VIRGILIU GHERASIM

SCRISORI CĂTRE SENECA

© ASOCIAŢIA PRIETENII BUCOVINEI

Grafica: Cristian Mucileanu

Culegere text: Gabriela Chihai

Coperta I - Socrate şi Seneca / Ianus

(Altes Museum Berlin)
Foto: Gabriel Herea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Gherasim, Virgiliu
    Scrisori către Seneca / Virgiliu Gherasim ; cu o pref,
de pr. Gabriel Herea. - Pătrăuţi : Heruvim, 2019
    ISBN 978-606-93375-8-5

I. Herea, Gabriel (pref.)

821.135.1
VIRGILIU GHERASIM

2019
PĂTRĂUŢI
 CUPRINS

Prefață.........................................................................13
Date biografice............................................................17

CARTEA I-a.............................................................21

Scrisoarea I
Fugă și înstrăinare, aceasta-i deviza. ....................... 23
Scrisoarea II-a
Foamea de spațiu este mai mare decât
cea a stomacului. ...................................................... 24
Scrisoarea III-a
... nimeni nu mai cultivă prietenia. .......................... 25
Scrisoarea IV-a
... nimeni nu mai e în stare să moară... ................... 26
Scrisoarea V-a
... robii unui prezent pe cât de iluzoriu
pe atât de tiranic. ...................................................... 27
Scrisoarea VI-a
... ne e groază să dăm ochii cu noi înșine. ................ 28
Scrisoarea VII-a
Echității și bărbăției i-a luat locul șiretenia. ............ 29
Scrisoarea VIII-a
Din „sclavii” lui Dumnezeu am devenit
sclavii lucrurilor... .................................................... 32
Scrisoarea IX-a
... ne pierdem în fiecare zi sub mulțimea obiectelor
care ne devorează. .................................................... 33
Scrisoarea X-a
... ne sufocăm, nu din pricina numărului cât,
din pricina „înstrăinării”. ......................................... 35
Scrisoarea XI-a
Cine va mai putea corecta ce-i strâmb, dacă însăși
rigla refuză să fie dreaptă? ........................................ 36
Scrisoarea XII-a
... sunt strivit între nemulțumirea timpului
trecut și spaima zilei care urmează. ......................... 38
Scrisoarea XIII-a
Doamne, dăruiește-ne un nou destin, pentru a
ne putea salva demnitatea de a rămâne oameni. ..... 39
Scrisoarea XIV-a
Ce nu pot ierta cruzimii nu este atât grozăvia
torturii, cât aceea că obligă victima să se renege. .....41
Scrisoarea XV-a
Omorându-l pe Dumnezeu ne-am legat orbește de
viață. Dar și această certitudine pare să se clatine... 42
Scrisoarea XVI-a
Vom mai putea oare regăsi liniștea dinaintea
oricărei filozofii? ....................................................... 43
Scrisoarea XVII-a
Înțelepciunea a murit! În locul ei s-a
născut „abilitatea”. .................................................... 46
Scrisoarea XVIII-a
Biciuiți de exces, sfărâmăm piedestalul lui
Dumnezeu în speranța că ne vom simți
însfârșit liberi. ..........................................................48
Scrisoarea XIX-a
Mișelia ... te lovește la tot pasul. ............................... 49
Scrisoarea XX-a
Nu pot rămâne om decât printre oameni. ................51
Scrisoarea XXI-a
... iertate fie păcătosului aceste patimi, pentru
că bogat cum este în mulțimea lor, l-aș sărăci
lipsindu-l de una dintre ele. ..................................... 53
Scrisoarea XXII-a
... murind, ne chinuie sărutul și iubirea pe care
nu le-am dat sau ne-au fost refuzate. ...................... 56
Scrisoarea XXIII-a
Din ziua aceea începură să umble peste întinderi
duhurile fricii, lașității, pizmei, lenei, urii,
asmuțindu-i pe unii împotriva celorlalți. ................ 57
Scrisoarea XXIV-a
Binele provine din neliniștea celui care
împărțind tuturora propria-i viață, o vede sfârșind
înainte de-a tămădui și ultima suferință. ................ 59
Scrisoarea XXV-a
Vechii măști i-a luat locul o alta, la a cărei
înfățișare tremurăm cuprinși de groază. ................. 62
Scrisoarea XXVI-a
Dă-mi un om care mai roșește de greșelile lui
și voi transforma lumea. .......................................... 63
Scrisoarea XXVII-a
Drept este ca înainte de a învăța să murim,
să învățăm a trăi. ...................................................... 65
Scrisoarea XXVIII-a
Deobicei nestatornici, oamenii se încăpățânează
uneori să rămână fideli tocmai acelor lucruri pe
care ar trebui să le refuze. ......................................... 67
Scrisoarea XXIX-a
Treziți într-o lume plină de semne a căror
muțenie ne înspăimântă, ne pomenirăm cuprinși
de nesăbuința „cunoașterii”. .................................... 70
Scrisoarea XXX-a
Născută sub osândă, forța uriașă a autoironiei
îl ridică pe Sisif deasupra destinului său. ................ 72

CARTEA a II-a........................................................ 75

Scrisoarea XXXI-a
Fericirea ... ................................................................ 77
Scrisoarea XXXII-a
Binele adevărat ... .....................................................83
Scrisoarea XXXIII-a
Numai acela care înțelege rosturile adânci ale
propriei sale vieți poate aspira la înțelepciune. ....... 86
Scrisoarea XXXIV-a
... nimeni nu poate scăpa de silnicia care ne
copleșește între fapte și vorbe. ................................. 87
Scrisoarea XXXV-a
Ce este ... iubirea: instinct, deziderat sau iluzie? .....90
Scrisoarea XXXVI-a
Orice cugetare este o confruntare dramatică
dintre „eu” și lume. ................................................... 96
Scrisoarea XXXVII-a
Rațional și irațional................................................... 99
Scrisoarea XXXVIII-a
Astăzi am primit vestea morții tatălui meu... ........ 102
Scrisoarea XXXIX
Te previn de la început că e vorba
despre o utopie... .................................................... 106
Scrisoarea XL-a
Fiecare etapă din istoria umanității își are
spaima ei... ...............................................................113
Scrisoarea XLI-a
... violența a devenit terorism ... urmărind în
ultimă instanță eliminarea din cadrul istoriei
a noțiunii de „om”. .................................................. 120
Scrisoarea XLII-a
Într-o epocă de esențială tehnologie și totodată
de obsesivă demistificare a zonelor celeste,
aspirația omului spre transcendent, spre valori
permanente și imanente, reapare... ........................125
Scrisoarea XLIII-a
Sunt internat în spital... .......................................... 128
Scrisoarea XLIV-a
Într-o lume sărăcită de metafizică, ... „sexul”
a făcut posibilă o nouă fascinație colectivă. ........... 129
Scrisoarea XLV-a
Compromis...............................................................133
Scrisoarea XLVI-a
... timpul nostru a neantizat conținutul
comunicării, reducând raportul uman la un
simplu act mecanic datorat inerției.........................133
Scrisoarea XLVII-a
Comunicare ..............................................................137
Scrisoarea XLVIII-a
Incurabila prostie omenească................................. 139
Scrisoarea XLIX-a
Cantitate sau autenticitate? .................................... 139
Scrisoarea L-a
Politețe .................................................................... 143
Scrisoarea LI-a
Protest în numele demnității umane ..................... 146
Scrisoarea LII-a
Știu că nu-mi vei citi scrisorile... ............................ 148

ANEXE....................................................................153
 Prefață

Avalanșele succesive de „descoperiri științifice”

petrecute în ultima sută de ani au transformat radical
și iremediabil evenimentul viețuirii umane. Astăzi,
la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al mileniului
al III-lea pare de neconceput că au existat perioade
istorice lungi, de sute sau chiar mii de ani, în care
viața oamenilor se desfășura liniar, fără schimbări
tehnologice radicale.
Părinții dăruiau copiilor uneltele moștenite
de la strămoși, educându-i în lucrul pământului, în
creșterea animalelor și în amenajarea spațiului de
locuit. De la o generație la alta se mai aduceau ceva
îmbunătățiri în eficiența uneltelor, în știința cultivării
plantelor sau a creșterii și vânării animalelor, dar
aceste îmbunătățiri nu creau rupturi în liniaritatea
existenței omenești.
Atâta timp cât viața economică a rămas
dependentă de mijloacele de producție limitate la
forța exclusiv umană și animală, realitățile fizice și
credințele metafizice se schimbau foarte încet. Sute
și chiar mii de ani, majoritatea oamenilor și-au
perpetuat credințele și obiceiurile sociale, au mâncat
aceleași lucruri, au locuit în același tip de case și s-au
îmbrăcat asemănător în funcție de ceea ce le oferea
regiunea geografică în care locuiau.
Singurele întreprinderi care aveau putere se
a perturba sau de a modifica viețuirea oamenilor
erau comerțul și războiul. Și acestea două erau însă
limitate. Războiul era limitat de tehnologia militară
dependentă de puținele descoperiri științifice și de

– 13 –
armurierii exclusiv umani. Comerțul era limitat de
greutatea de a călători și de nivelul economic atins
la acel moment de culturile popoarelor planetei.
Toate aceste limite creau o anumită stabilitate în
dinamica dezvoltării societății omenești, stabilitate
care susținea continuitatea culturală și religioasă a
omenirii.
Lucrurile s-au schimbat radical odată cu revoluția
industrială. Totul a început în Anglia secolului al
XVIII-lea, a continuat în Franța, Germania și SUA
secolului al XIX-lea și s-a extins pe întreaga planetă
în secolul al XX-lea. Odată cu descoperirea, captarea
și dirijarea energiilor latente în fenomenul aburului,
în combustia petrolului și în particulele subatomice,
viețuirea oamenilor a evoluat spre ceea ce se va numi
„civilizație”.
Pe măsura modificării stilului de viață s-au
produs mutații culturale profunde. Omul proaspăt
„civilizat” de tehnologie a intrat repede în conflict
cultural cu moștenirea secolelor și mileniilor trecute.
Revoluțiile declanșate de iluminism au fost în primul
rând conflicte culturale și mai apoi politice. De
atunci, din secolul al XVIII-lea, etapele parcurse de
umanitate nu se mai măsoară în secole ci în zeci de
ani.
Așa s-a ajuns ca un om născut în anul 1935 într-o
cultură arhaică a Europei, adică într-un spațiu în care
oamenii trăiau încă asemenea strămoșilor neatinși de
revoluția industrială, să treacă până la vârsta de 84 de
ani prin mai multe cicluri de schimbări tehnologice
și culturale uneori radicale. Un asemenea om este
Virgiliu Gherasim.

– 14 –
 Profesor de vioară al Universității din Cape Town
în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Virgiliu
Gherasim s-a născut în ziua de 2 iulie a anului 1935 în
localitatea Pătrăuți pe Suceava din Regatul României.
Fiu al preotului Oreste Gherasim, pruncul Virgiliu a
beneficiat de o copilărie și o educație patriarhală în
prejma bisericilor istorice de la Pătrăuți și Rădăuți.
Asemenea multor preoți bucovineni din acea
perioadă, tatăl viitorilor profesori de vioară și de
pictură acumulase o educație teoretică profundă și s-a
implicat direct în transmiterea acesteia către cei doi
băieți ai săi: Virgiliu și Marin. Din textele lui Virgiliu se
înțelege clar că atitudinea preotului nu era dogmatică
ci bazată pe gândire critică și problematizare (Unde
ești astăzi, școală de Cernăuți!).
Scrisoarea a XXXVIII-a către Seneca – text pe
care îl recomand ca o pregustare utilă a scrisorilor
– este o mărturie vie despre intensitatea cu care s-a
dăruit pe sine preotul Oreste: „Nu-mi amintesc să fi
simțit vreodată un sentiment puternic în care el să
nu fie prezent... fericirea cea mai deplină o aflam
când, în cumpăna unei întrebări, descopeream pe căi
diferite unul și același răspuns.”
Extraordinara relație de prietenie dintre tată
și fiu a fost întreruptă brusc de fuga lui Virgiliu din
lagărul utopiei comuniste. Trecerea înot prin apa rece
care marca granița „cortinei de fier” dintre Ungaria
și Austria avea să deschidă tânărului violonist
perspective culturale nebănuite anterior.
Lucrurile și faptele nu erau așa cum păreau
sau cum ar fi trebuit să fie. Luciditatea și spiritul
critic antrenate în intensele discuții purtate cu tatăl

– 15 –
său au problematizat repede conflictele societății
occidentale. Încet, Virgiliu Gherasim avea să ajungă
un bun cunoscător al realităților de pe ambele
părți ale cortinei de fier. Concluziile sale nu au fost
însă îmbucurătoare. Comunismul nu era singura
problemă a oamenilor! Întreaga omenire se afla în
fața unor probleme structurale care nu își găsesc
răspuns nici în trecutul și nici în prezentul ei!
Internat într-un lagăr pentru imigranți din
Germania, Virgiliu Gherasim simte nevoia unei
analize etice și filozofice a realităților cu care se
confrunta. Partenerul său de dialog rămăsese însă
în spatele cortinei de fier, în Republica Socialistă
România. Utopia și perspectiva războiului cenzurau
interacțiunea fizică dintre cei doi prieteni... Într-o
asemenea situație, „Scrisorile către Lucilius” ale lui
Seneca au devenit un bun pretext pentru ca discuțiile
dintre tată și fiu să fie continuate la un nivel ideatic.
Scrise între 1968 și 1979, „Scrisorile către
Seneca” marchează o etapă importantă din viața
lui Virgiliu Gherasim. În acest timp se petrec
acomodarea sa la societatea occidentală, recrutarea
sa de către Filarmonica din Cape Town, o călătorie în
jurul lumii și titularizarea sa ca profesor de vioară la
universitatea din Cape Town.
Astăzi, A.D. 2019, la 40 de ani de când au fost
finalizate, „Scrisorile către Seneca” văd pentru
prima dată lumina tiparului la Editura Heruvim din
Pătrăuți, în localitatea unde s-a născut, acum 84 de
ani, autorul.

Pr. Gabriel Herea

– 16 –
– 17 –
– 18 –
– 19 –
– 20 –
CARTEA I-a
 Scrisoarea I-a

Putea-vei ierta întârzierea răspunsului la

scrisorile pe care mi le-ai trimis acum două mii de
ani? Am tot dorit să-ți scriu, când în Renaștere, când
în timpul Iluminismului sau pe vremea lui Sturm
und Drang. Mânat însă din urmă de tot felul de
necazuri, am ajuns pe negândite în acest secol XX.
Nu este mai liniștit decât celelalte. Din contră.
Mă vei întreba, desigur, de ce mi-am ales tocmai
acest timp neprielnic pentru a-ți scrie. O fac de frică.
Acesta-i adevărul!
Niciodată viața și moartea nu mi-au cerut
răspunsuri mai sfâșietoare. Zorit, destinul se vrea
plătit la soroc. Rău platnicului, dobânda îndoielii
crește cât toată agoniseala sufletului. Blestemat fie
cămătarul acesta, care ne sărăcește de veșnicie!
Îmi scrii să mă dedic mie însămi. Nu, nebunia
asta n-am s-o fac. Cum aș mai putea scăpa vreodată
de chinul regăsirii. Fugă și înstrăinare, aceasta-i
deviza. Nu mai cunosc astăzi pe nimeni care să nu i
se supună.
Cât despre timpul dat altora, n-o mai facem în
pierdere: pentru noi „timpul este bani”. Socot că ești
mulțumit aflând acestea, deoarece în prima scrisoare
spuneai cu amărăciune: „nici unul dintre cei cărora
le sacrifici timpul, nu socotesc că-ți datorează ceva”.

Cu bine

– 23 –
 Scrisoarea II-a

Aș fi dorit să nu te dezamăgesc, dar nu sunt în

stare să-ți urmez sfatul: „cine este pretutindeni nu
este nicăieri”. Sunt nevoit să alerg în toate părțile și să
fiu neliniștit. Foamea de spațiu este mai mare decât
cea a stomacului. Cu cât consum din „pretutindeni”,
cu atât foamea crește, ajungând să mă obsedeze.
Pentru că nu pot fi în același timp în toate părțile,
am sentimentul că sunt frustrat. Nu mă-mpac cu
ideea că undeva se întâmplă ceva fără ca eu să nu fiu
prezent. Toți suntem la fel: vrem să fim cât mai mult
în lume, pentru a rămâne cât mai puțin cu noi înșine.
Citesc cu nostalgie sfatul pe care mi-l dai: „nu
este lucru atât de folositor, ca să poată folosi numai
din fugă”. Ce iluzii aș mai putea să-mi fac când
toate ale noastre, de la scrisori până la avioanele
supersonice, poartă pe ele indicația „express”.
Și ca să nu-ți rămân dator cu nici un răspuns,
îți spun că „sprijinul zilnic împotriva sărăciei,
împotriva morții și a tuturor celorlalte nenorociri”,
nu-l mai găsim în paginile scriitorilor consacrați ci,
în revistele ilustrate, din care neputând alege nici un
fel de idei, rămânem cu convingerea că lumea poate
trăi și fără ele.

Cu bine

– 24 –
 Scrisoarea III-a

Mă pui la grea încercare scriindu-mi: „dacă

socotești prieten pe cineva în care nu ai aceeași
încredere ca și în tine însuți, faci o mare greșeală”.
Află, am ajuns până acolo că nimeni nu mai cultivă
prietenia. Acordul spiritualităților pe care aceasta
o presupune, cere timp. Ori existența noastră
„expresă” de care îți pomeneam, a compromis orice
încercare de-a rămâne fideli. Nimeni nu mai admite
să „rămână”. Simțim nevoia să schimbăm cât mai
repede și cât mai des decorurile. Nefiindu-ne deajuns
întreaga lume, cum ar putea oare să ne sature
existența unui singur om. Pentru că, iubite maestre,
în psihologia noastră s-a produs o stranie schimbare:
calității îi preferăm cantitatea.
Incapabili să credem puternic și îndelung în
noi înșine, „prietenului” îi iau locul „cunoștințele”
câștigate fără greutate și pierdute fără nici o părere
de rău.
Cât privește „încrederea” pe care o socotești
indispensabilă oricărei prietenii, sunt nevoit să-ți spun
că timpul nostru crede numai în ceea ce se desminte cu
ușurință. Pe acest teren alunecos nimănui nu i se mai
poate ridica o statuie; cu atât mai puțin prietenului.

Cu bine

– 25 –
 Scrisoarea IV-a

Crede-mă, ai trăit vremuri minunate. Oamenii

cuprinși de patima vieții, aruncau morții verdictul
nimicitor: ești absurdă!
De aceea nu te înțeleg când îmi scrii: „mulți
dintre noi se agață de viață, așa cum se agață de stânci
cei furați de șuvoiul apelor”. Nu-i normal să fie așa?
Felurite sunt motivele pentru care oamenii se agață
de viață, dar cel mai puternic din toate este acela, că
ea ne oferă șansa unică de-a descoperi lumea și pe
noi înșine, în străfulgerarea unei clipe. Din această
cauză, orice promisiune, dincolo de fruntariile vieții,
ne lasă întotdeauna atât de sceptici.
Și totuși oamenii își disprețuiesc viața din
pricini neserioase. Zici: „unul atârnă spânzurat de
un laț la ușa iubitei, altul, un sclav fugar își împlântă
sabia în pântece, ca să nu fie adus din nou acasă”.
Crezi cu adevărat că sinucigându-se, acești oameni
și-au disprețuit viața? Din contră: primul nu putea
crede că n-a fost iubit, celălalt, că nu mai este
liber. În gesturile lor văd o imensă părere de rău.
Ajungând aici, simt nevoia să repet cele spuse mai
înainte: fericite timpuri ai trăit. Nu vreau să te las
nedumerit în privința insistenței mele. În răstimpul
acesta dintre scrisoarea dumitale și răspunsul meu
s-a petrecut un lucru de necrezut: în ziua în care
am aflat că nu numai moartea, dar viața însăși, este
o absurditate, ne-a cuprins pe toți o frică atât de
cumplită, încât nimeni nu mai este în stare să moară.
Măsori întreaga grozăvie a dilemei noastre?

Cu bine

– 26 –
 Scrisoarea V-a

Nici nu mai poate fi vorba „să las totul deoparte

și să mă ocup de un singur lucru: cum să devin în
fiecare zi un om mai bun”. În primul rând pentru că
mi-am format plăcuta convingere că sunt suficient
de bun.
În al doilea rând pentru că treaba aceasta
îi privește desigur pe alții. În sfârșit pentru că
problema principală a timpului meu, nu stă în aceea
de a deveni „mai buni” ci de a ne „adapta mai bine”.
Într-o lume artificială, pe care de bună voie
am creat-o, viața lăuntrică pe care tu o ceri „să fie
deosebită”, din păcate, seamănă cu a tuturor. Nu
mai avem viață lăuntrică! Prin aceasta am devenit
noi înșine un produs „standard”, cum obișnuim
a numi toate cele de care suntem înconjurați. De
aceea orice ciudățenie, oricât de mare ar fi, nu mai
miră pe nimeni. Neavând un criteriu al nostru,
suntem permeabili în egală măsură la tot și la
nimic. Rezultatul? Cel pe care l-ai prevăzut: ne-am
îndepărtat de rosturile vieții; suntem în veșnică criză
de sociabilitate.
La aceasta se mai adaugă nesăbuința de care
suntem cuprinși cu toții. Nefiind în stare a ne limita
la câteva lucruri esențiale, consumăm în grabă orice,
înainte de a ști cât de necesar este. Dorințele nasc
dorinți și neputându-le satisface pe toate avem
sentimentul frustrării, acuzând pe toți și pe toate de
o vină care de fapt ne aparține.
Sfâșiați între speranță și temere, rupți de trecut
și încrezători în viitor, gonim din inerție spre o țintă

– 27 –
de care nimeni nu este preocupat, pe care nici măcar
nu ne dorim s-o cunoaștem. În acest fel am devenit
robii unui prezent pe cât de iluzoriu pe atât de tiranic.
Cu bine

Scrisoarea VI-a

Îmi scrii citându-l pe Hecaton: „am ajuns să-mi

fiu prieten”. La aceasta adaugi propria mărturisire:
„frumos rezultat; nu va fi niciodată singur . Un astfel
de om este prietenul tuturor oamenilor”. M-am
gândit mult la lucrul acesta.
Nouă celor de azi ne este groază să dăm ochii
cu noi înșine. Avem convingerea, din păcate confir-
mată, că nu ne vom putea regăsi. În locul nostru am
lăsat un strigoi. De aceea folosim orice prilej de a
amâna cât mai mult această posibilă întâlnire. Nici
nu-ți închipui cât de inventivi am devenit pentru re-
alizarea acestui lucru. Să-ți dau numai un exemplu:
milioane de oameni folosesc astăzi un fel de cutie,
prin care fără nici un efort, vin în contact cu toate
năstrușniciile lumii. Vei spune că nu vezi nimic rău
în asta. Dar scumpe Maestre, legea de căpetenie în
folosirea acestei cutii este „tăcerea”. Nimănui nu-i
este îngăduit să scoată o vorbă. Îndărătnici în dorința
noastră de a fi distrați cât mai comod, orice încercare
de „împărtășire” o socotim un sacrilegiu. Rezultatul?
Cu cât știm mai multe despre cele ce se întâmplă în
lume, cu atât știm mai puține despre noi înșine. Ca

– 28 –
să-ți devii prieten trebuie să te stimezi, să știi că ori-
când întorcându-te la tine însuți vei da peste bogă-
ția propriului suflet. De locurile goale fuge oricine.
De aceea omul, în măsura în care s-a înstrăinat de
el însuși, s-a înstrăinat de toți ceilalți. Primejdiile au
devenit astfel de nesuportat. Tremurăm înfricoșați
la cea mai mică adiere a soartei.
N-ai fi în stare să ne deplângi pe atât cât
merităm.
Cu bine

Scrisoarea VII-a

Îmi mărturisești tristețea ce te-a cuprins, când,

voind să te destinzi la un spectacol de amiază, în loc
de jocurile și glumele la care te așteptai, ai asistat la
un adevărat omor. Continui indignat: „spre deosebire
de timpurile trecute, astăzi luptătorii sunt complet
descoperiți pentru a nu mai întârzia moartea. Cel
care a ucis e pus în fața altuia pentru a fi ucis și el”.
Ai apucat vremuri vrednice de laudă. Exista baremi
o anumită etică a morții. Nimănui nu-i era îngăduit
să omoare fără ca la rându-i să nu plătească pentru
asta. În pauză, pentru a distra publicul, câțiva erau
sugrumați sau dați fiarelor. Pentru a te liniști îți voi
spune că, după 2000 de ani de „civilizație”, nevoia
omului de violență nu numai că a rămas în esență
aceeași, dar a primit și unele „îmbunătățiri”. Cei ce

– 29 –
omoară nu sunt întotdeauna obligați să răspundă
pentru fapta lor. S-a ajuns chiar la o situație
paradoxală: cu cât numărul victimelor crește cu atât
responsabilitatea celui în cauză scade. Ca rezultat
al „umanismului” (noțiunea aceasta a fost câștigată
cam la o mie patru sute de ani după ce mi-ai expediat
scrisoarea) cei ce se înfruntă nu mai au voie să-și
cântărească șansele, uitându-se unii în ochii altora.
Echității și bărbăției i-a luat locul șiretenia. Putem
omorî de la distanță fără a fi văzuți. În felul acesta am
creat iluzia că moartea nu reprezintă altceva decât
nenorocul victimei. Învingătorului i se ia și această
ultimă șansă: de-a contempla urmările faptei sale.
Nu știu dacă ai auzit vreodată de Hiroșima. Iată cum
s-a întâmplat: Când s-au întors învingători (erau
doar trei oameni) cineva i-a întrebat: câți oameni
ați omorât? „Nu știm”, au răspuns. „Credem că sunt
foarte mulți”. Apoi au băut ca să le treacă oboseala
drumului și au fost decorați.
Printre altele trebuie să-ți mai spun că omul
„modern” are un acut simț pentru marile dimensiuni.
„Grandiosul” ne este în așa măsură de necesar, încât
nu putem renunța la el nici când e vorba de moarte. Nu
ne mai mulțumim doar cu sacrificarea câtorva oameni
într-o arenă. Pentru ca „violența grandioasă” să ne dea
satisfacție, statisticile de război trebuie să cuprindă
cifre de sute de mii, chiar milioane de morți, și asta
dacă s-ar putea, pe parcursul a câtorva ore. Vezi dar,
scumpe Maestre, spectacolul pe care mi l-ai descris, era
abia un joc de copii. Cunoscându-ți dreapta judecată
sunt sigur că vei aprecia cum se cuvine „progresul” pe
care l-am făcut.

– 30 –
 Întrebându-te cândva de ce anume să mă păzesc
îndeosebi, mi-ai răspuns: de mulțime. „Dușmanul
nostru este împreuna viețuire cu cei mulți. Nu este
unul dintr-aceștia care să nu ne îmbie la vreun viciu,
sau să nu ni-l transmită”. Îți împărtășesc frica de
mulțime, dar în ce mă privește nu pentru viciile prin
care ar putea să mă corupă. Sunt destul de puternic
ca să rezist. Cauza este alta. De fiecare dată când
mă amestec cu ea, am sentimentul straniu că-mi
pierd identitatea, că devin un număr, că lipsa ei de
finalitate îmi neagă propriul drum, câștigat cu atâta
trudă în ceasurile mele de singurătate. Și totuși nu
pot renunța la această „mulțime”. Un sentiment de
solidaritate mă leagă de ea. Sunt sfâșiat între nevoia
de „mulțime” și aceea de a rămâne mereu cu mine
însumi. Ajută-mă!
Îți găsesc îndemnul la sfârșitul scrisorii: „caută-
ți comoara din lăuntrul tău!” Ce se va întâmpla dacă
căutând-o, n-o voi găsi?

