ISTORIA:

UTOPIE, AMINTIRE ŞI PROIECT DE VIITOR

Studii de istorie oferite Profesorului Andrei Pippidi
la împlinirea a 65 de ani
Tehnoredactare: Mihaela Răducă
 ISTORIA:
UTOPIE, AMINTIRE
ŞI PROIECT DE VIITOR
Studii de istorie oferite
Profesorului Andrei Pippidi
la împlinirea a 65 de ani

editori
RADU G. PĂUN, OVIDIU CRISTEA

EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”

IAŞI – 2013
 CUPRINS

Desluşire ................................................................................................................... 7

„Hommes et idées…”
ŞTEFAN S. GOROVEI, Donatori, răzvrătiţi şi pribegi. Incursiuni prosopografice ... 11
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Schitul Drăguşanul. Datorie creştinească şi
conştiinţă genealogică în actul de ctitorire ..................................................... 33
TUDOR TEOTEOI, Semnificaţiile activităţii desfăşurate în Rusia (1655-1669) de
viitorul Mitropolit Dionisie al Ungrovlahiei (1672) ........................................ 93
JACQUES BOUCHARD, Une encyclopédie dans la bibliothèque des
Mavrocordatos (1720) ..................................................................................... 117
ANDREI TIMOTIN, Un memoriu autobiografic inedit al lui Radu Cantacuzino
către Ducele Francisc de Lorena .................................................................... 127
OVIDIU OLAR, Un aventurier al Luminilor. Prinţul Radu Cantacuzino (1699-1761)
şi Ordinul constantinian al Sfântului Gheorghe .............................................. 153
PASCHALIS M. KITROMILIDES, A Moldavian Connection to the Introduction
of the Enlightenment in Cyprus: The Contribution of Archbishop Kyprianos
(1810-1821) ..................................................................................................... 167
IOANA FEODOROV, The Meaning of Ifranğ and Ifranğiyy in Paul of Aleppo’s
Journal ............................................................................................................. 177
LIGIA LIVADĂ-CADESCHI, „Cultul filantropiei, gloria naţiunilor”. Proiectul
doctorului Cuciuranu pentru înfiinţarea unui spital central (Iaşi, 1842) ........ 189

„… du Sud-Est européen”
ŞERBAN PAPACOSTEA, Destinul politic al unei aşezări strategice: Chilia în
secolul al XV-lea .............................................................................................. 209
PETRE GURAN, Troisième Rome ou Nouvelle Jérusalem ? Une aporie de la
Byzance après Byzance .................................................................................... 219
MARIAN COMAN, Podunavia şi relaţiile sârbo-muntene în secolele XIV-XVI ..... 239
ŞTEFAN ANDREESCU, Relicve ale Sfintei Cruci la Muntele Athos ...................... 259
OVIDIU CRISTEA, PETRONEL ZAHARIUC, Averea lui Petru Şchiopul şi
procesul pentru moştenirea ei. Noi piese ale dosarului ................................... 265
IVAN BILIARSKY, Notes sur le Mss. sl. 219 de la Bibliothèque de l’Académie
roumaine et sur quelques textes s’y trouvant ................................................... 283
MATEI CAZACU, Grecs, Romains et Autochtones au Bas-Danube dans
l’Antiquité et au Moyen Age ............................................................................ 303
FLORIN MARINESCU, Contribuţii privitoare la relaţiile mănăstirii athonite
Pantocrator cu Ţările Române ........................................................................ 329
STEVAN K. PAVLOWITCH, Monarchy in the Balkans. A ‘European’ Form of
Government between the 1830s and the 1940s ................................................. 337
BIANCA VALOTA, Storiografie dell’Europa Centro-orientale tra ‘800 e ‘900:
qualche considerazione .................................................................................... 347

„… à l’aube de l’âge moderne”

GIANFRANCO GIRAUDO, Car’ e Sultan = Imperatore? ...................................... 359
DANIEL TOLLET, Les frontières religieuses entre Europe chrétienne latine et
grecque et leurs implications politiques. L’exemple de l’Ukraine comme
zone frontière ................................................................................................... 375
ALEXANDRU CIOCÎLTAN, Calamităţi naturale necunoscute din Moldova într-o
sursă din 1678 .................................................................................................. 383
RADU G. PĂUN, Ecouri ale evenimentelor din Balcani la Raguza şi Roma (1714) ... 387
CONSTANŢA VINTILĂ-GHIŢULESCU, „Să fiţi procleţi şi afurisiţi”: blestemul
şi afurisenia în procedura de judecată a vechiului sistem juridic românesc
(1700-1860) ..................................................................................................... 401
ANDREEA-ROXANA IANCU, Neştiutori, încăpăţânaţi şi vicleni în căutarea
odihnei. Procedura de recurs în Moldova şi Ţara Românească în timpul
domnilor fanarioţi şi sub ocupaţie rusească .................................................... 417

„… et contemporaine”
PAUL E. MICHELSON, Nicolae Iorga and Europe, 1890-1916 ............................. 437
BOGDAN POPA, „Statul cultural”. Consideraţii asupra unui schimb de idei între
Nicolae Iorga şi Dimitrie Gusti ....................................................................... 451
DENNIS DELETANT, Condemned but not Forgotten: The Fate of pro-British
activists in Romania, 1945-1964 ...................................................................... 459

Abrevieri .................................................................................................................... 475

