REVISTA SIMPOZION 2019 Liceul Roznov

VALORI CULTURALE
ROZNOVENE
Revista Simpozionului
„GHEORGHE RUSET-ROZNOVANU”
EDIȚIA a VII- a, 17 MAI 2019
ROZNOV, 2019
VALORI CULTURALE ROZNOVENE
REVISTA SIMPOZIONULUI "GHEORGHE RUSET - ROZNOVANU"
EDIȚIA a VII-a, NR. 7, 2019
CUPRINS:
CUPRINS:
Cuvânt înainte ....................................................................................... ...........................................3

COMUNICĂRI PROFESORI.......................................................................................................................4
Prof. dr. Gheorghe Brânzei - Zodia criticii și istoriei literare. Ion Negoițescu ...................................... 4
Prof. Oana Ilarie - Satul românesc ...................................................................................................... 9
Prof. Paulina Gabur - Poezia descântecelor ...................................................................................... 15
Prof. Violeta Teioșanu - Mioriţa - izvorul viziunii păstoreşti asupra lumii......................................... 17
Prof. Simona Postelnicu - Satul. Între lepădarea tradiţiei şi revenirea omului modern .................... 21
Preot dr. Iulian Vasile - Satul, matrice originară și reper în istoria devenirii culturii și spiritualității
poporului român .............................................................................................................................. 32
Prof. Bogdan Drăgoi - Satul românesc: tradiție, spiritualitate și dezvoltare ...................................36
Prof. dr. Paul Daniel Nedeloiu - Interpretări controversate în istoriografia românească: întemeierea
Ţării Moldovei. “Câmpul lui Dragoş” ................................................................................................ 38
Prof. Tudor Tacu - Biserica – Împărăţia Lui Dumnezeu ..................................................................... 42
Prof. Adrian Hizan - Cât-îi stânca roznovanului ................................................................................ 47
Prof. Ștefan Ioan Diaconu - Satul românesc - Arta românească din secolul al XIX - lea .................... 51
Prof. înv. primar Maria Carmen Drîngu - Tradiţie şi modernism în sărbătorile de primăvară...……..53
Prof. Brîndușa Roman - Satul românesc între tradiţie şi modernitate .............................................. 56
Prof. Daniela Apetrei - În căutarea satului de altădată.... ................................................................ 58
COMUNICĂRI ELEVI...............................................................................................................................61
Mario-Alexandru Custură, Rareș-Victor Rusu, Eduard-George Tudor - Costumul popular

moldovenesc .................................................................................................................................... 61
Loredana Florina Stroia, Ecaterini Maria Purcariu, Roxana Elena Caprariu - Tradiție și modernitate
în satul meu natal ............................................................................................................................ 63
Loredana Gabriela Popa, Roxana Manolache - Imaginea satului în „Amintiri din copilărie” ...........66
Maria Larisa Albiș, Elena Fermuș - Viața și copilăria la sat în viziunea lui Ion Pillat ........................ 68
1
Flavius Topor, Alexandra Ciubotariu, Petruța Anăstăsoaiei - Lumea satului ardelenesc în viziunea lui
Ioan Slavici ....................................................................................................................................... 72
Alvin Costin - Viziunea lui Lucian Blaga asupra satului românesc .................................................... 74
Teodosia Bortă, Ionela Postolache - Analiza mentalității țărănești în romanul „Ion” de Liviu
Rebreanu.......................................................................................................................................... 76
Ștefana Teona Ilie, Andrei Manole, Ancuța Rusu, Larisa Tanasă - Viziunea asupra țăranului și a
satului românesc în opera lui Octavian Goga ................................................................................... 79
Maria Laura Istrate, Ana Selena Puiu, Ionuț Ștefãnel Savin - Imaginea satului și a țăranului român
în operele lui Vasile Alecsandri și George Coșbuc ............................................................................. 82
Maria Rașcu, Loredana Paiu - Satul tradiţional românesc: Aspecte generale .................................. 85
Ștefan Teleucă, Mădălina Chilat - Satul românesc - între traditie si modernitate. Cazul satelor
Piatra Șoimului și Podoleni: scurt istoric.........................................................................................89
Ana Maria Ciobanu, Denisa Bursuc - Sate tradiționale și moderne: cazul Tazlăului........................92.
Elena Alexandra Florea, Elena Petronela Purcariu - Satul românesc între tradiție și modernitate:
localități din Câmpul lui Dragoș.....................................................................................................96
Paula Agapie, Laura Asiminei - Țesutul, meșteșug străvechi...........................................................98
Simpozionul "Gheorghe Ruset - Roznovanu" – Prezentare în imagini ............................103
2
CUVÂNT ÎNAINTE
3
COMUNICĂRI PROFESORI
Zodia criticii și istoriei literare. Ion Negoițescu
1. Zodia criticii
„Cărţile care mi-au oferit plenitudinea lecturii: Autobiografia lui Benvenuto Cellini
(existenţial, ca trăire a meseriei artistice), Etica nicomahică a lui Aristotel (filosofie), Castelul
interior al Sfintei Tereza (mistic), Torquato Tasso al lui Goethe (ca perfecţiune artistică). În
ultimul caz, a trebuit să renunţ la Războiul peloponeziac al lui Tukidide.
Operele care m-au atras mai puternic, chiar înainte de lectură, dintr-o ciudată presimţire:
Metafizica lui Aristotel, Fragmentele lui Novalis şi Etica lui Max Scheler.
Idealul meu a fost să scriu un roman la persoana întâia, al educaţiei erotice, de la
sexualitatea pură la mistica pură, şi având ca modele tehnice pe Don Quijote şi Wilhelm
Meister.”1
Aşa avea să declare Ion Negoiţescu în paginile Jurnalului său din 1948, publicat
fragmentar în 1999. Revenind, descoperim în afirmaţia criticului cu privire la cărţile şi operele
pe care le-a purtat cu el toată viaţa că a nutrit un profund sentiment de plăcere în preajma unor
cărţi şi a unor autori care şi-au pus pecetea asupra personalităţii sale de critic şi istoric literar.
Momentul debutului stă sub semnul poeziei. Încă din 1937, în „Naţiunea română din
Cluj”, publică versuri pe care le semnează cu pseudonimul Damian Silvestru. De asemenea, cu
acelaşi pseudonim, va redacta şi semna Manifestul Cercului literar, adresat lui E. Lovinescu şi
publicat în „Viaţa” la 13 mai 1943. La exact 10 ani de la debutul său literar, va primi Premiul
scriitorilor tineri al Editurii Fundaţiilor Regale pentru volumul în manuscris Poeţi români. Este,
credem, momentul hotărâtor al evoluţiei lui Ion Negoiţescu către critica şi istoria literară. Zodia
valorii şi-a pus, încă de pe acum, pecetea pe destinul său literar.
Revenind la Manifest, arătăm că pe membrii „Cercului literar de la Sibiu” îi interesa
recrudescenţa nefirească a ideilor sămănătoriste apărute după 1930, idei “aflate în afara
esteticului şi având ca model câteva mişcări literare obscure din afara graniţelor. Recrudescenţa
sămănătoriştilor era atât de viguroasă, încât reuşise să contamineze opinia publică, dar şi pe
unii publicişti aflaţi la originea unor polemici aprinse.”2 Iată de ce tinerii semnatari ai scrisorii
se delimitează de noua confuzie semănată de neosămănătorişti, arătându-şi, în acelaşi timp,
admiraţia pentru opera critică a lui Eugen Lovinescu. Autorii scrisorii sunt convinşi că Istoria
lui Lovinescu a reuşit să dea stilul criticii literare, transmiţând urmaşilor instrumentul cel mai
de preţ în exercitarea unei profesiuni critice. De asemenea, cerchiştii vorbesc cu admiraţie
despre probitatea intelectuală a lui E. Lovinescu, despre erudiţia şi inteligenţa criticului de la
„Sburătorul”. Apreciem că acest document este lecţia de minte a viitorului critic şi istoric literar.
Se află în scrisoarea menţionată un fel de „abc” al criticii literare, pe care I. Negoiţescu şi l-a
însuşit foarte bine, ridicându-l la rang de model.
Răspunsul lui E. Lovinescu evidenţia, sub semnul unei plăcute surprize, „elementele
tinere, din care se va selecta a patra generaţie postmaioresciană de apărători ai autonomiei
esteticului”. „Numai că această a patra generaţie critică postmaioresciană va fi împiedicată să
1 I. Negoiţescu – Din însemnările unui cosmopolit – Editura Paralela 45, Piteşti, 1999, p. 143.
2 Gheorghe Crăciun – Istoria literaturii române pentru elevi şi profesori, Editura Cartier Educational, Bucureşti, 2004, p. 882.
4
se manifeste în condiţii normale de. Cele aproape două decenii de de sincopă proletcultistă
întrerup orice manifestare liberă a spiritului critic disociativ, de orientare estetică”. 3
În anii maturităţii, între 1961-1964, este deţinut politic la Jilava, „faimoasa” închisoare
pe unde vor mai trece şi alţi cărturari români.
Viaţa în redacţia revistei „Luceafărul” îi va oferi posibilitatea de a cunoaşte pe toţi cei
care aveau ceva de spus în epocă. Planul Istoriei literaturii române, pe care îl publică în nr.
2/1968 al revistei „Familia”, stârneşte aprigi şi vii controverse şi polemici aprinse. Acum, zodia
criticii transpare ca destin asumat.
Personalitate nonconformistă, viitorul critic riscă o nouă condamnare şi, cu doar o zi
înainte de devastatorul cutremur din 1977, îi trimite lui Paul Goma o scrisoare de adeziune al
cărei text este citit la postul de radio „Europa liberă”. Mai târziu, avea să devină unul dintre
colaboratorii apropiaţi ai lui Paul Goma, şi un prieten intim al undelor radio de la „Europa
liberă”.
Anul 1980 este unul de opţiune definitivă. Zodia criticii îl acaparează cu totul, îi
pecetluieşte soarta şi îl face celebru. Criticul şi istoricul literar I. Negoiţescu se stabileşte la
Munchen (unde va rămâne până în 1993), îşi declară disidenţa şi rosteşte texte politice,
fragmente din Istoria literaturii române, sau realizează interviuri cu marile personalităţi ale
timpului pentru deja celebrele posturi de radio „Europa liberă”, „BBC” şi „Deutsche Welle”.
În Anexa capitolului, am realizat o fişă cuprinzând, selectiv, opera lui Ion Negoiţescu.
2. Lumea criticii
„Această lucrare este o operă de exil (subl. N.). Deşi concepută mai demult, încă din ţară,
unde s-au publicat diferite fragmente, ea n-ar fi putut apărea sub regimul cenzurii literare.
Având în vedere, mai ales faptul că la baza ei stă un gând precis şi stăruitor, care nu putea fi
dus la capăt în toată desfăşurarea lui decât într-o redactare sub zările libertăţii: ce ne spune
literatura română asupra fiinţei noastre axiologice, adică ce suntem noi românii şi cum ne
prezentăm noi în confruntarea istoriei?” 4
Se află în mărturisirea lui I. Negoiţescu, din Prefaţă, explicit exprimate, condiţiile în care
a fost realizată această primă parte a unei opere care avea să încununeze o viaţă de istoric şi de
critic literar. În continuare, autorul precizează că unicul criteriu, cel estetic, rămâne o
permanenţă inviolabilă în demersul analitic.
Dacă am căuta filiaţii de la care îşi adapă rădăcinile criticul, l-am descoperi pe G.
Călinescu. Astfel, şi I. Negoiţescu utilizează metoda lecturii inverse; aceasta este metoda
dominantă pe care o aplică, în cele mai multe dintre cazuri, însă, în unele pasaje ale cărţii
(operele clasice, bunăoară), operele sunt plasate într-un viitor atemporal.
Structura cărţii este, de regulă, susţinută de bogăţia elementelor de conţinut. Cele 15
capitole ale cărţii surprind un fenomen viu, dinamic, cel al literaturii române dintr-o perioadă
de aproape 150 de ani.
Capitolul intitulat Începuturile poeziei române se constituie într-o veritabilă prezentare
generală a perioadei de la începutul secolului al XIX-lea. Cartea debutează cu acest capitol
deoarece I. Negoiţescu este de părere că în literatura română nu există clasicism şi nici baroc,
cu unele excepţii: Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir (considerată o operă barocă).
3 Gheorghe Crăciun – Op. cit. p. 873.