Cu bine

– 31 –
 Scrisoarea VIII-a

Îmi scrii: „M-am retras de lume și de lucrurile

mele, lucrând pentru urmași. Pentru ei scriu câte
ceva ce le-ar putea folosi”. În privința îndemnurilor
tale, stai cum nu se poate mai prost. Vrei să ți-o spun
fără părtinire? Degeaba ți-ai ostenit ochiii ținându-i
treji la lucru. „Rețetele de medicamente utile” pe care
mărtusisești că le-ai încercat pe propriile bube cu
succes, nu mai au astăzi nici un efect. Bubele noastre,
din nefericire, sunt incurabile. Nu numai că am
îndrăgit capcanele soartei, dar am creat o mulțime de
altele noi. Ne amăgim cu bună știință, dar numai cu
lucruri neesențiale. Strigătul tău disperat: „păziți-vă
de tot ce-i pe placul mulțimii, opriți-vă neîncrezători
și temători în fața oricărui dar al norocului” răsună
în pustiu. În locul revelațiilor fundamentale am
pus micile satisfacții imediate. Nu credem decât
în lucruri cu durată limitată. Și paradoxul, cu cât
suntem mai legați de efemer cu atât îl absolutizăm.
Dumnezeul nostru este „mașina”, morala noastră
este „televizorul”, calea spre suflet ne-am barat-o cu
milioane de obiecte. Nu mai concepem să trăim fără
ele; suntem nefericiți când nu le avem.
Îmi scrii: „pentru un suflet mare, nimic altceva
nu e mare”. Îți răspund: pentru un suflet mic, nimic
altceva nu poate fi mare. Îmi scrii: „disprețuiți tot
ce truda zadarnică socotește podoabă și fală”. Îți
răspund: nu mai suntem în stare să disprețuim
podoabele zadarnicei noastre trude.
Înlăturând vechile religii pe motiv că sunt
„incompatibile” cu noțiunea de „om liber”, ne-am

– 32 –
făurit una nouă, cea a „standardului de viață”. Prin
ea am pierdut complet și pentru totdeauna adevărata
libertate. Din „sclavii” lui Dumnezeu am devenit
sclavii lucrurilor, însă culmea, de data aceasta fără
să ne mai revoltăm.

Cu bine

Scrisoarea IX-a

Ne-am pomenit refuzând cu încăpățânare,

chiar cu furie, vechiul criteriu de valoare „omul este
măsura tuturor lucrurilor”. Protestul s-a născut în
momentul în care ne-am dat seama că nu mai avem
nici o „măsură”. Făptuitori de acte incredibile, trăim
cu toții sub zodia aceluiași blestem: nimeni nu mai
este nevinovat, nimănui nu-i mai pot fi crezute
„adevărurile”. Ajunși aici, orice încercare de a salva
„măsura noastră” este de-a dreptul imposibilă.
Totuși nu încetăm o clipă să numim societatea
noastră drept „umanistă”. Paradoxul se explică
prin aceea că suntem destul de orgolioși, pentru a
renunța la imaginea pe care am fi dorit-o despre noi.
Oricum, orgoliul n-a putut schimba adevărul – pe
care din același motiv nu-l mărturisim –: „lucrurile
sunt acum măsura omului”. Acceptând fără condiții
încheierea acestei convenții rușinoase, omul a făcut
mărturisirea universală a neputinței de-a mai fi uman.
Consecințele n-au întârziat să se arate: ne pierdem în

– 33 –
fiecare zi sub mulțimea obiectelor care ne devorează.
Și totuși, de necrezut, nimănui nu i se mai dă, decât
valoarea lucrurilor a căror victimă este. Acestea însă,
cuprinse de un fel de furie a „degradării” și asta așa,
de la o zi la alta, ne măresc până la sfâșiere neputința
în care suntem. Poate că generațiile viitoare vor face
apel. Ele însă nu vor putea scăpa de chinuitorul
gând că omului i-a fost rușine de propria măsură.
Abia atunci poate vom înțelege sensul spuselor lui
Stilbon către Demetrius: „toată averea mea este cu
mine”. Răspunsul l-a dat după ce-și pierduse patria,
familia, bunurile. În scrisoarea ta îmi spui: „că acest
om era fericit, pentru că credea că este”. Mai degrabă
fericirea lui deriva din unitatea cu el însuși, din acea
măsură pe care nimeni nu i-o putuse lua. Pentru că
spunând apoi „n-am pierdut nimic”, însemna că n-a
pierdut nici fericirea care era cu el.
Noi cei de azi suntem nefericiți deși „credem”
contrariul. Să fie numai confuzia trecătoare a
temerilor sau această confuzie a distrus unitatea
dintre noi și realitatea la care se refereau acești
termeni? În cazul acesta ar trebui să reinventăm
„unitatea” pentru a regăsi „fericirea” și prin ea
„măsura”, la care am renunțat într-o clipă de nebunie.
Crezi că vom fi în stare de toate acestea?

Cu bine

– 34 –
 Scrisoarea X-a

Stăruința cu care revii mereu asupra acestei

idei „păzește-te de oameni, mulți, puțini, unul
singur de-ar fi”, mă uluiește. Nu pot crede că-i urai.
N-ai fi meditat atât pentru îndreptarea lor. Singura
explicație care o pot da conceptului este aceea că ea
deriva dintr-o realitate care te-a șocat: puternica
legătură dintre oameni. Adept al ideii de perfecțiune
interioară, erai cuprins de frică în fața „celorlalți”,
de la care, spui tu, „ne vine tot răul”. Să vedem în ce
măsură ai dreptate.
Deși diferențiați după clasă, averea, rangul
sau libertatea de care dispuneau, contemporanii
tăi simțeau legătura umană care-i unește și care
în ultimă instanță făcea posibilă „comunicarea”.
Și chiar atunci când această comunicare lua forma
contestării violente, ea păstra totuși ceva omenesc.
Însăși răul propagat sub forma contaminării, este
o demonstrație, dacă vrei prin absurd, că oamenii
își duceau lipsa, că se voiau solidari. Comunicarea,
dădea fiecăruia senzația omenescului de care era
înconjurat. Înfruntându-se în arenă, pe câmpurile
de luptă, crucificați, fericiți pentru pâinea și jocurile
pe care le primeau, în toate acestea și în multe altele,
oamenii se dăruiau fie și prin negație. Și dacă nu
mă înșel, orașele, chiar cele mai mari, nu depășeau
câteva mii de locuitori, iar imensele imperii doar
câteva milioane.
Vrei să știi unde am ajuns? În orașele noastre
de milioane de oameni, locuind cu sutele în una
și aceeași casă, suprapuși pe etaje și cuibăriți în

– 35 –
minunscule apartamente, pe zi ce trece ne simțim
tot mai străini, tot mai inutili. Îți va veni să crezi că
putem locui o viață întreagă, ușă-n ușă, fără să ne
cunoaștem vecinul?
Declarând deprecierea limbajului, insinuând
incapacitatea cuvintelor de-a transmite adevărul
asupra lucrurilor, făcându-ne un crez din relativitatea
cunoașterii, noi, aceste milioane înghesuite în spații
minuscule, ne sufocăn nu din pricina numărului
cât din cea a „înstrăinării”. Nevoia noastră de
„comunicare” este însă o boală naturală: o purtăm în
noi incurabilă. Nebunia care ne-a cuprins stă tocmai
în dorința de-a o vindeca.
Ce-ar mai rămâne din noi, devenind „sănătoși”?

Cu bine

Scrisoarea XI-a

Am ajuns atât de sceptici când e vorba de

oameni, încât nimănui nu i se mai dă dreptul de-a
fi un adevărat „model”. Exemplele pe care mi le dai,
un Cato, Mucius Scaevola sau Socrate, nu ne mai pot
înrâuri. Istoria, dându-le celebritatea i-a mortificat
într-o sublimă sterilitate. Citim astăzi viețile acestor
oameni din orgoliul culturii, nicidecum pătrunși de
dorința însușirii pildei. Mă vei întreba desigur de ce
nu urmăm atunci exemplul unor fapte contemporane.
Timpul nostru dornic de senzațional, prin
nenumăratele sale mijloace de publicitate, a

– 36 –
modificat structural noțiunea de „model”. Savantului,
artistului, omului de stat, filozofului, vedetei de
cinema, li se comentează până la epuizare numai
micile ticuri, preferințele culinare sau vestimentare,
tăinuita viață de familie. Liniile de forță: drumul
interior al desăvârșirii, patetismul întrezăritelor
adevăruri, drama revelațiilor insolite, chinuitoarea
creație, sfâșietoarea durere în fața limitelor propriului
spirit, sunt cu grijă ascunse marelui public. Lui nu
i se dă decât partea cea mai ușor comestibilă, care
prin relativitatea ei, sfârșește prin a-i fura modelului
însăși puterea cu care este înzestrat. De aceea, oricât
de mare ar fi fapta unui om, oricât de valoros i-ar
fi sufletul, oricât de strălucitoare inteligența, nimeni
nu poate rămâne în conștiința publică decât atât cât
interesul publicitar o cere. Prezentându-ni-se mereu
și sub aceeași formă, doar fantoșa personalității,
ne simțim incapabili s-o respectăm. În schimb
suntem cuprinși de furia imitării a ceea ce are ea mai
fragil. Dar ce tristețe te va cuprinde aflând că însăși
„oamenii model”, infectați de microbul publicității,
pentru un zâmbet frumos pe coperta revistelor
ilustrate, acceptă să renunțe de bună voie la rolul lor.
Cine va mai putea corecta ce-i strâmb, dacă
însăși rigla refuză să fie dreaptă?

Cu bine

– 37 –
 Scrisoarea XII-a

Nici nu-ți poți închipui cât te invidiez citindu-ți

scrisoarea. Îți privești bătrânețea și totuși nu te sperii
de ea. O socotești chiar „mai gustoasă ca oricând”. Îmi
explici că liniștea îți vine de la conștiința împăcată de
a fi trăit fiecare zi în mod deplin. Spune-mi cum ai
reușit?
Eu am doar jumătate din vârsta ta de-atunci și
sunt strivit între nemulțumirea timpului trecut și
spaima zilei care urmează. Pe cea prezentă o socotesc
de-a dreptul insuportabilă. La început mi-am zis că
e o boală de care sufăr numai eu. Mai târziu mi-am
dat seama că bolesc într-un mare spital. Mai toți se
chinuie în același fel. Simptomul principal al bolii este
insatisfacția de a nu ne fi trăit viața. Nu mai putem
crede că existența noastră este veriga necesară, între
om și absolut. Spațiile astrale în care ne mișcăm,
departe de-a ne reda „sensul pierdut”, au surpat și
ultimele punți. În ziua primului zbor cosmic, ne-am
prăbușit pentru a doua oară din „înalturi”. Printre
dărâmături, zilele vieții noastre par niște cărămizi.
Nici una nu mai are valoare în fața întregului în care
au fost cuprinse. De aici sentimentul inutilității, de
aici frica de moarte, de aici izolarea.
Poate totuși vom fi în stare să redescoperim
secretul meșteșugului de a trăi, pe care îl știam
odinioară:”fiecare zi e la fel ca oricare alta”. Viața ar
putea avea atunci înțelesul: fiecare zi trăită deplin
este la fel ca toate celelalte.

Cu bine

– 38 –
 Scrisoarea XIII-a

În timp ce îți răspund la scrisoarea pe care mi-ai

trimis-o, ascult muzica simfoniei a cincea. Este opera
unui compozitor de care sigur n-ai auzit: germanul
Ludwig van Beethoven. Lumea o cunoaște sub numele
de simfonia „destinului”. Curioasă coincidență. Și
dumneata vorbești în scrisoare tot despre destin.
Dar câtă deosebire!
În timp ce muzica se zbate tumultos, revenind
obsesiv la motivul celor trei lovituri ale soartei,
amintindu-ne neînduplecarea ei, rândurile tale
sunt de un calm desăvârșit. Încerc să-mi formez o
imagine unitară asupra acestui destin, dar muzica și
rândurile tale nu mă lasă.
Pentru tine destinul nici nu există. Spui: „mă
chinuiesc și mă amărăsc degeaba; răul îl inventez
eu”. Celălalt: omule destinul tău e aici. El bate la ușa
vieții tale. Ascultă-l! Vei avea curajul să-l înfrunți?
Tu: „este într-adevăr o nenorocire sau numai o
sperietoare”? El:nu pot scăpa de chinurile loviturilor
tale sinistre. Cine ești și ce vrei? Tu zici: „și ce dacă
va veni? Vom vedea cine va învinge!”
Simt tot disprețul pe care îl arunci soartei.
Beethoven însă încearcă lupta hotărâtoare. El
o dorește chiar. Vrea prin asta să-și dovedească
puterea. Dar nu trece mult și glasul omului încleștat,
seamănă mai degrabă a strigăt de ajutor decât de
biruință.
Tu, rămâi același: „Înfrânează-ți teama prin
speranță”. Și minune! Amândoi vorbiți în clipa
aceasta la fel. Tema luminoasă a speranței plutește

– 39 –
peste întreaga orchestră, într-un marș triumfal:
„omule ajută-te singur!”
Să vă cred? Este oare în stare omul să se ajute
prin speranță? Și ce este această speranță: făgăduiala
că lupta noastră se va sfârși cu victoria noastră?
De la scrisoarea ta au trecut două mii de ani, de la
muzica germanului Beethoven două sute. Ce înțeles
au pentru noi, cei de azi, cuvintele: destin, luptă,
speranță, victorie? Destin: absurditatea condiției
umane. Luptă: la ce ne-ar mai folosi. Speranța:
veche iluzie din care se hrănesc doar bătrânii și
muribunzii. Victorie: după ea vom rămâne aceiași,
demni de plâns.
Ultimele acorduri ale muzicii s-au terminat.
Scrisoarea ți-o împăturesc, punând-o lângă celelalte.
Și mă rog, mă rog fierbinte cum n-am făcut-o
niciodată: Doamne, dăruiește-ne un nou destin,
pentru a ne putea salva demnitatea de a rămâne
oameni.

Cu bine

– 40 –
 Scrisoarea XIV-a

Dintre toate uneltele de tortură născocite de

cruzimea omenească a timpului tău, nu mai folosim
astăzi nici una. Câteva care au ajuns până la noi,
le-am așezat în muzee. Timpul indiferent, a șters
urmele mâinilor călăilor și sângele victimelor. Groaza
stârnită cândva de ele a pierit și ea. Din spatele
vitrinelor de sticlă de unde stau, purtând numere
de înregistrare și etichete cu explicații savante, nu
mai răzbat strigătele disperate ale schingiuiților.
Totul ne apare atât de departe, încât nu ne mai
putem simți solidari cu acești nenorociți. Memoria
omenească e scurtă. Un lucru însă oamenii nu uită:
să rămână cruzi. În cele douăzeci de secole care au
trecut, uneltele durerii s-au schimbat. „Civilizați” și
„umanizați” am înlocuit butucul cu scaunul electric;
țărușului înfipt i-am preferat unul la fel de crud,
cartușul (are abia câțiva centimetri). Nu te aștepta să
ți le numesc pe toate; numărul lor este imens. Ți-am
dat doar câteva exemple ca să vezi că mileniile nu-s
deajuns. Blestemul cruzimii omenești înfrânge până
și timpul îndărătnic. În numele acelorași „umanism”
și „civilizație”, chinurile nu mai au loc în piețe
publice sau în arene. Societatea a admis consemnul:
totul trebuie să se petreacă în cel mai desăvârșit
secret. Călăii nemaipurtând însemnele meseriei
lor, se bucură de aceiași stimă datorată oamenilor
generoși. Mai putem oare strânge o mână ce ni se
întinde, fără a n-o bănui?
Ce nu pot ierta cruzimii nu este atât grozăvia
torturii, cât aceea că obligă victima să se renege.

– 41 –
Spiritul trădat de lașitatea cărnii, măsoară în
străfulgerarea unei clipe, întreaga și cutremurătoarea
lui neputință. Dincolo de asta nici o tristețe nu mai
este cu putință.

Cu bine

Scrisoarea XV-a

Spui: „Pentru ce să mă chinuiesc? Iată aceasta

este ziua cea din urmă”. Dacă într-adevăr ai trăit
conform acestei convingeri, ori ai fost un mare
fericit, ori un mare nenorocit. Fericit pentru că după
această zi nu mai era posibil nici un fel de chin,
nenorocit pentru că, chiar de-ai fi dorit să te chinui,
nu mai aveai timp s-o faci.
Nouă celor de azi, această „ultimă zi „ ne apare
într-un fel destul de ciudat. Negând posibilele „lumi
de dincolo”, omul modern vede în ea, plata falsificată
a unei promisiuni nerespectate. Astfel „ultima zi” este
ilogică, mostruoasă, nedreaptă. De aici și neputința
noastră de a accepta moartea. O ocolim prin zeci
de tertipuri: smulgem morților organele pentru
a le răsădi în trupuri bolnave, amuțim glasul celei
mai mici dureri, înghițind munți de medicamente,
prelungim agonia bătrâneții cu elixiruri „savante”;
până și cei morți se vor conservați în frigidere,
așteptând ziua în care știința îi va putea învia. Plătim
oricât, ne supunem la orice, nimic nu ni se pare

– 42 –
ridicol când e vorba să rămânem „aici”. Omorându-l
pe Dumnezeu ne-am legat orbește de viață. Dar și
această ultimă certitudine pare să se clatine. De
aici toată vânzoleala, de aici imensul, covârșitorul,
înnebunitorul ritm al vieții moderne.
Din milioane de glasuri aud rostindu-se aceleași
cuvinte: după ziua „cea din urmă”, nimic nu ne mai
este îngăduit.

Cu bine

Scrisoarea XVI-a

Mă îndemni stăruitor să urmez studiul filozofiei

„singura care ne poate duce spre o viață fericită”. Nu
numai că nu-ți pot urma sfatul dar mă simt dator
să-ți spun încă de la început că, nimic nu-mi stârnește
mai multă neîncredere și frică ca filozofia. Multe
nenorociri ni se trag de pe urma ei. Drumul îi este
presărat de victime, de distrugeri, de sânge. Dar mai
presus de toate, poate că nicăieri ca în filozofie trădarea
principiilor fundamentale nu a fost mai evidentă.
Să luăm un prim exemplu: filozofia creștină. După
declarația „iubirii aproapelui” ce-a urmat? Cruciade,
ruguri, procese contra ereticilor, josnice tranzacții
cu indulgențe, împilarea așazișilor „păgâni”, sfârșind
într-un dureros și lamentabil compromis.
Filozofia iluminiștilor: declarând drepturile
omului la libertate, egalitate, fraternitate, a

– 43 –
deschis drum revoluției. Ce-a urmat după asta se
știe: ghilotinări, surghiunuri, împilări de tot felul,
războaie mondiale. Ba mai mult, numai după două
sute de ani de la elaborarea ei, filozofia aceasta a
degenerat în cele mai hidoase forme ale violenței,
egoismului, intrasigenței. Libertate da, dar numai
pentru cei puternici. Egalitate da, dar numai între
cei cu putere economică covârșitoare. Cât despre
fraternitate ce să mai vorbim. E destul să-ți dau
exemplul celor două războaie mondiale, în care au
murit sute de milioane de oameni.
Ce-a urmat „supra omului” lui Nietzsche?
Convingerea că numai o singură rasă omenească are
dreptul să viețuiască și să conducă. De aici Dachau,
Auschwitz, Lidice.
Și Kierkegaard? Dintre paginile cărților sale de
filozofie s-a ridicat spectrul unei noțiuni devoratoare:
absurdul! Ofilită, existența noastră trăită sub semnul
acesta, ne apare drept nebunie. Numai sinuciderea
mai poate reda vieții un oarecare sens.
Albert Camus, disperat și dezorientat încearcă
să forțeze ieșirea, folosind absurdul drept mijloc de
salvare. Sisif devine astfel propria noastră imagine,
propriu nostru destin. Vom continua să ridicăm la
infinit piatra căzută, folosindu-ne de o minciună pe
care trebuie s-o credem, dacă vrem să supraviețuim:
Sisif a fost cu adevărat fericit.
În sfârșit filozofia marxistă. Pornită din intenția
lăudabilă de a uni toți suferinzii nedreptăților sociale
într-o mare comunitate socială, marxismul, printr-o
abilă și monstruoasă metodă a introdus ideea „luptei
de clasă”. Știi ce a urmat? Revoluția, războiul civil,

– 44 –
grozăvii pentru milioane de oameni, sugrumarea
și desființarea națiunilor mici. „Proletari din toate
țările uniți-vă” a devenit hidoasa lozincă, în spatele
căreia zac cadavre și bubuie tunuri.
Șirul suferințelor produse de filozofie este
nesfârșit. Ți-am dat doar câteva exemple. Știu, îmi
vei spune că filozofia prin ea însăși nu a produs
nicicând o nenorocire cuiva. Aici însă mă voi folosi
de un argument de-al tău. Zici: „filozofia nu stă în
cuvinte ci în fapte”. Faptele ei le-am arătat.
Oricât respect îți port pentru exemplul ce ni
l-ai lăsat, punând în practică virtuțile stoice, nu
pot renunța la convingerea mea: o dată cu apariția
filozofiei a început pentru om și umanitate perioada
marilor dureri, marilor conflicte și chiar premizele
distrugerii noastre totale.
Vom mai putea oare regăsi liniștea dinaintea
oricărei filozofii?

Cu bine

– 45 –
 Scrisoarea XVII-a

Înțelepciunea a murit! În locul ei s-a născut

„abilitatea”. Pruncul acesta bicisnic nu mai amintește
prin nimic măreția de altă dată a părintelui său,
„Înțelepciunea”. Lipsită de propria-i măsură,
„abilitatea” împrumută orice măsură preferând
îndeobște pe cele mărunte. Iubește drumurile
întunecoase și întortocheate, rânjește binevoitor
„puterii” și „prostiei” cocoțate de întâmplarea
oarbă în înalte jilțuri, urcușului îi preferă ocolișul,
bărbătescului „da!” pirpiriul „s-ar putea”, tragicul
„nu!” îl știe îmblânzi prin „dacă nu, atunci poate...”,
vinovăției îi găsește „circumstanțe”, se sfiește de
adevăr spunând „lucrurile pe jumătate”, nedreptății
îi surâde prietenos nutrind în ascuns gândul că nu
va dura mult, la moarte nu se gândește decât atunci
când nu are încotro, pe Dumnezeu l-ar dori ceva mai
mic și mai prietenos, din ce este slab face complice,
fericirea o diluează în călduța „plăcere”, nebunilor le
deschide porțile forumului, înțelepților le năclăește
mintea cu „relativitatea a toate”.
Iată prin ce încercăm să ne punem de acord cu
noi înșine și cu lumea. Dar neputând, ne creăm cu
nesaț și cu o repeziciune uimitoare un mediu mereu
mai străin, mereu mai artificial. Adresăm un refuz
constant și neînduplecat naturii noastre inițiale. A
devenit rușinos să trăiești în spiritul legilor naturale.
Puținii care-și încearcă vocația aceasta, sunt priviți
drept cazuri neevoluate. Omul „civilizat” de astăzi nu
mai poate concepe viața în rosturile ei firești decât
în măsura în care se poate bucura de toate obiectele

– 46 –
pe care și le-a creat. Fără îndoială, prin unele din ele
viața a devenit mai comodă dar sațiul comodității
n-are limite. Din stăpâni ai obiectelor am devenit
sclavii lor. Și sclavia asta n-are margini, pentru că fără
de margini este imaginația omenească. Consecințele
n-au întârziat să se arate. Ne-am pomenit dintr-o
dată la fel de artificiali în noi înșine ca și cele pe
care le-am făcut. Ajuns aici omul își privește abisul:
amestecat de-avalma cu propriile-i născociri, nu
numai că nu se mai poate recunoaște dar sfârșește
prin a crede că singura-i menire este de-a înmulți
lucrurile din jurul său.
În debaraua asta supraîncărcată, înțeleptul,
care după propria-ți spusă „se conformează naturii
văzând în toate celelalte o deșertăciune”, trebuie
să cedeze locul „abilului”. Acesta știe doar să se
strecoare, încercând să-și prelungească agonia cu
încă o zi.

Cu bine

– 47 –
 Scrisoarea XVIII-a

„Excesul a devenit lege generală”, zici. Stranie

lege, din moment ce învingând mileniile, a ajuns
până la noi. Dar în timp ce tu te plângi doar de
excesul mâncării și băuturii, pe mine mă înfricoșează
lipsa de măsură pe care omul modern o manifestă în
toate acțiunile sale. Ne-am făcut chiar o profesiune
de credință din a distruge orice „normă”. Puținii
care încearcă să le respecte sunt „retrograzi”,
„anacronici”, sau pur și simplu huiduiți. Așteptăm
orice prilej pentru a dovedi că „măsura” nu-i decât
o stupidă prejudecată. Tehnica i-a dat omului de
azi nu numai iluzia că se poate folosi de exces, dar
că e în dreptul lui să-l facă. Numai în câțiva ani am
împins viteza spre limitele ei. Oamenii aflați la zeci
de mii de kilometri depărtare, pot conversa în același
timp. Privim imagini proiectate de la depărtări
uriașe. Am ajuns să conservăm vocea omenească,
reproducând-o aidoma oridecâteori vrem. În câteva
minute suntem în stare să distrugem fără urmă tot
ce-am creat în milenii. Din excesul ideilor s-au născut
sângeroasele revoluții, apocalipticele războaie
mondiale. Biciuiți de exces, sfărmăm piedestalul
lui D-zeu în speranța că ne vom simți însfârșit
liberi. Ne disprețuim închinându-ne roboților. Cu
voluptate bolnăvicioasă ne izolăm într-o societate
de peste șapte miliarde de oameni. Același exces ne
chinuie cu nostalgia după fericire, a cărei imagine
ne scapă mereu. Târâți și ademeniți, sufletul nostru
capătă dovada slăbiciunii lui, transformată de exces
într-o incurabilă anxietate. Dorind mereu și mereu

– 48 –
altceva, ne otrăvim clipa în speranța că va veni o alta
care să ne mulțumească. Dar excesul n-are limită. El
renaște din sine într-o nesăbuită rostogolire, ducând
în vârtejul amețitor micile noastre satisfacții pe care
le ignorăm. Nimic nu ne este deajuns. De aceea,
înloc s-o luăm înaintea loviturilor soartei, le sporim
puterea, până într-o zi, când zdrobiți de nesațiul din
noi, vom ști să prețuim cumpătarea înțeleaptă. Va fi
însă prea târziu!