 DESLUŞIRE

Editarea unui volum de omagiu e o întreprindere oarecum paradoxală, în

măsura în care foştii elevi se regăsesc în situaţia de a-l prezenta lumii academice
pe propriul lor profesor, conform unui ritual bizar de inversare de roluri. În ce
ne priveşte, suntem perfect conştienţi că nu din prezentarea pe care am face-o
noi – inevitabil subiectivă şi incompletă – ar putea reieşi importanţa pe care
opera Profesorului Andrei Pippidi o are pentru istoriografia românească – şi nu
numai. Aceasta este o poziţie de mult şi pentru totdeauna câştigată; mărturie
stau zecile şi zecile de articole, cărţi, recenzii şi intervenţii în colocvii, confe-
rinţe şi congrese peste tot în lume. Iată de ce am refuzat să urmăm ritualul şi am
decis ca acest volum să nu fie însoţit nici de prezentarea detaliată a carierei celui
omagiat, nici de lista pretins exhaustivă a lucrărilor sale publicate şi încă şi mai
puţin de aprecieri asupra acestora. Câteva idei, pentru cei mai puţin familiarizaţi
– admiţând că există şi din aceştia –, reies din chiar sumarul volumului, din cele
câteva rânduri pe care cititorul le găseşte pe coperta a IV-a, precum şi din
referinţele la care trimite fiecare contribuţie.
O explicaţie este totuşi necesară, căci ea este menită a da seama de rostul
însuşi al acestui argument. Cum se va fi înţeles poate, titlul volumului de faţă îl
parafrazează pe acela al unui articol pe care Profesorul Andrei Pippidi îl publica
în 1994 în revista ieşeană „Xenopoliana”1: Evul Mediu ca utopie, ca amintire şi
ca proiect de viitor. Volumul respectiv poartă un titlu provocator: Postmoder-
nism, Postcomunism, Postistorie, iar articolul la care facem referinţă aici se
găseşte într-un grupaj intitulat Postcomunism şi discurs istoric, un subiect care
preocupa foarte mult la momentul respectiv şi mai preocupă şi acum, chiar dacă
mulţi cred că el nu mai este de actualitate.
Nu vom povesti aici articolul din „Xenopoliana” şi nici nu vom insista
asupra rolului pe care autorul său l-a jucat şi îl joacă în procesul, lung, mult prea
lung, de refacere a ştiinţei istorice din România după 1990, rol asumat atât în
cercetare, cât şi la catedră şi prin luări de poziţie în spaţiul public. Am ales acest
titlu, pentru că el comunică, în puţine cuvinte, ce a însemnat pentru noi, cei care
semnăm aceste rânduri, întâlnirea cu Profesorul Andrei Pippidi. E sigur că

1
„Xenopoliana”, II, 1-4, 1994, p. 102-117.
8 Editorii

fiecare dintre contributorii la acest volum, precum şi mulţi alţi colegi care
pentru o raţiune sau alta nu se regăsesc în sumar, au propria lor… istorie de
povestit. N-ar fi onest deci să profităm de dreptul la cuvânt pe care singuri ni
l-am acordat pentru a face din povestea noastră povestea tuturor. Ne vom
mărgini deci să spunem doar atât: graţie întâlnirii cu Profesorul Andrei Pippidi,
în primele zile ale lui 1990, utopia noastră, pentru că asta era profesiunea de
istoric la cumpăna dintre anii 1980 şi 1990, a devenit un adevărat proiect de
viitor şi, de fapt, continuă să fie. Este, lăsând la o parte aici nenumărate alte
lucruri, amintirea care contează cel mai mult. Şi pentru care nu-i vom putea
niciodată mulţumi pe de-a-ntregul.

NOTA EDITORILOR
Volumul de faţă reuneşte contribuţiile celor mai mulţi dintre elevii direcţi,
precum şi ale unora dintre cei mai apropiaţi prieteni şi colaboratori ai
Profesorului Andrei Pippidi. Din varii considerente, dintre care unele ţin de
necunoscutele vieţii, altele de puterile fiecăruia şi, în fine, încă destule de
priceperea sau nepriceperea noastră, a editorilor, nu am putut a-i avea aici pe
toţi aceia care ar fi dorit să-şi omagieze pe această cale profesorul şi/sau
prietenul. Ne cerem deci iertare tuturor celor care nu se regăsesc în paginile
acestei cărţi; îi rugăm să îngăduie şi să se bucure de ceea ce este fără a se
întrista de lipsa a ceea ce ar fi putut să fie.
MULŢUMIRI Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
personal Domnului Profesor Andrei Corbea-Hoişie, Directorul Editurii.
Gratitudinea noastră se îndreaptă deopotrivă către colegul şi prietenul
Petronel Zahariuc, decanul Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi, care a sprijinit acest proiect încă din clipa în care nu era
decât o idee.
 UN AVENTURIER AL LUMINILOR.
PRINŢUL RADU CANTACUZINO (1699-1761)
ŞI ORDINUL CONSTANTINIAN AL SFÂNTULUI GHEORGHE*

OVIDIU OLAR

1.
Dacă acceptăm definiţia dată „Aventurierului” de Enciclopedia lui Diderot
şi d’Alembert, atunci nu avem încotro şi trebuie să-l considerăm pe principele
Radu Cantacuzino un reprezentant tipic al genului. A fost, fără îndoială, în cea
mai mare parte a vieţii, „un om fără caracter şi fără domiciliu, care îşi vâră
insistent nasul peste tot şi de care nu te-ai putea feri îndeajuns”1. Spre deosebire
însă de majoritatea celorlalţi aşa-zişi „gentilomi ai norocului” din epoca Lumi-
nilor, mânaţi îndeobşte de setea nestăvilită de a-şi depăşi condiţia socială
aproximativă dobândită la naştere şi de a pătrunde în lumea bună, beizadeaua
cantacuzină a fost motivată de dorinţa arzătoare de a recupera un statut şi o
avere la care se considera perfect îndreptăţit în virtutea originii sale alese. Radu
Cantacuzino nu a avut veleităţi literare sau filosofice. Nu a emis pretenţii de
taumaturg sau de vindecător. Nu a avut ambiţii alchimice. În schimb, a făcut tot
ce i-a stat în putere ca să obţină tronul Valahiei2.
Născut pe 17 martie 1699 la Bucureşti, Radu aparţinea „ilustrei”
Cantacuzena domus, fiind fiul voievodului Ştefan al Ţării Româneşti şi al

*
Paginile ce urmează fac parte din rezultatele proiectului de cercetare Opera necunoscută a unui
cărturar român din secolul al XVIII-lea: traducerile din italiană şi germană ale lui Vlad Boţulescu,
proiect finanţat de CNCSIS-UEFISCSU (PN II-RU TE 58/2010); pentru detalii, vezi Emanuela
Timotin / Andrei Timotin, Les traductions de l’italien et de l’allemand de Vlad Boţulescu (1763-1764).
Projet d’édition, în „Revue Roumaine de Linguistique”, 56, 2011, 1, p. 81-91. Mulţumesc
personalului Departamentului Manuscrise – Carte Rară al BAR Bucureşti pentru ajutorul acordat
cu gentileţe.
1
Encyclopédie, ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, I, Paris,
1751, p. 869 („un homme sans caractère et sans domicile qui se mêle hardiment d’affaires et dont
on ne saurait trop se défier”).
2
Pentru aventurierii Luminilor, vezi Suzanne Roth, Les Aventuriers au XVIIIe siècle, Paris,
1980; Alexandre Stroev, Les Aventuriers des Lumières, Paris, 1997; idem, „Те, кто поправляет
фортуну”: авантюристы Просвещения, Moscova, 1998; Daniel Roche, Aventuriers et
aventure au temps de Casanova, în Casanova. La passion de la liberté, Paris, 2011.
154 Ovidiu Olar