4 I. Negoiţescu – Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 9.
5
Următoarele capitole pun sub lupă operele primilor prozatori (Dinicu Golescu, Costache
Negruzzi), ale primilor romancieri (Nicolae Filimon), ale paşoptiştilor (Nicolae Bălcescu,
Alecu Russo, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri).
Dacă, din punct de vedere al spaţiului acordat unuia sau altuia dintre scriitori, observăm
imediat anumite preferinţe (un spaţiu extins li se acordă lui Dimitrie Bolintineanu şi lui Vasile
Alecsandri, în timp ce Ion Creangă, Ioan Slavici şi I. L. Caragiale „se bucură” de spaţiul a 2-3
pagini), constatăm că aprecierile sunt îndreptăţite şi, ceea ce este mai important, sunt temeinic
argumentate.
Literatura secolului al XX-lea este analizată pe mai mult de 250 de pagini, în timp ce unui
secol de literatură (al XIX-lea) i se acordă doar puţin peste 100 de pagini. De spaţii mai mari
„beneficiază”: George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu etc.
Dramaturgia interbelică este analizată pe doar o pagină. Dacă Tudor Muşatescu,
Alexandru Kiriţescu şi George Ciprian sunt doar amintiţi, Ion Luca este prezentat pe aproape o
pagină.
Ultimul capitol al cărţii este dedicat naţionalismului şi existenţialiştilor: Nae Ionescu şi
discipolii lui (Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Emil Cioran, M. Blecher şi
Eugen Ionescu).
Aceasta este o repede trecere în revistă a principalelor elemente de conţinut pe care le
conţine cartea lui I. Negoiţescu. Densitatea informaţiei este justificată, mai ales, prin faptul că
majoritatea studiilor au fost scrise pentru a fi publicate independent. În momentul în care aceste
studii sunt adunate la un loc, metoda, unitatea, constanţa şi coerenţa au de suferit mai mult sau
mai puţin.
3. Vocile criticii
Aparent, I. Negoiţescu descinde din G. Călinescu. Remarcăm, în continuare, o parte dintre
creşterile pe care le-am remarcat în Istoria lui I. Negoiţescu; în opinia noastră, acestea ar fi:
situarea operelor clasice într-un viitor atemporal, metoda (în critica actuală, metoda este
considerată a fi foarte importantă) lecturii inverse, plăcerea de a cita, dorinţa de a introduce o
mutaţie a teoriei valorilor, observarea golurilor din literatura română, sesizarea lipsei, din
literatura română, a unor curente literare precum clasicismul şi, mai ales, barocul etc. Ilustrăm
afirmaţia cu un scurt fragment din capitolul dedicat lui Vasile Alecsandri: „Producţia de versuri
corecte a lui Vasile Alecsandri este vastă cum se cuvine unui harnic scriitor de profesie, dar
nota comună a inspiraţiei, fragilitatea sensibilităţii dau un caracter adeseori fastidios acestei
facil întinse opere, totuşi înviorată printr-o uimitor de organică întrepătrundere cu lirismul
popular, dincolo de puternicele influenţe ale literaturii franceze contemporane: versurile corecte
ale lui Alecsandri înving scleroza versurilor corecte ale lui Negruzzi, faţă de care par
împrimăvărate. (...) Dacă trecem apoi peste stihurile confirmate prin tradiţie, cărora le-a servit,
dându-le fermecător prestigiu rememorarea didactică seculară, încât puterea lor de sugestie vine
în mai largă măsură din motive moral-literare decât pur estetice (valori „clasate”, chiar atunci
când nu mai corespund sensibilităţii noi): Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie, /Stea dulce
şi iubită a sufletului meu! /Şi care-odinioară luceai atât de vie/Pe când eram în lume tu singură
şi eu//sau Noroc bun!... Pe câmpul neted ies românii cu-a lor pluguri! /Boi plăvani în câte şase
trag, se opintesc în juguri, /Braţul gol apasă-n coarne; fierul taie brazde lungi, /Ce se-nşiră-n
bătătură ca lucioase, negre dungi.”
Din fragmentul citat răzbate un critic contemplativ, un spirit speculativ, capabil de
imprevizibile comparaţii.
6
Pe tot parcursul Istoriei sale, I. Negoiţescu a refuzat să facă zeificări deoarece conştiinţa
estetică este incapabilă să facă unele compromisuri.
Constatăm, de asemenea, faptul că biografiile autentice ale scriitorilor comentaţi lipsesc,
autorul rezumându-se la a insera, uneori, doar scurte fragmente de biografii.
Cartea, aşa cum am mai evidenţiat, se configurează din articole separate asupra cărora
criticul nu a revenit. De aici, răzbat unele minusuri. Iată, spre exemplificare, unele afirmaţii pe
care le face în capitolul destinat lui Grigore Alexandrescu: „Poet, în înţelesul modern al
lirismului, nu este Alexandrescu decât prin versurile în care sensibilitatea lui se transmite
filtrată, abolind contingentul şi făcând să răsune pe aria poeziei româneşti tonul său unic. Multe
din poemele sale sunt ideaţie ritmată, dar din ritmurile austere se desprinde o simţire încărcată
de patos şi umbră. O sonoritate grea şi întunecată străbate aceste versuri, un doliu de pânze
aspre încearcă să o înnăbuşe, dând sentimentului poetic acea discreţie şi acel farmec sumbru
impresionant: Imaginile sunt aproape retorice, în elanul lor sever circumscriind mereu
sentimentul, parcă pereţii de bronz ai unui vas cu incrustaţii simbolice ar ascunde otravă.
Presimţiri grave îl bântuie, vântul răului adie peste istorie şi nădejdile ţâşnite din adânc ar vrea
să atingă limanuri cu soare. Uneori, verbul se încordează, câştigă o putere ciudată, spre a da
glas la sonorităţi profetice, în care viziunea istorică se întreţese din chemări ale luminii şi
triumful, acceptat cu resemnare, al nopţii şi al durerii. Meditaţia este atât de profund îndurerată,
că substanţa ei devine melodică – nu în sensul tehnicii formale, ci în acel al plânsului lăuntric.
Căci Alexandrescu nu este un melancolic ce îndoliază natura, ci un fiu al durerii, care în măreţia
ei se simte ca într-un mormânt matern. (...) Şi răscoala naturii se surpă pe învins, dezolarea
urmează luptei, în care răul întreg a venit din afară, copleşitor, istoric; departe de a fi un pesimist
fundamental, otrăvit de amaruri metafizice, Alexandrescu seamănă cu înlănţuitul Prometeu şi,
ca acesta, se defineşte prin nobleţea suferinţei. Pentru el, istoria amorală devine o caznă – şi o
caznă simbolică sunt elementele naturii în întunecarea şi mistuirea lor, în dezlănţuirea sălbatică
şi oarbă – aşa cum, în răsfrângerile perifrazei lirice, simbolică e şi durerea patriotului înlănţuit:
Când marea-ntărâtată corabia-ţi zdrobeşte, /Când loc de mântuire nu este, nici liman, /Când
cu grozave furii asupra ta porneşte/Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean...”.
Nicăieri, în critica literară, nu s-a vorbit mai frumos despre Grigore Alexandrescu!
Nicăieri, în critica literară, nu întâlnim un mai liric tablou descriptiv al unei poezii care are
meritul de a fi fost scrisă de un poet cerebral şi nobil.
Unul din scopurile cărţii este şi acela de a scoate la lumină autori şi opere uitate nedrept.
Un exemplu, în acest sens, îl constituie proza de călătorie a lui Dimitrie Bolintineanu: „Cea mai
importantă dintre călătorii este şi prima şi cea mai puţin exotică: Pe Dunăre şi în Bulgaria –
importantă pentru evoluţia epicei româneşti, căci, ca într-o mică Halima, istorisirile doctorului
I. Franţ (tot atâtea „nuvele”) ne introduce cu aproape un veac înainte în Halimaua adevărată a
lui Panait Istrati din Kyra Kyralina, din Cosma etc., adică în acel univers balcanic fabulos, cu
haiduci, cu pătimiri senzuale atroce, cu licăriri fastuoase printr-o neperdeluită mizerie umană.
Nu numai frustitatea băsmuitoare a acestor istorisiri face dintr-însele un firesc premers narativ
al lumii lui Panait Istrati, ci şi atitudinea scriitorului. Bolintineanu, credincios fiu al năzuinţelor
de la 1848, e un progresist, o conştiinţă morală bine împlinită în fabulă (subl. N.) şi, cu aceeaşi
nepotrivită etichetă”.
Pe de altă parte, figura lui Ion Heliade Rădulescu, în momentul apariţiei în literatura
română, „seamănă cu izbucnirea unui vulcan: oferă nu numai un spectacol extraordinar
(asimilarea vastă a culturii şi spiritului european), dar împinge la suprafaţă, tocmai prin explozia
7
ce aruncă împrejur atâta noroi, materiile preţioase topite înlăuntrul său; lirismul, pe cât de pur,
pe atât de profund cu care ne împărtăşesc în clipe de iluminare marii poeţi (subl. N.)”.
Plăcerea de a cita reiese dintr-un alt pasaj al Istoriei, cel în care analizează opera lui
Calistrat Hogaş, pe care îl încadrează printre „adversarii junimismului”. Criticul descoperă în
opera lui Hogaş un spaţiu cosmicizat: „Uneori, adevărate incendii cosmice, aprinse prin văile
munţilor, se transformă în mistice euforii asemeni preludiilor wagneriene. O geologie
primordială, o măreţie castă şi sacră se încrustează în imagini:... Spre dreapta, din văile
umbroase ale munţilor Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se
înălţau spre văzduhuri şi-şi topeau în aer creştetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfă
colosală, aprinsă de natură pe altarele sale pentru atotputernicul său ziditor...”.
4. Ecouri critice ale posterităţii

Într-un interviu pe care chiar autorul Istoriei literaturii române îl acorda revistei
„Dialog”, în 1991, acesta arăta care au fost raţiunile care au stat la baza alcătuirii acestei cărţi:
„Această lucrare nu este un manual, nu este o carte de informaţie propriu-zisă, ci este pornită,
în primul rând dintr-o preocupare specială: în Prefaţă eu atrag atenţia că am conceput Istoria
literaturii române cu mulţi ani în urmă, în ţară, căutând să cunosc, prin scriitorii români, mai
bine poporul nostru, mentalitatea lui, gândirea lui, comportamentul lui social-istoric. Am fost
îndemnat la aceasta de marea decepţie pe care am suferit-o personal când s-a instalat
comunismul în România.”5
Gheorghe Grigurcu semnalează, însă, şi minusurile Istoriei lui I. Negoiţescu. În viziunea
mai tânărului său confrate, acestea s-ar concretiza în: lipsa de acurateţe, unele dezechilibre în
spaţiul acordat unora sau altora dintre scriitori, prezenţa unor disproporţii inexplicabile şi
existenţa unui subiectivism (cel puţin) vizibil în cazul unor scriitori.
Aşa cum a dorit chiar I. Negoiţescu, Istoria literaturii române de la 1800 la 1945 circulă
printre noi, oamenii mileniului al III-lea, cu aceeaşi prospeţime pe care i-am remarcat-o încă
din anul apariţiei. Vrând-nevrând, deşi chiar autorul a precizat că nu este o carte de informaţie,
revin la ea şi descopăr, încă, motive de reflecţie şi sursă de informaţie.
Bibliografie:
1. Crăciun, Gheorghe – Istoria literaturii române pentru profesori şi elevi, Editura Cartier
Educational, Bucureşti, 2004.
2. Negoiţescu, I. – Din însemnările unui cosmopolit, Editura Paralela 45, Colecţia „Cercul
literar de la Sibiu”, Sibiu, 1999.
3. Negoiţescu, I. – Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991.
4. Solacolu, Ion – Istorie şi literatură în Revista „Dialog”, nr.139/141, septembrie-noiembrie
1992.
Prof. Dr. Gheorghe Brânzei