Cu bine

Scrisoarea XIX-a

Pentru călătoria asta m-am pregătit aproape

două mii de ani. Ivirea primelor așezări ale Romei,
în amurgul unei zile de vară, mi-a zvâcnit inima.
Gândul revederii noastre mă tulbura. Eram asemeni
unui tânăr la prima sa întâlnire de dragoste. Fiind
tare obosit de drum, n-am mai intrat în cetate,
odihnindu-mă peste noapte în casa unor oameni
sărmani. Lungit pe pat, priveam întunericul.
Vorbele celor din casă ajungeau din când în când
până la mine, dar peste puțin timp amuțiră. Cum
somnul binefăcător se lăsa așteptat, mă lăsa-i în
voia gândurilor. Din ele se nășteau imagini care
mai limpezi, care mai șterse. Cred că trecuse destul
timp. Deodată s-a deschis o ușă. În fața mea un
bătrân c-o față chinuită, privindu-mă trist, blând și

– 49 –
tare obosit, mi-a spus întinzându-mi mâna osoasă:
intră prietene, te așteptam demult. Mâna i-a căzut
apoi încet de-a lungul togăi. Pânza groasă și aspră a
îmbrăcăminții lui îmi pironi ochii. Gândul s-a rupt
apoi c-o trosnitură de vreascuri călcate; bătrânul
dispăru. Am strigat scurt, fără să m-aud, numele tău,
Seneca. Soarele răsărise demult când m-am trezit.
După cele de cuviință am intrat în cetate.
Drumul spre casa ta trece astăzi de-a lungul
unor străzi străjuite pe ambele părți de „blocuri”.
Sunt mândria civilizației moderne. Nu te-aș sfătui
să locuiești în ele. Te știu îndrăgostit de vila ta de
piatră, răcoroasă și singuratecă. În mijlocul livezii.
Dacă vrei să știi ce-i acela un „bloc”, gândește-te la
zeci de case anonime construite una peste alta. Pe
vremea ta se spunea cu mândrie: casa lui Cato, casa
lui Maecenas, casa lui Crassus. Astăzi casele nu ne
mai reprezintă; sunt biete cutii în care ne chircim
sufletul. În jur un zgomot înspăimântător. Nu-i nici
strigătul purtătorilor de lectici, nici cel al clienților.
Mașini pe care nu le-ai cunoscut, sgâlțâie timpanele
pietonului fericit de fiecare dată că n-a nimerit sub
roțile lor. Și drumul continuă.
Mișelia urmașilor tăi te lovește la tot pasul. Din
piatra templelor, palatelor și termelor s-au construit
orgolioasele clădiri ale Renașterii. O basilică
creștină, închinată unui zeu pe care nu l-ai cunoscut,
răsare printre coloanele trunchiate ale templului lui
Antonio și Faustina. Uriașului Colosseum i s-au furat
pietrele, pentru a sta la temelia caselor fără nume.
Forul, gloria unei lumi creată din putere, logică și
eleganță, este astăzi jalicul maidan al unor pietre

– 50 –
sfâșiate. Doar Senatul, singurul care amintește de
neîntrecuta ardoare a minților voastre neliniștite.
Și casa ta. Unde este casa pe al cărui prag să
mă-ntâmpini?
Speranța mă îndreaptă către un tânăr: Amice,
unde este casa lui Seneca? Dintre pletele-i răvășite și
barba năclăită mă-nproașcă răspunsul mâlos: „crezi
că-i cunosc pe toți neisprăviții?”
Măn-tunec.

Cu bine

Scrisoarea XX-a

Era o vreme când înconjurat de oameni, doream

nespus să am parte de singurătate. Oamenii mă
oboseau, mă chinuiau cu grijile, cu dragostea lor.
Îmi furau timpul și asta nu le-o puteam ierta. Mă
zbăteam între furie și disperare. Adevărata bucurie o
simțeam doar între cărți, în liniștea camerii. Atunci
mă abandonam voluptos mie. Eram al meu; numai
al meu! Deodată în mijlocul tăcerii ciuleam urechile:
căutam să prind zgomotele din spatele ușii. Și nu
știam cum, dar ele îmi deveneau din ce în ce mai
prietenoase. Un timp ezitam. Îmi spuneam că trebuie
să rămân singur dar auzul dibuia mereu drumul spre
ușa zăvorâtă, voind s-o deschidă. Râsul scurt al cuiva
mă ridica în picioare. Primul pas îl făceam în neștire.
Liniștea îmi era nesuferită, cărțile străine, pereții

– 51 –
înăbușitori. Deschideam ușa zăvorâtă de două ori.
Ea se uita la mine cu lacrimile oprite pe obraji. O
mângâiam încet pe cap. Pentru nimic în lume n-aș
mai fi plecat de acolo. Părul mătăsos îmi urca de-a
lungul degetelor un fel de căldură, care se cuibărea
în inimă. În lumina palidă, priveam fără părere de
rău timpul singurătății mele lunecând de-a lungul
coridorului. Femeia se lipea de mine. Mi-era nespus
de dragă cu toate grijile ei, cu lacrimile, cu muta ei
îngrijorare știindu-mă rupt de ale mele.
O, de-ar fi venit atunci toți. Le-aș fi purtat în
brațe viețile lor grele, cu fericirea mamei care naște
primul ei prunc.
Bunule învățător, învață-mă ce să fac. Acum
sunt singur. Ți-am urmat sfatul: „părăsește lumea și
caută să fii mulțumit de tine și de tot ce-și are obârșia
în tine însuți”. De ce tânjesc atunci. De ce mi-e frică.
De ce toate mi se par fără rost. Voiesc numai bine
și totuși nu mai sunt în stare să fiu înțelept. Mă
îndoiesc mereu mai tare că putem fi vreodată fericiți,
părăsind lumea. Nu pot rămâne om decât printre
oameni. Pândesc tremurând prada: durerea unui
om. Mă voi arunca atunci asupra ei, sfâșiind-o cu
colții inimii mele flămânde de altul.
Iartă-mă. E în firea învățăceilor netrebnici să-și
caute drumul lor.

Cu bine

– 52 –
 Scrisoarea XXI-a

Îmi transmiți îndemnul lui Epicur, cerându-mi

totodată să cuget asupra lui: „Dacă vrei să-l faci pe
Pytocles un om bogat, nu trebuie să-i sporești averea,
ci să-i împuținezi patimile”.
Mulțimea slugilor, eleganța veșmintelor, strălu-
cirea casei, n-am avut-o nicicând. Bogăția cea mare
cu care m-am născut sunt patimile.
Patimă pentru omul mărunt, speriat, care dibuind
în neștire un drum spre luminișul fericirii, chinuie cu
rugăciuni un Dumnezeu ocupat mereu cu altele.
Patima celui străin lui însăși și lumii indiferent,
doborât, horcăind după trudita zi, în patul prea mic
pentru deșiratu-i trup.
Patimă pentru cel care neputând gândi
nedreptatea din juru-i, se svârcolește ațâțat la
revoltă, sfârșind întotdeauna sub lovituri.
Patimă pentru cel ce suferă de toată nedreptatea
lumii, făcând din inima lui oază celor însetați de
bunătate.
Patimă pentru smintitul care-ar vrea să cânte
un imn al bucuriei de-a trăi printre oameni.
Patimă pentru cel care înțelegând zădărnicia
vieții lui, nu pregetă să dea ajutor celui ce speră în
propria lui viață.
Patimă celui sugrumat de toate întrebările lumii,
căruia nici un răspuns nu-i poate aduce adevărata
liniște.
Patimă pentru cel care mângâie pe alții,
tocmai atunci când ar avea cea mai mare nevoie de
mângâiere.

– 53 –
 Patimă nesăbuitului care-ar vrea să dea lumii,
înfățișarea îngerului necârtitor.
Patimă celui care, luptând pentru propria-i
omenie și-a cheltuit zilele, nemaigăsind răgazul
agoniselii.
Patimă făcătorului de frumusețe, căruia
imperfecțiunile zămislirii îi scormone cugetul cu
ciocul neîndurător al nemulțumirii.
Patimă pentru cel care înfricoșat de apropiata-i
moarte, găsește puterea să-i îmbărbăteze pe cei ce mor
odată cu el.
Patimă pentru cel ce are curajul să mărturisească
adevărul, știind dinainte prețul îndrăznelii sale.
Patimă pentru femeia care știe a face din trupul și
inima ei, lăcaș al întâlnirii cu misterul lumii.
Patimă pentru cel ce știe să-și prelungească viața,
făcând din fiecare zi una de neuitat.
Patimă copacului singuratec, care în imensitatea
pustiei dă drumețului rătăcit umbra frunzelor sale și
credința că nu este singur.
Patimă celui mereu înșelat care mai poate crede.
Patimă de-a scrie, știind că alții au făcut-o mai
bine și tot n-au fost în stare să rodească bobul căzut
pe piatră.
Patimă împotriva celui care cuibărește în sufletul
său memoria micilor rele pe care le-a suferit de la alții,
strigând în neștire: „lumea e de vină”.
Patimă împotriva celui care în sminteală
„revoluționară” sau „mistică” găsește puterea
înfricoșătoare de-a ridica ruguri trupurilor și
gândurilor, chinuind memoria lumii c-o cenușă pe
care nici un uragan n-o mai poate împrăștia.

– 54 –
 Patimă împotriva celui care de bună voie
închizându-se în ghiocul strâmtului său suflet, își
spumegă mânia împotriva „măreției”, nutrind s-o
poată încovoia, pentru a rămâne singurul mare printre
cele mărunte.
Patimă împotriva celui care se crede începutul
și sfârșitul, uitând că el este doar o treaptă peste care
calcă „trecerea”.
Patimă împotriva femeii care uitând durerea
facerii pruncului, îl poate părăsi, găsind bucurie în
altceva pentru care n-a suferit.
Patimă împotriva celui care nu și-a câștigat
liniștea din înțelegerea adâncă a rosturilor lumii, ci
din convingerea că lui îi merg toate din plin.
Patimă împotriva celui care primind puterea
asupra altora, o folosește împotriva acestora, uitând că
prin aceasta mărturisește neputința de a fi cu adevărat
puternic.
Patimă împotriva celui care îmbătrânind, în loc
să-și sporească lumina, suflă în ea cu deznădejde,
voind să arunce întunericului pe toți cei care vor
supraviețui morții lui.
Patimă împotriva tânărului pentru care viața
este locul în care numai lui îi este îngăduit să rămână
nestingherit.
Patimă împotriva măsluitorului de gânduri, care
amestecând cele drepte cu cele nedrepte, dosește
tocmai acel gând, singurul în stare să ne aducă fericirea.
Așa cum te cunosc vei spune: iertate fie păcătosului
acesta patimile, pentru că bogat cum este în mulțimea
lor, l-aș sărăci lipsindu-l de una dintre ele.
Cu bine

– 55 –
 Scrisoarea XXII-a

Zici: „dacă cineva moare tot pe atât de liniștit,

precum era în momentul nașterii, înseamnă că a
ajuns la înțelepciune”.
Nu cunosc pe nimeni care ar mai putea vreodată
atinge în acest caz înțelepciunea. Apoi nu știu cât este
de drept să vorbim de liniștea morții, asemuind-o
celei a nașterii.
În timp ce prima deschide prima poartă a
lumii, cealaltă o închide de-a pururea pe ultima, cu
amintirea tuturor porților la care am bătut zadarnic.
Venind, deși țipăm, încă nu știm nimic despre
durere. La plecare însă simțim gustul de putregai
ce ne-a ofilit de fiecare dată florile umilelor noastre
nădejdi. Nu ne este îngăduit să alegem începutul.
Sfârșitul este însă în mâna noastră. Și totuși
nu ne curmăm viața. De ce? De frică? Monstruoasa
balanță a cărei talere le-am numit bine și rău, ne
ține spânzurați deasupra abisului abia la ultima
cântărire, când nimănui nu-i mai este ingăduit să
înșele.
Pentru început primim scutece de pomană; la
sfârșit, suntem zidiți între lucrurile noastre mari și
mici pe care nu mai voim a le pierde.
Venind ne sărutau și ne iubeau alții fără s-o
știm; murind ne chinuie sărutul și iubirea pe care nu
le-am dat sau ne-au fost refuzate.
Laptele îl luam în contul dragostei; abia la
urmă ne tremură mâna gândind cu amărăciune la
mulțimea banilor noștri, pentru care nici un vânzător
nu se mai încumetă să-și vândă marfa.

– 56 –
 Nu știam nimic despre suflet. Era în noi precum
sâmburele în fruct. Și câte griji nu ne facem apoi.
Numai îndoiala dacă ne supraviețuiește e deajuns să
zădărnicească totul.
Pentru cei câțiva, roși de gândul inutilității
esențiale a toate, moartea nu-i decât totalul fals al
unui calcul absurd.
Oare nu-i deajuns pentru a nu putea închide
ochii cu liniștea cu care i-am deschis? Înțelepciunea
e doar visul cuibărit între pleoape: neadevărat și
minunat.

Cu bine

Scrisoarea XXIII-a

Citind cartea unui gânditor din sec. 18, printre

altele dau peste această afirmație: „Primul om care
împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta
este al meu și care a găsit oameni destul de proști care
să-l creadă a fost întemeietor al societății civile. De
câte crime, războaie, omoruri, de câte mizerii și orori
ar fi scutit omenirea cel care ar fi strigat semenilor
săi: „Sunteți pierduți dacă uitați că roadele sunt ale
tuturor și că pământul nu este al nimănui”.
I-au trebuit aproape două secole acestei idei
să dospească în covata conștiinței omenești, ca în
sfârșit cineva să aibă curajul s-o pună în aplicare. Nu
discutând, convingând, implorând ci neînduplecat,

– 57 –
violent, sângeros, rupând liniștea timpului a zis:
„De azi pământul și toate ale lui vă aparțin”! Și-a
fost atunci revoluție, rămasă în memoria istoriei sub
numele de „cea din Octombrie”. Oamenii cuprinși de o
furie izbăvitoare, smulgeau țărușii haturilor, îngropau
șanțurile care-i ținuseră separați. Mângâiau bulgării
de pământ de pe fostul pământ al vecinului; priveau
încremeniți florile copacului, pentru ale cărui roade
se înjunghiară frații. Lăsau gardurile să putrezească.
Turmele pășteau iarba pământului spre toate
zările, nepăzite și nerâvnite. Vechea ură încremeni.
Întreg pământul acesta părea patria bucuriei. Li se
promisese tuturora parte egală din toate, după muncă,
și așteptând liniștiți în lungi șiruri, vorbeau între ei
despre ale lor. Bucuriei primei zile îi urmă a doua.
Asta însă nu mai semăna cu cealaltă. Oameni
țăruș, oameni șanțuri începură să scormonească
liniștea pământului. Ridicară între ei și ceilalţi
garduri de netrecut pe care sta scris rangul puterii
lor. Mulțimea continuă să stea liniștită în rânduri
lungi, așteptând ca și ieri dreapta împărțire. Dar ea
nu veni. Oamenii n-au murmurat. Își ziceau cuminți
„așa o fi trebuind să fie; știu ei conducătorii rostul
lucrurilor”. A treia zi fiecare primi un sac de grăunțe.
A patra un pumn. Iar în a cincea, se zvoni că fiecăruia
i se va da doar un bob. Atunci cei mai isteți, văzând
cele ce se întâmplă, se furișară din mulțime și voind
un bob mai mult șoptiră în taină oamenilor țăruș și
oamenilor șanțuri, vorbele necăjite ale celorlalți. Din
ziua aceea începură să umble peste întinderi duhurile
fricii, lașității, pizmei, lenei, urii, asmuțindu-i pe
unii împotriva celorlalți.

– 58 –
 În a șaptea zi, pământul îmbătrâni umplându-se
de gunoaie. Oamenii căutau vechii țăruși de lemn
să-mpungă pe cei care-i trădară și negăsindu-i,
ciopleau în ascuns alții din crengile copacilor abia
înfloriți.
Cine a greșit preabunule? Înțeleptul, adeptul,
făptuitorii sau mulțimea care străină de toate iluziile,
patimile, strâmbătățile acestora, n-a putut sări nici
măcar șanțurile pe care singură și le-a astupat.

Cu bine

Scrisoarea XXIV-a

Întreaga zi m-am tot gândit la scrisoarea ce

mi-ai trimis-o. Voiam să văd unde mă vor duce
gândurile tale însoțindu-le pe ale mele. Seara mă
pomenii cuprins de neliniște. Simțeam că undeva ai
dreptate și totuși multe lucruri rămâneau nelămurite,
orbecăind calea adevărului. Ca să mă liniștesc, m-am
lăsat pe mine deoparte încercând să văd efectul ce
l-ar putea avea îndemnul tău, aplicându-l altora.
Spui „se bucură numai acela care nu-și pune
fericirea în puterea altuia”. Apoi continui: „orice
bucurie venită dinafară n-are temei”.
Scrisoarea ți-o închei printre altele cu aceste
cuvinte: „ce este binele sau din ce provine, mă întrebi?
Îți voi răspunde: din conștiința curată, din gândurile
cinstite, din faptele drepte, din disprețuirea a tot ce

– 59 –
aduce întâmplarea, dintr-un fel liniștit de viață care
ține mereu acelaș drum”.
Demult cunoaștem, dar tăinuim speriați acest
adevăr: bucuria n-o putem nicicând afla în noi;
neîncetat întindem mâinile sufletului implorându-o
altora: copiilor, părinților, pasiunii, prietenilor,
oamenilor necunoscuți, bunurilor noastre. Ele par
întruchiparea însăși a puterii de-a făptui pentru noi
promisiunea fericirii.
Copiii însă țin în gheare puterea aceasta pentru
ei; părinții prea departe, așteaptă resemnați sorocul;
pasiunea uită adesea jurământul; prietenii obosesc,
voind pentru ei ceea ce li se cere; necunoscutului, pu-
terea fericirii pentru altul părându-i-se nefolositoare o
aruncă; bunurile tac, încăpățânându-se să rămână în
lumea lor. Privim îngroziți locul.
Liliecii întunecatelor noastre gânduri atârnă de
grinzile sufletului. Păianjeni pioși, purtând cruce în
spinare, țes pânză opacă, acoperind intrarea altarului
din noi. Șobolanii îndoielii au ros temelia convingerilor
de altă dată. Viermii umezi și reci ai păcatelor se
târăsc pretutindeni, lăsând în urmă balele remușcării.
Broaștele patimilor saltă grotesc în apa puturoasă
a viciilor. O singură albină, una singură, straniu de
aurie, lihnită de foamea fericirii și adevărului, zumzăie
zadarnic deasupra florilor cu nectarul speranței otrăvit.
Cine n-ar da viața lui toată, să-și poată uita locul
„dinăuntru”, pe care tu într-o clipă de entuziasm l-ai
numit „oază a singurei bucurii adevărate”.
Dacă fericirea n-o putem cunoaște în noi, poate
binele ne este răsplata. Ce-ar putea fi aceea o conștiință
curată cât timp nimănui nu-i mai este îngăduit să

– 60 –
creadă în privilegiul de a fi opera perfectă a spiritului
absolut.
Gânduri cinstite? Numește-mi un singur om, de
când există lumea, care a gândit tot timpul cinstit. Unul
singur să fi fost, însăși Dumnezeu s-ar fi cutremurat:
ar fi avut în clipa aceea un concurent.
Veni și rândul faptelor drepte. Să le privim.
Unul își înjunghie femeia necinstită pedepsind în ea
vătămarea adusă credinței. Un altul, curmând viața
impilatorului poporului, strigă deschizând porțile
palatului: apropiați-vă, nu vă temeți, eu sunt noul
vostru părinte. După un timp cade răpus pentru
același motiv. Porțile le redeschide un altul. Nici el nu
uită declarația: toate vor fi spre binele vostru.
Cineva găsi cu cale că sunt prea mulți oameni
în lume. Și ca să dea o mână de ajutor „dezvoltării în
condiții optime”, omorî într-o clipă jumătate din ei.
Urmară mereu alți zeloși ai faptelor bune de pe urma
cărora omenirea se alese numai cu răni.
„Să disprețuim tot ce aduce întâmplarea”, zici.
Te întreb, tu ai putut-o face? Însăși zeii ascultă de
ea. Niciodată Prometheu n-ar fi putut fura focul
din Olimp pentru noi, fără ajutorul întâmplării. Iar
cunoașterea tot prin ea am primit-o. Se „întâmplă” ca
Eva să dorească tocmai mărul oprit.
„Binele provine dintr-un fel liniștit de viață, care
ține mereu același drum”. Zâmbesc auzindu-te. Nu
maestre. Nu! Binele provine din neliniștea celui care
împărțind tuturora propria-i viață, o vede sfârșind
înainte de-a tămădui și ultima suferință. Acesta-și ține
mereu același drum.
Cu bine

– 61 –
 Scrisoarea XXV-a

„Prin urmare să smulgem masca nu numai

oamenilor dar și lucrurilor și să le redăm adevărata
față”. La inutilă treabă mă îndemni.
Înainte de toate ar trebui s-o smulg pe-a mea.
M-am obișnuit într-atâta cu mine, cel ce sunt, încât
nu pot concepe să dau peste un altul. Încrustată,
măsurată și fixată, masca pare menită rolului pe
care-l joc. Descântată de bătrânele clanului meu, ea
poartă semnele vrăjilor chemătoare de duhuri. Când
veselă, când tristă, solemnă sau ridicolă, pătimașă,
gânditoare, avântată și lașă, de multe ori stupidă,
ce-ar putea fi altceva decât eu însumi. Cunosc lumea
şi ea mă recunoaşte doar cu această mască. La ce-ar
folosi atunci s-o smulgem?
Chinuit de esență, tu vezi în mască „falsul”.
Iartă-mi îndrăzneala, pentru mine ea nu-i decât
reflectarea esenței. Știu, te va revolta afirmația.
Să ne păstrăm însă cumpătul. Ce-ar putea fi aceea
„adevărata față a oamenilor” dacă nu chiar însăși
masca pe care o poartă. Când spunem despre ei că
se ascund în spatele ei, oare nu ne pripim? Actorii
timpului tău, jucând tragediile elene purtau măștile
nu pentru a-și ascunde adevărata față, ci din contră
pentru a o face de neuitat. Și chiar dacă ei interpretau
alte personagii, aceste măști nu reprezentau oare și
adevărul asupra lor înșiși?
A smulge masca oamenilor înseamnă a-i lipsi
de identitate, înseamnă a-i privi fără să-i poți vedea.
O idee preconcepută ne face că credem că oamenii
și-au compus măști pentru a se ascunde de ei și de

– 62 –
alții. Despre unul se spune c-o face pe eroul dar în fond
e un laș. Despre altul că bunăvoința-i doar o „mască”.
Atât la primul cât și la celălalt masca nu face decât să
reveleze „adevărata față”. Cu cât va fi mai „falsă”, cu
atât va exprima mai bine adevărul. Discrepanțele sunt
prin însăși natura lor chemate să sublinieze.
În ce privește lucrurile, în acești din urmă două
mii de ani, multe „măști” le-au fost smulse. Cunoști
rezultatul: misterul lumii s-a mărit până la sfâșiere.
Eliberați din strânsoare, atomii pot astăzi omorî dintr-o
dată milioane de oameni. Vechii măști i-a luat locul o
alta, la a cărei înfățișare tremurăm cuprinși de groază.
Închei așteptându-ți răspunsul: oare adevărata
„față”, nu-i și ea tot o mască în spatele căreia se
ascuns mereu alte și alte măști?

Cu bine

Scrisoarea XXVI-a

Dă-mi un om care mai roșește de greșelile lui și

voi transforma lumea.
Sub obrajii noștri palizi am îngropat pentru
totdeauna rușinea. Ea aparținea unei lumi în care
mai existau criterii, în care faptele, gândurile,
puteau fi raportate la o măsură ideală. Rușinea era
în vremurile tale un soi de nostalgie pe care sufletul
o încerca ori de câte ori nu reușea să atingă înălțimea
aspirațiilor. A greși însemna desigur a trăda. Am fost
născuți pentru a face binele.

– 63 –
 Îmi scrii: „atât timp cât ucenicul meu, deși are
40 de ani, roșește de greșelile lui, mai e motiv de
speranță”.
Sunt pradă disperării. Astăzi fiecare se simte în-
dreptățit. Orgolioși, ne privim bolile cu mândria da-
torată cândva sănătății. Ce s-a petrecut cu noi; prin ce
viclenie a putut istoria să ne răstălmăcească. Ascuns
în adâncuri, sângele nu mai năvălește nici măcar în
obrajii copiilor. „Omenescului” din noi, departe de-a
ne îngrijora, i-am ridicat statui, nutrind perfidul gând
că nimic nu ne mai poate sta deasupra. Greșelilor le-
am dat nume noi, în speranța netrebnică că astfel nu
mai putem fi făcuți răspunzători. Împilării i se supune
acum „limitarea libertății”, cotropirii țării, „apărarea
împotriva dușmanilor poporului”; trădării, „circum-
stanță dictată de împrejurări”, lașității, „simț de con-
servare”, imoralității, „emancipare”; hulii, „demisti-
ficare”; nedreptatea, „noțiune abolită”; neobrăzării,
„om stăpân pe soarta sa”; războiului, „cauză sfântă”;
exterminării, „rațiune de stat”; falsificării, „ideologie”;
mizeriei, „standard de viață”; distrugerii bunurilor
spirituale, „revoluție culturală”; minciunii odioase,
„dezinformare”; lagărelor de exterminare, „stații de
reeducare”. Mă opresc aici. Mulțimea mă copleșește.
Mă îndemni să mă pun sub oblăduirea unui om
mare și să-i urmez exemplul. Cine mai poate fi mare
în această lume mică. Când Mucius Scaevola s-a
pedepsit jertfindu-și mâna pentru că nu reușise să-l
omoare pe regele Porsenna, el a văzut în greșeala sa
„căderea”. Purpura rușinii urcată atunci în obrajii
săi de soldat i-a conferit mai mult decât nemurirea:
ciung el este simbolul omului integru.

– 64 –
 Bunule învățător, ce trebuie să facem cu sângele
îngroșat și negru, pentru că simțindu-l urcând din
nou spre palizii noștri obraji, să putem privi rușinați,
ca odinioară, genuna păcatelor noastre și astfel să
facem binele pentru care suntem sortiți.

Cu bine

Scrisoarea XXVII-a

Mă-ncumet – iertată fie-mi cutezanța – să spun

că Epicur n-a avut dreptate. Gândesc că îndemnului
„învață a muri” i-ar putea lua locul un altul, cu mult
mai trebuincios; infinit mai înfricoșător: „învață a
trăi”.
Pentru a-mi înlesni gândul morții, m-ai
împovărat cu mulțimea exemplelor de tot soiul. Îmi
scrii printre altele: gândește-te la Cato, la Pompeius,
la Rutilius. Toți aceștia și încă mulți alții au murit
ca niște bărbați. Ba mai mult, Socrates a refuzat
să se salveze, deși îi sta la îndemână s-o facă. Nu
sunt ușuratec. Cum aș putea să nu mă înclin în fața
acestor oameni. Și totuși, nici în moartea lor nici
într-a altora nu văd pricina să-mi schimb spusa.
Să fie viața un lucru atât de netrebnic încât nu
merită osteneala învățăturii? Îți presimt răspunsul:
nu văd de ce mi-aș osândi mintea pentru un lucru
care n-are ființă mai mult de-o clipă. Adevărat
grăiești, asemuind viața unei clipe, dar clipa aceasta

– 65 –
ține în cumpănă moartea făr’ de margini. Iată un
lucru care-mi dă de gândit. Cum aș putea nesocoti
unul din talere fără să nu stric echilibrul balanței.
Drept este deci, ca înainte de-a învăța să murim,
să învățăm a trăi.
Din păcate în nici una din scrisori nu găsești
cu cale să mă luminezi în privința acestei teribile
învățături. Ajuns astfel la strâmtoare și nevoind a
rămâne netrebnicul învățăcel, m-am căznit singur.
Soarele abia răsărise când m-am apucat de
lucru. Tăblița de gresie și stiletul le-am pregătit
de cu seară. În sfârșit am scris titlul: „Învață
să trăiești!”. Timpul însă trecea și eu tot la titlu
rămăsesem. Disperat de neputința-mi îndărătnică
ceru-i ajutor mulțimii cărților din jur. Deschise-i
câteva la întâmplare. Una îmi istorisea războaiele,
alta decoperirea pământurilor noi, câteva se căzneau
să-l înțeleagă pe om fără a reuși. Mai erau acolo și
cărți de filozofie, de artă, de religie, matematică.
Soarele se ridicase de-o suliță și eu continuam să
caut. Deodată, negurile înserării cuprinseră cerul.
Goleam rafturile unul după altul, gonind prin istoria
culturii omenești în toate direcțiile. Se lumina și
se-ntuneca de nenumărate ori. Cărțile crescuseră
grămadă în jur. Înfricoșat nu îndrăzneam să arunc
ochii spre tăblița pe care era scris doar titlul lecției.
Dădu-i din nou peste cărțile tale. Le-am recitit cu
nesaț. Ceea ce căutam era însă de negăsit.
Să fie această lecție atât de grea încât nimeni nu
s-a încumetat până acum s-o scrie?
Rafturile sunt goale, praful s-a așternut pe
tăblița de gresie. Peste fruntea obosită degetele se

– 66 –
înfioară de mulțimea cutelor. Lumina tulburată
a ochilor ascunde lucrurile într-o ceață străvezie.
Simt că timpul nu-mi mai este prieten. Cineva mă
așteaptă. Într-un târziu îi aud întrebarea în șoaptă:
„ai învățat să mori?”.
Mă cutremur: „Poate ai un pic de răbdare. Îmi
pregăteam tocmai lecția «Învață să trăiești»”. „E
prea târziu”, îmi răspunde. „Ești ultimul. Ceilalți au
plecat de mult”.