Păunei Greceanu şi nepotul eruditului stolnic Constantin3. O descendenţă mai

aleasă cu greu se putea închipui în Valahia timpului şi nu numai; postelnicul
Constantin Cantacuzino, bunicul voievodului Ştefan şi strămoşul lui Radu se
trăgea, după unii, din însuşi împăratul Constantin cel Mare, iar fiului său stol-
nicul i se dedicau biografii ale împăraţilor Ioan al VI-lea Cantacuzino şi Matei I
Cantacuzino, aluzie inechivocă la o înrudire directă a sa cu vechea „casă” impe-
rială bizantină4. Executarea tatălui său, Ştefan, de către otomani în vara anului
1716 avea însă să-i schimbe radical soarta. Silit să fugă pentru a-şi salva viaţa,
Radu şi-a văzut spulberate şansele de a-i succeda părintelui său pe tronul Ţării
Româneşti şi de a se reîntoarce într-o patrie unde proprietăţile familiei fuseseră
confiscate, iar numele Cantacuzino devenise o crimă susceptibilă de pedeapsa
cu moartea5. Tânărul principe nu şi-a pierdut totuşi speranţa. De la Roma la
Viena, de la Paris la Sankt-Petersburg, într-un cuvânt, de-a lungul şi de-a latul
Europei, el a încercat fără odihnă să-i convingă pe monarhii timpului să-l ajute
să-şi recapete moştenirea pierdută – depozitele de bani, moşiile şi, mai ales,
domnia Valahiei.
În acest sens, Radu Cantacuzino nu a ezitat să ţeasă intrigi, să arboreze
titluri tot mai elaborate şi să apeleze la falsuri sau exagerări genealogice şi
heraldice, fapt observat şi taxat imediat şi de numeroşii săi rivali6. Astfel, un
manuscris păstrat în Arhivele de la Iaşi şi o serie de diplome emise în 1735,
1736, 1743 şi 1744 ni-l prezintă în postura de Mare Maestru al Ordinului cava-
leresc al Sfântului Gheorghe, o „invenţie a unor aventurieri balcanici din prima
jumătate a secolului al XVI-lea” despre care se pretindea însă că ar fi fost
întemeiat de Constantin cel Mare însuşi7.
3
Pentru personaj, vezi studiul lui Andrei Timotin din prezentul volum.
4
Pentru detalii, vezi Andrei Pippidi, „Fables, bagatelles et impertinences”. Autour de
certaines généalogies byzantines des XVIe-XVIIIe siècles, în ÉBPB, 1, 1979, p. 298-299 [= Idem,
Hommes et idées du Sud-Est européen à l’aube de l’age moderne, Bucureşti-Paris, 1980, p. 284-285].
Pentru problema continuităţii familiei Cantacuzino după căderea Constantinopolului în 1453, vezi
Donald N. Nicol, The Byzantine Family of Kantakouzenos (Cantacuzenus) ca. 1100-1460. A
Genealogical and Prosopographical Study, Dumbarton Oaks, 1968; idem, The Byzantine Family
of Kantakouzenos. Some Addenda and Corrigenda, în DOP, 27, 1973, p. 309-315; Petre Ş. Năsturel,
De la Cantacuzinii Bizanţului la Cantacuzinii Turcocraţiei şi ai Ţărilor Române, în ArhGen, I (VI),
1994, 1-2, p. 171-175; Ştefan S. Gorovei, Continuitatea Cantacuzinilor: un punct de vedere,
ArhGen, I (VI), 1994, 3-4, p. 321-322; Ion M. Cantacuzino, Noi surprize în ascendenţa imperială
a lui Mihai Cantacuzino Şeitanoglu, ArhGen, VI (IX), 1999, 1-4, p. 151-155.
5
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei (după textul reeditat de N. Iorga),
în româneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de N. Iorga, Iaşi, 1929.
6
Jean Gouillard, Constantin III Brancovan (1709-1757) et l’Autriche, d’après des docu-
ments inédits, în ARBSH, 24, 1943, 1, p. 80, 97-98.
7
Pentru codice (ms. 2617), vezi Ştefan S. Gorovei, în AIIAI, 18, 1981, p. 732-733;
Andrei Pippidi, L’Ordre constantinien et les généalogies byzantines, în ÉBPB, 3, 1997, p. 214-217;
Sorin Iftimi, Reprezentări heraldice în arhiva Cantacuzinilor. Cartea de aur a Ordinului constan-
tinian al Sfântului Gheorghe, în Andi Mihalache, Silvia Marin-Barutcieff (eds.), De la fictiv la real.
Imaginea, imaginarul, imagologia, Iaşi, 2010, p. 599-617. Pentru diplome, vezi Nic. Densuşianu, în
AARMSI, seria II, tomul II – „Secţiunea I (Partea administrativă şi desbaterile)”, Bucureşti,
1881, p. 211; Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Iaşi, 1919, p. 63-64 (no 204);
 Un aventurier al Luminilor 155

Cercetările dedicate de Andrei Pippidi subiectului au elucidat multe dintre

misterele care înconjurau episodul cantacuzin al Ordinului8. Cu toate acestea,
inevitabil, destule întrebări au rămas fără răspuns sau fără un răspuns clar. Cum
i-a venit lui Radu ideea de a asuma marele magisteriu? A fost el iniţiat în
arcanele afacerii de către pretinsul Mare Maestru Ioannes IX Antonius I Flavius
Angelus Comnenus Lascaris Paleologus – de fapt, un impostor piemontez pe
nume Gian Antonio Lazier agreat de Habsburgi – pentru ca mai apoi, cu acordul
împăratului Carol al VI-lea, să-i uzurpe acestuia demnitatea9? Când anume a
prins contur arborele genealogic cosmetizat în baza căruia îşi formulează
pretenţiile de descendent al Anghelilor, Flaviilor şi Comnenilor? A fost defi-
nitivat acesta din urmă în preajma anului 1727, când Radu şi fratele său cer
insistent anumite cărţi patriarhului Hrisant al Ierusalimului, mai devreme, mai
târziu10? În fine, ce piese conţinea „dosarul” de Mare Maestru al prinţului?
În cele ce urmează îmi propun să răspund la ultima întrebare. Pretextul e
oferit de un volum apărut la Hamburg în 1755, volum necunoscut până în
prezent specialiştilor şi amatorilor – Constitutio definitoria Sacræ Angelicæ
Auratæ Constantinianæ Militiæ Augusti Ordinis Sancti Megalo-Martyris
Georgii ab Imperatore Ioanne V. Cantacuzeno, Angelo, Flavio, Comneno, in
synodo Demotichæ A. MCCCXXXI. et sequentibus habita decreta, cum aliis
monumentis huc pertinentibus, duabusque appendicibus De constitutionibus et
ritibus Ordinis Sancti Sepulcri et De exequiis Magni Magistri, Prioris,
Superioris etc. E Græco sermone in Latinum conversa iconibusque ornata.