Inspector școlar pentru limba și literatura română
5 I.S. – “Istorie şi literatură”, în Revista Dialog”, nr. 139 / 141, septembrie-noiembrie 1992.
8
Satul românesc
″Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au
stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate
urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de
necuprinsă, (...) ... roţile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuşi mersul vremii.″
(Liviu Rebreanu)
Lumea satului românesc a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru scriitorii neamului
nostru, care au redat în operele lor viaţa satului, acest fascinant univers ce ne caracterizează pe
noi ca popor milenar. Operele lor îşi adună seva din acelaşi izvor al folclorului, al istoriei, al
frumuseţilor mediului rural și al vieţilor sătenilor de diferite vârste, lumea satului fiind ȋn strânsă
legătură cu natura, țăranul trăind într-o perfectă comuniune cu aceasta, cunoscându-i ritmurile
cosmice, respectând ritualurile și ținând cu sfințenie sărbătorile religioase.
În mijlocul naturii, omul se simte mai aproape de Dumnezeu. Și câți dintre noi nu-și
găsesc liniștea, pacea interioară, împăcarea cu sine însuși, în murmur de rugăciune, în mijlocul
unei bisericuțe dintr-un sătuc uitat de lume!
Nu în zadar, marile spirite simțeau impulsul de a reveni în locurile în care au copilărit...
și asta pentru că aveau nevoie să se regăsească, să-și amintească cine sunt, să-și purifice sufletul
cu energia acelor locuri și să-și reîmprospăteze memoria afectivă.
9
Poate că, astăzi, satul nu mai e cel pe care ni-l descriau pe vremuri Rebreanu sau Blaga,
Coșbuc sau Creangă, Goga sau Marin Preda şi poate că nici locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de
odinioară, cei care îşi amestecau munca, sărbătorile, bucuriile și lacrimile cu lutul care
plămădește veşnicia. Scriitorii noștri zugrăvesc lumea satului în toate ipostazele sale, de la
evenimente cu semnificaţie istorică (răscoală, participarea la război) la aspecte şi trăiri de zi cu
zi (joacă de copii, iubirea fericită sau nefericită, nuntă, înmormântare, viaţa câmpenească). Însă
simplitatea și frumuseţea sunt mereu prezente, indiferent de anotimp sau moment al zilei.
Oamenii trăiau în sat aşa cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit, cea mai mare avere a lor
fiind pământul și credinţa ȋn Dumnezeu.
Să facem o incursiune în operele unor scriitori pentru care satul și țăranul român au
constituit adevărate izvoare de inspirație...
Satul, înconjurat de munți, în poezia lui George Coșbuc, este surprins în viața lui
obișnuită, cu pitorescul lui etnografic. Dincolo de sat, e pârăul, lumea, câmpul cu holdă, vuiet
de codru și dumbravă. Datele, reprezentabile, sunt ale satului transilvănean, ale locurilor de
baștină ale scriitorului; specificitatea, sub aspect uman, este a întregului nostru popor.
Sunt surprinse, în poezia coșbuciană, momente din viața satului. Optica e țărănească,
elementele, pictural-narative, reliefează în fapt atitudinea țăranului, a flăcăului sau a fetei,
resorturile intime ale gestului, vorbei sau simțirii rustice. Imaginea satului se comunică astfel
prin oameni, prin modul lor de existență, cu bucurii și necazuri, cu aspirațiile lor de împlinire.
Rusticitatea îndeletnicirilor leagă pe om de natură, iar imaginea anotimpurilor sugerează
mișcarea ciclică, socială, a vieții satului, poetul sugerând priveliști de largă perspectivă, fixând
în centrul tabloului modul de existență al țăranului. În natura lui Coșbuc e viața rustică, bucuria
de-a trăi optimismul ce naște dor de viață și de muncă.
Satul la Coșbuc este o entitate socială și națională, cu datini și credințe, cântec de dor,
dar și de răzvrătire socială și de luptă pentru libertate și demnitate națională: Sunt suflet în
sufletul neamului meu/Și-i cânt bucuria și-amarul... (Poetul).
Întreaga operă a lui Octavian Goga este o monografie lirică a satului, a pătimirii
noastre, a istoriei vitrege și îndurerate a neamului său de plugari din Transilvania, înrobită de
asuprirea națională și socială a claselor exploatatoare. Solidar cu răzvrătirea surdă a maselor,
poezia lui Goga e cântecul mândriei naționale jignite, dar și al nădejdilor izbăvitoare ale
poporului nostru de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Țăranii lui Goga n-au
nume, însă fiecare este parte a aceluiași destin istoric și individualizează în tablouri scene
memorabile, ființa neamului său oropsit. Astfel, se prefigurează chipul de apostol al preotului
moșneag albit de zile negre, răscolit de durere, dar cu nădejdea-n clipa răzbunării sfinte
(Apostolul); al dăscăliței, din graiul căreia culege învățătură satul (Dăscălița), sau al lăutarului,
în al cărui cântec e sufletul și nădejdea întregii țări.
În poezia sa, în glasul ei de bocet, de rugăciune sau de răzvrătire, de chemare la
redeșteptare și demnitate socială și națională, pulsează sufletul neamului românesc: La noi sunt
codri verzi de brad/Și câmpuri de mătasă; /La noi atâția fluturi sunt, /Și-atâta jale-n casă.
10
/Privighetori din alte țări/Vin doina să ne-asculte; /La noi sunt cântece și flori/Și lacrimi multe,
multe... (Noi).
Un reprezentant al sufletului moldovenesc, Ion Creangă, înfățișează oamenii așa cum
sunt, nici mai buni, nici mai răi. Situată într-un spațiu semifabulos, viața lui Nică se
caracterizează printr-o absolută libertate ludică, năzbâtiile ținându-se lanț. Singurul nor pe cerul
pururea senin al copilăriei îl constituie obligația de a merge la școală. Trăind într-o ordine
statornică și ritualizată, într-un timp care are răbdare, o infinită răbdare cu oamenii, într-o
ambianță naturală prielnică, humuleștenii refac parcă mitul binefacerii stării de natură. Astfel,
spectacolul Amintirilor pune în scenă o lume de toate zilele și de nicăieri. Între oameni nu există
diferențe sensibile de avere și rang, tensiunile născute din inegalitate și opresiune, din setea de
a poseda și ambiția de a-i întrece pe alții, n-au câmp de manifestare, mentalitățile fiind
guvernate de tradiție.
Timpul Amintirilor e încă măsurat de respirația calmă a secolelor iar voia bună, ca
naturalitate asimilată, ca expresie a unei plenitudini existențiale, domnește în chip esențial.
Râsul eroilor lui Creangă, ca și al povestitorului, îmbină o înțelegere profundă pentru firea
umană, cu disponibilitatea spre haz și voioșie proprie omului sănătos, echilibrat, instalat în
cosmos ca într-o locuință confortabilă.
Secretul farmecului pe care-l degajă Amintirile stă în acordul oamenilor cu natura, cu
istoria și cu ei înșiși, secretul trebuie căutat în caracterul normal al lumii evocate. În Amintiri,
deplasarea e considerată ca un surghiun, schimbarea temporară de ambianță, ca o catastrofă. Cu
cât meleagurile natale dispar din raza privirii, cu atât mâhnirea îi cuprinde mai amarnic pe cei
doi flăcăi. Când căruța o apucă la vale, un sentiment al ireparabilului îi copleșește. Părăsindu-
și satul, ei își părăseau în același timp copilăria, își luau adio pentru totdeauna de la libertatea
ludică și tihna trăirii neproblematizate.
La Ioan Slavici, această orientare, numită de Titu Maiorescu realism poporan,
consolidează dimensiunea realistă – obiectivă a universului existenţial al satului şi târgului de
provincie şi operează o remarcabilă deschidere a prozei româneşti spre psihologic. Slavici este
primul scriitor care demonstrează că sufletul ţăranului sau al târgoveţului nu este nici simplu,
nici linear, ci se alcătuieşte ca un spaţiu al dilemei morale, al incertitudinilor şi zbuciumului
sufletesc dramatic.
Tema realist-psihologică a degradării umane provocate de patima înavuţirii se dezvoltă în
relaţie cu tema romantică a destinului ca prăbuşire determinată de o stranie fascinaţie a răului.
Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale
te face fericit, spune mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana
înţeleaptă.
Preocupat să scrie o „epopee a vieţii româneşti”, Liviu Rebreanu a evocat străvechea
civilizaţie agrară, chipul aspru al ţăranului mistuit de ancestralul „glas al pământului” dintr-o
perspectivă obiectivă, cea a realismului „dur”. Satul lui Rebreanu e un univers stabil, cu legităţi
proprii, cu tradiţii şi cu obiceiuri statornicite din veac, cu un tipar de gândire şi de expresie
deosebit de pronunţat. Prin complexitatea problematicii, prin atitudinile existenţiale
11
fundamentale în care sunt surprinşi eroii, el aminteşte de satul evocat de Slavici. Universul
romanesc creat de Rebreanu fiinţează însă în orizontul tragicului, având rezonanţe de epopee
antică.
Romanul Ion e monografia satului ardelean de dinaintea Primului Război Mondial, o
dramă a pământului, dar şi a iubirii, e romanul unui destin tragic, al vieţii şi al morţii. Cel mai
cuprinzător plan, care conferă valoare de frescă romanului este cel monografic – planul
destinului colectivităţii. „Obiectul de studiu al lui „Ion” este viaţa socială a Ardealului care,
deşi închisă în celula unui sat este zugrăvită în întreaga stratificaţie”, afirma Eugen Lovinescu.
Această stratificare e surprinsă chiar din scena antologică a horei, care adună într-o imagine de
ansamblu pe „sărăntocii” şi „bocotanii” din Pripas, alături de intelectualii satului. Lumea satului
românesc din Transilvania începutului de veac XX este surprinsă într-o dublă perspectivă: cea
a existenţei sociale şi naţionale în Ardealul înstrăinat (satul – spaţiu al unor mari energii
modelatoare, existenţa comunităţii puternic determinate social şi economic; rezistenţa spirituală
a românilor: apărarea limbii şi a dreptului de a vorbi româneşte în şcoală şi în biserică, efortul
de a înălţa o biserică nouă în sat, aşadar de a păstra nealterată credinţa strămoşească, abordarea
însemnelor naţionale, intonarea marşului Deşteptă-te, române!) şi cea a existenţei atemporale
a universului rustic surprins într-un tipar de cultură străveche, în ipostaze cotidiene şi festive.
Monografia satului transilvănean se cristalizează din imagini cu valoare etnografică,
inserate firesc în ţesătura romanului: descrierea horei (jocul Someşana din ţinutul Năsăudului),
a slujbei religioase duminicale, a ritualurilor legate de căsătorie („Nunta” – jocul miresei, jucat
aici de prima druşcă, Florica), de botez (botezul lui Petrişor), de înmormântare, ori surprinderea
unor rituri arhaice ale fecundităţii (sărbători prilejuite de strânsul recoltei), ceremonialul sfinţirii
noului lăcaş al bisericii. Acestora li se adaugă imagini definitorii despre funcţionarea unor
instituţii (şcoala, biserica, tribunalul, administraţia oficială) sau imagini din viaţa cotidiană
privind existenţa ţăranilor şi a intelectualilor satului.
Timpul în care fiinţează această lume străjuită de crucea „strâmbă” pe care e răstignit
un „Hristos de tinichea ruginită” e o durată bivalentă. Prezentul etern este durata în care
fiinţează satul ca matrice existenţială, în vreme ce timpul fragmentar defineşte condiţia omului.
Setea lui Ion de a fi stăpânul pământului căruia i se închină ca unei divinităţi e mai mult
decât raţiune economică, devenind raţiune de a fi, temei al condiţiei şi demnităţii umane a
ţăranului, om legat de pământ prin Eros şi prin Thanatos. Această patimă capătă în cazul lui
forţa instinctului vital în stare să concureze cu dragostea.
Rebreanu studiază satul prins în angrenajul luptei pentru înavuțire, suferind efectele
dezumanizării specifice societății stăpânite de puterea banului. E un romancier al mulțimilor.
Văzută ca o continuare a lui Ion, Răscoala înfățișează tabloul ridicării țărănimii asuprite
împotriva moșierilor, a arendașilor și a aparatului de stat burghezo-moșieresc.
Romanul lui Rebreanu dă o imagine zguduitoare a marii drame din 1907. În toate
momentele ei principale – fierberea pregătitoare a răscoalei, izbucnirea și înecarea acesteia în
sânge – autorul izbutește să reconstituie elementele tragediei sociale cu un simț al fatalității de
neegalat.
12
Oricât s-ar zbate oamenii, n-o pot scoate la capăt. Ca într-un fel de febră a foamei, țăranii
visează pământ. În conștiința lor, acesta începe să capete imaginea pâinii calde, aburinde,
plimbată înaintea privirilor unui flămând. Bat drumurile la București, încearcă să obțină
cumpărarea, cu anumite înlesniri, a moșiei Babaroaga. Dar nicăieri nu li se deschide măcar o
ușă. Peste tot îi întâmpină vorbe și iar vorbe, un torent de vorbe goale, de făgăduieli, amânări
și sfaturi vane.
Prin satele înnebunite de foame și bântuite de boli încep să circule zvonuri fantastice.
Oamenii vorbesc de niște vestitori înveșmântați în alb, care cutreieră țara și aduc porunca lui
Vodă de împărțire a pământurilor. Arătând cum crește nemulțumirea și mânia celor obijduiți,
Rebreanu ne face să înțelegem ce rezervă imensă de revoltă se acumulează în conștiința
țărănimii exploatate. Cartea sugerează procesul complicat prin care suferințele individuale se
împletesc, se leagă, alcătuiesc o singură durere comună și nenumăratele voințe deznădăjduite
se strâng laolaltă, se învolbură, fierb și izbucnesc ca o lavă fierbinte la suprafață, într-o
adevărată explozie naturală. Rebreanu înfățișează spontaneitatea răscoalei țărănești, dar în
același timp incapacitatea ei de a se transforma în revoluție.
Prin Moromeţii, carte fundamentală a prozei noastre contemporane, Marin Preda continuă
tradiţia romanului românesc de inspiraţie rurală (Slavici, Rebreanu, Sadoveanu) şi, în acelaşi
timp, se distanţează de acesta, propunând o viziune nouă, modernă asupra universului
existenţial rustic şi asupra ţăranului român.
Romanul abordează o temă fundamentală a scriiturii lui Marin Preda: destrămarea
civilizaţiei tradiţionale ţărăneşti. Romanul Moromeţilor e o „propunere de realitate” care
confirmă mituri arhaice (al Tatălui, al fiului risipitor, al supravieţuirii Binelui chiar şi atunci
când răul, ura, violenţa, prostia invadează lumea oamenilor) şi infirmă, destramă „mituri” ale
veacului trecut (mitul sămănătorist şi poporanist al supravieţuirii micii gospodării ţărăneşti în
structuri economice arhaice; mitul comunist al colectivizării şi cel al „omului nou”). El
descoperă complicaţiile necunoscute ale sufletului ţărănesc, firea contemplativă, bucuriile şi
libertatea spiritului rural, care nu mai este devorat de pasiunea posesiunii pământului.
Viziunea scriitorului se fundamentează din perspectiva confruntării omului cu Timpul, a
umanităţii cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necruţătoare. Drama
lumii moromeţiene se desfăşoară într-un spaţiu familiar scriitorului: satul Siliştea-Gumeşti din
Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se pare că timpul
avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Trei ani mai
târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.
În poiana lui Iocan, Moromete, Dumitru lui Nae şi Cocoşilă comentează ştirile politice
publicate în ziar cu o savoare şi o plăcere nedisimulată. Ei coboară în orizontul lor de înţelegere
şi de aşteptare realităţi, evenimente, personalităţi dinafara lumii lor ţărăneşti. Cel care
însufleţeşte aceste întruniri duminicale este Ilie Moromete, care face un adevărat spectacol din
lectura ziarului şi din comentarea ştirilor, cuvintele reprezentând chezăşia libertăţii interioare.
Ilie Moromete, personajul-conştiinţă al romanului, se opune oricăror forme de
constrângere, retrăgându-se într-o muţenie protestatară. El este un personaj total, nepereche în
13
proza românească de inspiraţie rurală. Reprezintă ţăranul-filosof cu o inteligenţă ascuţită, cu un

nestins dor de a contempla şi a înţelege lumea în care trăieşte Pentru Moromete, bucuriile vieţii
nu sunt de ordin material, ci spiritual. Bucuria de a contempla cu seninătate şi distanţare
superioară lumea şi oamenii îi conferă eroului o superioritate incontestabilă El este purtător şi
apărător al valorilor consfinţite prin tradiţie. Pentru el, pământul nu este o valoare în sine, ci
este condiţia esenţială a existenţei sale ca ţăran, temeiul demnităţii şi garanţie a libertăţii întru
spirit. Deşi este o natură lucidă, cu un acut simţ al realităţii şi un spirit de observaţie remarcabil,
eroul se autoiluzionează crezând că familia, cel puţin, îl înţelege şi că îşi va ţine fiii şi fiicele
alături dacă luptă din răsputeri să-şi păstreze pământul primit la împroprietărire. Consecvent
sieşi şi principiilor sale, el exclamă pe patul morţii: Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă
independentă. Epopeea tragică a ţăranului care trăieşte lăuntric drama dispariţiei satului
românesc tradiţional se conturează prin prezenţa directă în text a lui Ilie Moromete, ultimul
ţăran din literatura română.
Încheiem incursiunea noastră cu ceea ce spunea Lucian Blaga: ″Suntem și vom fi
totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de
cantitatea de aur curat ce se află ȋn sufletul ţăranului – creatorul și păstrătorul culturii
populare, centru generator, binecuvântat și rodnic.″
Prof. Oana Ilarie