Cu bine

Scrisoarea XXVIII-a

Iată au trecut două mii de ani. Multe încă din

cele pe care le-ai cunoscut au rămas neschimbate.
De n-ar fi decât aceasta: „Înțelepciunea de-ar fi de
vânzare n-ar găsi cumpărători. Nebunia în schimb
se cumpără zilnic”.
De obicei nestatornici, oamenii se încăpățânează
uneori să rămână fideli tocmai acelor lucruri pe care
ar trebui să le refuze. Treaba asta dă de gândit.
Gârbaciul timpului, biciuindu-ne spinarea
sufletului, ne-a învățat să deosebim cele de trebuință
de cele potrivnice. Până și pruncii presimt pragul
între ceea ce se cade și ceea ce nu se cade a face. Cum
se face așadar, că dreptei și mult încercatei împărțeli,
omul preferă înțelepciunii, nebunia. Să fie numai
păgubitoarea noastră chemare către cele oprite?

– 67 –
Când nebunia a luat locul înțelepciunii, oamenii s-au
lăsat duși desigur de-un gând mai adânc. El răsări
abia atunci când înțelepciunea își vădi marginile și o
dată cu ele neputința. Cu mirare înfricoșată oamenii
văzură cum maiestoasa înțelepciune își pleacă
grumazul sub povara necuprinselor taine. Umbra lor
întunecată, mistuind plăpânda lumină, lăsă oamenii
pradă întunericului. Strigară disperați spre toate
colțurile lumii. Niciun răspuns.
Prin mulțimea înghesuită de groază, cineva își
făcu atunci drum cu coatele: era nebunul îmbrăcat
în straie de ocară. Strigă din rărunchi: nu vă temeți
fraților; cunosc o tăinuită cale spre lumină. Făcu
apoi câteva giumbușlucuri ca să-i înveselească.
La început nimeni nu-l crezu, dar erau
bucuroși să-l știe printre ei. Scuturându-și
clopoțeii încălțărilor, nebunul începu a le vorbi
oamenilor. Mulțimea prinse curaj. Mulți clătinau
din cap auzindu-i spusa. Ba unii găsiră cu cale că
vorbele nebunului erau mai înțelepte decât cele ale
înțelepților. Schimonosindu-se, el lățea gândurile
înguste, subțiind pe cele umflate fără rost, răsucea
cele drepte vindecând mulțimea celor schilodite.
Găsea rosturi în vorbe neînțelese, tăinuind înțelesul
altora. Râdea besmetic de lucruri serioase, plângând
la te miri ce nimicuri. Bârfea cu spoială pe cei
puternici, dându-le bobârnace cu vorbe de duh.
Înaltelor temeiuri le găsea cheia, pe care apoi ca un
nebun ce se afla, o aruncă în apele mâloase a vreunui
lac de cugetări savante.
Unii, minunându-se foarte, îl rugară să-i
primească la învățătură. Fu bucuros auzindu-i.

– 68 –
Cineva îi spuse: „dacă nebunia e mai tare decât
înțelepciunea, fă lumină în întunericul care mă
împresoară”. „Unde ți-e feștila”, întreabă nebunul.
„Am pierdut-o”, răspunse celălalt. „Cum îi fi vrând
să-ți dau flacără, dacă nici măcar feștila nu te-ai
învrednicit s-o păzești?”. Altul îi zise: „înțelept fiind
n-am gustat din nici una din plăcerile vieții. Dă-mi de
poți acum gustul lor”. Nebunul zise: „dacă ai fi fost cu
adevărat înțelept, le-ai fi cunoscut până acum”. Unul
dintre învățăcei îl întrebă: „învățătorule, ce trebuie
să fac ca să găsesc calea cea dreaptă?”. „Mergi pe ea”,
îi răspunse acesta. „Cum aș putea, de vreme ce n-am
găsit-o”, se îndârji învățăcelul. La care nebunul râse
zornăindu-și clopoțeii de la picioare.
Tot vorbind locul se lumină. Mulți se spăimântară
văzând minunea. Unii strigară atunci o vorbă care
ajunse până în vremile noastre: „Înțelepciunea
nebunului”. Ceea ce-i fu cu neputință înțelepciunii îi
fu cu putință nebuniei. De atunci înțelepții sunt luați
drept nebuni și nebunii înțelepți.
Nu vezi întru aceasta oare tâlcul după care
nebunia se cumpără mai lesne decât înțelepciunea?

Cu bine

– 69 –
 Scrisoarea XXIX-a

Hotărât lucru, sunt unul dintre cei mai netrebnici

învățăcei ai tăi. Mi-ar fi plăcut să-ți primesc
învățătura împăcat, rodind sămânța îndemnurilor
înțelepte. Păcatul nu este de-a-ntregul al meu. Parte
din nevolnicie mi se trage de pe urma celor două mii
de ani care ne despart și mai ales ai ultimilor din
acest secol al douăzecilea.
Dau în scrisoare peste spusa lui Epicur pe care
mi-o dăruiești, dorind-o spornică: „cunoașterea
e începutul salvării”. Ca în atâtea rânduri te fac
părtașul neliniștii mele.
Treziți într-o lume plină de semne a căror
muțenie ne înspăimântă, ne pomenirăm cuprinși
de nesăbuința „cunoașterii”. Cum era și firesc
începurăm prin a scormoni locul unde ne aflam.
Treaba dură o bună bucată de timp, până într-o
zi când unul din mulțime glăsui cu îngâmfare: din
moment ce toate se rotesc în jurul locului nemișcat
pe care stăm, se cuvine a fi cei mai osebiți. Oamenii
își îndreptară spinarea. Dar nu trecură decât vreo
mie și ceva de ani și o biată lunetă clătină vechea
„cunoaștere”. Năpasta nu întârzie să cadă pe capul
celor dintâi răzvrătiți. Pe unul „cunoașterea” îl târî
pe rug; celălalt scăpă doar recunoscându-și păcatul.
Mulțimile, pierzând pământul de sub picioare, își
plecă grumazul, spăimântate sub povara uriașă a
nimicului care erau.
Demonul cunoașterii ispiti însă din nou cugetele.
Totul începu într-o zi când unul glăsui ca ieșit din
minți: „Dumnezeu a murit”. Câțiva plămădiră un fel

– 70 –
de fus și spărgând bolta cerului se făcură nevăzuți. La
întoarcere, pe fețele lor înmărmurite mulțimea citi
prețul cunoașterii: „dincolo” era la fel ca „dincoace”.
Tainele își mutară cuibul. Dar „cunoașterea” nu
cotrobăi doar în odăile mari. Ea deschise cămările,
adulmecând. Așa se făcu că atomul antic fu
îmbucătățit în și mai mici părți până la neutroni și
protoni. Nu trecu mult, că o groaznică trosnitură
spulberă într-o clipă câteva orașe cu oameni cu tot.
În amintirea scurtă a oamenilor se înfipse atunci
ceva de neuitat.
Cât despre ei, oamenilor le fu dat să afle lucruri
pe care nici o mângâiere nu-i mai poate liniști.
„Cunoașterea” coborâ treptele tainițelor, răscolind
praful adunat de furtunile de deasupra. În pâcla
plumburie ne înecăm bâjbâind drumul spulberat al
„fericirii de-a nu ne cunoaște”.
Lumii laolaltă de până atunci îi luă locul o alta
în care fiecare pas trebuie făcut cu băgare de seamă.
Ce lucru mai poate fi gândit sau înfăptuit fără a nu
ne cutremura la ideea „cunoașterii” care pândește?
Cum ne-ar putea așadar „salva” cunoaștere,
când tocmai ei îi datorăm chinul de-a fi pierdut
pentru totdeauna fericirea promisă.

Cu bine

– 71 –
 Scrisoarea XXX-a

Instanța supremă a infernului pare să fi avut

în cazul lui Sisif, dificultăți serioase în alegerea
pedepsei. Și asta nu pentru că infractorul se arătase
mai periculos decât alții. Ea nu putea uita însă,
condamnările date de celălalt tribunal - al Olimpului
- și care se dovediră uneori nu numai ineficiente, dar
chiar periculoase prin rezultatele lor neașteptate.
Cel mai incomod fusese desigur cazul hoțului
Prometheu. Însușindu-și focul, el primise osânda cea
mai teribilă din câte erau înscrise în codul pedepselor.
Supliciul avusese loc sub ochii mulțimii. Prin aceasta
se urmărise desigur avertizarea eventualilor noi
infractori. În poporul acela înfricoșat și paralizat
de oribila sfârtecare, se născu însă gândul teribil al
„jertfei”. Asemeni unui fulger, el rupse catapeteasma
cugetelor, iluminându-le. În amurgul răcoros,
bărbații aprinseră focurile. Voiau să-i privegheze
osânda. Judecătorii erau pradă spaimei. Trupul
condamnatului însângerând stânca de care era
ferecat, crescu dintr-o dată cât toți munții din jur,
acoperind zările, întunecând strălucirea Olimpului.
În noaptea luminată de flăcări, sub privirile
neputincioase ale zeilor și-n țipătul vulturilor călăi,
Prometheu înlănțuit deveni simbolul „Omului”.
Mulțimea era acum de temut.
Conștient de pericol, Infernul se arătă în cazul
lui Sisif perspicace. Cântări cu grijă toate aspectele
osândei și-o alesese pe cea care, spera el, nu se va
putea nicicând transforma în simbol. A rostogoli
o piatră la infinit n-avea nimic măreț, nimic care

– 72 –
să înfierbânte imaginația oamenilor. Nu va curge
sânge, nu se vor auzi gemete. Rezultatul părea sigur.
Judecătorii se puteau felicita.
Sisif fu adus la locul osândei. I se arătă stânca
și muntele. La început n-a prea înțeles despre
ce-i vorba. Se așteptase desigur la casne, la dureri
înfricoșătoare. Nimic din toate acestea. Se scărpină
la ceafă ca omul necăjit, când află că treaba asta nu
folosește nimănui. Dar fiind voios din fire se apucă
pe dată de lucru. Piatra era grea și panta abruptă.
Nădușit, ajunse cu ea în vârf. Piatra însă se rostogoli
cu repeziciune. Sisif contemplă o clipă zările și
trecându-și palma peste frunte coborî. O dată
ajuns jos și trebuind să reia lucrul, el are revelația
destinului său cinic. Gândește: „iată o pedeapsă
drăcească”. În această clipă, cât toată veșnicia – ceea
ce urmează nu-i decât rutina durerii – Infernul și
Sisif își măsoară forțele. Mulțimea privește mută.
Judecătorii neliniștiți, caută semnele supunerii pe
chipul acum sever al osânditului. Stânca însăși pare
cuprinsă de fiorii înfruntării. Sisif decide: încordează
mușchii pentru o nouă ridicare. Infernul jubilează.
Poporul, neînțelegând rosturile, tace încă. Stânca
rostogolită, scrâșnește pe muchii.
În străfulgerarea temutei clipe, Sisif simte
născându-se în el un imens hohot de râs. Conștiința,
asemeni oglinzilor de bâlci, îi reflectă destinu-i
grotesc și absurd. Sisif privește imaginea. Dar râsul e
acum mușcătură veninoasă. Colții autoironiei sfâșie
carnea moale a speranței și milei de sine. Vine rândul
măștilor rigide și ridicole ale durerii și fericirii.
Rațiunea însăși cade sub colții aceștia fără îndurare.

– 73 –
Abia acum ridicarea stâncii devine confruntare
și înfruntare. Ar fi greșit să ni-l închipuim pe Sisif
sfidând zeii. El știe că asta nu i-ar folosi la nimic.
Dar câte foloase imense are această autoironie. Să
râzi profund și sincer de propriu-ți destin, să-ți
privești viața ca și cum nu ți-ar aparține, să ridici
stânca la infinit, fără spaimă, cu voioșie chiar, să
găsești rosturi tocmai acolo unde mintea refuză să
le găsească. Gândește amuzat: un vicleșug pe care
Infernul încă nu l-a aflat.
Născută sub osândă, forța uriașă a autoironiei,
înmănunchind și transformând revolta, blestemul,
injuria, râsul și clarviziunea, îl ridică pe Sisif
deasupra destinului său. Din această perspectivă
uluitoare, nefericirea și fericirea își pierd conturul,
confundându-se. Autoironia, ferindu-l de extreme, a
făcut din Sisif un înțelept.
Sub ochii uimiți ai Infernului, el a reușit să
transforme osânda-i lipsită de nimb în victorie.
Mulțimilor în așteptare le dărui un nou simbol al
„Omului”. Tainele puterii Olimpului și Infernului
erau pentru totdeauna spulberate.
....................................................................................
Scrutând nemărginirea goală, oamenii fură
cuprinși din nou de teamă. În singurătatea prea
mare pentru ei, se născu atunci Dumnezeul unic. El
era chemat să dea acestei lumi un înțeles nou, fără
de care nu se putea trăi.

Cu bine

– 74 –
CARTEA a II-a
 Scrisoarea XXXI-a

Zici: „Fă-te singur fericit!”.

Te întreb: Cum?
Fericirea...?!? Sensul cel mai înalt al lipsei
noastre de sens.
Fericirea...?!? Păcăleală divină pentru a putea
îndura viața.
Fericirea...?!? Promisiune care nu trebuie
nicicând împlinită.
Fericirea...?!? Pierderea memoriei a ceea ce-ar
fi trebuit să fim.
Fericirea...?!? Sugrumarea inocentului.
Fericirea...?!? Plânsul celui care nu mai poate
râde îndeajuns văzându-se.
Fericirea...?!? Chinul de-a ne fi descoperit
necesari într-o lume indiferentă.
Fericirea...?!? Sila de-a ne ști prietenii abisului.
Fericirea...?!? Paradoxul că lumea nu poate
exista înafara conștiinței noastre.
Fericirea...?!? Îndoiala care se naște ori de câte
ori primim răspuns întrebărilor noastre.
Fericirea...?!? Locul întâlnirii omului cu „sine”,
trecând unul pe lângă altul fără a se cunoaște.
Fericirea...?!? Destinul, despre care am aflat că
nu ne poate face nici bine, nici rău, fără a fi cuprins
de teama că „imponderabilul” i-ar putea juca o farsă
neașteptată.
Fericirea...?!? Balanța pe ale cărei talere
greutățile sunt falsificate sub ochii cumpărătorului.
Fericirea...?!? Țipăt de groază văzând în neant
propria noastră înfățișare.

– 77 –
 Fericirea...?!? Frica că o dată am putea descoperi
„adevărul” de pe urma căruia rănile noastre ar
rămâne pentru totdeauna deschise.
Fericirea...?!? Ridicolul și neputința răului.
Fericirea...?!? Ridicolul și neputința binelui.
Fericirea...?!? Moartea care ar vrea să ne
distrugă, dar nu reușește decât să ne sâcâie.
Fericirea...?!? Disperarea posibilei înfăptuiri a
„dreptății”, lipsindu-ne astfel de curajul sublim al
răzvrătirii.
Fericirea...?!? Imposibilitatea absolută de-a
fi iertați de „greșală”, singura care ne face egalii
divinității.
Fericirea...?!? Dreptul de-a tortura și de-a fi
torturați, pentru a ne izbândi de infernul „păcii
absolute”.
Fericirea...?!? Dreptul de-al omorî pe Dumnezeu,
pentru ca în spațiul rămas liber să ne putem îndepărta
cât mai mult unii de alții și astfel să recâștigăm
nostalgia „aproapelui”.
Fericirea...?!? Să te întrebi ce se poate face și
să-ți răspunzi: nu se poate face nimic.
Fericirea...?!? Să te întrebi ce poți face și să vezi
că poți face totul, chinuindu-te de măsura puterii
tale.
Fericirea...?!? Același samaritean înjunghiat de
victima care-i ceruse ajutorul.
Fericirea...?!? Cum reușim s-o așteptăm până la
sfârșit, îndurând lucruri de care până și „nepăsarea”
s-ar simți cuprinsă de neliniște.
Fericirea...?!? Cauza veșnicului nostru dezechi-
libru.

– 78 –
 Fericirea...?!? Nu suntem oare de plâns că
neputând-o găsi, ne iubim „nefericirea” uneori cu
aceeși patimă.
Fericirea...?!? Să vezi că oricât de puternic ai fi,
n-ai nicio putere asupra ei.
Fericirea...?!? Și noi care credem că se va
înfăptui ca orice promisiune solemnă.
Fericirea...?!? Te-ai întrebat cum vom arăta
dacă într-o zi „fericirea” și-ar ține cuvântul, devenind
o dată pentru totdeauna. Responsabilitatea de-a n-o
pierde ne-ar frânge, făcându-ne să strigăm: vai nouă,
„fericiții”.
Fericirea...?!? Să porți în tine ca pe un blestem,
urletele tuturor acelora sfârtecați pe câmpurile de
bătălie.
Fericirea...?!? Să nu știi dacă „libertatea” nu-i
mai de temut decât veșnica „osândă”.
Fericirea...?!? Neliniștea care ne cuprinde, pre-
simțind-o aproape.
Fericirea...?!? Născută din ură și răzbunare.
Fericirea...?!? Jocul antinomiilor care ne face
prizonierii absoluți ai „impasului”.
Fericirea...?!? Să propui vieții un nou sens și să
constați la sfârșit că și acesta este tot atât de lipsit de
sens ca și toate celelalte.
Fericirea...?!? Ceva între violență și intoleranță,
imposibil de uitat: moartea.
Fericirea...?!? Absurditatea unui destin împo-
triva căruia ne răzvrătim necontenit, sfârșind prin
a-l accepta din lașitate.
Fericirea...?!? Viața, ceva dat, luat, redat și
reluat fără nicio explicație.

– 79 –
 Fericirea...?!? Între dușmani: măștile propriei
noastre ființe.
Fericirea...?!? Damnarea singurătății, născând
setea de ceilalți.
Fericirea...?!? Refuzul transcendentului în ge-
nunchi.
Fericirea...?!? Să vezi că „binele” și răul sunt în
așa fel amestecate, încât nu se pot deosebi. Singurul
lucru ce se poate face: să renunți la ele în folosul
amândurora.
Fericirea...?!? Și ce rost să faci războaie,
revoluții, să iubești sau să urăști, să speri sau să
disperi, să lupți pentru înalte idealuri sau să zaci în
noroi, într-un cuvânt, să trăiești când toate se reduc
la unul și același nonsens care este Existența.
Fericirea...?!? Cum am reușit să-l omorâm
pe Dumnezeu pentru a doua oară, după ce Iohann
Sebastian Bach, coborându-L de pe cruce, I-a legat
rănile, vindecându-le cu armonia cutremurată a
muzicii sale.
Fericirea...?!? Să alergi frenetic în întâmpinarea
filozofiei și să cazi istovit în fața unui munte de hârtie
îngălbenită de pe care timpul a șters toate literele.
Fericirea...?!? Să dorești cu ardoare să ți se
pălmuiască și celălalt obraz și să vezi că nu mai este
posibil, pentru că nimeni nu mai are „criterii”
Fericirea...?!? Bântuit de „lume”, să îmbrățișezi
copacii.
Fericirea...?!? Să atingi trupul artei în speranța
că te vei vindeca de neant.
Fericirea...?!? Să te întrebi asupra demnității
tale și îngrozit să ocolești răspunsul.

– 80 –
 Fericirea...?!? Între „niciodată” și „totdeauna”
un singur spațiu: zădărnicia.
Fericirea...?!? Oare inechitatea care domnește
aici pe pământ nu este dovada sigură a inechității
universale, întrucât aceleași legi conduc întregul și
părțile din care este construit?
Fericirea...?!? Poate „tristețea”, singura făcătoa-
re de oameni.
Fericirea...?!? Să descoperi că fiecare clipă este
miracol, sub osânda timpului care întunecă totul.
Fericirea...?!? Să găsești o „utopie” în numele
căreia sacrificarea vieții să ți se pară nu numai
necesară ci imposibilă de refuzat.
Fericirea...?!? Între mistificare și adevăr o
singură cale: solitudinea.
Fericirea...?!? Între subiectivism și obiectivitate
tragica noastră neputință.
Fericirea...?!? Între inocență și mișelie singura
noastră scăpare: ambiguitatea.
Fericirea...?!? Într-o lume unde nu pot fi „eu”
decât negându-i pe „ceilalți”.
Fericirea...?!? Între nebunie și înțelepciune
aceiași nehotărâre chinuită de nostalgia opțiunii
pierdute.
Fericirea...?!? Acel stat despre care s-ar putea
spune: nu se mai vede turma din cauza păstorului.
Fericirea...?!? Să te fi întrebat necontenit ce-ar
putea fi acela sufletul tău și să nu primești răspuns
decât într-o limbă necunoscută și abia în clipa în
care-l pierzi.
Fericirea...?!? Între spiritualitate și animalitate
o singură clipă de răgaz: îndoiala.

– 81 –
 Fericirea...?!? Să vrei să devii Om și să nu știi
cum, să vrei să rămâi Om și să știi că nu se poate.
Fericirea...?!? Între a putea și a nu putea, o
singură punte: aceea a temerității.
Fericirea...?!? Acest punct suspendat între naș-
tere și moarte pe care conștiința îl resimte ca pe o
fatalitate.
Fericirea...?!? Între luciditate și delir aceeași
speranță: viața.
Fericirea...?!? La frontiera dintre uman și anti-
uman (noțiunea de inuman este falsă) un singur
paznic: omul. Nu-i de mirare deci că se întâmplă atât
de dese treceri frauduloase.
Fericirea...?!? Spune-mi care din ele, speranța
sau deznădejdea îl fac pe om să reia viața și de fiecare
dată cu aceeași patimă chinuitoare.
Fericirea...?!? Între victorie și înfrângere nu
există decât un singur loc liber: el este întotdeauna
ocupat cu următoarea victorie și înfrângere.
Fericirea...?!? Nimic nu poate stinge setea de
absolut a omului, afară doar de relativul însăși.
.............................................................................
Zici: „Temeiul fericirii vieții: a-ți pune nădejdea
numai în tine”.
Din păcate persoana noastră nu prezintă
garanții. A-ți pune nădejdea într-un lucru care se
clatină (ți-am adus destule mărturii) iată temeiul
sigur al nefericirii.

Cu bine

– 82 –
 Scrisoarea XXXII-a

Astăzi, 27 Noiembrie, am primit cea de a 32-a

scrisoare de la tine, una din cele mai scurte din câte
mi-ai trimis până acum, dar tot atât de bogată în
meditații și îndemnuri ca și celelalte.
Ceea ce mă fascinează este statornicia cu care
urmărești desăvârșirea mea interioară. Nici vârsta,
nici starea sănătății (am aflat cu durere că ai fost
mult timp bolnav), nici depărtarea, nici măcar
acești două mii de ani care ne despart (pe oricare
altul l-ar fi dezarmat) n-au fost în stare să te facă să
renunți. Trebuie să văd în aceasta proba dragostei
ce mi-o arăți sau mai degrabă nevoia de a dovedi că
desăvârșirea interioară este posibilă?
Temelia pe care ai dori să vezi ridicat acest
edificiu ar fi aceasta: să găsesc împăcarea cu mine
însumi, dobândind cunoașterea „binelui adevărat”.
După câte știu „binele adevărat” reprezintă pentru
tine realizarea integrală a tuturor virtuților. Înainte
de-a vedea dacă lucrul este posibil, îți voi adresa
următoarele întrebări:
Este „binele adevărat” un deziderat al sufletului,
deplin sieși și rupt de condiționările dinafară sau,
din contră, el nu reprezintă decât glasul istoriei frânt
în noi ca un ecou?
Dacă binele nu este decât al nostru, cum se
face că nu-l putem nici cunoaște, nici realiza decât
în cadrul istoric. Dacă din contră el ține doar de
evenimentele lumii, ce-l face să se manifeste doar
în opoziție cu ele și numai în cadrul limitat al eului
anistoric?

– 83 –
 Este „binele adevărat” necesitate supremă spre
care mă îndrept vrând-nevrând, același pentru toți
oamenii, sau, din contră, am putința să creez un bine
doar pentru mine, pe care apoi să-l schimb după
necesități?
Binele este afirmație sau negație? Dacă este
afirmație mă poate el împăca pe mine cu mine
și în același timp cu lumea. Dacă, din contră, este
negație, ceea ce neg eu este ceea ce neagă toată
lumea, lăsându-mi în același timp întreaga libertate
individuală a alegerii?
Poate binele, prin el însuși, să se transforme
în opusul său și dacă da, are oare dreptul să devină
o normă pe care eu să fiu obligat s-o respect
necondiționat?
Este binele o măsură apriori a lucrurilor sau mai
degrabă raporturile dintre lucruri au dus la ideea de
bine?
Când binele meu nu coincide cu binele istoriei,
căruia dintre ele trebuie să-i dau întâietate?
Cum aș mai putea recâștiga vreodată liniștea,
văzând cât rău a produs celorlalți, înfăptuirea
„binelui meu adevărat”?
Ce trebuie să gândesc asupra binelui când pentru
a se înfăptui îmbracă de nenumărate ori haina răului.
În acest caz are dreptul la circumstanțe atenuante
sau această aparență – folosită doar pentru că „nu
se putea găsi altă soluție” – îl condamnă la aceeași
pedeapsă ca și pe opusul său?
Avem oare dreptul în numele „binelui adevărat”
să fim de neînduplecat sau din contră el este expresia
supremă a înțelegerii, pe care trebuie s-o arătăm

– 84 –
în fiecare clipă „nedesăvârșirii a toate” celor ce ne
înconjoară?
Ce trebuie să gândesc despre cel care, făcând
altora bine își face sieși cel mai mare rău. Este drept
să suferim de pe urma binelui nostru. Și dacă este
nedrept, cum să acceptăm paradoxul?
Ai văzut și tu desigur nenumărate rele a căror
singură rațiune de-a fi era realizarea binelui. Dar noi
nu știam aceasta. Abia la sfârșit jocul umbrelor s-a
deslușit; era însă prea târziu. Ne-am încărcat deja
sufletul cu blesteme.
Binele este sensul mișcării sau din contră
tocmai reținerea unui punct câștigat din teama de-a
nu pierde certitudinea?
Cum îl voi judeca pe cel care, înfăptuind binele
cu bună știință, a făcut apoi răul pe care nu-l dorea?
Binele și adevărul sunt unul și același lucru sau
tocmai dialectica lor opoziție face ca unul fără altul
să nu poată exista. Și dacă este așa, cum se face că de
cele mai multe ori trebuie să facem binele eliminând
adevărul. La rândul său adevărul trebuind să triumfe,
după ce binele a fost sacrificat?
Cum am putea ști ce este acela „binele adevărat”,
din moment ce el este doar ținta din fața noastră,
ascunsă mereu privirilor de omeneasca noastră
neizbutire?
Dacă „binele adevărat” este din această lume,
cum se face că oamenii văd în cel care l-ar realiza, o
ființă asemenea zeilor?
Binele adevărat este tot una cu „binele absolut”
sau primul nu reprezintă decât relativizarea celui
din urmă, pentru a fi întrucâtva pe măsura noastră?