2.
Atunci când am citit fişa de catalog a acestui in-4o de [16 +] 184 de pagini,
ceea ce mi-a stârnit curiozitatea a fost invocarea numelui basileului Ioan al V-lea
Cantacuzino şi a sinodului pe care el l-ar fi convocat la Demotica / Didumáteiqo.
În diplomele emise ajunse până la noi, Radu Cantacuzino face constant trimitere
la „reforma” Ordinului Sfântului Gheorghe realizată de „augustul împărat
roman”, al cărui urmaş legitim se consideră, iar Ioan C. Filitti, în descrierea din

N. Iorga (ed.), Documente privitoare la familia Cantacuzino scoase în cea mai mare parte din
archiva d-lui G. Gr. Cantacuzino, Bucureşti, 1902, p. 185-191 (no LXXXII); BAR Bucureşti – Peceţi,
II, no 434. Pentru locul Ordinului printre Ordinele cavalereşti ale timpului, vezi Jonathan Riley-Smith,
Towards a History of Military Religious Orders, în Karl Borchardt, Nikolas Jaspert, Helen J.
Nicholson (eds.), The Hospitallers, the Mediterranean, and Europe. Festschrift for Anthony
Luttrell, Aldershot, 2007, p. 271; D’Arcy Jonathan Dacre Boulton, The Monarchical Orders of
Knighthood in Later Medieval Europe 1325-1520, Woodbridge, Suffolk, 20002, p. 407, nota 30.
8
Andrei Pippidi, „Fables, bagatelles et impertinences”…; idem, False genealogii bizantine
din ciclul constantinian, în ArhGen, I (VI), 1994, 3-4, p. 107-114; idem, L’Ordre constantinien…
9
Marthe Jans, Des Anges et de St-Georges. Jean Antoine de Lalais Lazier, Prince Flave
Ange Comnène Lascaris Paléologue de l’Ales de Augusta Prætoria. Étude historique, Aosta,
1985, p. 173-174.
10
Hurmuzaki-Iorga, Documente, XIV/2, p. 913-914 (n o DCCCCLXXXIX); 960
(n o DCCCCXXXIII). Din păcate, lista cărţilor nu ne este pe moment cunoscută.
156 Ovidiu Olar

1919 a arhivei lui Gheorghe Gr. Cantacuzino „Nababul”, pomeneşte de o copie

a unui hrisov suspectat de fals emis pe 14 august 134111. M-am întrebat, prin
urmare, dacă tipăritura din 1755 nu-l menţionează, fie şi în trecere, pe aventu-
rierul valah. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că ea îi este de-a dreptul dedicată.
„Prea-înseninatul principe, domnul Ioan Radu Cantacuzino” Angelo, Flavio,
Comneno, Vallachiæ, Moldaviæ et Bessarabiæ Duci, Despotæ Peloponesi,
Thessaliæ, Macedoniæ, S.R.I. utriusque Principi, Alhutaæ et Mehedintiarum
Ethnarchæ, Marchioni in Hylphow, Romanatz, Theleorman, Ialomicæ,
Dembovicæ, Prahowæ, Arghesii, Czernetz et Slatinæ, citra et ultra Danubii
Ripas et Transalpinarum nec non Salinarum Theleghæ hereditario Domino et
Dynastæ, Comiti Epidauri, Corinthi et Apostolici Regni Hungariæ, Baroni in
Mohyllow, Affumatz, Zennöaghæ, utriusque Philipesth, ceterorumque Feudorum,
Territoriorum et Possessionum Allodialium Seren. Domus Cantacuzenæ per
Ukraynam et Transilvaniam Absoluto perpetuo Domino, Sac. Ang. Aur. Constan-
tinianæ Militiæ Insignis Ordinis S. Martyris Georgii jure sanguinis hereditario
Magistro etc. comisionase cartea.
Prefaţa, datată 28 iunie 1755, oferă câteva lămuriri binevenite12. Autorul
ei, Johann Samuel Müller (1701-1773), rector al celei mai vechi şcoli din
Hamburg, reputata Gelehrtenschule des Johanneums, şi libretist cu oarecare
faimă în epocă, arată că Radu dorise să republice toate documentele importante
cu privire la Ordinul al cărui Mare Maestru era. Aceste documente ar fi fost
adunate şi traduse în limba latină de către unul dintre urmaşii eroului albanez
Scanderbeg, Georgius Castriotus, duce al Epirului şi cavaler aurit. Numitul
Georgius le-ar fi aflat la mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai – acolo
ar fi fost mutat, pentru a-l feri de pericolul otoman, registrul imperial în care
erau păstrate actele oficiale. La capătul unei şederi de şase luni în mănăstire, cu
permisiunea şi cu ajutorul stareţului, Castriotus le-ar fi tradus din greceşte. El i
le-ar fi dedicat apoi lui Demetrius II. Mohylla, Cantacuzenus, Angelus, Flavius,
Comnenus – Vallachiæ, Moldaviæ et Bessarabiæ Regnans Despota, Dux, atque
perpetuus Dynasta –, care, încântat de rezultat, ar fi decis să fie editată. Ediţia
cu pricina fiind rară, Radu Cantacuzino găsise de cuviinţă să o retipărească.
Filologul Christian Gottlieb Schwartz (1675-1751), cumnatul lui Müller,
asumase primul sarcina republicării; din păcate, moartea îl împiedicase să ducă
proiectul la bun sfârşit. Cu toate acestea, el reuşise să adune multe dovezi ale
vechimii şi pertinenţei pretenţiilor Cantacuzinilor la marele magisteriu al Ordi-
nului constantinian care acum puteau fi folosite.

