaca dorinta de a se hrani singure. Acest lucru este facut prin
profilarea treptata a fenomenelor, fiecare dintre cele care exista fac acest
lucru pe socoteala altora. Oricum, am aratat deja ca aceasta capacitate de
rezistenta la suferinta este cu mult mai mica la animale decit la om. Orice alta
explicatie ce poate fi data asupra destinului lor va fi sub natura ipotezei, daca
nu de fapt chiar mitica in caracterul sau; si-l voi lasa pe cititor sa faca singur
supozitii asupra acestei chestiuni.

[Nota 1: _Lumea ca vointa si reprezentare_, vol II. p. 404.]

Se spune ca Brahma ar fi creat lumea printr-un gen de eroare sau cadere
in pacat; si potrivit ordinii, de-a ispasi pentru nebunia sa, este obligat sa
ramina in el insusi pina ce isi va rascumpara pacatele. Ca justificare a originii
lucrurilor, este admirabila! In conformitate cu doctrina Budismului, lumea a
luat nastere ca urmare a unor tulburari inexplicabile a calmului divin al
Nirvanei, aceasta stare minunata obtinuta prin expiatia pe care a indurat-o un
timp atit de indelungat - schimbarea avind loc printr-un fel de calamitate.
Aceasta explicatie trebuie sa fie inteleasa avind unele fundamente morale;
desi este ilustrata exact asemeni unei teorii paralele in domeniul stiintelor
fizicii, care plaseaza originile soarelui intr-un amestec de ceata primitiva
despre care nimeni nu stie cum s-a format. Ulterior, printr-o serie de pacate
morale, lumea a devenit treptat, ajungind sa treca din rau in rau, - la fel de
bine cum se intimpla si conform succesiunilor fizice - pina cind si-a asumat
aspectul ingrozitor pe care-l poarta azi. Admirabil! Grecii priveau lumea si zeii
ca lucrare a unei enigmatice necesitati. O explicatie care poate fi acceptata:
ne vom multumi cu ea pina cind vom gasi una mai buna. Din nou, Ormuzd si
Ahriman sint puteri rivale, aflate intr-un razboi continuu. Asta nu-i un prea
mare rau. Dar ca un Dumnezeu ca Iehova ar fi creat aceasta lume de mizerie
si suferinta, dintr-un simplu capriciu si pentru ca s-a bucurat sa faca asta, iar
ca apoi ar fi aplaudat pentru a-si proslavi propria opera si a declara ca totul a
fost creat pentru a fi minunat -- asta nu putem deloc intelege! In explicatia sa
asupra originii lumii, Judaismul, este inferior fata de oricare alta formulare a
doctrinelor religioase marturisite de o natiune civilizata; si in deplina
concordanta cu asta, este singura care nu prezinta nici cea mai mica urma de
convingere in ceea ce priveste nemurirea sufletului [1]
[Nota 1: Vezi _Parerga_ vol. I. pp. 139_et seq_ ]
Chiar daca afirmatia lui Leibnitz - ca aceasta este cea mai buna dintre
lumile posibile - ar fi corecta, asta nu ar justifica pe Dumnezeu in creatia sa.
Pentru ca el nu este doar Creator al lumii, ci si al posibilitatii insasi; si de
aceea el ar fi trebuit sa aiba o modalitate atit de ordonata incit aceasta sa
poata admite existenta a ceva cu mult mai bun.
Exista aici doua lucruri care fac imposibil de crezut ca aceasta lume este
opera izbutita a Fiintei prea-intelepte, prea-bune si prea-puternice in acelasi
timp; primul este mizeria care abunda pretutindeni in lume; cel de-al doilea
este imperfectiunea evidenta a celei dintii dintre creatiile sale, omul, care este
o parodie a ceea ce el ar trebui sa fie. Aceste lucruri nu pot fi conciliate cu
niciuna din noianul de astfel de credinte asemanatoare. Dimpotriva, ele sint
doar date ce sustin ceea ce am spus; ele au acceptul nostru de a prezenta
lumea ca rezultat al propriei noastre ticalosii si de aceea, ca ceva ce ar fi fost
cu mult mai bine daca nici nu ar fi fost. In timp ce in ipotezele de inceput
ridicau o acuzatie amara impotriva Creatorului si furnizau material de
sarcasm, in cele de mai tirziu, ele formeaza un aspru rechizitoriu asupra