Liceul Tehnologic ″Gh. Ruset Roznovanu″
14
Poezia descântecelor
Textele de descântec și setul de informații adiacente constituie mărturii elocvente ale
concepției populare - tradiționale românești privind factorul generator al bolii și aspectul
îmbolnăvirii.
Reprezentarea în textul magic a forței generatoare a bolii, în diferite moduri, asociază
diferite procedee retorice de înlăturare a acțiunii ei malefice.
Mentalitatea tradițională românească atribuie frecvent producerea efectului maladiv
unei forțe mitice: ielele provoacă boala „de Dânsele”, „de iele”; Soarele, ca reprezentare
malignă, opusă ipostazei sacre, benefice, este factorul generator al bolii „de soare sec”. Artur
Gorovei, în lucrarea „Descântecele românilor” consemnează că: „după credința poporului, toate
boalele de care poate să fie atins un om sau un animal provin numai de la diavolul sau de la alte
duhuri necurate”. Tot aici autorul notează că în anumite boli relația Diavol - om era nemijlocită:
„ „lucrează direct Diavolul sau duhul necurat când copilul suferă de boala copiilor sau adultul
suferă de Iele. În asemenea cazuri, niciun organ nu prezintă vreo anomalie, prin niciun semn
exterior nu se presupune boala și, cu toate acestea, la timpul cuvenit, ea se manifestă cu toată
furia.”
În derularea ciclului vital uman, în dinamica universală a confruntării contrariilor, starea
temporară de anormalitate, de abatere de la ordinea și integritatea la scară umană, prin
îmbolnăvire, este uneori generată de însuși principiul sacru benefic, în reprezentări precreștine
și religios - creștine.
Structurile poetice magice proiectează cu necesitate, conform cerinței funcționale, dubla
ipostază a forței sacre, uzitând de procedeul antitezei, prin care se relaționează actul de refacere
a bolnavului, prin acțiunea în rol a aceleiași forțe divine. Imagine hierofanică păgână, „soarele”
este dublu semantizat, în proiecție mitică, fiind valorizat pozitiv, ca forță invocată în sprijinul
ființei umane, dar și negativ, ca forță capabilă să perturbe uneori echilibrul existențial uman,
provocând starea maladivă denumită popular „de soare sec”, adică insolație. Descântecul „de
soare sec” prelucrează această structură arhetipală ambivalent, punând în relație „soarele” ca
forță cosmic pozitivă, cu opusul său, în scopul vindecării bolnavului:
„Ieși, soare sec, / Că te ajunge cel viu” (Artur Gorovei, op. citată)
Ielele agresează ființa umană implicându-se și în actul remedierii, fiind invocate în
expresie eufemizantă, pentru captarea bunăvoinței:
„Voi, fetelor lui Șandru, / Voi, cuconițelor, / Domnițelor, / Voi, împărăteselor, / Voi, preoteselor
/ Și jupâneselor, / Aveți milă și-l iertați.”
Tiparul care oferă imaginea ambivalenței reprezentării mitice precreștine, a soarelui și
a ielelor care au puterea de a vindeca pentru că tot ele aduc boala este preluat și aplicat cu note
specifice și forțelor sacre religios - creștine, Dumnezeu și Maica Precista:
„De-o fi boală / Boliște de-o fi / De la Dumnezeu / De la Maica Precista / Să-și aducă aminte
/ Să-și aducă aminte / De Cutare, / De Cutare, / Boala să i-o ia, / Boala să i-o ia, / Leacul să
i-l dea / Leacul să i-l dea.”
Urmărind devenirea structurilor magice tradiționale, se remarcă perpetuarea unor
conținuturi arhaice - mitice, privind cu predilecție cultul astral și cultul apei. Textele poetice -
magice și acțiunile rituale semnifică prototipurile simbolice mitice, raportându-se în forme și
modalități variate la aceste modele arhetipale. Sintezele simbolice relaționează reprezentarea
astrului nocturn și ciclurile lunare cu ciclul existenței umane, pentru că omul arhaic a perceput
15
intuitiv legea variației periodice a astrului care crește- descrește- dispare - reapare, asimilând
dinamica lunii cu dinamica vieții sale și cu năzuința de regenerare.
Luna, simbol arhaic plurivalent, de obârșie mitică, este resemnificat într-o varietate de
contexte poetice ale culturii orale: descântece, legende, basme, balade, texte ritual și nerituale.
Relația magie - religie în fenomenul descântatului cu finalitate terapeutică se definește ca o
constantă universală. Limbajele simbolice ale ansamblului descântatului transfigurează
momentul vindecării, fixând actele arhetipale ale Creației și Nașterii divine, legate de prototipul
triadic: Dumnezeu, Maica Precista, Isus Cristos. Structurile magice reliefează refacerea
definitivă a sănătății persoanei. Restaurarea sănătății prin textele poetico - magice și prin
practica rituală implică o reactualizare a antropogenezei, în contextual mai larg al creației
universale. Repetarea simbolică a actului divin al zămislirii omului marchează trecerea de la
starea de haos echivalentă îmbolnăvirii, la starea de re-naștere, de restructurare, prin purificare
totală și semnifică triumful forțelor cosmic benefice asupra celor malefice. Numai printr-o astfel
de regenerare exemplară, prin refacerea modelelor, omul își poate relua locul în structura
existențială terestră circumscrisă macrostructurii universale.
În strategia discursivă a comunicării directe cu factorul negativ, cele mai uzitate forme
de adresare către boală, în vederea îndepărtării acesteia de trupul uman, sunt cele care asociază
vocativul și imperativul sau conjunctivul cu valoare imperativă. Unele formule utilizează
imperativul afirmativ, prin care alungă răul: „Fugi, deochi, / Dintre ochi!”
Altele apelează la forma de imperative negative, cu aceeași finalitate. De obicei verbul
este reluat printr-un derivate cu prefix: „Bubă, nu coace, / Nu răscoace!”
Descântecele care conțin strategia comunicării nemijlocite, imperativ/vocative, sporesc
efectul persuasiv prin introducerea unor formule care atestă tehnica argumentării; ele cuprind
amenințări adresate bolii:
„Du-te, depărtează-te, / Că de nu te-i depărta / Eu cu secera te-oi secera, / Cu cuțitul
te-oi spinteca...”
Cerința funcțională terapeutică determină serii enumerative cuprinzând component ale
corpului ca mod de configurare a unei entități:
„Tu, izdate, spurcate, / Din mâini, / Tu, să ieși / Din picioare, / Cu durerile, / Din
rinichi, / Cu junghiurile, / Din ficați, / Cu cuțitele, / Din mădulare, / Cu durimile, / Din bojoci,
/ De la cutare, / Din pleoapele ochilor.”
Textele poetico-magice în relație cu complexul actelor rituale construiesc o diversitate
de lumi posibile. Lumile posibile ale universului magic reprezintă un construct spiritual
necesar.
Bibliografie:
Coatu, Nicoleta „Structuri magice tradiționale”, Ed. Bic All, București, 1998
Prof. Paulina Gabur

16
Mioriţa - izvorul viziunii păstoreşti asupra lumii
Miorița este o creație populară specific românească, răspândita în peste

1400 de variante, în toate regiunile României. Ion Taloș consideră că folclorul
românesc e original, între altele, prin Miorița, care [...] nu e cunoscută la alte
popoare..."
Conform Wikipedia, cântecul a fost zămislit în zona sudică a Carpaților
Orientali, la nordul Munților Vrancei, în zona etnografică Mănăstirea Cașin,
Bacău, de către mocani (oieri veniți din Transilvania peste populația catolică din
Cașin) și cules de Alecu Russo la Soveja, Vrancea. Istoricii afirmă că acțiunea
propriu-zisă a avut loc între punctul numit „Înțărcătoarea” (loc cunoscut pentru
cabana Gheorghe Maurer și Păstrăvăria Înțărcătoarea) și muntele Zboina Verde,
cunoscut pentru poienile sale.
Vasile Alecsandri a pus pentru prima oară în valoare şi în circulaţie
universală “Cântecul Mioarei”, prin ediţia Poeziilor populare din 1852. Cântecul
mioritic este considerat unul dintre cele mai reprezentative creații folclorice
românești de factură pastorală și reprezintă un simbol al perenității poporului
român, păstoritul fiind o îndeletnicire străveche. Grație calităților sale cu totul
excepționale ce o individualizează, Miorița poate fi privită ca o „fereastră spre
cultura, personalitatea și realitatea românească,” ce se deschide spre stăruința
celor străini de neam și limbă de a ne cunoaște și a ne înțelege.
"Reconstituirea" genezei cântecului permite incursiuni în cultura și
realitățile etnografice ale satului românesc tradițional. În cele circa 1400 de
variante ale baladei Mioriţa, s-au topit credinţe, rituri străvechi, sentimente,
resemnări şi aspiraţii pe care sufletul românesc le-a simţit în faţa marii treceri.
Problema pe care o pune cântecul este cea a morţii, dar nu una firească, ci “mors
immatura”, moartea timpurie, în floarea vârstei, cea care a dus la conturarea a
numeroase credinţe, ritualuri prin care tinerilor “nelumiţi” să li se completeze
viaţa, iar comunitatea să fie pusă la adăpost de spiritele malefice ale morţilor
cărora nu li s-a împlinit ritualul. Să se observe însă nuanța: balada nu vorbeşte de
moarte în sine, ci de eventualitatea morţii.
Păşunile bogate şi munţii acoperiţi de păduri din ținutul Vrancei transpun
balada, de la început, într-un timp vechi şi mitic:” Pe-un picior de plai/Pe-o gură
de rai.” În acest pământ paradisiac, ocupaţia străveche a vrâncenilor era creșterea
oilor, încă de pe vremea domnilor pământeni, care îi răsplătiseră pentru serviciile
lor legate de paza hotarelor. Cu oieritul şi migraţiile din loc în loc, s-au înfrățit
pentru prima dată românii din toate provinciile.
17
E posibil ca la temelia baladei să fie un fapt istoric, ca şi la alte legende şi

balade. Balada s-a născut cam prin veacul al XVII-lea sau al XVIII-lea, când
ținutul Vrancei era bogat în păşuni, iar oamenii ospitalieri, vremurile erau de
belşug, cu turme de oi multe şi cornute, cu ciobani ortomani, cu stâni multe, cu oi
de rasă bună, aduse din Țara Bârsei sau de prin Dobrogea. Certurile ar fi putut să
apară mai târziu, când Vrancea a fost aproape defrișată de samsarii boierului Balș
și Negroponte, după cum indică unele surse. Motivul principal care declanșează
intriga acţiunii îl constituie bogăţia ciobanului moldovean, fapt care va conduce
la planul celorlalţi doi ciobani de împărțire a turmelor și la omor.
Identificăm în structura baladei, cinci nuclee poetice: conflictul dintre
ciobani, oaia năzdrăvană, testamentul ciobanului, alegoria moarte-nuntă şi
motivul măicuței bătrâne. La acestea s-ar putea adăuga şi altele: cadrul natural,
ori motivul marii transhumanţe.
Debutul compozițional nuanţează metaforic spaţiul desfăşurării acțiunii:”
Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai”, iar termenul rai își află atestarea în spațiul
mioritic moștenit de la Blaga. În luminozitatea paradisiacă este imposibil de
conceput un atentat împotriva bunătății și adevărului, dar la fel ca în povestea
biblică a păcatului primului om creat de Dumnezeu, acesta se înfăptuiește. Omorul
e plănuit “Pe l-apus de soare”, moment dominat de nuanța specific omenească -
oranjul - (cfm. Rudolf Steiner) ori antipodul crimei, încălcarea supremă a
normelor morale. Sfatul mioarei îndeamnă spre “umbra” zăvoiului sau o
molcomire a arşiţei la adăpostul pâlcului de copaci: “La negru zăvoi”.
Atitudinea baciului moldovean în faţa morţii a declanşat foarte multe
controverse. Fatalismul nu este o caracteristică a poporului nostru, deşi apar
influenţe vizibile şi incontestabile. Baciul moldovean este înştiinţat de mioara
năzdrăvană în legătură cu pregătirile celor doi asasini, iar lipsa câinilor este destul
de misterioasă, deoarece moldoveanul avea “câni mai bărbați”. Observăm o totală
lipsă a tovarăşilor baciului moldovean, fapt inexplicabil. E imposibil să se fi
petrecut totul în miezul nopţii sau în locuri atât de pustii. În desfăşurarea baladei
s-a petrecut ceva neverosimil, posibil pătrunderea unor “corpuri” străine în albia
baladei, care sunt inventate şi nu aparţin poporului nostru. O asemenea acceptare
a morţii este unică nu numai în literatura noastră folclorică, dar și-n literatura altor
popoare. Eventualitatea morţii îi apare ciobănaşului tragică, iar tragismul provine
din faptul că viaţa s-a sfârşit înainte de vreme.
Testamentul ciobanului se încadrează liricului, aşa încât nu este vorba de
renunțare, resemnare în faţa sorții, de fatalism, ci e vorba de dialogul cu oaia
năzdrăvană, cu rol de interlocutor, deci, în fond, de un monolog cu propria
conştiinţă. Esenţa textului e o dezbatere între trup şi suflet, între viaţă şi moarte,
o trecere din ființă în neființă, o integrare a omului în natură, o continuare a
18
existenţei după moarte, exprimând dragostea față de oi, de păstorit, dar şi

dragostea față de cântec, de artă, dorind ca fluierele să-l însoțească și după moarte:
„Iar la cap să-mi pui/Fluieraș de fag, /Mult zice cu drag; /Fluieraș de os, /Mult
zice duios; Fluieraș de soc, /Mult zice cu foc! /Vântul, când a bate, /Prin ele-a
răzbate/Ș-oile s-or strânge, /Pe mine m-or plânge/Cu lacrimi de sânge.”
Moartea devine astfel în concepţia ciobanului mioritic, o prelungire a traiului
pământesc în lumea fără de vifor. Efortul lui de a rezolva relaţia sa cu universul
se traduce într-o tulburătoare dorință: aceea a ceremonialului înmormântării
săvârșit de elemente telurice şi cosmice:” Iar tu de omor/Să nu le spui lor. /Să le
spui curat/Că m-am însurat/C-o mândră crăiasă, /A lumii mireasă; /Că la nunta
mea/A căzut o stea; /Soarele și luna/Mi-au ținut cununa. /Brazi și păltinași/I-am
avut nuntași, /Preoți, munții mari, /Pasări, lăutari, /Păsărele mii, /Și stele făclii”.
Moartea cu ritualul ei funebru e văzută ca o nuntă simbolică. În cadrul
miraculos al nunții din Miorița, divinitatea se apleacă asupra ciobanului
cununându-l “cu-o mândră crăiasă” prin intermediul Soarelui și a Lunii, nașii
tinerilor căsătoriţi, fără de care ceremonialul nu se putea desfăşura. Lumea de
dincolo e localizată în regiunea stelară; sufletul este declarat de origine celestă
(după Leucip și Democrit, el este “de foc”, precum Soarele și Luna) și se va sfârși
prin a se întoarce în cer. Astfel, nunta are loc într-un moment de simbioză a
Cerului cu Pământul, Soarelui şi Lunii, adăugându-se “Şi stele făclii”. De cealaltă
parte, “Brazi și păltinași/I-am avut nuntași; /Preoți munții mari, /Paseri lăutari...”
Vocaţia românilor nu e nici tragică, nici istorică, ″ci mioritică″, după cum
afirma Blaga. La orice nivel de lectură, martor al devenirii, liniştea e absolută,
căci spaţiul mioritic însuşi calmează prin structura sa ondulatorie, de undă
evadând în infinit. Dimensiunea tragicului este oarecum mascată. Dacă în
Monastirea Argeșului, autoanularea reprezintă un pas pentru transformarea vieţii
în eternitate, în Mioriţa totul este de o măiestrie misterioasă. Sfidând legile Naturii
prin acceptarea morţii, ciobănaşul moldovean se autodepăşeşte. Eroul nu e tragic
decât din punctul de vedere al spectatorului, căci în rostirea sa interioară s-a
detaşat de orice sentiment, chiar şi de cel al dragostei pentru “măicuţa bătrână”.
Despărţirea de lume este mascată de “nunta cosmică”, reeditare a începuturilor,
de aceea înţelesul ontologic în care se situează Mioriţa ar putea fi cel numit de
filosofia modernă a “eternei reîntoarceri”.
Discuţiile culegătorilor de folclor cu informatorii, cei care produc aceste
valori, sunt extrem de importante şi oferă puncte de vedere inedite asupra
semnificaţiilor baladei. Voi exemplifica cu citate din volumul Mioriţa la
dacoromâni şi aromâni (Texte folclorice), de Tatiana Gălușcă-Crîșmariu.
“Mioriţa e tot o vatră, o vatră a neamului nostru”, spune un cioban din Periș, Ilfov,
iar un cioban din Somova (Tulcea) îi spunea în 1940, lui Constantin Brăiloiu că
19
Miorița, acest cântec înseamnă “deal și vale”, adică “viaţă şi moarte”. Mioriţa e
un cântec de jale - spune o informatoare din Vrancea-Păstorul, ca şi oaia, presimte
primejdia și stă gata de moarte, căci se duce la veşnicie, la strămoşi, unde tot
cioban este. Poate se preface în altceva, floarea câmpului, grâul, dar şi aceasta
înseamnă nemurire. Nu poate simţi că vine moartea decât cel curat cu trupul şi cu
sufletul”. Un informator din Sticlăria (Iaşi) spune:” Destinul e mai puternic decât
Dumnezeu. De aceea nici păstorul din Mioriţa nu s-a luptat, ci a mers pe drumul
ursitei lui. Moartea năprasnică aduce noroc celor ce rămân. E ca o jertfă pentru
viaţa stânei.” Un cioban din Vrancea spune că “ciobanului îi e dor de oi şi pe
lumea cealaltă, mai ales când calcă pe câmpul dorului; acolo e un câmp al dorului,
când calci pe el, te arde ca un foc şi oile zbiară, te cheamă.”
Observăm, din cele relatate mai sus, că seninătatea ciobanului în faţa morţii nu
înseamnă, în viziunea populară, nici fatalism, nici optimism, ci înţeleaptă
acceptare a destinului, căruia la un moment dat, trebuie să i te supui. Grija
principală a ciobanului este ca moartea sa să nu tulbure, în sens negativ, viaţa
colectivităţii, iar el să nu meargă în lumea de dincolo nepregătit, fără a rezolva
conflictul dintre trup şi suflet.
Bibliografie:
1. Miorița, Editura Academiei, București, 1964