– 85 –
 De partea cui este binele: de partea celui care
luptă sau de partea celui care acceptă, știind că și
unul și altul sunt la fel de departe de împăcarea cu
sine, pe care tu o socotești drept rezultatul „binelui
adevărat”?
Vrei să știi deci de ce oamenii doresc cu sete ziua
de mâine? Nu fiindcă nici unul nu-și ajunge sieși –
precum spui – ci pentru unicul motiv: fiecare speră
că va realiza „binele adevărat” și prin aceasta se va
elibera de povara acestui ideal care ne copleșește.

Cu bine

Scrisoarea XXXIII-a

Iată-mă ajuns la jumătatea drumului.

Rândurile tale mă dojenesc cu blândețe, dar
în spatele cuvintelor presimt statornica ta teamă
de-a nu mă risipi în zadar. Îmi scrii: „Este rușinos
pentru un om care se apropie de bătrânețe să fie
înțelept după însemnările altora; dă ceva și de la
tine. Adevărul este deschis tuturor”.
La greu drum mă îndemni și de mare cinste mă
faci răspunzător.
Numai acela care înțelege rosturile adânci ale
propriei sale vieți poate aspira la înțelepciune. Ea nu
este altceva decât GENEROZITATE.

Cu bine

– 86 –
 Scrisoarea XXXIV-a

Iată Skylla: faptele și Kharybdis: vorbele.

În fața lor, eu, ucenicul tău, căruia îi scrii:
„Dacă vei izbuti ca toate faptele tale să consune și să
corespundă cu vorbele tale...”
Sunt oare făcute să consune între ele sau din
contră opoziția dintre fapte și vorbe, dezvăluie
un sens mai adânc: existența nu poate fi altceva
decât tragica confruntare, negare, lipsa de sens în
permanentă căutare de sens, care s-o justifice și prin
aceasta s-o facă acceptabilă.
Prin fapte, spiritualul încearcă să se realizeze în
ordinea materială și tot el o neagă numind-o. Dar se
întâmplă și invers ca vorbele să dea naștere faptelor,
pentru ca apoi să le nege, relativizându-le.
Raportul de precedență între fapte și vorbe a fost
și va rămâne tema de predilecție a filozofiei, dar ceea
ce este cu adevărat important stă în întrebarea: de la
care din ele putem primi un răspuns asupra noastră.
Dacă faptele sunt ireversibile în esența lor, ce
face ca vorbele să le poată transforma la un moment
dat, exact în contrariul lor?
Cine dă sens faptelor, vorbele sau, din contră,
nici o vorbă nu poate căpăta valoare fără proba faptei?
Sunt oare în stare faptele să dea vorbelor o
putere mai mare decât au avut-o ele însele?
Cum sunt în stare vorbele să determine fapte
care n-au fost niciodată în intenția lor?
Se găsesc faptele reflectate în întregime în vorbe,
și dacă nu, ce reprezintă acest rest și cum poate el fi
cunoscut?

– 87 –
 Vorbele numesc faptele sau numai ceea ce noi
putem gândi despre ele?
Când faptele nu concordă cu vorbele, suntem
oare îndreptățiți să credem că unele sau altele sunt
false sau mai degrabă în aceasta ar trebui să vedem
imposibilitatea noastră esențială de-a cunoaște ce
este adevărul absolut.
Cum pot vorbele amăgitoare să declanșeze
resorturile faptei, transformându-le pe primele în
necesitate?
Dacă fapta corespunde vorbei, putem crede că
suntem pe calea cea adevărată sau din contră acesta
este semnul că ne-am rătăcit în hățișul aparențelor?
Cum se poate explica realitatea că fapte ambigue
pot da naștere la vorbe ferme și invers?
Între aceleași vorbe neadevărate și fapte
neadevărate, trebuie să vedem un raport de necesitate
sau ele sunt condiționate de factori separați, creînd
doar aparența de cauzalitate?
Când cineva lăudându-ți faptele strecoară și
cuvântul „dar”, faptele tale nu mai pot fi socotite
drept ceea ce au fost?
Când faptele bune sunt determinate de vorbe
rele și invers, nu ne găsim oare într-un raport de
cauzalitate a cărui nume nu poate fi decât „neant”?
Atunci când oamenii folosesc vorbele pentru a
ascunde faptele, o fac din conștiința culpabilității
sau din iluzia că nicio faptă nu poate exista înafara
cuvântului care o exprimă?
Singurul document care atestă existența faptei
este vorba. Dar multe vorbe au murit și faptele la care
ele se refereau continuă să trăiască în vorbe noi. În

– 88 –
acest caz obișnuim să spunem că faptele au căpătat
o nouă „semnificație”. Dar oare faptele nu suferă și
ele de pe urma noii semnificații, murind la rându-le?
În vremea din urmă, mulți s-au aruncat
împotriva vorbelor acuzându-le de trădare. Se afirmă
că, alienându-se, vorbele ar fi distrus raporturile de
comunicare dintre noi și lume, lăsând în lume drept
unică consolare, revelația absurdului. Mai putem
face oare o singură faptă sau rosti o singură vorbă
care să nu ni se pară la fel de paradoxală ca oricare
alta?
Este drept să ne fie teamă mai mult de o faptă
înfricoșătoare decât de o vorbă înfricoșătoare?
De ce vorbele cele mai veninoase au fost
îndreptate împotriva sfinților, geniilor, eroilor. Poate
pentru că mulțimea a simțit dintotdeauna primejdia
care o pândește de pe urma faptelor acestora.
Tu însă nu te lași abătut. Revii spunând: „Știi ce
înțeleg eu prin «bun». Un om desăvârșit, eliberat, pe
care nicio putere, nicio silnicie nu-l poate face rău”.
În acest caz nimeni n-a fost și nu va fi „bun”,
pentru că nimeni nu poate scăpa de silnicia care ne
copleșește între fapte și vorbe.

Cu bine

– 89 –
 Scrisoarea XXXV-a

„Învață să iubești!”
Nu mi-o lua în nume de rău; poruncii tale îi voi
da ascultare abia după convingerea că acest lucru
trebuie cu adevărat învățat.
Ce este așadar iubirea: instinct, deziderat sau
iluzie?
Dacă iubirea este instinct, ar trebui să fie tot
atât de oarbă, tenace și permanentă ca și toate
celelalte.
Dacă iubirea este instinct, ar trebui să ne
supună, slujind-o împotriva voinței noastre.
Dacă iubirea este instinct, ar trebui să fie în noi
ancestrală și nu determinată de cauze relative.
Dacă iubirea este instinct, cum se face că omul
poate săvârși crima.
Dacă iubirea este instinct, s-ar supune în aceeași
măsură mecanismului perversiunii. Ori o iubire
perversă este un non sens.
Dacă iubirea este instinct, niciun om n-ar mai fi
chinuit de singurătate.
Dacă iubirea este instinct, rațiune de-a exista
și-ar fi căpătat deja răspunsul.
Dacă iubirea este instinct, nu ne-ar mai putea
cuprinde oroarea neantului.
Dacă iubirea este instinct, de ce ne limitează doar
la „ceva-cineva”, lăsându-ne tot restul indiferent.
Dacă iubirea este instinct, moartea oricărui om
ar trebui s-o simțim ca pe propria noastră moarte.
Dacă iubirea este instinct, viața mea n-ar putea
fi altceva decât viața pentru ceilalți.

– 90 –
 Dacă iubirea este instinct, de ce după
împreunare, bărbații și femeile își mai pot regăsi
fiecare nu numai viața lor proprie, ci și puterea
înfricoșătoare de-a se urî.
Dacă iubirea este instinct, ar mai fi posibil
absurdul?
Dacă iubirea este instinct, binele și răul ar
dispărea, cedând locul externei ingenuități.
Dacă iubirea este instinct, nu ne-ar mai rușina
cuvinte ca acestea: „oamenii sunt orbii instinctului”.
Dacă iubirea, din contră, este deziderat, va
trebui să știm desigur în ce măsură ea corespunde
sau nu intereselor umane.
Pot rezolva oamenii prin iubire-deziderat,
conflictul fundamental dintre individ și societate?
Ne convinge iubirea-deziderat că viețile tuturor
oamenilor sunt la fel de importante, incriminând astfel
orice tentativă de suprimare, împilare sau înjosire?
Cum poate fi judecată iubirea-deziderat a
multor moraliști și morale care, în dorința de a o
impune s-au folosit până și de crimă.
De ce oamenii nu aderă la iubirea-deziderat
decât prin constrângere.
Este aceasta un simptom al lipsei de umanitate
sau din contră indică mai degrabă refuzul omului
de-a se lăsa umanizat.
Care dintre iubirile-deziderat dominante la
un moment dat într-o epocă ar trebui considerată
adevărată: cea care a dat mai mulți eroi sau cea care
și-a plâns mai multe victime?
Pare de necrezut, dar tot iubire-deziderat este
considerată și aceea în numele căreia o clasă socială,

– 91 –
un popor, o rasă sunt asmuțite împotriva altor clase,
altor popoare, altor rase. Astfel iubirea se numește
după caz: luptă de clasă, idealurile sfinte ale națiunii
sau puritatea rasei.
Oamenii, deși urăsc orice îngrădire a individua-
lității lor, se lasă cuprinși deodată de halucinația unei
unice iubiri-deziderat, transformându-i pe toți într-o
masă indistinctă și de temut. Dar oricare dintre aces-
te iubiri-deziderat născută din entuziasm și trăind în
delir, n-a putut ocoli sfârșitul, același pentru toate:
oroarea.
Spune-mi, nu ți se pare uluitor faptul ca nici o
iubire-deziderat nu admite generozitatea. Lucrurile
au mers până acolo că nici un om generos nu i-a
supraviețuit.
Cele mai desăvârșite forme de manifestare
ale iubirii-deziderat sunt războiul și revoluția.
Antrenând mulțimile, ea are prilejul să-și dovedească
universalitatea. Cine ar mai îndrăzni s-o conteste?
Unii oameni poartă în ființa lor tragică și
paradoxală nevoia de absolut. Tirania acestei aspirații
(oricât ar părea de absurd) devine însăși rațiunea lor
de a exista. Resimțind limita condiției umane ca pe
un act de injustiție (autorul verdictului rămânând
întotdeauna obscur), oamenii aceștia n-au ales decât
o singură cale: cea a iubirii-iluzie. Ea reprezintă
totodată și cel mai înalt punct al revoltei, pe care o
conștiință o poate îndrepta împotriva relativului din
lume.
Iubirea-iluzie dă martirilor tăria de-a
„mărturisi”, mai presus de oroarea sfâșierii cărnii. Ea
transformă urletele în iertare, îndoiala în certitudine,

– 92 –
slăbiciunea în forță cutremurătoare. Călăilor ea le
strecoară chinuitorul gând că totuși „ceva” nu poate
fi suprimat. Mulțimile însă, fără să știe de ce, fără
să știe cum, și după ce locul a fost curățat de sânge,
cenușă și strigăte, sunt cuprinse de aceeași veche și
neistovită foame de relativ.
Abia în acest moment ne e dat să înțelegem
aprigul adevăr: toate rămân cum au fost!
Nici un război nu poate fi conceput fără eroi.
Ei sunt singurii care, în vârtejul orgiei mulțimilor
încleștate, caută absolutul.
În timp ce pentru ceilalți războiul reprezintă
realitatea „omoară înainte de-a fi omorât”, pentru
erou războiul înseamnă „sublimarea morții prin
iubirea-iluzie”.
În timp ce soldatul își omoară inamicul pentru
a-și salva propria viață, eroul vede în moartea
inamicului său un dușman mai puțin.
În timp ce soldatul omoară sub puterea unei
voințe străine lui, eroul, animat de iubirea-iluzie,
omoară din necesitate interioară.
În timp ce soldatul cântărește mereu și până
în cele mai mici detalii șansele pe care le are de-a
supraviețui, prețuind mai mult propria-i viață decât
moartea inamicului, eroul se avântă în chiar mijlocul
primejdiei, distrugând dușmanului orice șansă de-a
supraviețui, chiar dacă acest lucru trebuie plătit cu
viața.
În timp ce soldatul se mulțumește să execute
ordine, acceptând de bunăvoie să reintre în
anonimatul statutului de disciplină militară, eroul,
sub puterea iubirii-iluzie, execută ordine care nu

– 93 –
aparțin nici unui comandant și nu sunt înscrise în
nici un cod de război.
În timp ce soldatul își așteaptă mereu moartea
sperând totuși în permanență că ea îl va ocoli, eroul
nu are decât o unică obsesie: moartea dușmanului.
În timp ce soldatul blestemă pe cei care i-au
impus un război pe care nu-l dorește și nici nu-l
poate înțelege, eroul simte că războiul îi oferă
șansa supremă de-a incendia absolutul cu flacăra
istovitoare din el, aceea a iubirii-iluzie.
În timp ce soldatul murind, este chinuit de
regretul că absurdul și-a ținut promisiunea, eroul se
răzvrătește, văzând în moartea lui pierderea unui vis.
În timp ce soldatul, la terminarea războiului, se
întoarce între ai săi flămând de liniște, de dragoste,
de viață, eroul vede în pacea încheiată împotriva
voinței lui, triumful relativului.
Tuturor le e dat să înțeleagă în acest moment
aprigul adevăr: toate rămân cum au fost.
Fără vizionari Dumnezeu n-ar putea exista!
Arși de flacăra iubirii-iluzie, ei fac din revelație
singura cale de comunicare directă cu absolutul.
Astfel, prin natura lor spirituală, vizionarii devin
victimile unei tragice damnări: singuri în fața
adevărului suprem! În jur, nesfârșitele întinderi ale
relativului, colcăind de întrebări, frică, incertitudini...
Vizionarii: „Dumnezeu, dragoste supremă!”
Oamenii: „Dachau/Auschwitz, Lidice, Hiroșima,
Nagasachi”....
Vizionarii: „Dumnezeu, bunătate fără margini!”
Oamenii: „De ce atunci crima, împilarea,
nedreptățile, robia, răutatea, intransigența, cinismul,

– 94 –
înjosirea, ura, trădarea, invidia, egoismul, ipocrizia,
minciuna, cruzimea, răzbunarea .....”
Vizionarii: „Dumnezeu, înțelepciune absolută!”
Oamenii: „Ar fi trebuit să știe!... De la cuțitul
de piatră, săgeata de aramă, lancia de fier, oțelul
tunurilor, praful de pușcă, napalmul bombelor, până
la uraniul armelor atomice... Nu mai există acum
decât un singur pas, între a fi și a nu fi.”
Vizionarii: „Dumnezeu, unică certitudine!”
Oamenii: „De unde venim? Pentru ce-am venit?
De ce și unde ne ducem?”
Vizonarii: „Dumnezeu, sens absolut!”
Oamenii: „De ce absurdul?”
Vizionarii: „Dumnezeu, justiție imanentă!”
Oamenii: „De ce moartea inocentului?”
Vizionarii: „Dumnezeu....”
Oamenii: „Sssttt!... Nu vă mai osteniți”.
....................................................................................
Marea aventură a MĂRTURISIRII este
imposibilă. Oamenii de prea multe ori înșelați vor
dovezi, vor să pipăie. Vizionarii imploră. Dumnezeu
tace. Tuturor le e dat să înțeleagă în acest moment
aprigul adevăr: toate rămân cum au fost!
Numai posedații fac istoria lumii. Demonismul
iubirii-iluzie le dă misterioasa și uriașa forță de-a tăia
trepte în indiferența timpului. În urma lor, milioane
înghesuite, străine efortului, străine lor înșile,
imploră odihna pe care n-o merită. Posedații însă,
împătimiți de iubirea care-i devoră, urcă treptele
lumii mereu mai sus.
Gloatele, rămase în urmă, urlă cuprinse de
frică: deajuns, deajuns. Nu mai putem. Dați-ne puțin

– 95 –
răgaz. Vrem să mai rămânem cât mai aproape de ce
este posibil. Nu mai recunoștem locurile. Eram atât
de liniștiți, atât de mulțumiți în culcușul ignoranței
noastre.
Cineva râde: toate rămân cum au fost!
Îndrăznesc deci a spune: oamenii nu par a
avea nevoie atât să „învețe a iubi” cât mai degrabă
însușirea profundă a unei alte învățături, mult mai
trebuincioase, aceea a „generozității”. Prin ea am
putea găsi calea care duce la Om, acest uriaș plăpând,
tulburat de incertitudini între relativ și absolut.

Cu bine

Scrisoarea XXXVI-a

Te vei fi întrebat desigur ce mă face ca, în

mai toate răspunsurile la scrisorile pe care mi le
trimiți, să mă opresc la câte o idee sau alta de-a
ta, răstălmăcind-o, combătând-o sau pur și simplu
refuzând-o.
Cauza reală a acestui lucru stă în nedumerirea
care mă încearcă uneori când te citesc.
Și de data aceasta, sunt în aceeași situație. Îmi
scrii: „Este rușinos că cugetarea nu ne dă liniștea la
care ajunge lipsa de cugetare”. Aparent afirmația
aceasta pare să fie întru totul adevărată. Unii spun
chiar că omul n-a cunoscut neliniștea decât o dată
cu nașterea cugetării, preamărind totodată zilele
fericite când trăiam într-o totală ignoranță.

– 96 –
 Îngăduie-mi să mă alătur colocviului.
Când după acel lung, istovitor și întunecat ev
mediu, cineva copleșit de o fericire sfâșietoare striga
„cuget deci exist”, temeliile lumii se clătinară, prăbușind
secole de teamă, ignoranță și violență. Măștilor hâde
ale intransigenței și ipocriziei eclesiastice, cugetarea le
opunea ironia volteriană, cunoașterea enciclopedică,
desacralizarea naturii. Demnitatea cugetării – în
antichitate ea dădea mai multă strălucire gânditorilor
decât regilor – fu repusă în drepturile ei legitime. A
cugeta înseamnă a mărturisi că lumea n-ar avea niciun
sens fără o conștiință care s-o reflecte și totodată a
atesta că această conștiință există, din moment ce
lumea se reflectă în ea. Poate de aici crima ignoranței
era mai infamantă decât oricare încălcare a legilor.
Deși distanța între tine și epoca carteziană este
considerabilă, nu-mi poate da totuși o satisfăcătoare
explicație în legătură cu grija ce ți-o faci.
Poate cugetarea în ea însăși să neliniștească sau
neliniștea vine de la lucrurile pe care le-am aflat,
folosind cugetarea drept instrument de cunoaștere?
Când cugetarea neliniștește, descoperă adevărul
sau ia drept adevăr o ficțiune?
Ce sens ar mai avea o cugetare care nu
neliniștește, știind că numai în această stare ea
există și produce.
Neliniștea este semnul cugetării de elită: prin
ea conștiința sondează adâncimile necunoscutului,
luminând o porțiune din drumul care duce spre
misterul fundamental al lumii.
Trebuie oare să ne rușinăm sau mai degrabă să
fim mândri simțind neliniștea produsă de cugetare:

– 97 –
e semn sigur că nu ne-am împăcat cu ceea ce suntem.
O cugetare care aspiră la liniște dă dovadă de
netăgăduit nu numai asupra proprilor limite, ci
confirmă în același timp lașitatea de care se simte
cuprinsă la ideea că și-ar putea pierde această liniște.
Cele câteva adevăruri relative pe care cugetarea
le-a aflat, sunt rodul neliniștii care aspiră – fără a
o realiza vreodată – spre ideala liniște a adevărului
absolut.
Orice cugetare este o confruntare dramatică
dintre „eu” și lume. A pretinde liniște e ca și cum ai
refuza să auzi zgomotul unei lupte în mijlocul căreia
te afli.
Liniștea cugetării da, nu și liniștea de după
cugetare. Liniștea care urmează cugetării este
semnul sigur că n-am reușit să fim îndeajuns de
onești cu noi înșine, bucurându-ne de aparențe ca și
cum am fi aflat adevărul însuși.
Ar putea vreodată adevărata cugetare să ne dea
liniștea de care omenescul din noi are atâta nevoie?
Nu, niciodată; pentru că între prima și cealaltă nu
există niciun raport de cauzalitate.
Afirmând, deși cu regret, că „lipsa de cugetare
ne dă liniștea”, te găsești într-o dublă contradicție.
În primul rând că „lipsa” poate „crea”, știind că
niciun efect nu poate exista fără o cauză prealabilă,
în al doilea rând, că ceea ce există, adică cugetarea
nu poate „realiza” performanța proprie-i negații.
Dacă totuși liniștea urmează lipsei de cugetare
e datorită unei confuzii, pe care imperfecta natură
omenească o ia drept adevăr. Frica noastră ancestrală
de responsabilitate, ne târăște mereu pe panta minimei

– 98 –
rezistențe. Dorim în așa măsură liniștea, încât suntem
în stare să plătim chiar prețul dezonorant al lașității.
Revenind asupra ecuației ideilor tale, îndrăznesc
a spune: trebuie să fim fericiți că cugetarea nu ne
poate da liniștea la care ajunge lipsa de cugetare.
Deci completa formulare a lui „cogito ergo sum”,
ar putea fi aceasta: Cuget deci exist; exist deci sunt
neliniștit; sunt neliniștit deci cuget!

Cu bine

Scrisoarea XXXVII-a

Pentru a-ți putea răspunde scrisorii de față am

simțit nevoia să recitesc dicționarul enciclopedic în
dreptul cuvintelor: rațional și irațional. Iată ce se
spune: „Rațiunea, facultatea omului de a cunoaște,
de a înțelege și de a judeca; motiv, temei, ceea
ce justifică existența cuiva sau a ceva. Irațional,
împotriva gândirii logice”.
Consecvent ca întotdeauna îmi transmiți
îndemnul: „Dacă vrei să-ți supui totul supune-te
rațiunii; este singura cale care duce la adevărata
libertate, cel mai de preț lucru pe lume”.
Înainte de a-ți urma sfatul, aș dori să aflu dacă
„rațiunea există cu adevărat”. Dacă este unică,
permanentă și fundamentală. Ce raporturi există
între ea și propria-i negație? Ce face ca rezultatele
iraționalului să fie de multe ori mai decisive pentru
soarta oamenilor, decât rațiunea cea mai întemeiată?

– 99 –
Dacă a te supune ei este un bine? Cum e posibil
ca idei raționale să dea naștere la fapte iraționale
și invers? Dacă există un raport de cauzalitate
între rațiune și libertate? Unde sfârșește rațiunea
și începe iraționalul? Rațiunea și opusul ei sunt
reflectarea desfășurării istorice în diferitele ei etape
sau există înafara condiționărilor, incoruptibile și
inalienabile? Ce face ca în legătură cu unul și același
subiect să existe „rațiuni diferite”, degenerând de
cele mai multe ori în conflicte sângeroase, în timp
ce iraționalul rămâne mereu egal cu sine însăși
indiferent circumstanțelor? Cum se explică faptul că
iraționalul poate „crea” și rațiunea poate „distruge”?
Când sunt pus între „da” și „nu”, ce rațiune voi folosi,
cea care mă reprezintă sau cea comună obștii în
mijlocul căreia trăiesc? Ce raport există între rațiunea
mea și a celorlalți? Cum se explică tragicul impas la
care a ajuns civilizația noastră, rezultatul efortului
milenar a rațiunii? Cine a produs mai multe pagube
omenirii, rațiunea sau iraționalul? Cum se poate ca
ceva irațional să justifice existența cuiva sau a ceva
și raționalul să le arunce în neant? Putem vorbi de
o logică a iraționalului; dacă da, suntem nevoiți să
admitem că există logici antinomice? Cum se face că
tocmai cei mai iluștri reprezentanți ai rasei umane
au fost socotiți de cele mai multe ori drept oameni
iraționali? Când „rațiunea neagă” și „iraționalul
afirmă”, nu ne pripim oare alegând-o pe prima numai
pentru considerentul că se bucură de respect? Cum
se face că raționalul poate fi uneori mai de temut
decât iraționalul? Cum se explică faptul că de multe
ori raționalul îmbracă haina iraționalului și invers,

– 100 –
pentru a-și realiza în acest incognito chemarea?
Este drept să socotim irațional pe cineva numai
pentru faptul că nu se supune rațiunii celor din jurul
său? Când iraționalul realizează ceea ce raționalul
consideră drept „imposibil”, nu este de datoria
noastră să-l considerăm pe acesta din urmă drept laș,
acoperindu-l cu dispreț? Dacă prin irațional obținem
o mai mare libertate în sondarea abisalului, nu e
drept să-l considerăm drept mijloc de cunoaștere a
lumii, redându-i demnitatea pe care rațiunea i-o
refuză? Cum și de ce rațiunea se poate schimba „în
funcție de...”, ajungând până acolo încât să se nege
pe sine însăși? Când folosim rațiunea devenim oare
liberi cu adevărat, stăpâni asupra noastră și a tot
ce ne înconjoară sau mai degrabă devenim sclavii
propriului nostru sistem de gândire? Există o rațiune
universală, absolută și imuabilă, și dacă da, nu-i oare
o eroare fundamentală a ne supune rațiunii noastre
limitate, relative și schimbătoare? Dacă din contră,
universul este irațional, rațiunea noastră nu poate fi
decât negare a universalului, ceea ce duce la propria
ei neantizare.
Cum acest șir de întrebări ar putea urma la
nesfârșit, mă opresc aici. Nevoind a te îndurera
prin nesupunere, voi încerca să realizez dezideratul
„adevăratei libertăți” folosind calea mai puțin
glorioasă dar mai sigură, aceea a „expectativei”.

Cu bine

– 101 –
 Scrisoarea XXXVIII-a

Astăzi am primit vestea morții tatălui meu.

Viața ne despărțise demult. Deși trăiam la o
mare distanță unul de celălalt, ne simțeam puternic
legați. Odată cu trecerea anilor, noțiunile de tată și fiu
își schimbară înțelesurile, contopindu-se la nivelul
mult mai înalt, acela al prieteniei. Desigur, unii vor
zice că aceasta reprezenta mai degrabă o „decădere”
decât o „înălțare”. Nu voi încerca să-i conving de
contrariul. În astfel de cazuri a demonstra înseamnă
a te apăra. Se apără doar cei care se simt vinovați.
De altfel, nu-mi amintesc să fi existat între mine
și el altfel de raporturi. Faptul că-mi era tată, nu-i
sporea cu nimic prestigiul imens de care se bucura
în ochii mei. Încă din anii adolescenței mele și a
deplinei lui maturități, simțirăm misterioasa atracție
între spiritele noastre, pe care timpul o adânci și o
amplifică. Construită pe temeiul adevăratei libertăți
(îngrădită doar de respectul ce ni-l purtam reciproc),
prietenia deveni însăși rațiunea noastră de a fi.
Iubirea, atât de fluctuantă când își are
temeiul doar în legătura de sânge, devenise act
de responsabilitate. Ne simțeam solidari în fața
bucuriilor, deznădejdilor, succeselor sau căderilor
noastre. Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată un
sentiment puternic în care el să nu fie prezent.
Pășisem atât de departe pe acest drum, încât ne
însușeam ca pe ceva „numai al nostru” orice emoție
de care eram cuprinși.
Frumosul (luat în sens de revelație a adevărului)
statornicea mai întotdeauna între noi o lungă tăcere.