11
Ioan C. Filitti, Arhiva…, p. xxxv; Andrei Pippidi, False genealogii…, p. 109.
12
Constitutio definitoria…, p. 5-12 (nenumerotate). Pentru autor, vezi Franklin Kopitzsch,
Johann Samuel Müller. Ein Rektor des Johanneums im Zeitalter der Aufklärung, în 450 Jahre
Gelehrtenschule des Johanneums zu Hamburg, Hamburg, 1979, p. 31-34, 215; vezi şi Brit
Reipsch (ed.), Georg Philipp Telemann. Miriways: Singspiel in drei Akten nach einem Libretto
von Johann Samuel Müller, TWV 21:24, Kassel, 1999.
 Un aventurier al Luminilor 157

Constitutio definitoria Sacræ Angelicæ Auratæ Constantinianæ Militiæ Augusti

Ordinis Sancti Megalo-Martyris Georgii…, Hamburg (prelo Schrœderiano) 1755.
Pagina de titlu13

13
Exemplarul consultat de mine pe 14 iulie 2012 face parte din colecţiile din Bibliotecii
Bodleiene [(Vet.) 1217 e. 30 – disponibil on-line la adresa http://dbooks.bodleian.ox.ac.uk/books/
PDFs/590868987.pdf)].
158 Ovidiu Olar

Müller le enumeră pe cele mai importante, fără a intra în detalii. Astfel,

„bulei” emise în 1341 de împăratul Ioan al V-lea îi urmează diploma acordată în
1491 de Frederic al II-lea lui Alexius / Aloysius Blancus I; diploma acordată în
1576 de Maximilian al II-lea lui Alexius / Aloysius Blancus II; diploma acordată
în 1630 de Ferdinand al II-lea Joanni Andreæ Flavio Comneno; diploma
acordată de Carol al VI-lea lui Radu Cantacuzino, diplomă confirmată în 1745
de Maria Tereza şi de Carol al VII-lea; gramata acordată de patriarhul ecumenic
Paisie al III-lea lui Radu în 1730 şi, în fine, gramata prin care patriarhul Meletie
al VII-lea al Ierusalimului îl recunoştea pe acelaşi personaj drept Mare Maestru
al unui Ordin al Sfântului Mormânt. Practic, dintr-un condei, Radu se poziţiona
ca urmaş legitim a două familii concurente la marele magisteriu al Ordinului
– familia Blancus / Bianchi („Paleolog”) şi familia Angelo –, făcând complet
abstracţie de pretenţiile unei a treia familii, familia Farnese.

Christian Gottlieb Schwarz (1675-1751).

Gravură de Georg Paul Nusbiegel,
după o pictură de Johann Justin Preißler. Altdorf 175714

14
Christian Gottlieb Schwarz, Observationes ad Guil. Henr. Nieupoorti Compendium
antiquitatum Romanarum præmissa brevi introductione editæ cum præfatione Io. Andr. Mich.
Nagelii, Altdorf (Lorenz Schüpfel), 1757, frontispiciu.
 Un aventurier al Luminilor 159

Poziţionarea era foarte şubredă. Actele din 1491 şi 1576 fuseseră dovedite
drept false în 172515. Drepturile ereditare ale lui Giovanni-Andrea Angelo II la
marele magisteriu al Ordinului constantinian fuseseră cumpărate de către ducele
Francesco I Farnese al Parmei în 169716. Dreptul de a consacra cavaleri, acordat
în baza unei diplome (îndoielnice) emise în prima zi a lunii februarie a anului
1735 de Carol al VI-lea, îi fusese ridicat lui Radu de către soţul Mariei Tereza,
îngrozit de lejeritatea cu care erau sacrificate criteriile autentice de selecţie în
favoarea argumentelor financiare17. O înrudire între cele trei familii – Angelo,
Blancus / Bianchi, Cantacuzino – era, la rândul său, exclusă18. În plus, era cel
puţin neobişnuit ca patriarhul ortodox de Constantinopol să sancţioneze magis-
teriul suprem al unui ordin catolic, plasat sub protecţia Sfântului Scaun. Cu
toate acestea, prinţul valah puţin se sinchisea. La urma urmelor, pretinsul volum
alcătuit şi tradus de Georgius Castriotus era în întregime o operă de ficţiune
genealogică, aşa cum se va vedea în cele ce urmează.
Intitulată Definitorium Sacræ Angelicæ Auratæ Constantinianæ Militiæ
insignis Ordinis Sancti Megalo-Martyris Georgii, ex Græco idiomate in
Latinum translatum a viro nobili Georgio Castrioto, Epirota Comite, et
dedicatum excelso, glorioso, felici ac potenti Duci, Principi Demetrio, Mohyllæ,
Cantacuzeno, Angelo, Flavio, Comneno, Moldavorum et Bessaraborum
Dominatori hereditario, cartea inexistentă „republicată” în 1755 este precedată
de un privilegiu acordat de „ducele” Demetrius II, la Iaşi, la calendele lunii
septembrie, indictionul al şaselea, în „anul al optulea al domniei noastre”
(1584). Ea debutează cu o dedicaţie nedatată către ducele Demetrius II, semnată
de Georgius Castriotus, se compune din trei părţi şi o anexă şi are 17 ilustraţii.

„Din mila lui Dumnezeu Dimitrie, gospodar şi despot” (?).

Constitutio definitoria…, p. 16 (nenumerotată)

15
Andrei Pippidi, False genealogii…, p. 113; idem, L’Ordre constantinien…, p. 207-210.
16
Desmond Seward, Italy’s Knights of St. George. The Constantinian Order, Gerrards Cross,
1986, p. 41-52.
17
Banul Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1902,
p. 332-333. N. Iorga a fost primul care a manifestat rezerve cu privire la autenticitatea
documentului.
18
Andrei Pippidi, False genealogii…
160 Ovidiu Olar

Prima parte conţine o listă a Marilor Maeştri ai Ordinului constantinian al

Sfântului Gheorghe, redactată iniţial (chipurile) de la Ioan al V-lea Cantacuzino
(1341) la Dimitrie al II-lea (1592) Movilă şi completată apoi până la Radu
Cantacuzino19. A doua parte conţine două documente: un hrisov emis de Ioan al V-lea
la Demotica, pe 14 septembrie 1341, şi hotărârile unui sinod prezidat de patri-
arhul ecumenic Teofil în acelaşi oraş două zile mai târziu şi „renovat” la
Constantinopol pe 7 mai 134320. A treia parte conţine regulamentul complet de
funcţionare al Ordinului, promulgat prin edict imperial la încheierea lucrărilor
sinodului local ţinut la Demotica şi la Constantinopol, pe 1 martie 1343; sunt
descrise aici legile frăţiei, principiile care trebuiau respectate de cavaleri,
demnităţile şi funcţiile care puteau fi avute de membri, ceremoniile specifice,
prezenţa şi rolul femeilor21. În anexă se află constitutiones et ritus ale Ordinului
Sfântului Mormânt, considerat ordo filialis et pendens de cel constantinian22. O
serie de ilustraţii figurează veşmintele şi însemnele cavalerilor, una dintre ele
înfăţişându-l pe Ioan al V-lea23. Iată, aşadar, pe scurt, ce conţinea „dosarul” de
Mare Maestru al lui Radu Cantacuzino.
Că piesele prezentate nu sunt autentice este indubitabil. Dovezile în acest
sens sunt covârşitoare. Titulatura fantezistă a împăratului (Ioannes Cantacuzenus,
Angelus, Flavius, Comnenus…), precizarea eronată că 1341 este primo imperii
nostri anno, desemnarea anacronică a unui Acropolitis ca Mare Logofăt,
menţiunea incorectă că alături de împărat semnează fiul său, cezarul Matei,
localizarea greşită la Demotica, în Tracia, a evenimentelor, desemnarea ca
patriarh ecumenic a unui inexistent Philotheus, semnăturile uşor irealiste, toate
pledează în favoarea unor falsuri menite să-i furnizeze lui Radu Cantacuzino
dovada de care avea nevoie pentru a pretinde marele magisteriu al Ordinului
constantinian.