2. Ion Taloș, Folclor românesc – vechime, statornicie, originalitate, prefață la
Anuarul de folclor, III-IV, Cluj-Napoca, 1983
3. Miorița, varianta Vasile Alecsandri
4. A. Fochi, Miorița, Editura Academiei, 1964
5. I. Diaconu, V. Alecsandri și etnografia Vrancei, în Ținutul Vrancei, IV,
Editura Minerva, 1989
6. Ion Filipciuc, Cine a descoperit capodopera Miorița?, în revista Miorița, an.
VI, nr. 2(12), Câmpulung Moldovenesc, decembrie 1996
7. Constantin Ciopraga, Miorița sau despre exercitarea tragicului, în
Simpozion Miorița – 1992
8. Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Trilogia culturii, Ed. Humanitas, 2018
Prof. Violeta Teioșanu

20
Satul.
Între lepădarea tradiţiei şi revenirea omului modern
„Lumea noastră este lumea cea adevărată, este

lumea bună, cu oameni şi pomi înfloriţi... “
(Ernest Bernea)
Însetat de echilibru interior, omul modern caută repere, valori, temelii solide, însă nu
găseşte în apropiere decât voci care afirmă că astăzi nu mai există certitudini. În eforturile de
autosalvare spirituală, se zbate pentru a căuta acel „altceva” care îi lipseşte sau pe care l-a
pierdut cândva, demult. Nu este uşor să caute într-un peisaj cultural atât de divers, mai ales că
este nevoie şi de timp pentru cunoaştere şi aprofundare. Cu toate acestea, oamenii unui sat
românesc autentic impresionează încă de la început astfel încât modernul căutător-călător simte
dorinţa de a afla ce anume îl face deplin pe ţăranul „altfel” din faţa sa. De aceea revine, cât mai
des, până când începe să îşi însuşească acel „alt mod de a fi”.
După cum preciza Academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga într-o conferinţă
ASCOR, mulţi dintre românii înşişi simt nevoia să observe exemplul străinilor (în special
occidentali - admiraţi pentru stilul de viaţă şi pentru condiţiile economice atrăgătoare). Un
stomatolog american stabilit într-un sat de bătrâni (pe care îi tratează şi de care se simte ataşat),
o familie de olandezi îndrăgostiţi de meleaguri ardeleneşti, iniţiind un agroturism inedit pentru
a se întreţine fără a fi nevoiţi să părăsească noua locuinţă (aflată la o depărtare apreciabilă de
vreun oraş) sau oenologi care încep o afacere în România - dar se mută aici - sunt doar câteva
exemple care stârnesc deopotrivă interesul reporterilor şi al oamenilor obişnuiţi.
Ce anume i-a atras în satul românesc? Cum de au lăsat confortul unui oraş apusean
pentru localităţile aproape rupte de reţeaua de drumuri învechite din Oltenia, Munţii Apuseni
ori Vrancea? Ce lucruri valoroase au aflat în compania unor bătrâni bolnavi? Astfel de întrebări,
adesea ironice, apar în discuţiile celor mai tineri... Probabil că răspunsul cel mai apropiat de
adevăr poate fi dat de oameni ce aparţin aceleiaşi generaţii ca locuitorii satelor cu pricina:
bătrâni octogenari sau chiar mai vârstnici.
Ernest Bernea este un gânditor şi cercetător al culturii româneşti autentice care a oferit
deja multe răspunsuri despre spiritualitatea românească, despre gândirea populară (şi critica
modernităţii). A dovedit că în sat s-a creat şi păstrat până azi viaţa neamului românesc pe toate
planurile unei obşteşti trăiri. Aici s-au obiectivat şi orânduit toate produsele creaţiei populare,
anonime şi autentice. „Civilizaţia română sătească este expresia milenară a experienţei populare
rodnice şi mereu reînnoite”. O lume vie, dinamică şi plină de valori autentice aştepta să fie
adusă înaintea celor care uitaseră de ea, iar Ernest Bernea era convins că ea a fost şi este o cale
pentru ca românii să-şi afle propriul mod de a fi în lume..
Una din lucrările postume ale lui Ernest Bernea este intitulată “Civilizaţia română
sătească”, în paginile ei fiind sintetizate idei despre unităţile de viaţă tradiţionale ale poporului
român, despre familie şi viaţă socială, despre importanţa datinii şi a obiceiului în cultura
tradiţională, despre cântecul şi poezia populară, arhitectură şi multe altele. Un capitol este
dedicat “Religiei şi magiei” în lumea rurală românească. Autorul subliniază că “activitatea
religioasă este în centrul vieţii satului românesc. Toate celelalte fenomene, atât cele care privesc
ordinea materială a lucrurilor, cât şi cele care privesc ordinea lor spirituală, sunt străbătute de
religie ca de un fir nevăzut. Toate celelalte activităţi, fie ele artistice, tehnice, juridice,
21
economice, politice sau juridice, sunt judecate şi îndrumate în sensul desfăşurării vieţii
religioase”. Prin urmare, în lumea satului românesc, religia nu se rupsese de celelalte activităţi
umane, nu devenise autonomă, ci rămăsese în continuare “forţa organizatoare tradiţională de
valori”. Poate că acest fir nevăzut este ceea ce atrage ca un magnet pe unii dintre „turiştii”
zilelor noastre, nu puţine fiind cazurile în care străinii stabiliţi aici (şi chiar unii dintre cei care
se întorc doar în concedii) s-au botezat în biserici ortodoxe româneşti, schimbându-şi radical
viziunea asupra lumii, asupra vieţii şi a morţii.
Viaţa spirituală a satului românesc este un filon de autentică extracţie creştină, chiar
dacă ştiinţa modernă caută să facă distincţie între “religie” şi “magie”. Discutând din orizontul
ştiinţei, dar cu un suflet pătruns de intuiţii esenţiale, Ernest Bernea arată că asemenea distincţii
automate nu reflectă în mod obligatoriu realitatea: “Raportul teoretic între religie şi magie,
spune Ernest Bernea, este o problemă centrală, astăzi devenită clasică în domeniul sociologiei
religioase şi etnologiei... În sat, lucrurile sunt vii; faptele au o stare şi un rost propriu, într-un
întreg organic. Cu deosebire în câmpul religiei şi magiei, această afirmaţie este întemeiată...
Există în viaţa spirituală a satului o seamă de fapte de o străveche origine locală, care, deşi sunt
în afara bisericii, nu sunt mai puţin religioase: e vorba de acele fapte pe care mintea
cercetătorului le situează între religie şi magie... religia şi magia apar şi funcţionează împreună
în viaţa satului, pentru că au aceeaşi natură: o natură mistică. Ele conţin o seamă de credinţe şi
practici şi sunt expresia legăturii omului, în cazul nostru a ţăranului român, cu realitatea
metafizică, a cărei sensibilitate este încărcată de o lume supranaturală, puternică şi bogată în
consecinţe prin legăturile ce se pot stabili”.
Prin urmare, chiar dacă pentru unii această credinţă nu ar părea tocmai “pură”, ea este
totuşi expresia unei convingeri asupra sacralităţii întregii lumi, a tuturor treptelor firii. “Spiritul
mistic” al satului românesc îşi găseşte exprimarea într-o puternică conştiinţă a unei viziuni
metafizice, care subliniază distanţa dintre cele trecătoare şi cele veşnice: “Ţăranul român îşi
exercită fiinţa pentru a depăşi trecătorul din el. Trăieşte condiţia materială cu conştiinţa că a
rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat... Necuprinsul lumii acesteia, tainele ţesute în fiece
făptură, în fiece chip, în fiece act şi trecere, tainele existenţei sale înseşi îl fac să răspundă, îl
fac să lupte pentru cucerirea sensului şi sprijinului absolut: Dumnezeu”. Dumnezeu este în
lumea satului o realitate vie, este Creatorul omului, care trebuie să lucreze spre a împlini voinţa
Lui.
Prezenţa lui Dumnezeu slăvit în biserică este garanţia vieţii creştine a satului românesc.
Ernest Bernea subliniază că “viaţa religioasă a satului capătă chip în primul rând în biserică.
Biserica este aşezământul tradiţional, care organizează şi îndrumă viaţa religioasă... Biserica
răspunde religiozităţii, răspunde nevoilor interioare ale ţăranului şi dă rânduielile necesare
promovării spiritualităţii săteşti”. La biserică au loc două mari categorii de fapte. Pe de-o parte,
este Liturghia duminicală, cu caracter mai “oficial”, alături de care se manifestă diverse acte
religioase care ritmează viaţa omului şi care au adesea un caracter local, arhaic. La biserică,
între preot şi credincioşi are loc un dialog permanent între “biserica oficială” şi manifestările
religiozităţii populare, un dialog descris de Ernest Bernea în următorii termeni: “Biserica însăşi
supraveghează sau numai îngăduie o seamă de credinţe şi acte care, deşi nu au un caracter
creştin, sunt apropiate ca natură. Este vorba de o întreagă serie de fapte religioase, mituri şi
practici trecute în folclor sub numele de credinţe şi superstiţii populare... O credinţă
neîntemeiată a făcut ca cercetătorii civilizaţiei săteşti să dea o atenţie deosebită credinţelor şi
superstiţiilor ca fiind în afara bisericii oficiale, ca având un caracter cu adevărat popular.
Cercetătorii folclorişti au ignorat în întregime rolul bisericii în viaţa religioasă a satului şi
22
ţăranului român, aşa cum, bunăoară, teologii înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogma şi
ritualul creştin”. Pentru Ernest Bernea nu există o ruptură între cele două aspecte. Întotdeauna
oamenii Bisericii au acţionat pentru a modela în spirit creştin pe credincioşi, fără însă a le
violenta formele de viaţă religioasă (practicile şi obiceiurile tradiţionale): “În viaţa religioasă a
satului românesc, oficialul şi popularul sunt adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea
organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase
reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a
adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial”. Mai
mult decât o remodelare a unei viziuni religioase creştine din cărămizi disparate ale unor vechi
obiceiuri şi credinţe, în cazul particular al poporului român s-a produs, credea Bernea, în rând
cu alţi oameni de cultură ai vremii, o întâlnire de spirit între vechea credinţă dacică şi creştinism,
realizându-se o sudură trainică şi coerentă a unor elemente aparent disparate. Această
„blândeţe” a modelării celuilalt, a învăţării altuia, a devenit apoi o marcă distinctivă a poporului
român în relaţie cu alte neamuri, de pildă cu migratori aşezaţi în părţile româneşti, asimilaţi în
timp fără piedici vizibile (se exclud primele ciocniri desigur violente între atacatori şi cei care
se apărau, ca act natural de autoconservare sau protejare a membrilor familiei şi/sau a
colectivităţii).
De vreme ce creştinismul a fost însuşit într-un mod atât de firesc de către daco-romani,
păstrat organic în fiinţa neamului şi dus peste ani de cei care au avut ocazia de a trăi autentic
româneşte, nu e de mirare că omul modern regăseşte aici filonul potrivit pentru temelia unei
„construcţii” spirituale durabile, pentru stabilitatea şi echilibrul după care tânjeşte. Vizitele în
zone rurale sunt periodice pentru unii (în special pentru cei care au avut sau încă mai au membri
ai familiei aici), revenind înapoi la serviciu sau la activităţile zilnice - de fiecare dată cu noi
puteri sufleteşti. Pentru alţi adulţi ai zilelor noastre, turismul rural a devenit o variantă preferată,
semn de saturaţie în ceea ce priveşte concediile convenţionale, dar poate şi ca manifestare a
interesului faţă de ceea ce caută vest-europenii.
Dintre privirile aruncate nouă înşine ca popor, „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul
român “este probabil cea mai originală, complexă şi documentată lucrare. Spre deosebire de
viziunea istorică şi caracterologică a lui Dumitru Drăghicescu sau de cea filosofică a unor
Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul românesc
din poezia cultă şi populară sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea împleteşte filosofia
şi sociologia cu cercetarea etnografică, rezultând o viziune integratoare, bine argumentată şi
fidelă realităţii concrete şi spirituale a satului românesc. Apărută iniţial în anul 1985, sub titlul
„Cadre ale gândirii populare româneşti “, cartea reuneşte trei studii prin care sunt analizate
cadrele fundamentare ale gândirii: spaţiul, timpul şi cauzalitatea. Prin acestea, autorul încearcă
să surprindă, în fapt, filosofia populară, modul în care simte şi gândeşte ţăranul român, mergând
astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrării „Gândirea sălbatică
“, între cele două forme de cunoaştere existând şi unele asemănări.
Spaţiul, în reprezentarea populară, nu este linear şi abstract, ci unul viu, concret şi
misterios, cu însuşiri spirituale, având puteri benefice sau malefice. Ţăranul român nu foloseşte
termenul generic de „spaţiu “, ci pe cel de „loc“, mult mai determinat. Există o mare bogăţie de
locuri „bune“ sau „rele“ în satul românesc. Fiecare are o încărcătură magico-religioasă, de care
omul trebuie să ţină seama. Casa, grădina şi satul sunt „locuri bune“, în care totul sporeşte şi pe
care nu trebuie să le părăseşti. Omul poartă amprenta locului în care s-a născut, pe tot parcursul
vieţii. De aceea, veneticul, străinul din alt sat, nu este bine văzut de colectivitate, integrarea lui
fiind „aproape cu neputinţă, pentru că păstrează însuşirile locului de unde a venit“. La antipod,
23
tot ce iese din hotarul satului, locurile în care au avut loc nelegiuiri sau casele părăsite sunt
„locuri rele “, pe care omul trebuie să le evite ori la care să fie atent. Răspântia ne arată câtă
intimitate există între om şi loc. După cum drumurile se întretaie şi duc în diferite direcţii, tot
aşa omul o poate apuca în viaţă pe o cale bună sau rea. De aceea, se construieşte o troiţă ori se
aşază o cruce aici. Un sătean din Poiana Mărului (jud. Braşov) vorbeşte despre acest obicei,
păstrat şi astăzi: „se pune cruce la răscruce, că acolo se împart drumurile; ştii, o iei într-o parte
sau în alta. Se pune acolo să se-nchine omu’ şi s-o ia pe drumul cel bun“. Umanizarea spaţiului
şi caracterul lui spiritual dar concret se reflectă şi în folosirea termenilor de Miazăzi,
Miazănoapte, Răsărit şi Apus, în locul celor de Sud, Nord, Est şi Vest. Gândirea populară
respinge ideea abstractă de „puncte cardinale “. Casele se construiesc spre Răsărit sau Miazăzi,
altarul se construieşte spre Răsărit şi tot spre această direcţie se închină oamenii, fiindcă de aici
răsare soarele. Spaţiul, în reprezentarea populară, se întinde însă dincolo de punctele cardinale,
deoarece el depăşeşte graniţele fizice, întrând pe tărâmul magiei şi religiei. După lumea aceasta,
se întinde „lumea nevăzută “, a lui Dumnezeu, în „înaltul cerului “, sau a diavolului, în „fundu’
pământului“. În afara acestor două lumi, mai există credinţa în „celălalt tărâm “, un loc misterios
de unde apar făpturi supranaturale precum strigoii, ielele sau joimăriţele. Aceste lumi nu sunt
străine una de alta, ci se influenţează reciproc, oferind experienţei un caracter tainic: „lumea
nevăzută dă suflu cosmic şi mistic celei văzute, iar aceasta din urmă dă celeilalte consistenţă.
De aceea poporul român trăieşte în cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii şi
frumuseţii cosmice“.
Cu alte cuvinte, pentru ţăranul român, vidul sau infinitul sunt noţiuni lipsite de sens şi
concreteţe, care ţin de o gândire conceptuală, obişnuită să lucreze cu mărimi cantitative, pentru
care nimic nu iese în relief şi fiecare lucru este la fel. Spaţiul în gândirea populară nu este
uniform şi abstract, ci calitativ, îmbogăţit cu semnificaţii. Această categorie a gândirii reflectă
o ordine, o ierarhie a lucrurilor, o „rânduială“ în care omul trăieşte şi pe care o respectă. De
aceea, ea se prezintă mai mult ca o realitate spirituală decât fizică: „În concepţia noastră
populară, spaţiul apare consubstanţial omului. Între om şi spaţiu poate fi mai mult decât o
relaţie, poate fi o rudenie spirituală (...). Rudenia şi strămoşii nu marchează numai o legătură
de sânge, ci şi una de loc. Legătura cu locul vine odată cu trecutul şi elementele tradiţionale ce
le păstrează şi din care omul trage substanţă. Această intimitate cu spaţiul original, al satului şi
al casei părinteşti, sau cu spaţiul cosmic, este un semn al experimentării pe plan interior a
spaţiului şi a naturii sale calitative“.
A vorbi despre timp înseamnă a pătrunde în intimitatea fiinţei, dezvăluind resorturile
ultime ale credinţei şi colectivităţii. Felul în care ne trăim timpul, ne înţelegem rostul şi trecerea
prin lume ne dau adevăratul chip şi putere spirituală. Spre deosebire de timpul nostru, al
experimentării unui prezent care ne scapă mereu, ţăranul român trăieşte într-un timp al
profunzimii, ale cărui coordonate sunt trecutul, credinţa şi autoritatea tradiţiei. Asemenea
spaţiului, timpul în gândirea populară este concret, calitativ şi eterogen, fiind trăit ca o
dimensiune spirituală, nu fizică. Poate mai mult decât spaţiul, el ordonează întreaga existenţă:
munca, anotimpurile şi ritualurile leagă omul şi satul de pământ; calendarul şi sărbătorile leagă
natura, omul şi colectivitatea de Dumnezeu; ritualurile de trecere (botezul, nunta, moartea)
apropie individul de comunitate şi Divinitate..
Existenţa ţăranului român se petrece atât în „veac“, cât şi în eternitate. "Tristeţii curgerii
tuturor lucrurilor, omul îi aduce o reparaţie: aceea că marea trecere este un proces firesc al
permanenţei şi că timpul se desfăşoară în interiorul eternităţii“. Ţăranul român nu cunoaşte
„teroarea istoriei “, absurdul existenţei sau revolta în faţa morţii. El învinge timpul prin credinţă,
24
fiindcă a transfigurat tot ce e efemer, urâţenia şi moartea. Viaţa sa interioară se consumă sub
semnul seninătăţii. Spre deosebire de omul zilelor noastre, a cărui „vârstă aspiraţională este
adolescenţa“, vârsta şi frumuseţea satului românesc este bătrâneţea.
Sărbătorile în viaţa satului românesc nu implică doar omul şi Divinitatea, ci şi natura.
Întreg cosmosul se regenerează în preajma unor sărbători. Unii pomi înfloresc în anumite zile
sfinte din calendar, aşa cum unele păsări cântau doar de anumite sărbători. Acest lucru nu ar
trebui să ne mire, fiindcă în gândirea populară „toate lucrurile merg laolaltă“, nimic nu este
lăsat la voia întâmplării. Există „putere “de la Dumnezeu care rânduieşte lucrurile, există şi o
„lege a firii şi a naturii“, există „pricini “morale sau cotidiene ale lucrurilor şi
comportamentelor, dar există şi „taine “pe care omul nu le înţelege. Toate acestea ne oferă
tabloul unei gândiri cauzale organice, din care lipseşte hazardul. Cum spune un sătean din
Zărneşti (Braşov), „vine moartea, da’ ea nu biruie. Lucrurile sunt în aşa fel întocmite, că se
leagă unu’ de altu’: când suferă într-un loc, suferă toate “.
Bătrâneţea reprezenta înţelepciunea, concluzia experimentării nemijlocite a adevărurilor
formulate de generaţii, „vârsta aspiraţională” aşa cum s-a afirmat mai sus. Aceşti bătrâni simpli
impresionează tocmai prin rosturile lor statornicite de mult timp, prin nobleţea purtării unor
dureri sufleteşti, chiar şi fizice, ca un firesc al evoluţiei spre o altă treaptă de înţelegere, ca
devenire a fiinţei, chiar dincolo de aparenta barieră a morţii, în „cealaltă lume”, devenire ce
constă tocmai în răspunsul pe care îl dau chemării lui Dumnezeu. Cei care încep să îi cunoască
pe ţăranii de optzeci, nouăzeci sau chiar o sută de ani reuşesc să se privească pe ei înşişi cu alţi
ochi, reuşesc să observe contrastul dintre cele două stiluri de viaţă, pornind de la aspecte precum
pretenţiile la confort până la sensul vieţii. Totul se întâmplă însă în lumina posibilităţii de
schimbare şi sub aceeaşi blândeţe care nu violentează gândirea celui cu care se află în dialog
(doar răspunzând necesităţilor de a afla, iar nu pregătind discursuri pentru a preîntâmpina
convingător vreo îndoială). Bucuria care se găseşte în îndeplinirea Voinţei lui Dumnezeu
convinge prin ea însăşi.
Frumuseţea satului românesc şi a culturii populare este dată de ordinea ei, de „aşezarea
“lucrurilor într-un sistem coerent de credinţe. Dacă gândirii moderne îi este specifică
fragmentarea, cea ţărănească stă sub semnul unităţii: „Lumea pentru acest om este ceva ordonat,
frumos rânduit, dar nu în înţelesul ştiinţelor fizice, ci mai sigur în înţelesul celor biologice şi
morale. În filosofia populară, fenomenul de viaţă se situează între materie şi spirit, poate chiar
în unitatea lor indestructibilă“. Aşa cum „gândirea sălbatică“ teoretizată de Claude Levi-Strauss
nu era foarte ştiinţifică, însă „introducea un început de ordine în univers“, ţăranul român
„spaţializează ideea de bine şi de rău şi o introduce ca principiu nu numai în viaţa interioară,
sufletească, ci şi în natură, în ordinea cosmică. Lucrurile par întocmite în aşa fel, încât ele
răspund unor nevoi de ierarhie, echilibru şi armonie a lumii obiective“. Gândirea noastră
populară nu suportă ceea ce este obscur şi abstract, apropiindu-se de „ştiinţa concretului
“specifică gândirii sălbatice, „pentru care viaţa era experienţa, încărcată cu o semnificaţie
exactă şi precisă. “ (Levi-Strauss)..
Omul satului românesc a moştenit însă şi tradiţia religioasă a Evului Mediu. Am văzut
că gândirea se aventurează dincolo de graniţele vizibile ale lumii, dar nu pe un plan ştiinţific şi
abstract, ci pe unul magic şi religios. Spaţiul începe şi se termină cu Dumnezeu, ca în viziunea
specifică Evului Mediu descrisă de preotul şi filosoful italian Romano Guardini. Realităţile
ultime, sacre prin excelenţă, în care omul se desăvârşeşte prin apropierea de Dumnezeu, sunt
de fapt două locuri ale retragerii, dincolo de lumea fizică: în înălţimile cerului sau înlăuntrul
omului.
25
O altă asemănare cu reprezentările Evului Mediu o reprezintă gândirea simbolică, atât de