– 102 –
Când într-un târziu ne priveam, ochii lui erau
întotdeauna năpădiți de o stranie lumină, topită în
lacrimi izvorâte fără voie. Ne dibuiam atunci mâinile
pe care ni le strângeam cu un fel de „disperare a
noastră”. O fericire tristă își făcea drum între mine
și el și rămâneam așa până când fiecare din noi se
regăsea pe sine, plin de celălalt.
Reușisem să umplem acel „spațiu al nimănui”
– care desparte în general pe oameni, chiar atunci
când se iubesc – eu cu impetuozitatea tinereții, el
cu înțelepciunea maturității. Dar această balanță
era uneori amenințată să-și strice echilibrul datorită
mie. Încărcăm atunci talerul meu cu o mulțime de
fapte inutile, reprobabile, stupide, iresponsabile.
În asemenea ocazii, nu protesta, nu se agita, nu
folosea autoritatea lui de părinte sau de prieten mai
vârstnic. Mă privea doar. Nici dojenitor, nici aspru,
nici furios, nici disprețuitor. O, dar în privirea aceea
întrebătoare, speriată, uneori deznădăjduită, mă
vedea clar, asemeni îngerului căzut, sărăcit de grația
divină.
În anii maturității mele ne întâlneam rar și
pentru scurt timp. În acele câteva zile petrecute
împreună, nu ne mai ajungeau cuvintele. Era o
adevărată beție a comunicării (nu logoree, cum
vor încerca să insinueze unii de rea credință). Tot
ce strânsesem unul și altul de-a lungul lungilor
despărțiri, era verificat, confruntat, cântărit.
Departe de orice pedanterie sau emfază intelectuală,
conversațiile noastre, alimentate în permanență
de suflul entuziasmului, se transformau adesea în
incendii, din care nu lipseau sofismele menite să

– 103 –
întrețină focul. Dar fericirea cea mai deplină o aflam
când, în cumpăna unei întrebări, descopeream pe
căi diferite unul și același răspuns. Zăream atunci în
ochii lui acea blândețe nesfârșită cu care mă învăluia
ori de câte ori urcam o treaptă.
Când sosea sorocul despărțirii eram cuprins
întotdeauna de revoltă. Mă dezlănțuiam, proferam
injurii, simțeam nevoia imperioasă de-a distruge.
Oamenii, alcătuirea socială, obligațiile profesionale,
necesitățile cotidiene, toate interpuse între mine
și el, le simțeam atunci ca pe un destin dușmănos,
implacabil și perfid, râzând cinic de „prietenia
noastră”. El, senin, iluminat, neclintit în sine
însuși, îmi întindea mâna-i delicată, încercând
să-și stăpânească ușoara tremurare a degetelor. „Să
ne scrii”. Erau singurele cuvinte ce mi le adresa în
timp ce sirena locomotivei anunța iminenta clipă a
plecării. Dar abia despărțiți, ne pregăteam în taină
viitoarea întâlnire cu înfrigurare de îndrăgostiți,
pentru care timpul și spațiul erau doar capetele unui
pod, arcuit peste hăurile neființei.
Bunule învățător, mă îndrept către tine
cerându-ți sfatul în acest ceas al „despărțirii noastre
supreme”. Sunt singur, descurajat și neputincios.
N-am putut nici măcar atât: să-i stau la căpătâi în
ceasul morții. Cei care l-au cunoscut și l-au iubit
mi-au transmis vestea, însoțind-o cu vorbe de jale.
Unii dintre ei se întreabă cu amărăciune dacă mai
putem crede într-o „dreptate supremă”, atâta timp
cât oameni de calitatea prietenului meu sunt răpiți
înainte de vreme. Ce să le răspund; ce să-mi răspund
mie însumi?

– 104 –
 Am răsfoit din nou – pentru a câta oară – scrisorile
primite de la tine. Caut vorbele-ți care m-ar putea
ajuta să înțeleg neînțelesul: moartea prietenului.
Zici: „Înțeleptul suportă liniștit pierderea
unui prieten, deoarece el nu va fi niciodată lipsit
de un prieten, fiind în puterea lui să înlocuiască
pe cel pierdut. Înțeleptul, zice Crisip, nu suferă
lipsa nici unui lucru, și totuși are trebuință de
multe. Prin urmare, zici tu, oricât s-ar mulțumi cu
sine, înțeleptul are nevoie de prieteni, nu ca să fie
fericit, căci el poate fi fericit și fără prieteni. Binele
suprem nu-și caută sprijin înafară; dacă și-ar căuta
o împlinire înafară ar începe să fie supus soartei.
Temeiul dreptății este doar egalitatea. Este zadarnic
să căutăm pricină naturii, care nu ne-a pus alte legi
decât și-a pus sieși. Tot ce ea întocmește, risipește
și tot ce risipește, întocmește iarăși. Moartea este
o necesitate egală pentru toți, deoarece viața nu ni
s-a dat decît sub această rezervă. Nu există o singură
moarte; ne înșfacă doar cea de pe urmă. Moartea nu
este o pagubă, căci ar trebui să existe ceva păgubit de
dânsa; ea nu răpește ci doar întrerupe viața. Nu de
moarte ne temem, ci de gândul morții”.
Nu mă îndoiesc că în cele spuse de tine stă
mult adevăr; totuși eu, umilul tău învățăcel în
ale înțelepciunii, fără a mă rușina de propria-mi
neputință, îți mărturisesc: niciunul din îndemnurile
tale și nici ale altora nu mi-au folosit astăzi spre
a-mi potoli încrâncenata durere. Lasă-mă deci să mă
zbucium; lasă-mă să fiu eu. Judecă-mă aspru dacă
aceasta ți-e voia; disprețuiește-mă dacă așa simți,
dar nu-mi zădărnici această clipă de omenească

– 105 –
disperare cu îndemnuri bune doar pentru zei. Vreau,
trebuie să plâng, să strig, să urlu, să zgârii pământul
cu unghiile, să blestem, să las blidul neatins, să
fac din nopți veghe chinuit de spaimă, să-i repet
neîncetat numele, să-mi biciu memoria, obligând-o
să-și reamintească toate cele câte au fost între noi,
să-i aud glasul, să-i simt dulceața îmbrățișării, să văd
în toți doar umbre, în timp ce el, mai viu ca oricând
să mă privească cu aceiași ochi de copil speriat, ori
de câte ori vorbeam despre moarte. Poate așa, poate
numai așa voi reuși să „înțeleg pierderea prietenului
meu”, pășind astfel pe calea înțelepciunii, atât de
plăcută ție.

Cu bine

Scrisoarea XXXIX-a

Te previn de la început că e vorba de o utopie,

asta din onestitate, pentru că te știu scrupulos.
Gândirea simte uneori imperioasa necesitate
de-a evada, lăsându-se purtată pe aripile de vis ale
fanteziei. Zborul acesta fără busolă, nu-i răzvrătire,
ci mai degrabă nostalgie. În cazul utopiei, nostalgia
gândirii nu înseamnă „întoarcere” spre imagini
presupus fericite, ci o „proiectare” într-un spațiu
ideal, unde imaginile sunt incontestabil fericite. Acest
salt în necunoscut, gândirea îl face sub imboldul unei
aprige necesități, aceea a confruntării dintre „ce este”
și „ce-ar putea fi, dacă...”. Admițând termenul de

– 106 –
„confruntare” suntem nevoiți a-l accepta și pe acela
de „dramatic”. Orice confruntare este dramatică. În
cazul gândirii utopice însă, caracterul dramatic nu
este determinat atât de confruntare cât de apariția
unui termen nou, pe care l-aș numi „responsabilitate
absolută”. „Ce-ar putea fi, dacă...” devine astfel însăși
rațiunea de-a fi a gândirii utopice.
Istoria, recunoscând în utopie pe unul dintre cei
mai periculoși adversari a ei (curios lucru, deoarece
gândirea utopică este eminamente inocentă) a făcut
tot ce i-a stat în putere pentru a-i împiedica realizarea
finală. Pe de altă parte însă, omenirea obsedată de
ideea imposibilului, i-a dat utopiei cuvântul ei de
onoare: promisiunea solemnă de a o înfăptui.
Obsedat, subjugat și subminat de tehnologie,
secolul acesta a ridicat ideea de specializare,
randament, capacitate profesională la rangul
de normă absolută. „Homo universalis”, cu care
Renașterea s-a mândrit câteva secole de-a rândul, a
cedat locul tipului uman anonim, a cărui cunoaștere
este limitată uneori la dimensiunile unui șurub.
Împotriva voinței noastre, șurubul acesta a devenit
parte integrantă, scop, justificare, suport material și
spiritual, condiție sine-qua-non pentru a fi admis în
calitate de „cetățean onorabil”. Mai mult decât atât,
șurubului i s-a conferit privilegiul de-a deveni simbol.
Străină tuturor ideologiilor, concepțiilor
politice, structurilor sociale, neținând seama de
nicio convingere religioasă, „legea șurubului” este
astăzi unicul criteriu al valorii umane, stabilind
ierarhii, conferind drepturi, pedepsind pe cei care
nu i se supun.

– 107 –
 Într-o economie eminamente industrială,
factorul productivității este asociat celui de capacitate
profesională. Depersonalizând individul, reducându-l
doar la stricta lui abilitate de-a produce bunuri
materiale, societatea actuală a pierdut orice respect
pentru mesajul uman, pentru valoarea spirituală a
omului, considerând-o perimată, chiar periculoasă.
Virtuțile caracterului, „spiritul de finețe”, înălțimea
vieții morale, cunoașterea metafizică, dramatica
confruntare a eului cu sine însuși, proiectarea
conștiinței în spațiul absolut al idealului sunt privite
de societatea noastră de consum drept „situații
limită”. A continua „să crezi” este un act de temeritate,
plătit de cele mai multe ori cu prețul izolării. Ceea ce
este cu adevărat sfâșietor în acest context, este faptul
că marea majoritate a oamenilor din țările așa-zis
dezvoltate și-a însușit noul criteriu al „șurubului” ca
pe ceva de la sine înțeles. Așa stând lucrurile, valoarea
omului devine egală cu însăși valoarea obiectelor pe
care le produce. Nimeni, deci, nu te mai întreabă
„cine ești” ci „cât câștigi” sau ce poziție ocupi în
ierarhia socială. Prin aceasta, societatea îți oferă, pe
de-o parte, posibilitatea să afli cât valorezi pe lună,
sau săptămână, iar pe de alta, îți conferă drepturi și-ți
impune obligații derivate direct din această valoare.
Cum această bursă monetar-umană este permanent
fluctuantă, nimeni nu mai are certitudinea valorii
sale reale, creându-se astfel un permanent climat de
suspiciune, revanșă, subminare, impostură, teamă,
injustiție, favoritism. Umilit îndeajuns, omul secolelor
viitoare se va revolta cu siguranță împotriva „legii
șurubului”. El va căuta cu disperare o cale de reabilitare

– 108 –
a valorii sale umane. Acest proces însă, presupune
redescoperirea unor criterii uitate sau abandonate, fie
crearea altora noi. Este un lucru de netăgăduit că, nu
peste mult timp, omenirea se va vedea nevoită să facă
apel la una sau alta dintre utopii și asta din nevoia
de a-și regăsi „visul spulberat”. Printre acestea se va
găsi poate și cea care voiu să ți-o împărtășesc. Toate
încercările de-al umaniza pe om (fie că s-a folosit sau
nu metoda constrângerii) au eșuat mai întotdeauna
în mod lamentabil. În același timp, destinul rasei
umane depinde tocmai de această umanizare pe care
lumea o refuză cu încăpățânare criminală. Întrebarea
care se pune este aceasta: „Ce se mai poate face?”
Iată răspunsul meu: „Nicio persoană, indiferent de
vârstă, sex, naționalitate, rasă, convingere politică
sau religioasă, pregătire profesională, nu-și va putea
câștiga existența decât în urma confirmării legale a
«valorii umane instrinsece»”.
– Ierarhiile, de orice natură ar fi ele, vor fi
stabilite și recunoscute ca atare numai în urma
competiției, conform aceluiași principiu.
– Nimeni și sub niciun motiv nu va putea câștiga,
acumula sau folosi decât acele bunuri materiale care
sunt direct proporționale cu valoarea lui „umană
intrinsecă”.
– Toate instituțiile, intreprinderile, indiferent
de mărimea și importanța lor, particulare sau de
stat vor fi obligate să publice lunar, într-un buletin
de informare internă, situația „valorii umane” a
membrilor lor, fiecare după numele său.
– Orice abatere de la respectarea acestui
principiu va fi sancționată folosindu-se metoda

– 109 –
reducerii proporționale a câștigului material și
atât timp cât persoana în cauză nu va face dovada
îmbunătățirii valorii sale umane.
– Cazurile deosebit de grave, punând în pericol
fericirea individului sau a comunității, vor fi deferite
unor tribunale speciale (judecătorii, procurorii
și avocații vor fi aleși dintre oamenii cu cea mai
înaltă „valoarea umană”) având dreptul de-a aplica
o singură pedeapsă, diferită doar în gradul ei de
intensitate. Sancțiunea va consta în privațiunea,
limitată sau pe viață, a oricărui contact uman, deși
în libertate.
– Ziarele, publicațiile de orice natură, radioul,
televiziunea și în general orice formă de informare
publică, vor avea obligația ca, pe lângă activitatea
specifică fiecăreia dintre ele, să includă zilnic
articole, comentarii, reportaje, imagini fotografice
ale oamenilor cu o deosebită valoare umană.
– Gradul capacității profesionale a individului
va fi luat în considerare numai după ce acesta va face
dovada sigură a „valorii sale umane instrinsece”,
dând celui în cauză dreptul la o remunerare materială
superioară.
– Determinarea „valorii umane intrinsece”
pentru fiecare persoană în parte se va face conform
următorului chestionar:
1. Câtă omenie ai acumulat de-a lungul anilor?
2. Cât ești în stare să împarți cu alții luând din
propria ta viață?
3. Ce-ai făcut cu suferința celor care, din
slăbiciune sau disperare, au încercat să se sprijine
de tine, sporindu-ți astfel greutatea vieții?

– 110 –
 4. Cum ai reușit să-i înțelegi și ierta pe oameni,
chiar atunci când faptele lor îți produceau o adâncă
nedumerire și te loveau fără să fii vinovat?
5. Cum ai reușit să te domini, rămânând totuși
dezarmat în fața violenței din lume?
6. Ce miracol zace în tine de mai poți crede
în bine, frumos, adevăr și dreptate, într-o lume
inămolită în derută?
7. Cum disperarea nu te-a zdrobit, văzându-te
singur în mijlocul mulțimilor care te înconjoară?
8. Ce forță te îndeamnă să reiei totul de la
început și asta, după fiecare cădere?
9. Cum poți suferi mai mult pentru răul
descoperit în tine, decât pentru cel descoperit sau
venit de la alții?
10. Cum ai reușit să-i iubești pe oameni în
general și pe câțiva în mod deosebit, lăsându-le în
același timp întreaga libertate de a fi ei înșiși?
11. Cum ai reușit să te bucuri profund de succesul
altora, fără să fii chinuit de întrebarea „de ce nu eu
și de ce ei?”
12. Cum ai reușit să adopți „toleranța” în legătură
cu toate care ți se opun, rămânând în același timp
credincios și neclintit în propriile tale convingeri?
13. Cum ai reușit să devii doar „OM” (noțiunea
de supra-om este ridicolă) rămânând în același timp
modest și temător că nu ți-ai îndeplinit întru totul
misiunea?
14. Cum ai reușit să folosești „negația” fără să
devii nihilist?
15. Cum ai reușit să te impui fără să faci pe alții
să sufere sau să te pizmuiască pentru aceasta?

– 111 –
 16. Ce forță te face să zâmbești cu înțelegere
la cei care spumegă de mânie, dorindu-ți chiar
moartea?
17. Care zi ți s-a părut mai lungă, cea în care
te-ai îndoit profund de tine însuți, sau cea în care ai
pierdut nădejdea în alții?
18. De care prieten te-ai simțit mai aproape, de
cel care-ți spunea minciuna pe care o doreai și prin
aceasta te făcea să te simți bine, sau de cel care-ți
spunea adevărul de care-ți era frică?
19. Când alții ți-au spus „te înțelegem” ai zâmbit
sau te-ai întristat?
20. Când ai tăiat copacul ce părea să-ți stea în
drum te-ai gândit numai la tine?
21. Care dintre imaginile lui Dumnezeu ți se pare
mai potrivită cu firea omenească: cea care promite,
făcându-te să aștepți încrezător, sau cea care tace
făcându-te să speri?
22. Care filozofie ți se pare mai demnă de
crezare, cea care încearcă să răspundă la o întrebare
veche sau cea care formulează una nouă?
23. S-a făcut oarecare lumină, când „ai văzut
moartea cu ochii”?
....................................................................................
Prezenta UTOPIE-LEGE, elaborată în A.D. 1972,
va putea intra în vigoare fără prealabilă autorizație
a autorului ei, ba chiar împotriva voinței acestuia,
în cazul când a fost exprimată într-un testament
legalizat și descoperit post-mortem.

Cu bine

– 112 –
 Scrisoarea XL-a

Fiecare etapă din istoria umanității își are

spaima ei, exprimată mai întotdeauna în cuvinte-
simbol, capabile până la urmă (datorită unui
mecanism insidios) să terorizeze prin ele însele.
În timpul meu, acest lucru se întâmplă cu
noțiunea de „poluare”. Aproape nefolosit până nu
demult, cuvântul poluare s-a instalat pe nesimțite
în vorbirea curentă, publicații, radio, televiziune,
congrese științifice, mitinguri publice, discursuri
parlamentare, s-a înscris pe agenda șefilor de state
cu indicația „urgent”.
O primă concluzie care se poate trage ar fi
aceasta: „murdăria” în secolul 20 (noțiunea de
poluare este folosită pentru a diminua dezgustul) a
devenit realitate obiectivă, acționând independent
și împotriva voinței oamenilor, creând obsesii,
condamnând individul și societatea la peseapsa
„iremediabilului”.
În psihologia umană există însă o fantastică
capacitate de escamotare a adevărurilor tragice.
Astfel poluarea și consecințele ei sunt atribuite în
exclusivitate activității materiale a speciei umane,
încriminându-se doar unul dintre aspectele problemei:
murdăria, irefutabil rezultat al tehnologiei moderne.
Nu-i de mirare, deci, că toate eforturile care se fac în
acest sens, privesc în mod exclusiv doar controlul,
limitarea și combaterea murdăriei fizice, prezentată
drept inamicul public N=1, capabil într-un viitor
imprevizibil să extermine însăși rasa umană. Pentru
ca să capete un caracter solemn, lupta împotriva

– 113 –
poluării a fost învestită cu valoare etică. Blocurile
militare și ideologice, încleștate în confruntări
furibunde, ireconciliabile, sângeroase, par cuprinse
de un extaz comun când e vorba de poluare.
În această euforie, „murdăriei” i se dă dreptul
de-a deveni subiect comun de discuție, semnându-se
tratate și convenții cordiale, prilejuind simpozioane,
invitații și ceremonii între dușmani de moarte.
Cineva însă, care ar fi tentat să cerceteze
rezultatele reale ale „cruciadei”, va fi fără îndoială
surprins să constate că nu poluarea fizică pune
în primejdie soarta planetei și rasei umane, ci
o murdărie cu mult mai periculoasă: „poluarea
spiritului sec. 20”.
Pentru a înțelege fenomenul, va fi necesar să
răspundem la câteva întrebări:
– care este natura poluării spirituale
– care sunt agenții nocivi
– ce rezultate produce
– prin ce mijloace poate fi combătută sau
anihilată
Poluarea spirituală este prin natura sa un
fenomen de dezintegrare.
Asemeni omonimei ei „fizice”, ea distruge
integritatea spiritului, alterându-i raporturile
interioare și prin aceasta neantizându-i substanța.
Cu alte cuvinte, spiritul sec. 20 a devenit (excepțiile
confirmă întotdeauna regula) o imensă masă în
putrefacție, păstrând viabile doar microorganismele
care-l descompun.
Din bogata varietate a agenților nocivi, voi alege
pe cei care mi se par mai importanți:

– 114 –
 - Dezinformarea și informarea tendențioasă
- Îndoctrinarea brutală
- Diversiunea
- Abrutizarea
- Toate variantele lui „anti...” în care „ura” este
prezentă
- Anarhismul
- Bestialitatea
- Teama creată și întreținută cu scop profitabil
- Arbitrarul
- Birocrația paranoică
- Autoritatea care nu se bazează pe valoarea
intrinsecă ci doar pe circumstanțe
- Aversiunea fără niciun temei logic
- Calomnia
- Avangardismul pueril, imbecil sau criminal
- Ambiguitatea
- Bigotismul
- Cameleonismul convingerilor
- Disimularea
- Clericalismul, chiar atunci când nu are o
nuanță religioasă
- Blasfemia
- Ipocrizia
- Cabotinismul
- Dogmatismul
- Demagogia
- Falsitatea
- Idolatria înafara sferei mistice (vezi cazurile
Hitler, Stalin, Mao-tse-dun)
- Șovinismul
- Naționalismul

– 115 –
 - Rasismul
- Brutalitatea
- Divulgarea
- Imixtiunea
- Reacționarismul
- Relativitatea înțeleasă în sens vulgar
- Pornografia
- Insolența
- Religiozitatea ipocrită
- Oportunismul
- Notorietatea cu orice preț
- Bufoneria, în special cea politică
- Cinismul
- Colectivismul ipocrit și criminal
- Egocentrismul
- Inconsecvența
- Lașitatea
- Materialismul adoptat ca unică formă de
gândire
- Tirania, pe lângă altele și cea a modei
- Protestul fără acoperire etică
- Toate formele lui „pseudo” vizând zonele
spirituale
- Rentabilitatea golită de conținut uman și
împotriva umanului
- Corupția
- Delațiunea
- Colaboraționismul
- Terorismul
- Vandalismul
- Presa, indiferent de poziție și culoare
- Pesimismul fără acoperire filozofică

– 116 –
 - Trivialitatea
- Divinizarea tehnologiei
- Parazitismul
- Rivalitatea lipsită de onestitate
- Sacrilegiul
- Sectarismul
- Luxul impertinent
- Insensibilitatea
- Pogromul
- Ingratitudinea
- Infamia
- Superficialitatea
- Vedetismul
- Convenționalismul
- Exclusivismul
- Diletantismul
- Servilismul
- Idealizarea
- Snobismul
- Canibalismul convingerilor proprii
- Comunismul în versiunea lui aplicată
- Carierismul
- Conformismul
- Inechitatea
- Subiectivismul cu consecință dezastruoasă
- Intoleranța
- Castitatea ipocrită și agresivă
- Despostismul în toate domeniile
- Invidia
- Zoomania
Caracteristic acestor microorganisme de
putrefacție spirituală e faptul că ele nu acționează

– 117 –
separat ci în grupuri, alcătuite în conformitate cu
„legea atracției pestilențiale”.
La întrebarea ce rezultate produce „poluarea
spirituală” nu există decât un singur răspuns:
ALIENAREA!
Fie că privește individul sau societatea umană
în ansamblu, alienarea, după cum o indică și numele,
este înstrăinare. Omul, nemaisimțindu-se solidar cu
el însuși, dar voind cu orice preț să supraviețuiască
(în virtutea inerției biologice), face eforturi disperate
în a-și pierde identitatea spirituală, în speranța că
aceasta îl va salva. Nimeni nu se mai dorește pe sine
în confruntări solilocvi. Omul caută, imploră, face
sacrificii pentru a fi separat de el însuși, și cât mai
departe cu putință. Societatea umană a devenit deci
suma tuturor înstrăinaților de ei înșiși, punând la
dispoziție, inventând, făcând investiții uriașe în tot
ceea ce ar putea-o ajuta în realizarea dezideratului
alienării.
Intoxicate – cu sau fără voia lor – arta,
literatura și știința sec. 20 participă din plin la
perfectarea alienării spirituale în curs. Invocând
dreptul de-a reflecta realitatea – așa cum este – arta
și literatura reproiectează în lume masca hâdă a
acesteia, incapabile de soluții și declinându-și orice
responsabilitate pentru eventualele consecințe ale
activității lor. Abstractizate, sofisticate, exprimate
în cifruri secrete, golite de emoțiile specific umane,
iconoclaste cu orice preț, cultivând morbidul ca ideal
de frumusețe, perplexitatea, indiferența sau furia
ca reacții în fața vieții, arta și literatura au devenit
împotriva menirii lor OGLINZI ale NEANTULUI.

– 118 –
 Pe de altă parte, știința, însușindu-și drept
emblemă „ciuperca atomică”, a devenit simbolul
distrugerii totale, deci NEANTUL în EL ÎNSUȘI.
Cum ne putem salva de poluarea spirituală?
Distrugând pentru totdeauna sursele ei!
Din păcate, cei aproape o sută de agenți de
putrefacție spirituală aparțin omului, sunt parte
integrantă a structurii lui, indisolubil legați de
el, ca însăși organizarea lui fizică. A-i distruge
înseamnă pieirea omului, sau în caz de supraviețuire,
tranformarea lui într-o „vietate sterilizată”. Așadar,
nici de data aceasta „salvarea omului” nu poate
scăpa din ghearele paradoxului: păstrarea integrității
umane implică în același timp conservarea agenților
de poluare spirituală.
Raționamentul logic nu-l poate decât omorî pe
om!