propriei noastre naturi, a propriei noastre vointe si ne predau o lectie a

umilintei. Ele ne deschid posibilitatea de-a vedea ca venim in lume asemeni
copiilor unui sclav eliberat, purtind asupra noastra povara pacatului; si asta
doar gratie faptului de-a avea de ispasit la nesfirsit acest pacat, incit existenta
noastra este atit de nefericita iar incununarea ei este moartea.
Nu exista aici nimic mai sigur decit adevarul general ca acest pacat cumplit
al lumii este cel in care isi afla originea suferintele cumplite ale lumii. Nu ma
refer aici la raporturile fizice dintre aceste doua lucruri aflate pe tarimul
experientei; sensul meu este metafizic. Prin urmare, singurul lucru care ma
impaca cu Vechiul Testament este povestea "Caderii stramosilor in pacat". In
ochii mei este singurul adevar metafizic din aceasta carte, desi el apare sub
forma unei alegorii. Nu-mi apare aici o mai buna explicatie asupra existentei
noastre decit faptul ca ea este rezultatul unor pasi gresiti, a unor pacate
pentru care trebuie sa platim. Nu ma pot abtine de-a recomanda cititorului
preocupat, un popular, dar in acelasi timp un profund tratat cu privire la acest
subiect de Claudius [1], ce expune in esenta spiritul pesimist al
Crestinismului. El este intitulat:
"Pamintul este blestemat de dragul tau."
Nota trad.1: Matthias Claudius (1740-1815), un popular poet, prieten cu
Klopstock, Herder si Lessing. El a editat Wandsbecker Bote, in partea a patra
a acestei lucrari apare tratatul mentionat mai sus. El a scris in general sub
pseudonimul Asmus si Schopenhauer il utilizeaza adesea pentru a face
referire la el.
Intre etica Grecilor si etica Hindusa este un contrast flagrant. Intr-un caz
(cu exceptia lui Platon, trebuie sa marturisesc), obiectul eticii este de a-l
conduce pe om catre o viata fericita; in celalalt caz este de a-l elibera si
mintui complet inca din timpul vietii -- intocmai asa cum este declarat chiar in
primele cuvinte din Sankhya Karika.
Asemanator cu asta este contrastul dintre ideea de moarte de la Greci si
Crestini. Ea este surprinzator prezentata intr-o forma vizibila pe un minunat
sacrofag antic in galeria din Florenta, care expune in relief intreaga serie de
ceremonii ce se succed in cadrul unei casatorii din vremea antichitatii, de la
prezentarea formala, pina in seara cind torta zeului Hymen lumineaza casa
fericitului cuplu. Comparati asta cu sicriul crestin decorat cu doliul negru si
acoperit cu un crucifix! Cite semnificatii se regasesc in aceste doua modalitati
de-a gasi consolare in moarte! Ele se opun reciproc, dar fiecare dintre ele
este intemeiata. Unul reprezinta confirmarea vointei de-a trai, ce a ramas
desigur, pentru totdeauna de partea vietii, cu toate ca formele ei se pot
repede schimba. Celalalt, un simbol al suferintei si al mortii, subliniaza refuzul
vointei de-a trai pentru a se elibera din sfera lumii de sub acest domeniu
sumbru ce apartine mortii si diavolului. Si in chestiunea dintre afirmarea si
negarea vointei de-a trai, Crestinismul, este in ultima instanta indreptatit.