prezentă în cultura populară românească. Atât Bernea, cât mai ales Levi-Strauss discută raţiunea
în termeni de cauză şi efect. Gândirea simbolică nu foloseşte însă relaţii cauzale, ci simboluri
şi corespondenţe. Ernest Bernea aminteşte că „mentalitatea ţărănească nu operează cu mărimi
şi cantităţi, ci cu chipuri şi sensuri. Ţăranul român vede lumea şi lucrurile într-un orizont spaţial
îmbogăţit de orizontul creaţiei “. Scopul acestui tip de gândire nu este explicarea fenomenelor,
ci înălţarea lumii pe o treaptă superioară, îmbogăţirea cu semnificaţii a lucrurilor simple. Acest
mod de reprezentare a fost ilustrat exemplar de istoricul şi eseistul olandez Johan Huizinga într-
o lucrare clasică, „Amurgul Evului Mediu “: „Simbolul a creat o imagine a lumii cu o şi mai
strictă unitate şi cu o mai intimă înlănţuire decât ar fi putut s-o creeze gândirea cauzală bazată
pe ştiinţele naturale. El creează o ordine inviolabilă, un ansamblu arhitectonic, o subordonare
ierarhică. În orice raport trebuie să existe un termen inferior şi unul superior (...). Nici un lucru
nu e prea umil pentru a desemna lucrurile supreme şi pentru a duce la glorificare. Nuca
înseamnă Christos: miezul dulce este natura divină, coaja cărnoasă este natura omenească, iar
coaja de lemn dintre ele este crucea. Toate lucrurile oferă sprijin şi reazim pentru ca gândul să
urce spre veşnicie. Gândirea simbolică oferă o permanentă transfuzie a simţământului majestăţii
şi eternităţii lui Dumnezeu în tot ce e perceptibil şi imaginabil “.
Asemănător, există în cultura noastră populară o mare varietate de reprezentări
simbolice, asupra plantelor de exemplu, care prin frumuseţea şi caracteristicile lor semnifică
personaje sau întâmplări divine. Astfel, Maica Domnului este supranumită „Împărăteasa
florilor“, ea fiind cea care L-a născut şi purtat în braţe pe Iisus. De aceea, numeroase flori
tămăduitoare îi poartă numele, cum ar fi „Palma Maicii Domnului “ (salvia), „Lacrima Maicii
Domnului“ sau „Inima Maicii Precista“. Aceste personificări sunt semne ale unei gândiri
simbolice şi emoţionale de o mare frumuseţe, prin care satul românesc apropie tot ce este
concret de marile taine ale existenţei..
Satul românesc poate supravieţui schimbului de generaţii şi ordinii globale în care trăim,
nu însă şi cultura populară, care este o realitate spirituală, nu teritorială. Aşa cum scria Ernest
Bernea încă din anul 1942 în lucrarea „Civilizaţia română sătească “, „satul de azi nu mai este
o realitate organică echilibrată, ci una intrată într-un puternic proces de destrămare (...). Vechea
aşezare a satului cu toate orânduirile sale se schimbă astăzi năzuind către o aşezare de tip
modern. Activităţile, formele, întreaga structură socială a satului iau o altă înfăţişare. Sensul
colectiv al vieţii săteşti dispare, pentru a-i lua locul unul individual “. Fiecare poate constata
această evoluţie. În satul Fundeni (situat la 25 km de Bacău), de exemplu, depopularea a început
în anii ’80, când generaţia tânără a plecat în masă la oraş. Tendinţa a continuat şi în anii ’90,
până când şcoala a fost închisă din lipsă de copii. Bătrânii rămaşi sunt ultimii reprezentanţi ai
culturii populare. Emanciparea faţă de tradiţii este vizibilă în forma şi orientarea noilor case,
care aduc cu nişte vile şi nu mai sunt construite către Răsărit ori Miazăzi, ci spre orice direcţie.
Un alt exemplu de declin al vieţii colective îl constituie fântâna. Altădată un simbol al satului,
îngrijită de întreaga comunitate, de care se putea bucura oricine, astăzi a devenit un bun privat,
majoritatea construindu-şi una în propria-i curte.
Astfel, se poate concluziona că satele care oferă într-adevăr acel „ceva” mult căutat de omul
modern sunt tocmai cele cu populaţia îmbătrânită, dar demnă în simplitatea păstrării
rânduielilor primite prin tradiţie din exemplul personal al părinţilor şi al vecinilor. Vizitatorul
care ajunge să cunoască, măcar parţial, felul de a gândi al ţăranului bătrân încearcă sentimentul
inferiorităţii într-un mod nu lipsit de speranţă, ci plin de recunoştinţa faptului că a primit
26
posibilitatea să acceadă la un sistem de valori cu adevărat stabil. Admiraţia faţă de cel care i-a
devenit model e cu atât mai mare cu cât nu i s-a impus forţat (acesta doar răspunzând
întrebărilor, prin cuvinte şi mai ales prin fapte, nicidecum încercând să îl atragă ori să îl
transforme într-un adept al credinţelor şi convingerilor sale). Prozelitismul şi insistenţa nu au
fost vreodată specifice poporului român, în încercarea de a nu violenta formele de gândire ale
celorlalţi.
Punctul de plecare al criticii modernităţii la Ernest Bernea îl reprezintă cultura populară
şi viziunea creştină asupra omului, domenii ale spiritului şi firescul de la care lumea s-a
îndepărtat. Sub influenţa diverselor filosofii, ca pozitivismul sau abstracţionismul, epoca
modernă a redus cunoaşterea şi realitatea la aspectele sale materiale şi cuantificabile, ignorând
ceea ce ţine de spirit – de la religie şi morală la planul estetic şi intelectual. Sacrificând adevărul
şi unitatea exactităţii ştiinţifice, „cunoaşterea şi omul se împuţinează, iar civilizaţia intră în
derută. Criza lumii contemporane este o criză a omului şi a spiritului pe care îl generează“
(Ernest Bernea, 2002, 12). Influenţat de gândirea lui Heidegger şi de cea a lui Ortega Y Gasset,
Ernest Bernea denunţă pozitivismul şi caracterul experimental al ştiinţei care a luat locul
religiei, „barbaria specializării “care a făcut din muncă şi om o anexă a maşinii sau cultura care
şi-a pierdut sensul devenind tehnică: „Omul modern, în expresia sa ultimă, este în întregime
tehnicizat, atât ca ideal, cât şi ca viaţă. Scopul vieţii sale este prins în tehnică, natura vieţii sale,
condiţia umană este prinsă în tehnică. Tehnica a devenit un fenomen universal. (...) Mentalitatea
abstractă şi uniformizată a epocii moderne a desprins cultura de viaţă şi spirit “(Ernest Bernea,
2011, p. 81, 86). „Omul împuţinat “pe care l-a gândit ultimele două secole a fost redus succesiv
la intelect sau la dimensiunile sale biologice, economice sau sociale: „Căile spiritului s-au
închis. Omul-idee, trecând prin omul-funcţiune, a devenit omul – instrument, omul-lucru, stare
care marchează spectacolul cel mai trist al istoriei spirituale “ (Ernest Bernea, 2011, 52). Iar pe
treapta următoarea stă „omul standard “al secolului XX, acel individ comun, mediu şi abstract
„după care se construiesc toate aşezămintele noastre“, materiale sau culturale.
Pentru filosoful şi etnograful român, individul este văzut ca „o unitate existenţială “, neputând
fi redus nici la natura sa biologică, nici la societate: „Natura şi societatea îi sunt condiţii, dar nu
moduri de împlinire“ (Ernest Bernea, 2010, 70). Precum în vechea civilizaţie sătească, doar
prezenţa unei puteri spirituale ordonatoare – credinţa sau tradiţia – oferă sens şi plenitudine
vieţii. „Omul este spirit întrupat “ scrie de nenumărate ori Ernest Bernea, iar religia creştină
este o „revelaţie a spiritului“. În eseul „Crist şi condiţia umană“, faptul întrupării lui Iisus este
văzut ca aducând la viaţă noul om: „Dumnezeu-om a dat lumii calitatea de a exista în spirit, iar
această lume a deschis principiului divin putinţa de a exista în trup (...) Prin venirea lui Iisus
omul în primul rând s-a definit, iar în al doilea rând s-a înălţat pe cele mai înalte trepte ale
spiritului. Iisus a situat omul pe o poziţie care-l recunoaşte ca fiind apt de a exista în sfera
eternului, făcând totodată din el un colaborator al lui Dumnezeu “ (Ernest Bernea, 1996,
41-42).
Conştiinţa şi spiritul sunt, aşadar, adevăratele purtătoare ale însemnelor umanului.
Răscumpărarea prin Iisus Hristos i-a dat omului duh şi libertate creatoare. În acest fel, nu numai
religia, dar şi „cultura şi sensul ei devin tot o luptă pentru spirit şi un leac împotriva morţii.
Cultura nu există ca o ornamentaţie pe trupul unei epoci sau societăţi; ea este o cale de a veni
în contact cu permanenţele şi un act al salvării “ (ibid. 91). Condiţia umană poartă însă o veşnică
dualitate între interioritatea planului conştiinţei şi exterioritatea simţurilor. Individul trebuie să
lupte pentru a se elibera de fondul său subuman. De aceea, sensul vieţii noastre trebuie să fie
ascensional: „Trebuie să învingem sau cel puţin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce
27
nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil (...). Să învingem urâtul din noi şi din jurul nostru;
e prima datorie. În faţa răului trebuie să rezistăm până nu se instalează, fie că apare în lume, în
societate sau în inima noastră. Viaţa noastră e un teren de luptă pentru spirit! “ (Ernest Bernea,
„Meditaţii filosofice “, 2010, 31-32).
Tinerii tind spre oraş încă înainte de a fi nevoie să caute un angajator şi, adesea, nu doar
pentru oferta educaţională liceală. Atracţia cea mai puternică e oferită de „stilul” petrecerii
timpului, în direcţia promovată drept valoare de necontestat de către media comercială. Acest
lucru dovedeşte însă o migrare spre forme inferioare, în lumina interpretării lui Ernest Bernea
(prelungită spre acest aspect). Cunoaşterea ideii de bucurie drept ceva superior plăcerii imediate
nu preocupă sau pare dificil de atins de vreme ce presupune efort şi, uneori, suferinţă. Bătrânii
satelor au parcurs deja treptele spre bucurie în maniera generaţiilor anterioare, însă deocamdată
sunt puţini tineri care nu consideră perimat modelul acesta. Aşa cum s-a precizat încă de la
începutul acestor rânduri, este nevoie ca exemplul să fie dat de occidentalii care descoperă
frumuseţea plină de conţinut şi nobleţea sufletească a modeştilor bătrâni uitaţi de lume.
Ernest Bernea dezvoltă în lucrările sale o adevărată teorie a formelor exterioare de
cultură. Spre deosebire de cultura populară, care este una a interiorităţii, oraşul a dezvoltat o
„cultură periferică“, a formelor exterioare, orientată spre bunuri şi plăceri: „Oamenii merg
purtaţi de un demon nevăzut, merg să cucerească o lume de senzaţie, o lume de plăceri şi
revărsat tumult. (...) Un om care trăieşte numai pe plan exterior se epuizează într-o lume de
senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate, într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Sensul vieţii
noastre este mai mult spaţial, exterior, de aceea în cele mai multe cazuri trăim periferic“. (Ernest
Bernea, 2008, 68-71). Idealul de împlinire umană este bucuria. Aceasta nu se consumă însă pe