Cu bine

– 119 –
 Scrisoarea XLI-a

Desigur că violența este o trăsătură fundamentală

a naturii. Fără ea întregul univers s-ar fi prăbușit
de mult într-o somnolență iremediabilă. Grecii, cu
instinctul lor formidabil pentru esențial, au asociat
„destinul” ideii de „violență”. Proiectând-o însă în
spațiul metafizic, violența Olimpului își pierdea
caracterul ei irațional, acționând doar ca un mijloc de
purificare: pentru prima oară în istoria umanității,
violența devenea „etică”. Desigur, aceasta nu rezolva
violența ancestrală a omului. Ea continua să existe,
imuabilă, permanentă, irațională. Pasul cel mare
era însă făcut: între violența „destinului” și cea a
individului nu mai exista nicio legătură, nicio filiație,
nu se mai putea face nicio analogie. Actul de violență
izolat devenit simplu act penal, se ofilea din lipsă de
justificare filozofică, chinuind conștiința autorului
cu sentimentul futilității și ingratitudinii.
Acestei epoci îi datorăm nașterea tragediei,
severa eleganță a coloanelor dorice, moartea fără
cusur a lui Socrate și cea vitejească a lui Leonidas.
Crepusculul zeilor însă nu era departe.
Pe temeliile încă solide ale civilizației elene și în
pofida prăbușirii coloanelor, se năștea o nouă lume,
viguroasă în aspirații, dar plăpândă încă în fața
răului din lume pe care trebuia să-l înfrunte. Dar
cum se întâmplă de obicei cu fiecare naștere, toate
marile și micile probleme fură repuse în discuție,
căutându-se noi soluții pentru fiecare dintre ele. Dar
dintre toate, violența părea să fie cea mai îndărătnică.
Pe de-o parte, refuza convertirea la noua idee

– 120 –
(violența etică), pe de altă parte, lăsa să se înțeleagă
că fără ea, „iubirea” n-ar avea nicio șansă.
Victime ale propriei lor bune credințe și
nebănuind straniul paradox, partizanii fanatici ai
iubirii folosiră din plin violența pentru a impune
o nouă etică. Sărăcită însă de nimbul ei metafizic,
violența noii lumi era readusă în spațiul terestru. Cu
aceasta ea își pierdea pentru totdeauna privilegiul
de care se bucurase secole de-a rândul, acela
de-a fi socotită parte inseparabilă a destinului
imuabil. Destinul însuși, deposedat de atributul
„violenței metafizice”, devenea accident, întâmplare,
coincidență, circumstanță, supus astfel jocului
liberului arbitru.
Olimpul, răzvrătit încă dar neputincios,
servea Zeilor destituiți din rangul „destin-violență
metafizică”, ultima cină. Pentru ei speranța învierii
era pentru totdeauna pierdută.
Redevenită umană și simțindu-se liberă de orice
obligații „etice”, violența izbea cu întreaga ei putere în
„iubirea” care abia se născuse. Dar ca orice mercenar,
slujind celui ce plătește mai bine, violența se aruncă
cu aceeași patimă și numai câteva secole mai târziu,
împotriva „dușmanilor iubirii”. Cu lipsa de limite
care o caracterizează, violența dădu semn începerii
sardanapalicului festin. Cruzimea, intransigența,
ura, mărturia mincinoasă, lașitatea, trădarea,
bestialitatea, lipsa de rațiune și încă multe altele,
purtau tăvile încărcate ale războaielor religioase,
inchiziției, crimelor de tot felul. Sângele inocenților
și vinovaților, era amestecat în aceeași cupă din
care violența sorbea nesățioasă și satisfăcută de

– 121 –
succesul ei. „Iubirea”, neputincioasă și voind a salva
aparențele, se mulțumea doar să zâmbească discret
celor din jur. Dar această complicitate imbecilă
și criminală a costat viețile a milioane de oameni,
mutilarea conștiinței umanității și condamnarea
fără apel a iubirii.
Toate religiile vorbesc de dragoste, de
supremul ideal, acela al comuniunii umane, de
fundamentul imperativ al binelui, de mereu mai
înalta spiritualitate a vieții interioare. În fapt însă,
niciuna dintre ele nu urmărește decât dominarea sau
eliminarea celorlalte, pe care le socotește potrivnice.
Astfel, violența este folosită pentru a distruge
iubirea ta, binele tău, spiritualitatea ta, pe care eu le
socotesc a fi dușmanele de moarte ale iubirii mele,
binelui meu, spiritualității mele.
Pentru a-ți da un singur exemplu, voi aminti
doar de Irlanda de nord unde grupurile catolice și
protestante nu ezită a se distruge reciproc în numele
unuia și aceluiași Dumnezeu. Acest secol al 20-lea,
unul dintre cele mai frustrate din câte a cunoscut
istoria, voind a se salva de pericolul neantizării, a
împins violența la limita ei extremă. Agresivitatea
ideilor, ireconciliabilitatea dintre diversele forme
ale gândirii, intoleranța în domeniul politic și social,
suspiciunea dușmănoasă, preparativa criminală a
revanșei sunt transformate în tot atâtea modalități
pentru a folosi violența și totodată a o justifica.
Astăzi mai mult ca oricând, ideologiile politice
vorbesc de colaborare, de relații de bună vecinătate,
de respectul reciproc dintre state, de neamestec în
treburile interne. De fapt însă, niciuna dintre ele nu

– 122 –
urmărește decât eliminarea și distrugerea celorlalte,
socotite drept dușmane. Astfel, colaborarea, buna
vecinătate, neamestecul în treburile interne, coexis-
tența pașnică sunt transformate în tot atâtea motive
pentru a cotropi, a declara război, a subjuga, a anexa
teritorii străine.
Deși stăpână a lumii, violența pare să fie
nemulțumită. Ea nu mai este dispusă să recunoască
clauzele formale ale „legalității” ori justificării. Se
vrea liberă de orice constrângere, de orice etichetă,
oricât de transparentă ar fi ea. Supremul ideal spre
care tinde este realizarea „violenței în sine”, sau cu
alte cuvinte „violența în stare pură”. Pentru a face
posibil dezideratul s-a supus de bună voie procesului
metamorfozării: violența a devenit „terorism”. În
această nouă stare, violența pare a reaminti condiția
ei metafizică de odinioară. Probă, terorismul își
recrutează făptașii din rândul fanaticilor, urmărind
în ultimă instanță eliminarea din cadrul istoriei a
noțiunii de „om”. Eliberat de împovărătorul balast al
„criteriului”, terorismul sec. al 20-lea nu recunoaște
delimitări. Singurul comandament căruia i se
supune este acela al „distrugerii”: cauza și efectul
sunt asimilate astfel unuia și aceluiași fenomen.
Când unul dintre teroriști, după omorârea unui
leader politic, s-a aruncat furibund asupra victimei
sale sorbindu-i sângele, n-a făcut altceva decât să
demonstreze că „violența” și-a ținut promisiunea:
deplină în ea însăși. Devenită stăpână pe propria
ei putere, violența-teroare nu mai recunoaște nicio
instanță, niciun judecător. Omul și faptele sale
nu mai au identitate, violența transformându-le

– 123 –
în „oricine” și „oricare”. Slabei opoziții venită din
partea „criteriilor” violența îi oferă o singură șansă,
aceea de a sucomba în tăcere. După masacrarea
inocenților de pe unul din aeroporturile din Israel și
a atleților la Olimpiada din München, omenirea n-a
făcut altceva decât să aștepte ziua unui nou dezastru.
Celor câțiva care mai speră în căderea „tiranului”
le voi aminti cele spuse de unul dintre valeții săi
(ministru de externe într-o țară africană): „Petru
noi, violența și puterea sunt mult mai importante
decât pacea”.
Ai fi poate tentat să crezi în tristețea ce m-a
cuprins scriindu-ți aceste lucruri. Nimic mai
adevărat. Sunt liniștit! Pot spune chiar împăcat:
„ultima ratio” a violenței este propria ei neantizare.
Nu se poate distruge la infinit fără a ajunge o dată în
fața propriei tale distrugeri.
Cât privește violența-creatoare, nu-i decât un
paradox dialectic: creat pentru a fi distrus.

Cu bine

– 124 –
 Scrisoarea XLII-a

Motto:
Where a man has once taken up his stand,
either because it seems best to him or in obedience
to his orders, there I believe he is bound to remain
and face the danger, taking not account of death or
anything else before dishonor.
Socrates
Watergate! Watergate!! Watergate!!!
La început a fost doar un nume, acela al unei
case pe care puțini o știau, de care și mai puțini
auziseră. Pe nesimțite însă numele acesta a început să
circule, să se facă auzit tot mai des. Cum se întâmplă
de obicei, el fu pomenit doar de câteva ziare și nu în
locul cel mai vizibil. Dar nu peste mult timp cuceri
presa națională, refuzând oricare altă pagină înafară
de prima. De aici trecu peste fluvii, oceane și munți,
supuse țări, continente și civilizații străine. Se coborî
apoi la nivelul caselor, pătrunse prin ferestrele și
ușile închise, se transformă în cuvânt repetat zilnic în
toate limbile. După toate acestea (pare de necrezut,
dar lucruri asemănătoare s-au întâmplat de-a lungul
istoriei și cu alte nume) s-a oprit pentru odihna bine
meritată într-un loc ferit: conștiința omenească,
așteptând cu răbdare coacerea roadelor. Primele
fructe s-au și început rumeni: Watergate și-a pierdut
pentru totdeauna inocența. Odată ajuns aici, nu-i greu
să aluneci în abis. Așadar, am aflat că „Watergate”
mai înseamnă și corupție, sperjur, șantaj, lașitate,
revanșă, infidelitate, trădare, spionaj, minciună,
tâlhărie, crimă. Nu, desigur, prin aceasta nu ți-am

– 125 –
adus la cunoștință ceva nou. Păcatele înșirate sunt
aceleași dintotdeauna, devenite prin repetare „loc
comun”. Ceea ce mă face însă să-ți scriu e faptul că
„Watergate” a reușit să adune și articuleze într-un tot
unitar o covârșitoare cantitate de mizerie omenească.
Nu-ți voi descrie faptele; îți respect timpul la care ții
atât de mult. De altfel, chiar dacă m-aș hotărî, nu mă
simt în stare să-ți redau imaginea clară a unui lucru
atât de confuz. Ceea ce doresc însă, e faptul de-a
obține o corectă interpretare și posibilă semnificație
a fenomenului „Watergate”.
În cazul de față, legea a fost sistematic și brutal
încălcată. Pentru aceasta au fost necesari mai mult de
o sută de jurisconsulți. Lucrul pare neverosimil, dar
aceasta nu schimbă datele problemei. Cei chemați să
apere adevărul au folosit întreaga lor iscusință pentru
a înșela, orbi și submina legea. Prin aceasta, vechea,
solida și respectata demarcație dintre criminali și
oamenii legii a dispărut. Confuzia criteriilor este atât
de profundă, încât amenință să distrugă în conștiința
(deja șubredă) a societății, ideea de respect pentru
norma instituită. Haosul a fost împins până la limita
disperării când s-a aflat că însăși părintele cetății este
vinovat. Desigur, nu este nici primul, nici ultimul. Dar
în cazul lui, ca unul ce stăpânește peste una dintre
cele mai mari și puternice țări ale lumii, păcatul s-a
transformat în simbol.
Păgubit de Dumnezeu, timpul nostru nu
poate trăi totuși fără o anumită metafizică. Locul
dumnezeului mort a fost ocupat de persoana
„Conducătorului”. Necesitatea maselor de a fi
împinse de la spate a rămas aceeași, în ciuda faptului

– 126 –
că astăzi nu se mai vorbește decât de „democrație”,
„puterea poporului”, „libertate”, „drepturile
inalienabile ale persoanei”, „egalitate” etc. etc. etc.
Conducătorii sunt areolați cu nimbul „puterii de
stat” și așezați de imaginația milioanelor de anonimi
într-un Olimp de virtuți iluzorii. La rândul lor,
conducătorii, după o veche și experimentată rețetă,
ignoră cu desăvârșire aceste mase, folosind când e
cazul șiretlicul „respectării drepturilor cetățenești în
numele constituției”. Singura regulă a jocului pe care
„conducătorul” trebuie să se prefacă că o respectă
este aceea a „legalității”.
Cazul „Watergate” a căpătat amploarea
amintită, tocmai pentru nerespectarea de către
conducător a acestei reguli a jocului. Rezultatul:
o tragică incertitudine domnește pretutindeni,
tinzând să paralizeze întreaga structură socială.
Oamenii se întreabă speriați dacă a mai rămas
ceva în care să se poată crede cu certitudine. Astfel,
într-o epocă de esențială tehnologie și totodată de
obsesivă demistificare a zonelor celeste, aspirația
omului spre transcendent, spre valori permanente și
imanente reapare: e un memento înscris undeva în
străfundurile cele mai adânci ale conștiinței.
Pasiunile, detaliile, incertitudinile, eroii și
păcatele lor, pedepsele, jutificările și încă multe altele
vor fi cu siguranță uitate de istorie, dar va rămâne
din toate acestea o lecție numită „Watergate”. Ea
va reaminti omului că desacralizarea lumii trebuie
plătită cu totala și absoluta lui responsabilitate.

Cu bine

– 127 –
 Scrisoarea XLIII-a

Sunt internat în spital pentru prima dată. Curios,

foarte curios. S-a întâmplat pe neașteptate. La ora
șapte încă lucram, la zece eram deja pe masa de
operație. Chirurgul, un bărbat între două vârste, îmi
vorbește prietenește. Îi ascult vocea caldă depănând
șirul vorbelor, dar spiritul mi-e absent, straniu, nu
simt nicio frică dar nici curaj. Neant. Apoi doctorul
părăsește cabinetul cu o viteză de necrezut, lăsându-mă
pradă unui sentiment de profundă nedumerire. Două
femei tinere, îmbrăcate în halate albe se apropie:
„D-le...vă rugăm să ne urmați...”. sunt o mulțime de
coridoare, uși, lumini, dar totul într-o singură culoare:
gri. „După ce semnați acest formular, vă rugăm să vă
dezbrăcați”. Mă supun mecanic ordinului. Peste câteva
momente sunt absolut gol. Mă îmbujorez, cuprins de
un adânc sentiment de jenă. Simt că amețesc. Nu-mi
pot da seama cum, dar stau întins pe un pat și cineva
aplecat deasupra îmi bărbierește părul pubic. Nu
mai există trecut, nici prezent; timpul pare o masă
indistinctă. Așa cum sînt, arăt ca un evadat dintr-o
pictură a lui Hieronimus Bosh: jumătate impuber,
jumătate bătrân, cu barba din fericire neatinsă.
Apoi timpul dispare. E o senzație de cădere fără
sfârșit. Lucrurile încep să se-nvârtă în jurul meu cu
o greutate care crește cu fiecare moment. Fragmente
de lucruri asociate în bizare combinații, trec prin fața
gândirii mele dezarticulate, dispărând apoi într-o
masă indefinită, neagră și densă. Acesta pare să fie
momentul când conștiința se confruntă cu moartea
și curios, fără nicio frică. Spațiu gol....

– 128 –
 Poate una din cele mai fantastice experiențe este
aceea a conștiinței după operație. Realitatea apare
într-o lumină complet ireală: un pat necunoscut,
o cameră necunoscută, oameni străini și o teribilă
durere fără memoria unui inițial „de ce?”
Încetul cu încetul încep să admit și să încorporez
ceea ce s-a întâmplat. Dar întâlnirea cu moartea în
loc să fie acceptată, este acum mai acută și frica de
ea incurabilă.

Cu bine

Scrisoarea XLIV-a

„Toți cei care se iubesc se recunosc”

Suzanne Lilar

„Dumnezeu a murit”, a declarat filozoful ger-

man Fr. Nietzsche și lumea s-a grăbit cu o vervă fără
precedent să distrugă și ceea ce mai rămăsese din fal-
nica construcție a cerului, acum desacralizat și jefuit
de mister. Proporțiile dezastrului încă n-au putut fi
estimate în întregime, în ciuda unui secol care a tre-
cut. Specialiști și profani în ale filozofiei nu încetează
să adauge noi date, la deja voluminosul document
„funerar”. Printre dărâmăturile Divine, veniții la fața
locului au putut descoperi și ireparabila distrugere a
„iubirii”.
Bătrână ca însăși creația lumii, iubirea fusese
deja supusă de-a lungul istoriei unor radicale

– 129 –
schimbări de poziție: erosul lui Platon, philia lui
Aristoteles, caritasul sau agape-ul creștin. Într-un fel
sau altul însă, toate aceste idei asupra iubirii, până
în momentul declarației de deces al Creatorului,
își fundamentaseră structura pe convingerea că ea
este de natură divină, că a iubi înseamnă a-l iubi pe
Dumnezeu.
Secolul al 19-lea, într-un disperat efort de-a salva
măcar în parte pierderea ireparabilă a divinității,
și-a întors privirile către iubire, potențializând-o
cu o nouă dimensiune, aceea a „tragicului”. Iubirii
însă, devenită acum pe de-antregul profană, i se
cerea să răspundă la mai toate marile întrebări,
așteptându-se de la ea adevărate miracole.
Acestea însă, cu încăpățânarea metafizică care le
caracterizează, au refuzat să aibă loc. Încercarea
de reconciliere dintre carnal și spiritual se dovedi
încă odată sortită eșecului. Ca rezultat, o imensă
disperare existențială clatină temeliile sufletului
european în acel sfârșit de secol. Următorului nu
i-au trebuit mai mult de două războaie mondiale
pentru a arunca în pulbere și restul ce mai rămăsese.
După cele întâmplate, nu mai putu fi iubită
nici măcar ființa umană. Milioanele de cadavre,
mutilații, dispăruții, văduvele, orfanii demonstrau
fără echivoc că morții lui dumnezeu, iubirea umană
nu-i putuse supraviețui.
După cum bine știi, nădejdea umană renaște
din cenușa statuilor sfărâmate ale iluziilor și aceasta
pentru că nu putem trăi fără o justificare. Iubirii
în acest context i se ceru prezența. Reapariția ei
„complet renovată”, stârni însă, după cum era

– 130 –
și de așteptat, un adevărat uragan de pasiuni
contradictorii. Generațiile s-au înrolat în cruciade:
unele „pentru ceea ce a fost iubirea”, altele „pentru
ceea ce este”. Acestea din urmă se pare că au repurtat
victoria finală. Și pentru că trebuia să i se dea un
nume nou, iubirea fu numită „sex” și deveni simbol.
Desigur că mă vei întreba ce este acest „sex” sau
„sexual”.
Pe planul real-obiectiv, „sexual” reprezintă în
primul rând tipul uman care poate provoca (n-are
importanță prin ce mijloace) o reacție de excitație
în mediul în care se găsește. Când spun excitație nu
mă refer la acel aspect profesional pe care femeile
de o anumită categorie trebuie să-l aibă pentru a-și
câștiga existența. „Excitația” aceasta de care vreau
să-ți vorbesc e un soi de modă, un anumit fel de-a
te comporta, îmbrăca, vorbi, privi, merge, mișca etc.
Ea este folosită de un număr tot mai mare de femei,
indiferent de vârstă, poziție socială sau convingeri.
Se poate spune chiar și despre o fetiță de trei ani că
este „sex”. Aceleași lucruri se pot spune și despre
bărbați.
Pe plan spiritual-subiectiv noua formă de iubire
„sex”, înseamnă o cale mai ușoară de-a parveni în
societate, un criteriu extra-profesional, dar care
prevalează adesea.
„Sex” împarte pe oameni în (indiferent de
generație) în demodați și moderni, după cum îl
admiți sau nu.
„Sex” reprezintă realizarea fericirii aici, acum,
imediat.
„Sex” nu are dimensiunea viitorului.

– 131 –
 „Sex” fără viitor a mărit până la sufocare ideea
și frica de moarte.
„Sex” a creat o nouă și insiduoasă scară de
valori umane, un turmentat „criteriu”, fără nicio altă
considerație decât „sex-ul” în sine.
Obiectele însăși sunt catalogate în funcție de
apariția lor.
O fetiță de nouă ani m-a întrebat dacă păpușa ei
are o apariție „sex”. Când i-am răspuns că nu-mi pot
da seama, m-a părăsit cu o vădită disatisfacție.
Aspectul economic al „sex-ului” pare să aibă o
importanță covârșitoare: instituțiile, intreprinderile,
firmele uriașe, publicațiile de mare tiraj, grafica
cărților, publicitatea comercială, televiziunea, până
și obscurul magazin de coloniale, toate folosesc unul
sau altul dintre aspectele „sex” pentru a-și atrage
clientela și mări profitul. Prosperitatea economică a
unor branșe este condiționată direct de modul cum
este folosit acest „sex”.
Într-o lume sărăcită de metafizică ca cea în
care trăim, „sexul” a făcut posibilă o nouă fascinație
colectivă, devenită peste noapte „mitul sex”. Sub un
cer rămas gol și pe o planetă în parte devastată, sexul
a ridicat altare unor dumnezei necunoscuți până
ieri: Brigitte Bardot, Sophia Loren, Silvia Coscina,
Marylen Monroe etc. etc. ca să nu-ți pomenesc decât
de câteva nume.
Prin această performanță spectaculară, „sex”
a parat lovitura perisabilului având șansa să
supraviețuiască în fortificata redută a mitului.
Numai TIMPUL însă va putea decide dacă „sex”
este noua iubire promisă prin care să ne putem din

– 132 –
nou „recunoaște” după lunga pierdere a indentității
noastre spirituale.
Cu bine

Scrisoarea XLV-a

Nu sunt specialist în nici una dintre ramurile

științei, care pot da un răspuns mulțumitor la
întrebarea, când a apărut noțiunea de „compromis”.
Pot spune doar ceea ce cred eu. Cu siguranță ea a
fost aceea care a împărțit istoria umanității în două:
înainte de compromis și după compromis. „După
compromis” e ceea ce specialiștii numesc astăzi
„civilizație modernă”.

Cu bine

Scrisoarea XLVI-a

Nu, cu siguranță nu-ți vei putea imagina că

am reușit în fapt, să eliminăm absolut orice efort
când este vorba de comunicare. E destul să ridicăm
un receptor, să folosim alfabetul Morse, radioul,
televiziunea, telegraful și încă multe altele, pentru
a lua „contact”. Așadar nu mai avem nevoie nici de
atletul marathonist, nici de călărețul călărind pe cai
înspumați, nici de poștalioanele cu opriri obligatorii

– 133 –
la hanuri cu hoți și fete deocheate, am renunțat până
și la porumbeii călători, pe care i-am redus la simpla
condiție de „mesageri ai păcii” (asta doar așa ca să
nu se piardă simbolul).
Deosebirea fundamentală dintre comunicarea
timpului tău și luarea de contact modernă stă în faptul
că pentru noi „contactul” uman direct nu mai este o
necesitate absolută. Putem astfel „comunica” fără a
fi nevoie să ne privim în ochi. Aceasta ne scutește de
obligația onestității și de neplăcuta roșeață ce s-ar
putea ivi în obraji, în cazul când...... Și dacă totuși
persoana de la celălalt capăt al firului insistă, nimic
mai simplu decât o scuză oarecare (se poate și fără
asta) și „luarea de contact” încetează printr-o simplă
manevră tehnică.
Osteneala deplasării de-acasă (per pedes
apostolorum) pe orice vreme, fie ea cât de vitregă,
pentru a-ți vedea un prieten, dădea comunicării
din timpul tău prestigiu, greutate, dinamism și mai
presus de orice căldură omenească. Oamenii se
priveau, se cântăreau, puteau râde și plânge cu lacrimi
adevărate, își puteau spune păsul, pune întrebări și
cu greu ocoli răspunsul, puteau tace cu subînțelesuri
sau acoperi adevărul cu vorbe fără sfârșit. Dar
puteau, mai presus de orice, să se destăinuiască, să
mărturisească adevărul care trebuia spus cu orice
preț. Până și dușmanii trebuiau să comunice pe calea
omenească a contactului direct. Așadar, fie că ți-era
prieten sau dușman, comunicarea însemna înainte
de toate confruntare umană.
Distrugând confruntarea directă dintre oameni,
timpul nostru a neantizat conținutul comunicării,

– 134 –
reducând raportul uman la un simplu act mecanic
datorat inerției. Obișnuim să ne telefonăm sau chiar
să ne adresăm unii altora câteva cuvinte, pentru că
de fapt „așa face toată lumea”. Devenit rutină, luarea
de contact poate fi întreruptă în orice moment, pe
orice durată de timp, sau pur și simplu abandonată,
fără ca cineva să protesteze sau să sufere.
Pentru a te convinge de adevărul celor spuse
până acum, am ales două exemple, din nenumărate
posibile. Primul provine din țara Germanilor.
Acolo, oamenii au găsit un ingenios mijloc de-a face
imposibilă comunicarea umană directă. În acest scop
s-a apelat la ceea ce noi numim astăzi „tehnologie”.
Un sistem electronic a fost instalat în aproape toate
casele germane, cu scopul de a proteja pe oameni
de pericolul comunicării dintre ei. Datorită acestei
instalații (foarte economică și igienică, lucru de
căpetenie pentru germani), nimeni, chiar dacă ar
vrea, nu poate deveni „mosafir nepoftit”. Înainte de-a
fi putut ajunge sub zidurile casei, trebuie să apeși pe
un buton plasat împreună cu un difuzor pe unul din
pilonii porții de la intrare. Peste câteva momente, vei
auzi un fel de voce omenească, metalică, impersonală
și de cele mai multe ori dușmănoasă, întrebându-
te ce dorești. Dacă persoana de la capătul celălalt
al firului se întâmplă să-ți recunoscă vocea și mai
mult decât atât, n-are nimic împotrivă să te și vadă,
atunci vei auzi un bâzâit într-o tonalitate joasă, după
care poarta de la intrare se va deschide singură, ca
într-un basm povestit copiilor cuminți.
De cele mai multe ori însă, porțile rămân
închise!

– 135 –
 Al doilea exemplu provine din Statele Unite, o
țară cât un continent, de care sunt sigur, n-ai auzit
vorbindu-se în vremea ta. În ea locuiesc cca. trei sute
și treizeci de milioane de oameni. Năstrușnici din
fire, au găsit o soluție și mai ingenioasă împotriva
comunicării directe: orice ai de zis (de bine sau de
rău, n-are prea mare importanță) se înregistrează
pe o bandă de magnetofon, folosind în acest scop un
telefon obișnuit. Trebuie să ai grijă însă ceea ce ai
de spus, să nu depășească o anumită durată, oficial
înscrisă pe banda de înregistrare. Cei cărora te-ai
adresat, vor folosi un magnetofon pentru a-ți asculta
comunicarea sau, pur și simplu, vor apăsa un buton
care te va „șterge”, înainte de-a avea șansa să spui un
singur cuvânt.
Între comunicarea umană directă și mijloacele
tehnologice de comunicare, timpul nostru a stabilit
un raport invers proporțional. În măsura în care
comunicarea directă se ruinează, în aceeași măsură
mijloacele tehnice de comunicare se perfecționează.
Acest raport conține un dramatic paradox: suntem
înfometați de „informații”, dar ne putem lipsi de
comunicare.
Nimeni nu poate prevedea rezultatele finale ale
acestei iresponsabile și criminale distrugeri. Dar
dacă totuși, în viitor, omenirea va căuta disperată o
soluție împotriva neantizării proprii, ea nu va găsi
altă cale decât aceea a restabilirii în drepturile ei
firești a „comunicării directe”, singur capabilă să ne
redea umanitatea pierdută.

Cu bine

– 136 –
 Scrisoarea XLVII-a

În dimineața aceasta cineva mi-a spus: „te

iubesc”. Câteva clipe mai târziu, foarte distinct, am
simțit că mi-am pierdut identitatea. O panică aproape
irațională m-a cuprins deodată la ideea că mi-a
fost refuzată „opțiunea”, că am fost cu desăvârșire
ignorat, că defapt devenisem obiectul unei posesii.
În același timp „cealaltă parte”, pare cuprinsă de
un fel de fericire extatică. Te iubesc, te iubesc, te
iubesc, se repetă acum cu o frenezie maniacă. Încerc
să-mi regrupez forțele pentru o contra ofensivă, dar
rezultatul e penibil. Nu pot articula nici măcar un
cuvânt. „Cealaltă parte” simțind slăbiciunea întețește
focul, pândind clipa capitulării finale. Un dram
de voință totuși mi-a rămas și cu ea, asemeni unei
spade frânte, încerc să mă apăr contra agresiunii.
Pentru o clipă „cealaltă parte” pare descumpănită
în fața umilitei mele rezistențe. „Te iubesc” devine
acum din ce în ce mai înalt, mai ascuțit, mai strident,
rostit aproape fără răgaz și din ce în ce mai repede.
Acum e momentul când „cealaltă parte”aruncă în
luptă o altă armă: lacrimile! O lungă și temeinică
educație, plus felul meu de-a fi, mă îndeamnă
aproape involuntar la un gest de tandrețe. „Cealaltă
parte” interpretează imediat acest lucru, drept
o recunoaștere a capitulării. Cu un surâs printre
lacrimi: „spune-mi că mă iubești! Nu-i așa că mă
iubești?”. Cineva mă strigă în mine pe nume. Tresar.
Nu, nu cu nici un preț. Toată viața am încercat să
fiu un om onest și în parte am reușit. Nu pot afirma
împotriva convingerilor. Dar această ființă se zbate

– 137 –
în fața mea, privindu-mă cu o intensitate feroce: „eu
știu că tu mă iubești”!! Întotdeauna mi-a fost frică să
lovesc în plin. Caut cu disperare o soluție. Singura
posibilă e adevărul, dar simt că nu-l pot spune. Și
tac. „Cealaltă parte” ia asta drept sfidare și începe
să mă molesteze fizic. Îi bănuiesc plăcerea de-a mă
lovi și de aceea nu încerc să mă apăr. Trebuie să
plătesc într-un fel sau altul refuzul de-a mărturisi
că o iubesc. După un timp, sleită de puteri „cealaltă
parte” încetează agresiunea. Pe locul armonioasei
fizionomii pe care o știam, a rămas acum o mască
dezgustătoare. „Te urăsc!” îmi aruncă vorba. În acel
moment simt că posesiunea în numele iubirii a luat
sfârșit și mi-am câștigat libertatea. Abia acum am
curajul să-i vorbesc.
Din acest moment relația dintre noi a devenit
ceea ce trebuia să fie: COMUNICARE.

Cu bine

– 138 –
 Scrisoarea XLVIII-a

Crede-mă, ceea ce va distruge într-o zi omenirea,

nu vor fi nici armele atomice, nici epidemiile, nici
chiar catastrofele naturii ci, incurabila prostie
omenească!
***
Omenirea nu este altceva în esență decât omul
individual. Gelozia dintre religii și disputa pentru
întâietatea dumnezeilor, nu-i altceva decât proiecția
relațiilor inter-umane.