Opozitia in care se prezinta Noul Testament atunci cind este comparat cu

Vechiul Testament in conformitate cu punctul de vedere ecclesiastic asupra
problemei in discutie, este doar diferenta ce exista intre sistemul meu etic si
filosofia morala a Europei. Vechiul Testament reprezinta omul aflat sub
stapinirea Legii, si in orice caz, aici nu poate fi vorba de mintuire. Noul
Testament declara falimentul Legii, eliberarea omului de sub dominatia ei [1]
si in locul ei predicatorii vestesc Imparatia Gratiei divine, pentru a fi cistigata
prin credinta si dragostea fata de aproape si deplinul sacrificiul de sine .
Aceasta este calea de eliberare de raul lumii. Spiritul Noului Testament este
fara indoiala ascetismul, cu toate ca protestantii si rationalistii l-au rastalmacit
pentru a se potrivi scopului lor. Ascetismul este negarea vointei de-a trai; si
tranzitia de la Vechiul Testament la Noul Testament, de la domnia Legii, la
domnia Credintei si de la justificarea muncii, la mantuirea prin Mediator, de la
domnia pacatului si mortii, la viata vesnica in Hristos, ceea ce inseamna, cind
luam asta in sensul real, tranzitia de la simplele virtuti morale, la refuzul
vointei de-a trai. Filosofia mea arata fundamentele metafizice ale dreptatii,
dragostea fata de omenire si punctele esentiale ce indica telul spre care
aceste virtuti ne conduc in mod necesar, daca ele sint practicate intr-un mod
desavirsit. In acelasi timp, este o marturisire neprefacuta ca omul trebuie sa
se intoarca cu spatele la lume si o astfel de respingere a vointei de-a trai este
calea spre eliberare. Este deasemenea in acord cu spiritul Noului Testament,
in timp ce toate celelalte sisteme sint exprimate in spiritul Vechiului
Testament; este un mod de a spune ca, teoretic, la fel de bine ca si practic,
rezultatul lor este Judaismul - nimic altceva decit un teism despotic. In acest
sens, doctrina mea ar putea fi numita singura filosofie cu adevarat Crestina -o declaratie ce poate parea paradoxala pentru acei oameni care se reduc la o
cercetare superficiala in loc de a patrunde miezul problemei.
[Nota 1: Cf. Romani VII; Galateni II, III.]
Daca doriti o busola sigura care sa va ghideze prin viata si sa alunge toate
indoielile cu privire la calea cea dreapta pe care o cautati, nu se poate obtine
nimic mai bun decit sa va obisnuiti sa priviti aceasta lume ca pe un
penitenciar, un fel de colonie de detinuti, sau [in greaca] ergastaerion, asa
cum au numit-o primii filosofi. [1] Printre Parintii Crestini, dind dovada de un
curaj vrednic de lauda, Origen, a avut acest punct de vedere [2], care este in
mod cert justificat mai departe de anumite teorii obiective ale vietii. Aici ma
refer nu numai la propria mea filosofie ci la intelepciunea din toate timpurile,
asa cum a fost ea exprimata in Brahmanism si Budism si a fost rostita de
filosofi greci ca Empedocle si Pitagora; si deasemenea, asa cum Cicero, in
remarca sa potrivit careia, oamenii intelepti din vechime obisnuiau sa predea
ca noi am sosit in aceasta lume pentru a ne indeplini pedeapsa pentru
crimele pe care le-am savirsit intr-o alta conditie a existentei -- o doctrina ce
facea parte din initierea in mistere. [3] Iar Vanini, -- cel pe care contemporanii
sai l-au ars pe rug, gasind in asta o sarcina mult mai usoara decit sa
argumenteze netemeinicia teoriilor lui -- a formulat acelasi lucru intr-un mod
foarte convingator. "Omul," spune el, 'este intr-atit de posedat de tot felul de
nenorociri, incit, daca asta nu ar fi respinsa de religia Crestina, as putea sa-mi
asum riscul de-a afirma ca daca spiritele raului isi au citusi de putin o
existenta, atunci toate au imbracat o forma umana si ispasesc acum pentru