planul simţurilor, precum plăcerea, „cântecul, nu rareori înşelător, al tuturor senzaţiilor uşoare
şi satisfacţia unui suflet redus “. Bucuria este „starea lucrurilor de adâncime, cântecul eliberator
al împlinirii “. (Ernest Bernea, „Treptele bucuriei“, 2010, 11). Ea are anumite trepte, fiindcă
ţine de plinătatea fiinţei, şi nu exclude singurătatea, tristeţea sau suferinţa. Omul se bucură
pentru a fi în lume, pentru puritatea sa, pentru faptul de a fi în mijlocul celorlalţi, se bucură de
cunoaştere şi puterea de a crea, dar mai ales de dragoste şi dăruire. Bucuria, aşadar, este
apropierea de lucrurile durabile, experimentarea în plan interior a plenitudinii şi frumuseţii
lumii, chiar şi în cele mai umile aspecte: „Ţăranii vechiului sat când muncesc cântă. Ei lasă
ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată “
(Ernest Bernea, 2008, 72).
Asemenea vechii civilizaţii săteşti, modul în care ne apropiem timpul ne arată adevăratul
chip. Am văzut că ţăranul român nu se despărţea niciodată de permanenţe, depăşind înţelesul
fizic şi social al timpului printr-o participare mistică la eternitate. Timpul avea un sens spiritual,
apropiind omul de Dumnezeu, prin ritualuri şi sărbători, dar şi prin „marea trecere“. Spre
deosebire de cultura populară, pentru noi timpul are o curgere uniformă, lineară şi ireversibilă,
culminând cu moartea fiinţei. Dincolo este neantul, iar în locul seninătăţii, existenţa a căpătat
un caracter convulsiv: „cel care există numai în limitele corporale ale naturii experimentează
fenomenul morţii într-o grea suferinţă şi într-un coşmar distrugător anticipat. Totul e durere şi
lichidare a datelor ultime ale conştiinţei“ (Ernest Bernea, 1996, 87). Sociologul englez Zygmunt
Bauman remarcă înclinaţia modernă spre viaţa instantanee, semnificaţiile metafizice ale
timpului fiind proiectate pe un plan corporal şi al experienţei: „indiferenţa faţă de durată
transformă nemurirea dintr-o idee într-o experienţă şi o face obiectul consumului imediat; felul
în care trăieşti clipa face ca ea să devină o experienţă nemuritoare“ (Zygmunt Bauman, 1999,
118).
28
Aşa cum scrie criticul şi regizorul francez Guy Debord în lucrarea sa „Societatea spectacolului“,
trăim într-un timp al mărfii şi pieţei mondiale, acelaşi pretutindeni – timpul spectacolului
mondial. Omul încearcă să iasă din rutina cotidiană, însă nu printr-o angajare spirituală, ci mai
degrabă prin evaziune. Expresii ca „a pierde vremea “sau „a ne omorî timpul “fac parte din
vocabularul nostru, exprimând predilecţia pentru trăiri care se consumă departe de realitate sau
chiar în afara conştiinţei noastre. Ca o ironie, kitsch-ul şi divertismentul chiar sunt moduri de a
ne „ucide timpul“, după cum remarcă Matei Călinescu în Introducerea sa la „Cinci feţe ale
modernităţii“: „Marele paradox al kitsch-ului este acela că, fiind produs de o civilizaţie foarte
preocupată de temporal, dar cu toate acestea incapabilă de a atribui timpului vreo valoare mai
amplă, kitsch-ul pare deopotrivă menit să economisească şi să ucidă timpul. Să-l economisească
în sensul că produce o plăcere instantanee şi lipsită de efort; să-l ucidă în sensul că, precum un
drog, îl eliberează temporar pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului, justificând estetic şi
făcând suportabil un prezent altminteri gol şi lipsit de sens.“ (Matei Călinescu, 2005, 23)
Comparând frumoasele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou din satul românesc, atât
de armonioase şi bogate în semnificaţii, cu peisajul trist al resturilor şi manifestărilor de la un
Revelion în stradă, poate înţelegem de ce timpul nostru nu mai are anvergură spirituală,
nemaiînsemnând ordine, plenitudine şi deschidere spre misterul existenţei, ci intensitate şi
uitare de sine – adică un prezent care ne scapă mereu şi ne închide în biologic şi concret: „timpul
s-a frânt; trecut şi viitor nu se mai leagă într-un prezent îmbogăţit, în două momente ce nu se
opun, ci se completează. (...) Timpul spaţializat, timpul matematic, măsurat cu ceasul, nu ne
poate aduce un adevărat sentiment al trăirii. Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în
evenimente, singurul care ne-ar centra viaţa şi ne-ar da sentimentul că existăm în lume. “ (Ernest
Bernea, 2008, 71)
Dacă toate aceste aspecte, care ţin oarecum de teoretic, statistic şi abstract, rămân la un
prim nivel al cunoaşterii pentru cititorul de astăzi, întâlnirea nemijlocită cu un român autentic
duce la experierea frumuseţii despre care s-a scris în rândurile de mai sus. Un bătrân originar
dintr-un sat de munte, precum stareţul Iustin Pârvu, împărtăşeşte celuilalt – vizitatorului
obişnuit - ceva din esenţa trăirii autentice: iubirea. El este un exemplu de punere în practică a
învăţămintelor extrase din chiar filonul satului românesc, mereu sub semnul dăruirii şi al
admiraţiei faţă de spiritul de jertfă, toate fiind trecute prin firul nevăzut al căutării voinţei lui
Dumnezeu. Copilăria şi-a petrecut-o în satul Petru-Vodă, iar „Începutul are în el toate seminţele
evoluţiei ulterioare” (Lungu Constantineanu, 2008,19). Responsabilitatea faţă de cei mai slabi
sau neajutoraţi a deprins-o încă de atunci când avea grijă de alţi copii din sat (ca toţi ceilalţi),
învăţându-i ce să mănânce, de exemplu, şi cum să se ferească de ceea ce le poate face rău. A
învăţat din ceea ce vedea la părinţi şi la vecini ori la alţi săteni: bucuria de a dărui, comuniunea,
dragostea de a oferi vizitatorului, de a nu-l lăsa să plece fără ceva în coş. Mărturisea bătrânul
că a fost educat în duh de evlavie ortodox (Lungu Constantineanu 2008,23), mama fiind
modelul de trăire în dragoste şi ascultare de Dumnezeu. În familia sa a simţit mereu „atmosfera
frumoasă a vieţii morale, a respectului faţă de valorile tradiţionale”. Oamenii se întovărăşeau
câte doi-trei pentru a merge, în căruţe, la mânăstiri: Secu, Sihăstria, Neamţ, Durău. Acestea
aveau o mare importanţă în viaţa lor, slujbele sensibilizând până la lacrimi. Frica cea mai mare
a copilului în cazul în care făcea o greşeală pe care o ascundea era plătirea unui pomelnic la
mănăstire (de către păgubit). Ştiind că încălcarea unei reguli însemna ispăşirea ei dureroasă (a
mânca brânză în zi de post era o acţiune ce aducea urmări precum lovirea la picior sau mână în
29
termen de la cel mult o săptămână), copilul mărturisea paguba făcută pentru a nu suferi în urma
rugăciunilor de descoperire a făptaşului.
La deschiderea fiecărui an şcolar se adunau la „Te Deum” toţi sătenii, inclusiv cei care
nu aveau copii. Toţi erau îmbrăcaţi de sărbătoare, ca duminica, arătând dragostea de frumos a
omului din popor. (Acelaşi lucru se vedea şi în nevoia de a lăsa o parte din sufletul făuritorului
în orice lucru pe care îl împodobea cu sculpturi miniaturale, chiar dacă era doar un toiag de
păstor.) Cuvântul învăţătorului era respectat de copii (şi întărit uneori prin pedeapsa fizică
aplicată şcolarului ori prin nota mică ce însemna ruşine), însă nu doar elevii, ci şi adulţii îl
preţuiau.
Impunerea comunismului, inclusiv în programă, a destabilizat relaţiile dintre membrii
familiei, copiilor aducându-li-se argumente că părinţii lor ar fi nişte învechiţi cu o credinţă şi
convingeri perimate. Prezentarea lui Dumnezeu cu totul altfel decât se făcuse la şcoală până
atunci, reprezentând în acel context doar „o minciună a moşierimii”, a adus confuzie în minţile
multor copii. Lupta împotriva „firului nevăzut” care transcende viaţa satului a uşurat desfacerea
coeziunii tradiţionale şi migrarea celor mai mulţi tineri spre alte rosturi decât până acum.
Declinul care a început atunci prin semănarea îndoielii culminează astăzi prin
înstrăinarea tinerilor de valorile părinţilor, de familia lor şi chiar de ei înşişi. Rolul învăţătorului
este luat de audio-vizual, educând şi „stabilind relaţii” mai mult decât familia care devine cel
mult decorul sau fundalul activităţilor şi al interesului copiilor şi al tinerilor. Părinţii sunt cvasi-
absenţi din trăirile interioare ale adolescenţilor, de exemplu, şi nu mai ştiu cum să le transmită
acestora iubirea. Tinerii preţuiesc doar trăirile şi dorinţele lor, transformându-le în voinţe
proprii, ceea ce înseamnă anularea celor mai elementare cunoştinţe autentic româneşti.
Ascultarea era una dintre valorile tradiţionale româneşti, preţuită mult în folclor, în basmele
populare pentru „roadele” aduse iniţiatului, dar şi în activităţile de zi cu zi, aşa cum reiese din
chiar istorisirea vieţilor bătrânilor. Ascultarea, adică subordonarea voinţei proprii hotărârilor
altuia - pe termen mediu şi lung, până când se pot vedea clar urmările şi învăţătura ce rezultă -
este privită ca un lucru imposibil astăzi chiar din copilărie (ceea ce este în defavoarea omului
conchide bătrânul stareţ a cărui experienţă îi dă măsura autorităţii). Adevărata libertate nu este
satisfacerea dorinţelor cu orice preţ, oricând şi oricum. Libertatea deplină a conştiinţei înseamnă
„să fii un om liber moral, despătimit. Pentru că în conştiinţă ne vorbeşte Dumnezeu”. (Lungu
Constantineanu, 2008,42). Părintele Iustin Pârvu dăruieşte cu dragoste din înţelepciunea
adunată pentru ca şi ceilalţi să găsească folos în situaţiile dificile ale vieţii lor.
Copilăria aceasta l-a ajutat în toate împrejurările grele, de rezistenţă, de mai târziu:
„Pentru mine au contat casa unde am crescut şi unde s-au legat de mine atâtea amintiri, au contat
oamenii copilăriei mele, fetele şi feciorii lor, alături de care m-am înălţat, bătrânii satelor,
mânăstirile cu duhul lor curat, toate locurile acestea dintâi pline de frumuseţe care se leagă de
începutul vieţii mele, încât nu le pot uita (...) Mi-au rămas în suflet. Ele sunt pentru mine ţara
mea, locul meu. Aici am văzut lumina zilei şi aici am putut vedea cum trăiau oamenii cu frica
lui Dumnezeu şi cu lumina în suflet. Din fetele şi feciorii lor au crescut oameni frumoşi la suflet,
curaţi. Aici am văzut respectul tradiţiei creştine şi al valorilor neamului. Că tradiţia aceasta
creştină e legătura cu trecutul, e rădăcina puternică ce te ţine vertical şi demn – privitor în sus
– în stare să rezişti la loviturile prezentului şi viitorului (...)” (Lungu Constantineanu, 2008,43)
Satul românesc poate îmbina tradiţia cu modernitatea prin reorientarea oamenilor spre
dimensiunea interioară a modelării creştine, prin căutarea, păstrarea şi valorificarea
cunoştinţelor celor care au trăit în autenticitatea rurală înainte de regimul totalitar.
30
Publicistul şi cercetătorul Costion Nicolescu de la Muzeul Ţăranului Român îndeamnă, la