Cu bine

Scrisoarea XLIX-a

Câteva zile în urmă am primit scrisoarea unui

prieten din copilărie, om valoros și respectat printre
ai săi. Citind-o, am fost cuprins de o neliniște ciudată.
Cum tu mi-ai cerut întotdeauna să te țin la curent
în legătură cu toate lucrurile deosebite ce se ivesc în
parcursul timpului, m-am hotărât să-ți pomenesc de
amintita scrisoare.
Iată ce cuprinde printre altele: „Teribil aș dori
să aflu ce sensuri extragi din mulțimea (cantitatea)
de fapte trăite de tine. Mă întreb uneori, e nevoie
oare cu adevărat de această cantitate, de această
experiență „in extenso”, pentru a mărturisi la urmă că
„ai trăit”? Mă întreb. Și caut răspuns și pentru mine.
E nevoie numaidecât de cantitate sau e necesară

– 139 –
mai ales intensitatea cu care parcurgem existența,
autenticitatea și profunzimea cu care o trăim.... Sau
poate sunt necesare amândouă?”.
Înainte de-a îndrăzni vreun răspuns, supune
dreptei, severei și înțeleptei tale judecăți, gândurile
mele născute de întrebările amintite.
Ceea ce desigur va trebui lămurit de la bun
început este aceasta: care sunt raporturile dintre
cantitatea faptelor trăite și esența trăirii și ce rol
joacă ele în înțelegerea sensului existenței noastre.
Din mulțimea tipurilor umane, aș alege două
care prin însăși natura lor extremă, mi-ar putea
da sugestii în legătură cu problema în cauză:
aventurierul și schimnicul.
Neîndoios, atât unul cât și celălalt, căutând
să realizeze dezideratul fundamental, acela al
„fericirii” (presupusul sens al existenței umane),
vor fi determinați în alegerea mijloacelor de însăși
structura diferită a tipului uman căruia îi aparțin.
Cum alegerea este imposibilă, (structura este
imanentă) aventurierul nu va putea fi altceva decât
un „dinamic”, iar schimnicul un „static”. Astfel
aventurierul, supus dinamismului său aprioric va
fi nevoit să urmeze calea „cantității faptelor trăite”,
în timp ce schimnicul va fi constrâns la „esența
trăirii” de însăși structura sa statică. Este această
constrângere incompatibilă cu fericirea pe care
fiecare din ei caută s-o realizeze? Nu, pentru că ea nu
privește decât mijloacele de realizare nu și obiectul
realizării. Deci o primă concluzie s-ar putea trage:
între cantitatea faptelor trăite și esența trăirii, există
raporturi de concordanță.

– 140 –
 Conform dicționarelor, pe de-o parte, și a
părerii comune consacrate de tradiție, pe de altă
parte, aventurierul este asimilat omului neserios,
superficial, vagabond. Dacă ar fi să dăm crezare
celor spuse, această viață trăită „in extenso”, n-ar
putea duce în final la mărturisirea de a fi trăit cu
adevărat deoarece „cantitatea de fapte” n-are nicio
semnificație pentru el și cu atât mai puțin pentru
alții. Dar această arbitrară interpretare mi se pare
nu numai ridicolă dar și primejdioasă. Ridicolă
pentru că afirmă fără a confirma cu dovezi demne de
crezare, primejdioasă pentru că exclude fără apel din
cadrul valorilor, o realitate umană.
Poate fi aventurierul socotit drept un simplu
colecționar de fapte, animat doar de o singură
satisfacție, aceea de-a le spori numărul, sau mai
degrabă trebuie să vedem în aventurier tipul uman
damnat de-a nu se putea realiza decât numai în
acest efort al cantității? Este neîndoios faptul că
aventurierul, cu sau fără voia sa, este nevoit a se
defini în raport cu fiecare „nouă faptă” adăugată
celor deja existente. Setea de „fapte” este poate setea
de acel unic, semnificant, esențial „fapt”, care să-l
exonoreze pe condamnat de osânda „cantității”.
Dacă admiți această ipoteză, aventurierul ar putea
fi socotit drept un alter ego al schimnicului, care
încearcă realizarea esenței din unicul fapt pe care îl
trăiește.
Mă tentează de altfel și o altă ipoteză.
Necesitatea imperioasă a aventurierului de a trăi „in
exteso”, ar putea fi socotită drept unica cale prin care
el încearcă să adune fragmentele de esență risipite

– 141 –
în fapte, câștigând astfel în ultima clipă a existenței
sale supremul privilegiu de-a mărturisi că a trăit cu
adevărat.
Pe de altă parte, profunzimea, autenticitatea și
intensitatea trăirii esențiale a schimnicului nu sunt
atât de lipsite de aventuri pe cât par. Jucând totul
pe o singură carte, schimnicul este conștient că a
pierde este echivalent cu a se pierde pe sine. Riscul
de-a nu putea „mărturisi” devine astfel enorm. Cum
revelația e doar o chestiune de șansă, (simplul fapt
al trăirii esențiale n-o presupune) schimnicul se află
mai totdeauna în tragica dilemă a alegerii acelui
„fapt” care să-l ducă la un rezultat sigur. Desigur
nu-ți poate scăpa faptul că aici ne găsim în fața
unei contradicții. Pe de-o parte schimnicul este
constrâns să rămână fidel structurii sale statice, pe
de alta „alegerea” îl împinge spre aventura libertății,
care este eminamente dinamică. Schimnicul simte
primejdia și neputând-o ocoli se angajează într-o
tragică și eroică confruntare: „esența trăirii nu poate
fi decât unul și același lucru cu faptul trăirii”.
Primejdia de-a nu putea „mărturisi” că au trăit
realizând fericirea, îi pândește în egală măsură pe
amândoi. După cea din urmă faptă, aventurierului
i se va lua dreptul de-a mai încerca încă una,
chinuindu-se cu speranța că poate dacă ar mai fi avut
vreme ar fi reușit. Schimnicul, înfrânt de neșansa
„faptului”, va fi chinuit de aceeași speranță, venită
poate prea târziu pentru a se putea agăța de ea.
Între aceste două tipuri, luate în discuție tocmai
prin caracterul lor de „cazuri limită”, se află specia
umană cu uriașa ei diversitate. Dar în pofida acestei

– 142 –
diversități, întreaga masă a oamenilor poate fi
socotită ca raliindu-se la unul sau altul din aceste
două cazuri; desigur nu la intensitatea dramatică pe
care prototipurile o presupun.
Scrisoarea prietenului de care îți aminteam
la început se încheie însă cu această imensă
nedumerire: poate pentru a putea mărturisi la sfârșit
„că am trăit” e nevoie atât de “cantitatea faptelor cât
și de esența trăirii lor”.

Cu bine

Scrisoarea L-a

În drum spre casă m-am oprit la locuința unor

bătrâni pe care îi cunosc de mult. Sunt căsătoriți
de vreo patruzeci de ani, au doi copii și o căsuță în
fundul unei livezi părăginite. Întotdeauna când mă
văd își arată bucuria pe față și mă invită la o cafea.
Astăzi par a fi uitat protocolul. Sunt tăcuți, triști
iar ea, bătrâna, pare să fi plâns îndelung, înainte de-a
sosi eu. Îmi dau seama că ceva s-a întâmplate și-i
întreb, nu din politețe, sau curiozitate, dar pentru că
îi respect și-mi sunt dragi. Ca și cum întrebarea mea
era așteptată, au început să-și depene necazurile. Nu
ți le voi înșira cu de-amănuntul. Mai mult sau mai
puțin seamănă cu cele pe care le știi și tu.
Subiectul principal sunt copiii. Da, sunt amărâți.
Bătrâna se hotărăște să vorbească. După un timp,
ceva începe să mă supere în povestea pe care o ascult

– 143 –
cu cea mai mare atenție. Indispoziția mea spirituală
crește pe măsură ce această confesiune își adună
apele vorbelor mereu mai învolburate. Bătrâna
se zbate, din ce în ce mai violent, din ce în ce mai
confuz. Vorbele nu-și mai găsesc locul potrivit, nici
alcătuirea, se lovesc unele de altele, spărgându-se
în interjecții. Fizionomia până atunci armonioasă și
senină, s-a acoperit de umflături, acoperindu-i ochii,
mărindu-i buzele, înroșindu-i obrajii cu o culoare
nenaturală de păpușă prost vopsită. La răstimpuri
aproape regulate, își aduce degetele, cuprinse acum
de un tremur convulsiv, prin părul alb, răvășindu-l
în toate direcțiile. Privesc această ființă, pe care o
cunosc din ce în ce mai puțin și încerc c-o sforțare
mereu mai dureroasă, să-i urmăresc istorisirea.
Ghicindu-mi poziția dificilă în care mă găsesc, mă
întreabă c-o regularitate exasperantă: „nu-i așa că
am dreptate, nu-i așa că am dreptate... Ea, numai ea
e de vină, i-a distrus viața...
Câteva icnituri și lacrimile încep să-și facă drum
pe fața brăzdată. Gândesc: e o mamă nefericită, are
nevoie de consolare, ajut-o într-un fel. „Nu-i așa că
am dreptate” completat acum cu un foarte ascuțit și
strident „o urăsc” repetat spasmodic, mă paralizează.
Caut să văd dacă între timp n-a găsit că și fiul ei
are partea lui de vină în această „viață distrusă”.
Încercare zadarnică. Inima aceasta rănită nu vede
decât vina mortală și de neiertat a unei singure părți.
Nici o singură remarcă pozitivă la adresa „aceleia”.
O avalanșă de acuzații, istorii stranii, unele chiar
indecente, toată această mizerie omenească e scoasă
la lumină, răscolită, răstălmăcită și completată

– 144 –
cu fapte care se petrec doar în imaginația ei. Am
din ce în ce mai puternic sentimentul că trebuie să
intervin, pentru a curma spectacolul acesta penibil.
Dar în ciuda efortului meu interior, nu pot găsi nici
un cuvânt potrivit, capabil s-o liniștească pe bătrâna
femeie. Continui să tac, ascultând-o resemnat.
Furtuna vorbelor s-a potolit. Cerul înnourat al
sufletului ei pare că s-a înseninat. După un răgaz,
luându-mi mâinile între palmele ei îmi zice: „am știut
de la bun început că o să-mi dai dreptate”. Buimăcit,
mă bâlbâi căutând un răspuns. Știu că mint în ceea
ce îi spun. Sângele îmi năvălește în obraji fără voie,
dând la iveală vinovăția mea dinăuntru.
Bătrâna doamnă continuă să-mi strângă mâinile
cu aceiași devotată afecțiune și recunoștință. Cerul ei
s-a limpezit; al meu arde.

Cu bine

– 145 –
 Scrisoarea LI-a

Protest în numele demnității umane!

„Panem et circenses” strigau romanii acum
mai bine de două mii de ani. „Panem et cicenses”
strigăm noi cei de azi, cu deosebirea că nici una nici
alta nu se mai distribuie gratuit. Ceea ce rămâne
însă remarcabil de reținut este „permanența naturii
umane”. Când spun aceasta mă gândesc în special la
psihologia gloatei.
Iată faptul: într-o dimineață, pe la începutul
lui Martie, ziarele unui oraș de provincie, aduc pe
frontispiciul primei pagini vestea răsunătorului
„proces al foarfecelor”. Mizeria umană a unei
crime pasionale, umple coloanele cu nume, date,
situații, declarații, ipoteze, probe, comentarii și în
special fotografii. Ca urmare tribunalul este luat
cu asalt. Oamenii, la sute de kilometrii depărtare
de locul dramei, se scoală în puterea nopții, își
pregătesc desaga, pornind la drum în speranța că
vor găsi un loc la galeria rezervată publicului. În
fața porților încă zăvorâte ale tribunalului, se dă
lupta pentru „întâietate”. Femeile, ca întotdeauna
își au gata pregătit, coșul cu împletitură. La ora
începerii, oamenii se împing, se înghesuie, se sufocă,
se strivesc. Unii chiar leșină. Mirosul sângelui,
promisiunea obscură a unui spectacol „adevărat”,
îi întărâtă. Poliția distribuie doar 200 de bilete la
galeria rezervată publicului. Cei nenorocoși caută
disperați o soluție. Se urcă pe capota mașinilor, în
copaci, pe acoperișul caselor, atârnă spânzurați pe
garduri în speranța că vor reuși să vadă, cel puțin

– 146 –
pentru o clipă, pe criminali. Întregul univers a încetat
să mai existe, pentru această masă înfierbântată.
„Noile știri, cele mai multe din ele fără nici un temei,
se încrucișează în aer ca niște spade. Fiecare știe
câte ceva care pare să fie de o importanță enormă.
Ziarele, în misiunea lor de-a „informa” publicul, aduc
noi știri, noi dezbateri, noi fotografii. Oameni până
mai ieri, obscuri, indiferenți, fără nici o identitate
spirituală, devin idolii zilei. Printr-o ironie a soartei,
ei reușesc să se impună în pofida mizeriei morale pe
care o reprezintă. Seducătorul fără scrupule, femeia
sentimentală capabilă de crimă, secretele de familie
ale unor soți de vârstă mijlocie, aceste și încă multe
altele sunt aruncate mulțimii înfierbântate. Nimic
nu este cruțat. Toată murdăria aceasta trebuie
consumată până la ultima bucățică. Și febra crește cu
fiecare zi. Anihilate sub greutatea acestui „important
eveniment” celelalte fapte, (unele de-o reală valoare
politică sau socială) dispar intimidate. Nu se mai
vorbește decât despre „procesul foarfecelor”. Gloata
doarme, se scoală și mănâncă doar “procesul
foarfecelor”. Așteptarea înfrigurată atinge punctul
paroxistic în ziua sentinței. Mulțimea ia din nou cu
asalt tribunalul. Poliția e nevoită să facă uz de câini
dresați. Mârâitul bestiilor se contopește cu strigătele
mulțimii cuprinsă de panica momentului suprem.
În incintă, femeile leșină, țipă, protestează, plâng,
blesteamă. Bărbații își ling buzele pofticioși privind
criminala de 19 ani care și-a înjunghiat rivala
folosind o banală pereche de foarfece.
Un singur om a fost uitat: victima. Ea este
singura care n-are dreptul la gratificația gloriei.

– 147 –
 Mâine această apă turburată se va limpezi cu
siguranță, dar ceva va rămâne pentru totdeauna, ceva
amar, ceva pe care memoria nu va reuși niciodată să
uite:gloata nu cunoaște noțiunea demnității umane!
Pentru ea, pâinea și distracțiile sunt singurele
realități și justificare a unei existențe lipsită de orice
semnificație.

Cu bine

Scrisoarea LII-a

Acest lucru s-a întâmplat astăzi. Ar putea fi patru

sau cinci după amiază. Plaja din fața golfului e lungă,
îngustă și plină de lume. Stau întins pe nisipul cald de
culoare cenușie și privesc la apele oceanului. Alături,
prietenul meu îmi vorbește – atent întotdeauna
la aspectul logic al expunerii – despre ceea ce el
consideră a fi „căutarea semnificației filozofice a unei
zile obișnuite”. Îl ascult, dar jocul valurilor, puritatea
aproapte geometrică a liniei orizontului, m-au
absorbit aproape cu totul. Unele vorbe par adevărate,
multora însă nu le găsesc sensul. El totuși continuă
să-și expună ideile netulburat de vădita mea absență.
După o scurtă pauză, continuă cu o voce aproape
iritată: „nici viața și nici moartea nu pot fi acceptate
fără o semnificație filozofică”. M-am hotărât să-i dau
replica mea, când un grup de oameni, răsărit pe plajă
de undeva, se trudesc să dea la apă o barcă grea.
Printre pescari zăresc doi sau trei bătrâni, ce par să

– 148 –
știe rostul întregii manevre. Am uitat ce răspuns mă
pregăteam să-i dau prietenului meu, absorbit acum
pe de-antregul de cele ce se petrec nu departe de noi.
După sforțări repetate, oamenii reușesc să pună barca
pe valuri, vâslind cu niște lopeți ce mi se par enorme.
În timp ce unii mânuiesc ramele împingând barca
spre larg, alții aruncă în apă nețul năvodului. Fiecare
dintre cei aflați în grup, acționează cu siguranță
profesională. Fără îndoială sunt pescari de meserie.
Nețul cade în apă la intervale regulate, dispărând
în albastrul-verde al apei. Deasupra, doar plutele se
leagănă în unduirea valurilor. „Scenă biblică în plin
secol atomic”, exclamă prietenul meu. E adevărat
gândesc, dar urmăresc cu interes crescând și de ce
să n-o spun, chiar cu emoție scena, așa că nici de
data asta nu-i răspund. Barca face apoi un ocol spre
dreapta, în timp ce nețul cade în apă cu acelaș ritm
monoton. La jumătatea cercului, unul din bătrânii
din barcă, fluturând șapca face semne spre pescarii
rămași pe plajă. Capătul unei funii e tras afară din
apă, bucată cu bucată. La trasul funiei se asociază
treptat și câțiva veniți pe plajă din curiozitate. Lucrul
continuă fără ezitare, în timp ce barca se întoarce
spre mal, executând cel de-al doilea ocol, din dreapta.
Odată ajunși pe mal, oamenii din barcă încep trasul
capătului opus al funiei. Foarte încet dar suficient de
vizibil, linia curbă a plutelor se strânge într-un fel
de sac, care se gâtuie treptat pe măsură ce grupurile
trag funia din apă. Din nou, unul din bătrâni ordonă
o nouă manevră, aceea de încrucișare a funiilor.
Năvodul este astfel închis. Acum începe trasul nețului
din apă, operație făcută cu o mare grijă și pricepere.

– 149 –
Tăcerea lucrului este deodată întreruptă de țipete și
agitație. Pescarii își fac semne, aleargă de-alungul
nețului ridicându-l din apă deasupra capetelor. Apa
începe pe neașteptate să fiarbă. Țipetele se întețesc,
copiii sunt așa de emoționați, încât încep să plângă.
Mulțimea, într-un cerc compact, stă tăcută în jurul
pescarilor care trag năvodul. O zbatere furibundă,
isterică, haotică, spasmodică. Trupurile peștilor
prinși se svârcolesc între ochiurile nețului pe
jumătate tras din apă. Mii de svâcniri, mii de guri
deschise larg într-un răcnet mut, mii de cozi și aripi
bat apa cu disperarea sfârșitului care e aici. Câțiva
pești reușesc să scape prin ochiurile năvodului. Unul
dintre ei este prins și azvârlit alături de ceilalți. Nu pot
deosebi specii diferite. Pare același pește multiplicat:
albastru-argintiu, cu abdomenul alb și aripioarele
roz. Sub soarele încă foarte fierbinte, frunțile
oamenilor nădușesc. Năvodul este greu. Zbaterea,
salturile, lupta pentru apă a început să se potolească.
Năvădoul e acum desfăcut. Câțiva pescari scot peștii
din năvod, aruncându-i într-o grămadă tremurândă
pe plaja fierbinte. Agonia și moartea. Trupurile
ude ale peștilor acoperite de nisipul gri aruncat la
întâmplare de picioarele celor care lucrează la căratul
lor, a transformat această agonie într-o masă de
noroi tremurător. Cineva cumpără pentru cinzeci de
cenți, cinci pești. Plaja se golește de lume. Grămada
peștilor morți, pare în lumina apusului de soare o
movilă ca oricare alta.
Simt că după atâta tăcere ar trebui să-i spun
ceva prietenului meu, care a găsit în cei cinci pești
cumpărați, o altă sugestie biblică.

– 150 –
 Dar nu pot formula nimic și mă simt singur și
trist. Nu știu ce voi gândi mâine, dar acum nu pot
găsi nici o „semnificație filozofică” care ar putea
reconcilia în mine ideea morții și vieții. Și ca să fiu
sincer, cred că nu există nicio semnificație filozofică
pentru niciuna din ele.

Cu bine

P. S.
Știu că nu-mi vei citi scrisorile acestea mult
prea târzii. Le-am scris așa, ca să scap de o povară:
piatra aceea grea a nedumeririi și îndoielii care îmi
tot apasă sufletul.

13.9.1979

– 151 –
ANEXE
Virgiliu Gherasim, Ariadna Gherasim (mama),
Marin Gherasim, Preot Oreste Gherasim (tatăl).

– 154 –
– 155 –
– 156 –
– 157 –
– 158 –
– 159 –
 Yahoo Mail - RE: ferpar

RE: ferpar

From: Robin Gherasim (robin.gherasim@gmail.com)

To: parintelegabriel@yahoo.com

Date: Monday, March 27, 2017, 10:27 PM GMT+3

Dragă și stimate Părinte Gabriel,

Prin voia lui D-zeu aţi devenit vestitorul morţii fratelui meu Marin.
Văd în aceasta pronia cerescă şi semnificaţia destinului întâlnirii noastre de la Pătrăuţi.
Fără Sf. Voastră n-aş fi aflat trista veste.
Vă rămăn îndatorat.
Robin, soţia mea, Vă mulţumeşte din inimă.
Sunteţi un om între oameni!!
Vă sărut mâna Părinte Gabriel. D-zeu să Vă aibă în paza Sa împreună cu toată familia.

Cu respect și dragoste
Virgil şi Robin Gherasim

From: Gabriel Herea [mailto:parintelegabriel@yahoo.com]

Sent: 27 March 2017 19:43
To: Robin Gherasim <robin.gherasim@gmail.com>
Subject: ferpar

Cu regret vă anunțam ca, pictorul Marin Gherasim s-a stins din viață azi 27 martie.

Dumnezeu să-l odihnească!

https://gabrielherea.wordpress.com/

– 160 –
0740057712
 Yahoo Mail - O RUGĂMINTE

O RUGĂMINTE

From: Robin Gherasim (robin.gherasim@gmail.com)

To: parintelegabriel@yahoo.com

Date: Wednesday, March 14, 2018, 12:54 PM GMT+2

Dragă și stimate Părinte Gabriel,

Pe data de 27 Martie, se împlinește un an de la trecerea fratelui meu Marin la Domnul. Dacă nu m-ați fi anunțat D-
voastră, n-aș fi putut-o afla de la nimeni din țară. Cu plecăciune, Vă rog, dacă binevoiți, să-i citiți o slujbă de
pomenire a sufletului și pentru odihna cea veșnică, de ziua morții lui.

Este în mâna Domnului ziua chemării noastre la El!

Sufletul meu Vă cere îngăduința pentru această milostivire creștinească.
Dacă aveți timp și tragere de inimă, Vă rog să-mi trimiteți o vorbă prin internet.
Cu ocazie Invierii Domnului, vă doresc D-voastră și familiei binecuvântarea și pacea Cerească. Cele mai sincere doriri
de bine și dela soția mea.

Cu respect și dragoste
Virgil şi Robin Gherasim

– 161 –

1/1
– 162 –
– 163 –
– 164 –
– 165 –
 Yahoo Mail - BUCOVINA DE ALTĂDATĂ

BUCOVINA DE ALTĂDATĂ

From: Robin Gherasim (robin.gherasim@gmail.com)

To: parintelegabriel@yahoo.com
Date: Friday, February 8, 2019, 5:32 PM GMT+2

Dragă și stimate Părinte Gabriel,

Răsfoind din nou cartea Bucovina de Altădată, la pagina 286, pictura No 359 (atașată), am dat peste o fotografie de
familie pe care am crezut-o pierdută. Ce bucurie!
Dumnezeu să Vă binecuvânteze pentru sârguința pe care ați depus-o, împreună cu alții la alcătuirea acestui
document de importanță natională.

Cu adânc respect
Virgiliu Gherasim

1. GHEORGHE TIMUȘ - tatăl

2. ELISABETA TIMUȘ - soția (născută GHERASIM, sora Preotului ORESTE GHERASIM)
3. DRAGOȘ - fiul cel mare, omorît de comuniști ca partizan în 1946/1947
4. ȘTEFAN - fiul mijlociu, angajat la CFR
5. MARIOARA - fetița, de pe genunchii mamei

PICTURA NO 359.jpg
880.1kB

1/1

– 166 –
 Yahoo Mail - Re: From Bucovina to IFA Măgurele

Re: From Bucovina to IFA Măgurele

From: Robin Gherasim (robin.gherasim@gmail.com)

To: parintelegabriel@yahoo.com
Date: Sunday, January 20, 2019, 7:13 PM GMT+2

Dragă și stimate Părinte Gabriel,

Cu o mare bucurie am primit video cu proiețiile solare de la biserica din Pătrăuți. Este o lucrare remarcabilă vrednică
de laudă.

Ceea ce mă uimește est acuitatea mintală a ziditorilor și cunoașterea astronomică pe care o posedau.

Un lucru asemănător l-am văzut în Egipt la Abu Simbel când razele solare luminau statuia lui Ramaes II pe zuia de 22
Octombrie și 22 Februarie (1279 BC).

În contextul culturii românești lucrarea D-voastră rămâne deschizătoare de drum și inspirație pentru generațiile
viitoare.

Dumnezeu să Vă binecuvânteze!

Al D-Voastră,
Virgiliu Gherasim

On Tue, Jan 15, 2019 at 8:19 PM Gabriel Herea <parintelegabriel@yahoo.com> wrote:

Proiecțiile solare simbolice de la Pătrăuți

Proiecțiile solare simbolice de la Pătrăuți

Această comunicare își propune să aducă în atenția
cercetătorilor români observații asupra mai multor
aliniament...

cu drag,

Gabriel Herea

1/1

– 167 –
– 168 –
 Yahoo Mail - Răsp.: Re: Răsp.: LETTER

Răsp.: Re: Răsp.: LETTER

From: Gabriel Herea (parintelegabriel@yahoo.com)

To: robin.gherasim@gmail.com

Date: Wednesday, July 31, 2019, 01:56 PM GMT+3

Bună ziua!

Departe de mine a fi supărat de scepticismul scrisorilor! Relația mea cu textul scrisorilor e alta: de suferință pentru faptul
ca lucrurile merg din rău în mai rău și de uimire pentru ca în 1979 se vedeau la fel ca astazi.

Cunoșteam scepticismul scrisorilor, dar corespondenta noastră nu îmi explicase ce îl generase. Acum, dacă tot am
ajuns sa pregătesc un text despre ele, a venit vremea sa ma lămuresc.

Ma așteptam ca să găsesc în scrisori efecte ale luptei anticomuniste. In fapt, scrisorile au un caracter de generalitate
care depășește cu mult cortina de fier. Analiza dumneavoastră este asupra omului secolului al 20 lea.

În aceste condiții, tind sa cred ca scrierea lor în Germania, după refugiu, e puțin important. Puteau sa fie scrise la fel și
la New York sau Cape Town. Mă înșel?

Cu drag,

Gabriel Herea

Trimis din Yahoo Mail pe Android

Pe Mie, iul. 31, 2019 la 13:13, Robin Gherasim

<robin.gherasim@gmail.com> a scris:

Please see attached letter of 31 July 2019.

On Wed, Jul 31, 2019 at 12:27 AM Gabriel Herea < parintelegabriel@yahoo.com> wrote:
Bună dimineața!

Noi încă nu am reușit sa ne culcam...

Ieri am început sa recitesc textul Scrisorilor către Seneca. Ultima recitire înainte de tipar.
As dori sa va întreb ceva.

1. Recunosc în textul dumneavoastră acuza asupra bolilor societății consumeriste contemporane. Mereu am
crezut că aceste boli apar undeva în preajma lui 1990... Să înțeleg ca la 1970, în Germania, v-ați confruntat cu
problemele umane pe care le deplangeti și care sunt atât de actuale astăzi?
Existau aceste probleme în societatea comunista de unde ați plecat?

2. Textul mustește de scepticism. Astăzi, la vârsta pe care o aveți, după ce v-ați împlinit în viață, simțiți în
continuare acest scepticism?

Cu drag,

Gabriel Herea

1/2

– 169 –
– 170 –