„Ioan Cantacuzino…” (?). Constitutio definitoria…, p. 37

19
Constitutio definitoria…, p. 9-12 (vezi Anexa 2).
20
Ibidem, p. 15-22, 23-31.
21
Ibidem, p. 32 sq.
22
Ibidem, p. 162-182.
23
Ibidem, p. 41, 43, 45, 47, 49, 51, 53, 55, 56, 137, 139, 141, 143, 145, 147, 165, 167.
 Un aventurier al Luminilor 161

Constitutio definitoria Sacræ Angelicæ Auratæ Constantinianæ

Militiæ Augusti Ordinis Sancti Megalo-Martyris Georgii…,
Hamburg (prelo Schrœderiano) 1755. Pagina de titlu

De fapt, întreg dosarul era închipuit. Ducele Dimitrie al II-lea Mohylla

Cantacuzenus Angelus Flavius Comnenus nu a existat. O genealogie lăsată
moştenire de Radu fiicei sale Leopoldina (căsătorită) O’Donnell ni-l prezintă
drept soţ al „Alexandrei Potosca” şi tată al lui „Alexandru al IV-lea Moghilă,
ducs Moldovei”, însă gestul era mai mult ca sigur interesat. Originile prestigioase
ale Movileştilor – şi despre ei se spunea că se trag din casa Flavia şi se înrudesc
162 Ovidiu Olar

cu Paleologii – sunt conjurate pentru folosul propriu de neobositul pretendent de

stirpe Cantacuzină24. Cât despre ducele Epirului Georgius Castriotus şi munca sa
de editor şi traducător în mănăstirea Sfânta Ecaterina, nici ea nu e altceva decât
un artificiu retoric, de efect probabil într-o perioadă în care numele lui
Scanderbeg era deosebit de apreciat25.
Cu toate acestea, povestea în poveste în poveste care vede lumina tiparului
la Hamburg în 1755 nu este deloc lipsită de relevanţă. În primul rând, ea oferă
date preţioase despre Radu Cantacuzino şi despre strategiile sale genealogico-
heraldice. Departe de a fi „renunţat de bună voie la orice aventură”, cum se
temea Vasile Mihordea, principele adaugă file importante la „cartea” vieţii sale
aventuroase. În pofida interdicţiei ferme şi irevocabile lansate de Habsburgi,
îngrijoraţi de excese, el continuă să confere diplome de cavaleri26. Pornind de la
Discursul lui Teodor Spandugnino / Spandounes Cantacuzino despre originea
Împăraţilor otomani, de la faimoasa „Byzantine du Louvre”, de la Familiile
bizantine ale lui Charles du Fresne, sieur du Cange şi de la producţiile menite a
sprijini pretenţiile unor personaje precum Angelo, Bianchi sau Lazier, Radu
„construieşte un roman de familie în care ficţiunea şi realitatea merg mână în
mână”27. Or, acest roman spune multe despre calităţile, ambiţiile şi defectele
autorului – oare unde ar fi putut ajunge dacă şi-ar fi temperat orgoliul?

Cavaler cu colan (Eques torquatus)

în veşmintele ordinului şi în veşminte obişnuite.
Constitutio definitoria…, p. 43, 51
24
Andrei Pippidi, „Fables, bagatelles et impertinences”…, p. 300-302 [= Idem, Hommes et
idées…, p. 286-288]; idem, False genealogii…, p. 112; idem, L’Ordre constantinien…, p. 222-223.
25
Pentru interesul acordat lui Scanderbeg în anturajul lui Radu Cantacuzino, vezi idem,
Une biographie de Scanderbeg traduite en roumain, în Peuples, États et nations dans le sud-est de
l’Europe. IXe Congres international des études du sud-est européen, 30 août – 4 septembre 2004.
Contributions roumaines, Bucureşti, 2004, p. 143-154.
26
În manuscrisul de la Iaşi, ultima intrare, făcută de o altă mână decât intrările precedente,
poartă data de 13 mai 1753; Stanislaus Didacus Comes Tarnoviæ este creat cavaler la Kompiolsky,
în palatinatul Cracoviei (ms. 2617, f. 37v; Andrei Pippidi, L’Ordre constantinien…, p. 216; Sorin Iftimi,
Reprezentări heraldice în arhiva Cantacuzinilor…).
27
Pentru detalii, vezi Andrei Pippidi, L’Ordre constantinien…, p. 221-222.
 Un aventurier al Luminilor 163

Apoi, se vede completată lista surselor bibliografice ale Genealogiei

cantacuzinilor (1787) a banului Mihail Cantacuzino28. Din compararea listei de
Mari Maeştri ai Genealogiei cu cea a Constituţiei din 1755 rezultă că volumul
apărut la Hamburg este „cartea tipărită, în care arată toate acele vechi obiceiuri
ale acestei cavalerii” despre care pomeneşte banul29. Listele sunt aproape
identice, banul omiţându-i doar pe Ioan al VI-lea Paleolog (1362) şi pe Irina
Cantacuzino (1482).
În fine, obsesia lui Radu Cantacuzino de a-şi redobândi statutul pierdut – indi-
ferent ce i se oferă, nu este niciodată mulţumit – pune în mişcare oameni şi
precipită evenimente care altfel ar fi fost relativ greu de urmărit de către un
istoric aflat la două secole şi mai bine distanţă. Fiul lui Ştefan voievod nu repre-
zintă un caz unic în Ţările Române prin plăsmuirile şi intrigile sale30. Cu toate
acestea, lumea paralelă pe care o creează ajunge, datorită amplorii şi consis-
tenţei sale, să spună multe despre universul al cărui copie fidelă încerca să fie.