crimele lor." [4] Iar adevarata Crestinatate -- folosind cuvintul in adevaratul lui
sens, priveste existenta noastra ca o consecinta a pacatului si greselii.
[Note1: Cf. Clem. Alex. Storm. L. iii, c, 3, p. 399.]
[Note 2: Sf.Augustin _De cvitate Dei_., L. xi. c. 23.]
[Note 3: Cf. _Fragmenta de philosophia_.]
[Note 4:
_De admirandis naturae arcanis_; dial L. p. 35. ]
Daca va obisnuiti cu aceasta perspectiva asupra vietii, va veti adapta in
consecinta asteptarile si veti incepe sa priviti toate evenimentele ei neplacute,
mai mari sau mai mici, suferintele ei, grijile ei, nenorocirile ei, ca nimic
neobisnuit sau ilegitim; ba mai mult, veti descoperi ca totul este asa cum ar
trebui sa fie, intr-o lume in care fiecare dintre noi plateste pedeapsa existentei
in propriul sau mod caracteristic. Printre relele unei colonii penitenciare este
societatea acelora ce o formeaza; daca cititorul merita o companie mai buna,
nu va fi nevoie sa-i adresez niciun cuvint pentru a-i reaminti ce are de facut
pentru a se impaca cu prezentul. Daca are un suflet aflat deasupra celor
comune sau este un om de geniu, se va simti uneori asemeni unui prizonier
de o nobila conditie, condamnat sa visleasca pe galere laolalta cu criminalii
de rind; si va urma modelul sau si va incerca sa se izoleze in sine.
Oricum, trebuie spus ca aceasta perspectiva asupra vietii ne va permite in
general sa contemplam asa numitele imperfectiuni comune marii majoritati a
oamenilor, neajunsurile lor morale si intelectuale ce au ca rezultat expresia
caracteristicii de baza, fara a fi deloc surprinsi, fara a spune nimic ofensator;
pentru ca nu vom inceta niciodata sa reflectam asupra a ceea ce sintem si ca
acest om din preajma noastra este o fiinta conceputa si nascuta in pacat, ce
traieste sa ispaseasca pentru el. Acesta este sensul Crestinismului atunci
cind vorbeste de natura pacatoasa a omului.
Pardon, este cuvintul nimerit in toate ! [1] Indiferent de nebunia pe care
omul o comite, fie ca e vorba de neajunsurile sau viciile ce fiinta le poate
avea, manifesta fata de noi toleranta; amintindu-ne ca atunci cind aceste
defecte le vedem la altii nu sint decit o contemplare a propriilor vicii si nebunii.
Ele sint deficientele umanitatii in care ne gasim; a carei defecte, unul si toate,
le impartim in intregul pe care-l compunem; da, egali cu acesti oameni ce par
extrem de vinovati, in fata carora tindem sa devenim atit de indignati, si asta,
doar pentru ca ele nu s-au facut ivite pina acum in noi. Pentru ca ele sint
greseli ce nu se arata la suprafata. Dar care exista acolo, jos, in adincurile
naturii noastre; si orice le poate chema in afara, vor veni si se vor etala
singure, intocmai asa cum le vedem acum stralucind la altii. Este adevarat ca
un om poate avea defecte pe care sa nu le putem intilni la ceilalti; si este
incontestabil ca suma totala a defectelor este in unele cazuri foarte intinsa;
pentru ca diferenta de personalitate dintre un om si un altul depaseste
posibilitatile oricarui etalon de masura.
[Nota 1: "Cymberline", Act. V, Scena 5.]

De fapt, convingerea ca lumea si omul sint ceva ce ar fi fost cu mult mai

bine daca nici nu ar fi fost, este un fel de-a ne umple cu compasiune, dar asta
doar pentru a o indrepta unul catre celalalt. Mai mult, din acest punct de
vedere putem considera foarte bine ca formula cea mai potrivita de adresare
ar fi nu: meine Herr, Monsieur, Sir, ci: Soci malorum, companion de miseres,
semenul meu de suferinte. Acest lucru ar suna probabil straniu, dar este in
deplina armonie cu faptele; el pune celelalte lucruri in adevarata lor lumina; si
ne reaminteste de acele lucruri care sint in definitiv cu adevarat cele mai
necesare in viata: - toleranta, rabdarea, respectul si dragostea fata de
semenii nostri, cele fata de care fiecare dintre noi se gaseste in nevoie si
poate ca tocmai de aceea, fiecare om le datoreaza fata de semenii sai.

Tr. CasCarino