3.
Despre Radu Cantacuzino, N. Iorga nu a avut o părere prea bună. „Om
dezorientat, fără moralitate şi fără conştiinţă, chinuit de o nepotolită sete de
aventuri, fie şi criminale”, Radu nu avea nimic ataşant31. Indiferent totuşi de
caracter, individul îşi are însemnătatea sa; el este unul dintre simbolurile epocii
sale. Secolul al XVIII-lea este, printre altele, un secol al unei ordini sociale şi
politice bine conturate. În egală măsură, el este un secol al încercărilor de infil-
trare şi al contestărilor acestei ordini. Contestatar, principele valah nu a fost. În
schimb, s-a dovedit un maestru al infiltrării.
Charles-Geneviève-Louis-Auguste-André-Timothée d’Eon de Beaumont,
faimosul Chevalier d’Eon, a fost diplomat, spion, soldat, francmason şi
travestit32. Radu Cantacuzino n-a fost nimic din toate acestea, deşi în câteva
28
Pentru personaj şi operă, vezi Giorge Pascu, Mihail Cantacuzino, în CI, 1, 1925, p. 6-78;
Ilie Corfus, În legătură cu opera lui Mihai Cantacuzino, în RIR, 16, 1946, p. 129-141; Paul
Cernovodeanu, O operă de erudiţie a sec. al XVIII-lea. Genealogia Cantacuzinilor (1787), în
Documente noi descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1981, p. 89-94; Mihai Sorin
Rădulescu, Banul Mihai Cantacuzino (1723 – c. 1790), în ArhGen, VI (XI), 1999, 1-4, p. 31-34.
29
Banul Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1902, p. 327.
Ioan (Iancu) V. Cantacuzino vorbeşte şi el în 1912 despre „genealogia Prinţului Rodolphe Cantacuzino,
unde se găseşte reprodusă copia diplomei imperiale…”; vezi Cătălina Opaschi, O genealogie
inedită a familiei Cantacuzino şi herburi cantacuzine, în „Cercetări Numismatice”, 12-13, 2006-2007,
p. 546.
30
Vezi, de pildă, cazul lui Despot sau al Ipsilanţilor: Gheorghe Pungă, Cu privire la arborele
genealogic al lui Despot vodă, în ArhGen, II (VII), 1995, 3-4, p. 23-38; Dumitru Nastase,
Originea imperială plăsmuită şi înrudirile româneşti autentice ale Ipsilanţilor, ArhGen, II (VII),
1995, 3-4, p. 57-64.
31
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, II, De la 1688 la 1780, Bucureşti, 1926, p. 564.
32
Gary Kates, Monsieur d’Eon Is a Woman: A Tale of Political Intrigue and Sexual Masquerade,
Baltimore, 2001; Simon Burrows, Jonathan Conlin, Russell Goulbourne, Valerie Mainz (eds.),
The Chevalier d’Eon and his Worlds. Gender, Espionage and Politics in the Eighteenth Century,
Londra – New York, 2010.
164 Ovidiu Olar

rânduri a asumat sau măcar a pretins comanda unui regiment de husari. Pierre
Ange Goudar, calul de bătaie al seducătorului Giovanni Giacomo Casanova, a
fost, rând pe rând, călugăr, abate, ostaş, cavaler, negustor, ministru de Stat în
Corsica, comis în administraţia militară franceză, general în Maroc, hangiu în
Danemarca, colonel în Spania, diriginte de poştă în Boemia, ambasador la
Liège, diplomat şi negociator la Napoli, marchiz la Paris, codoş pe alocuri şi
cartofor pretutindeni33. Radu Cantacuzino n-a fost nici pe departe atât de versatil.
Stiepan Zanovič, pretins „Castriotto, prinţ al Albaniei”, a fost un scriitor de talent
care s-a sinucis la abia 35 de ani în închisoarea în care îl aruncaseră creditorii34.
Radu Cantacuzino s-a mărginit să compună cereri de protecţie şi de ajutor şi a
murit de moarte bună. François Douceur a fost un bricoler de „notiţe genealogice
şi istorice” fanteziste potrivit cărora ar fi fost prinţ de Chios şi urmaş al împă-
ratului Iustinian35. Radu Cantacuzino n-a fost deloc un aristocrat închipuit. În
schimb, specialitatea sa a fost supralicitarea în interes propriu a originilor nobile
şi a înrudirilor alese ale familiei sale.
Într-un studiu dedicat ordinelor cavalereşti britanice din perioada 1660-1760,
Antti Matikkala a evidenţiat faptul că aceste structuri ierarhice au avut o valoare
simbolică ridicată în „competiţia culturală” acerbă dintre monarhiile europene.
În era „Luminilor cavalereşti”, era obligatoriu pentru un stat cu pretenţii să se
poată mândri cu un Ordin prestigios.
„Departe de a fi vechi relicve medievale, Ordinele au jucat un rol central în
politica la nivel înalt şi mai cu seamă în viaţa marii nobilimi. Ele au continuat să
fie considerate instrumente practice atât în politica internă, cât şi în politica
externă.”36
Cazul lui Radu confirmă această afirmaţie. Deşi era o „persoană fizică”, pentru
principe, marele magisteriu reprezenta o carte de vizită eficientă şi o sursă de bani
şi de influenţă deloc neglijabilă. Pentru „clienţii” săi, diplomele de cavaler ale
unui Ordin milenar reprezentau o portiţă de intrare în societatea „aleasă”.
Diploma acordată pe 2 ianuarie 1744 baronului Ioan Carol de Abschatz şi
Wallstadt este concludentă în acest sens. Grija acordată detaliilor şi conţinutului
– armeriile emitentului şi ale beneficiarului, titulatura emitentului, privilegiile
33
Daniel Roche, Aventuriers et aventure… (http://expositions.bnf.fr/casanova/arret/08.htm –
consultată pe 1 iulie 2012). Pentru detalii, vezi Jean-Claude Hauc, Ange Goudar, un aventurier des
Lumières, Paris, 2000 [vezi şi Katherine Astbury, în „French Studies”, 60, 2006, 1, p. 122-123];
Ange Goudar, La storia dei greci, nobili giocatori d’azzardo [Introducere de Maria Rosaria
Pelizzari, traducere de Gisella Maiello], Potenza, 2008.
34
Roland Mortier, „Le Prince d'Albanie”. Un aventurier au Siècle des Lumières, Paris, 2000.
35
Pierre-Yves Beaurepaire, Les supercheries littéraires du prince Justiniani de Chio, aventurier
et franc-maçon, în „Revue de l’AIRE. Recherches sur l’épistolaire”, 28, 2002, p. 43-49. Pentru
detalii, vezi Archives de la Bastille – Bibliothèque de l’Arsenal, dosar 12228 (Notice historique et
généalogique de la maison des princes Justiniani, princes souverains de l’Ile de Chio, 336 ff.).
36
Antti Matikkala, The Orders of Knighthood and the Formation of the British Honours
System, Woodbridge – New York, 2008, p. 1 („Far from being old medieval relics, the orders had
a central role at the hart of high politics and especially in the life of higher nobility. The orders
continued to be considered practical tools in both domestic and foreign policy…”).
 Un aventurier al Luminilor 165

beneficiarului, trimiterile la diplome anterioare, aspectul fizic al documentului

(caligrafia aleasă, miniaturile frumos executate, pecetea aplicată, pergamentul
de bună calitate, coperţile de catifea, cutia de metal de protecţie) – sunt un semn
indubitabil al importanţei pe care documentul o avea pentru toţi cei implicaţi37.
Radu Cantacuzino a fost un aventurier. Am comite însă o mare greşeală
dacă i-am trata cu lejeritate aventurile.

ANEXĂ

Lista Marilor Maeştri ai Ordinului constantinian al Sfântului Gheorghe.

Versiunea din Constitutio definitoria (1755) şi versiunea din Ghenealoghia
familiei Cantacuzinilor (1787).

Constitutio definitoria Sacræ Angelicæ Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor, a

Auratæ Constantinianæ Militiæ Augusti
Ordinis Sancti Megalo-Martyris Georgii
ab Imperatore Ioanne V. Cantacuzeno,
Angelo, Flavio, Comneno, in synodo
Demotichæ A. MCCCXXXI. et sequentibus
habita decreta, cum aliis monumentis
huc pertinentibus
1341. Ioannes V. Imperator, Cantacuzenus,
Angelus, Flavius, Comnenus, Augustus.
1351. Matthæus I. Imperator et Collega,
Ioannis antecedentis filius.
1362. Ioannes VI. Imperator, Palæologus.
1410. Demetrius, Cæsar, Imperatoris
Matthæi I. filius.
1427. Andronicus Cantacuzenus, Desp.
Lesbi.
1433. Michael Cantacuzenus, Dux.
1449. Theodorus Cantacuzenus, Dux.
1453. Emmanuel Cantacuzenus, Dux.
1466. Georgius Cantacuzenus, Despota.
1475. Matthæus Cantacuzenus, Ducas.
1479. Stephanus Cantacuzenus, Despota
Serviæ et Epiri Dynasta.
1482. Irene Cantacuzena, Domina Serviæ,
Stephani filia.
1490. Alexius Albus Cantacuzenus, vulgo
Aloysius Blancus, Emanuelis filius et
Stephani nepos, in Candia.
căria izvorâre se trage din neamul de
Valoa, din Perii de Franţa: începându-se
de la anul 800, pogoară pănă la anul
1787
1341. Ioan Cantacuzino Împăratul.
1351. Mateiŭ Cantacuzino Împăratul.
1410. Dimitrie Cantacuzino Chesar.
1427. Andronic Cantacuzino, Despot la
Lesbos.
1433. Mihail Cantacuzino, Ducs.
1449. Teodor Cantacuzino, Ducs.
1453. Emanuil Cantacuzino, Ducs.
1466. Gheorghe Cantacuzino, Ducs.
1475. Mateiŭ Cantacuzino, Ducs.
1479. Ştefan Cantacuzino, Ducs Epiruluĭ.
1490. Alexe Cantacuzino, Alois Vulco-
Blanc.

37
BAR – Peceţi, II, no 434; pregătesc un studiu special şi o ediţie a acestui document, pe
moment inedit.
166 Ovidiu Olar
1516. Michael Cantacuzenus, Alexii Albi
filius, in Candia.
1530. Georgius Cantacuzenus,
Valetudinarius dictus, in Arcadia
Peloponesi.
1540. Sanctus Rodulphus niger
Cantacuzenus, Vallachiæ Dux.
1552. Thomas Cantacuzenus.
1566. Andronicus Cantacuzenus, Thomæ
frater.
1576. Alexius Albus Cantacuzenus, vulgo
Aloysius Blancus Palæologus dictus.
1584. Demetrius Cantacuzenus, Aloysii
filius.
1589. Andronicus Cantacuzenus, Sapiens
cognominatus.
1592. Demetrius II. Mohylla, Cantacu-
zenus, Angelus, Flavius, Comnenus,
Moldavorum et Bessaraborum Dominus.
1633. Alexander. Et
1640. Ioannes Andreas, Demetrii II.
gloriose gubernacula tractantis filii
dilectissimi, dignissimi.
1657. Andronicus Cantacuzenus, Ioannis
Andreæ filius.
1668. Constantinus Bessaraba.
1680. Sylvanus sive Scerban V. Mohylla,
Bessaraba, Angelus, Flavius, Comnenus,
Cantacuzenus, Vallachiæ Dux.
1712. Constantinus XII. Vallachiæ Dux.
1716. Stephanus II. frater Constantini XII.
Ultimus ex hac gente Vallachiæ Dux.
Rudolphus Cantacuzenus, etc. etc. sumit
Magisterium Ordinis Sacræ Militiæ
Constantinianæ, post obitum Genitoris
Stephani, Viennæ Austriæ, sub protec-
tione S. Cæs. et Reg. Cathol. Majestatis
Caroli VI. semper gloriosissimæ memoriæ.
1516. Mihail Cantacuzino, fiul luĭ Alexe.
1530. Gheorghe Cantacuzino, la
Peloponis.
1540. Rudolf Cantacuzino, Negru.
…
…
1552. Toma Cantacuzino.
1556. Andronic Cantacuzino, fratele
Tomiĭ.
1576. Alexe Cantacuzino Blanc.
1580. Dimitrie Cantacuzino, fiul luĭ Alexe.
1589. Andronic… Þ Sofác.
1592. Dimitrie Moghilă Cantacuzino.
1633. Alexandru
fiiĭ luĭ Dim. Cantacuzino.
1640. Ioan Andreiŭ
1657. Andronic Cantacuzino, fiul luĭ
Ioan Andreiŭ.
1668. Costandin Basarab.
1680. Şerban Basarab Cantacuzino.
…
…
1712. Constantin.
1716. Ştefan Cantacuzino.
…
1735. Rudolf Cantacuzino, fiul lui Ştefan
Cantacuzino.