rândul său, să mergem cu toţii, în prelungirea lui Ernest Bernea, a fiului lui, Horia Bernea, şi a
altora asemenea lor: „Construcţia noastră în viitor să fie pe astfel de repere, să nu fie pe modele
slabe, facile, mai uşor de digerat, despre care îţi dai seama, în timp, că nu ţi-au consolidat fiinţa,
dimpotrivă ţi-au şubrezit-o.”
„Să ne întoarcem deci la simplitatea ţăranului – numai aşa putem reveni la verticalitatea
noastră ortodoxă...” (Arhim. Iustin Pârvu)
Bibliografie:
Gomboş, Stelian: https://www.crestinortodox.ro/religie/ernest-bernea-ganditor-crestin-

promotor-filozof-culturii-romanesti-autentice-148335.html (pagină accesată în data de
30.04.2019)
Lungu Constantineanu, Graţia, Părintele Iustin Pârvu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor,
Iaşi, 2008
Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, Bucureşti,
2005.
Bernea, Ernest, Crist şi condiţia umană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996.
Bernea, Ernest, Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală, Editura Vremea,
Bucureşti, 2009.
Bernea, Ernest, Civilizaţia română sătească, Editura, Vremea, Bucureşti, 2006.
Bernea, Ernest, Treptele bucuriei, Editura Vremea, Bucureşti, 2010.
Bernea, Ernest, Cel ce urcă muntele, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008.
Bernea, Ernest, Meditaţii filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Editura, Predania,
Bucureşti, 2010.
Bernea, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania, Bucureşti, 2011.
Levi-Strauss, Claude, Gândirea sălbatică, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
Huizinga, Johan, Amurgul Evului Mediu, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Bauman, Zygmunt, Modernitatea lichidă, Editura Antet, Bucureşti, 2000.
Prof. Simona Postelnicu

31
Satul, matrice originară și reper

în istoria devenirii culturii și spiritualității poporului român
Satul românesc e atemporal („veşnicia s-a născut la sat”), spunea poetul şi filosoful
român Lucian Blaga în memorabilul său discurs de recepţie la Academia Română: „Satul, situat
în inima unei lumi, îşi e oarecum sie-şi suficient. El n-are nevoie decât de pământul şi de sufletul
său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul”.
În aceeași direcție, prozatorul Liviu Rebreanu, în discursul său, afirma că „la noi,
singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt,
ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare”.
Dar parcă astăzi satul românesc nu mai e cel pe care ni-l descriau Rebreanu sau Blaga
şi nici locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de odinioară, cei care îşi amestecau sudoarea, lacrimile
şi sângele cu lutul plămădirii veşniciei. Satul românesc are altă faţă acum, doar fărâme din ce a
fost odinioară au rămas. Dar sufletul satului românesc n-a murit, ci a pornit într-un fel de
transhumanţă prin generaţii, din suflet în suflet de om, găsindu-şi sălaş în inima şi mintea celor
care îşi au rădăcinile în el, chiar dacă ei sunt orăşenii de astăzi.
Problema satului românesc într-adevăr poate să fie abordată din două perspective. Una,
să zicem, etnografică – tradiţionalistă – şi o altă perspectivă, care este cea sociologică. Există o
anumită tensiune între cele două perspective, pentru că în cazul satului românesc s-a format,
de-a lungul timpului, o perspectivă idilică, care îl priveşte ca pe un spaţiu al tradiţiilor, un spaţiu
care ar trebui să rămână neschimbat. Însă trecerea timpului și-a pus amprenta asupra matricii
sale originare. Chiar dacă locuitorii satelor ţin la tradiţii, ţin la moştenirea pe care au primit-o
de la părinţi, bunici, strămoşi, ei sunt preocupaţi de progres, de o viaţă mai bună, de realizarea
unor condiţii similare cu cele din mediul urban.
Satul nostru românesc a tezaurizat o mulțime de valori spirituale, morale și cultural care
trebuie aduse din nou în atenție, fără a cădea însă într-o nostalgie a repetiției vremurilor trecute.
Din nefericire, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere
practic cât și spiritual. „Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică
și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară”.
Deși este într-o continuă devenire, satul românesc poate fi un reper de bază a dezvoltării
societății, având foarte multe de oferit din punct de vedere turistic, social, economic și agrar.
De câteva decenii am asistat la o redescoperire a caracterului tradiţional al satului şi la
practicarea turismului legat de cultura tradiţională.
Un semn care evidenţiază modernitatea la sat este depersonalizarea procesului de
producere a hranei. Spre exemplu, în ziua de azi maşinile cu pâine gata făcute circulă pe la sate.
Locuitorii satelor nu-şi mai fac ei pâinea spre hrană. A-şi pregăti pâinea este aproape o asceză.
Există însă sate, care printr-o mai bună promovare a alimentaţiei tradiţionale au reuşit
să atragă un număr mult mai mare de turişti decât satele care nu au făcut acest lucru. Recrearea
spațiului arhaic de odinioară cu elementele sale specific (casa, ograda, ocupațiile zilnice,
32
meșteșugurile etc.) în cadrul turismului rural atrage din ce în ce mai mulți turiști dornici să
redescopere mâncarea sănătoasă, tihna și liniștea vieții de odinioară.
Lacom de câştig sau profit imediat şi nelimitat, omul individualist din epoca modernă
şi postmodernă, secularizat, exploatează în mod excesiv şi neraţional pământul, fără să-i
protejeze sănătatea sa naturală. Astfel, omul secularizat care a pierdut simţul spiritual al relaţiei
sale cu pământul nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăveşte, îl degradează şi-l îmbolnăveşte. Pe
lângă dezvoltarea asociaţiilor agricole pentru producţie mare (hrana întregii populaţii a ţării şi
export), trebuie susținute și promovatei fermele de familie în care se cultivă în mod deosebit
relaţia familie – pământ şi relaţiile interumane.
În ceea ce privește portul popular, iile tradiţionale de acum 100 de ani au fost luate ca
model de diferiți întreprinzători particulari, designer, creatori de modă care au realizat cămăşi,
fuste și alte accesorii absolut extraordinare, pornind de la această inspiraţie oferită de modelele
arhaice. Purtarea costumului popular în varianta clasică sau modernă, la diferite evenimente
culturale și religioase, trebuie să constituie o necesitate.
Un alt semn de modernizare este tot mai deasa încălcare a preceptului după care „casa
părintească nu se vinde”. Casa era aproape un loc sfânt aşa cum ţăranii duceau ştergarele lor şi
împodobeau cu ele icoanele din biserica satului şi icoana al cărui loc specific era în biserică era
adusă spre împodobirea şi păzirea casei de duhurile rele. Chiar dacă era în intenţia copiilor să
construiască o nouă casă niciodată cea veche nu era dărâmată. Era un lucru cât se poate de firesc
să rămână casele moştenire celui mai mic din familie. Era o comuniune a familiei care o dată
cu locuinţa moştenea, păstra şi transmitea mai departe obiceiurile şi rânduielile casei. Casa
respectivă reprezenta o reflexie individualizată a universalului popular ţărănesc al comunităţii
respective. Acolo unde este posibil, ar trebui constituit un patrimoniu local al caselor vechi care
să poată fi restaurate și introduse într-un circuit turistic rural.
Valorificarea patrimoniului sătesc în colecții muzeale trebuie să fie o altă prioritate.
Asistăm la un proces foarte interesant în ultimele câteva decenii, de multiplicare a colecţiilor
muzeale săteşti, în care foarte multe dintre comune, dintre sate, amenajează astfel de spații în
care este adunat patrimoniul întregii comunităţi. Satul românesc nu a fost doar conservator; el
a fost de foarte multe ori şi inovator. Au apărut foarte multe inovaţii, lucruri extraordinare,
realizate de ţărani, instalaţii tehnice, care sunt păstrate în multe din muzeele în aer liber din
România.
Fibra satului românesc a fost legătura omului cu Dumnezeu și a oamenilor dimpreună.
Cea mai importantă valoare transmisă de satul românesc e sentimentul comuniunii și
comunităţii: un grup de oameni, un grup de familii trăiesc împreună şi ştiu să-şi construiască,
să-şi adapteze mediul la nevoile lor, ştiu să reacţioneze în comun la bucurii sau la necazuri.
Fiecare comunitate rurală este legată de trecutul ei şi fiecare încearcă să transmită mai departe
un anume sens al prezenţei sale istorice în lume. Şi în fiecare comunitate există oameni care au
un fel de specializare informală în păstrarea tradiţiei. Practic, un sat, chiar şi un sat tradiţional
arhaic, funcţiona ca o bibliotecă. Existau întotdeauna câţiva oameni care se pricepeau la
agricultură şi ceilalţi veneau la ei să le ceară sfaturi, alţii cunoşteau foarte bine tradiţiile de
33
nuntă, alţii se pricepeau la animale etc. Acest tip de „bibliotecă”, care funcţiona în comunităţile
arhaice s-a transmis mai departe, se păstrează şi în prezent, atât doar că diferă conţinutul acestor
termeni.
Sentimentul comuniunii își găsește exprimarea firească în spațiul liturgic al cultului
divin. Un sat fără biserică nu există în adevăratul sens al cuvântului (IPS Teofan). În
înțelepciunea sa nativă, țăranul român a constatat că mântuirea stă în realizarea comuniunii cu
Dumnezeu, care se extinde şi în comuniunea dintre oameni și că numai în comuniune obţine
fiecare om întregirea şi fericirea lui, căci mântuirea se trăieşte ca împărăţia lui Dumnezeu și ca
unitate a tuturor celor ce vor în Dumnezeu, prin dragoste.
Dar întreg spațiul unde își desfășura viața era sfințit și ocrotit de Dumnezeu: troițele
așezate la răscruce de drumuri, crucile celor adormiți, curtea bisericii, mormintele eroilor.
Sărbătoarea hramului bisericii, a fiilor satului, a troițelor, colindele de Crăciun sunt un mod de
coeziune socială și liturgică a comunității.
Actul religios nu are numai o consecinţă cultică sau spirituală, ci el influenţează şi viaţa
socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare
strânsă între preot, primar, învăţător şi medic, între toţi factorii de răspundere, se creează
speranţă mai multă şi comuniune spirituală mai intensă.
Ne mirăm astăzi că nivelul de trai al ţăranului român a rămas mult în urmă! Criza actuală
a satului românesc este amplificată şi de tensiunea existentă între potenţialul de dezvoltare şi
neputinţa de afirmare. Ţară cu pământ bogat, dar cu ţărani săraci! În prezent, (după
1989), ţăranul român trăieşte suferinţa dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigraţie în
străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor ţări decât pentru propria sa patrie de
origine.
Deşi adevăraţii ţărani muncesc din zori şi până în noapte, în România se practică
o agricultură de subzistenţă, adică de supravieţuire. Este adevărat că mecanizarea agriculturii a
fracturat relația țăranului cu munca pământului, dar restructurarea şi eficientizarea reală a
agriculturii româneşti vor avea un impact deosebit asupra economiei rurale în general, având în
vedere că agricultura continuă să rămână cea mai importantă activitate din spaţiul rural şi o
sursă esenţială de venit pentru gospodării şi pentru piaţa internă sau chiar şi externă.
Satul, cu siguranţă, va continua să existe şi va avea în continuare o ofertă foarte
interesantă. Folclorul românesc oferă răspunsuri la întrebări cardinale pe care omul, cu mintea
şi cu simţirea lui, le-a pus asupra existenţei. Arhitectura ţărănească a creat suficiente date pentru
a întemeia un stil. Arta decorativă tăinuieşte sensuri profunde şi originale. Bisericile de lemn
din Maramureş sunt considerate de către specialiştii străini printre cele mai valoroase
monumente de artă ţărănească din lume. Filosofia ţărănească are adâncimi şi subtilităţi care
izvorăsc din marile adevăruri ale sufletului omenesc.
Lumea rurală trebuie sprijinită să îşi redescopere tradiţiile şi să reuşească să le valorifice,
fără să renunţe la aspiraţiile către o viaţă mai bună, iar aceste lucruri pot fi realizate de instituţiile
care coordonează viaţa societăţii româneşti.
34
Bibliografie:
Blaga, Lucian, Elogiul satului românesc, discurs la Academia Română din 5 iunie 1937
Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul roman, 1997
PF Daniel, Satul românesc între tradiţie, supravieţuire şi speranţă, 2011
Rebreanu, Liviu, Laudă ţăranului român, discurs la Academia Română din 29 mai 1939
Sălăgean, Tudor, Cea mai importantă valoare transmisă de satul românesc e sentimentul
comunităţii, revista Sinteza, 30 iulie 2016
Stăniloae, Dumitru, Națiune și creștinism, 2004
Preot dr. Iulian Vasile
35
Satul românesc: tradiție, spiritualitate și dezvoltare
Satul românesc reprezintă locul în care s-a format, conservat și propagat conștiința
națională. De-a lungul timpului acesta s-a alcătuit și a evoluat în diverse moduri, cultivând
calitățile poporului român: vrednicia, generozitatea și căldura sufletească. Cântecul, dansul
popular, costumul național care se regăsesc în tradiția satului românesc sunt elemente de valori
indiscutabile și incomparabile pe care riscăm să le pierdem în timp dacă nu realizăm importanţa
lor.
Un prilej folosit pentru reîmprospătarea acestor tradiții și valori în memoria poporului
român și de asemenea pentru introducerea lor în cultura internațională sunt festivalurile și
târgurile organizate în mediul rural pentru ca aceștia să le observe și să le înțeleagă în forma lor
nealterată de influențe moderne și/sau factori externi. Aceste festivaluri se axează pe tradițiile
ce se regăsesc în perioada sărbătorilor creștine (acestea diferă de la o zonă geografică a țării la
alta), pe ciclul muncilor agricole (primăvară, vară, toamnă), pe diferite meșteșuguri cu tematici
diverse și pe momente importante din viața omului (nașterea, căsătoria și moartea). Ceremoniile
ce au loc la momentele importante poartă denumirea, dată de folcloriști, de “rituri de trecere”.
Spre exemplu la nașterea copilului avem ursitoarele, botezul, prima baie etc. Riturile de trecere
de la înmormântare sunt moștenite de la romani. Aceștia așezau în fața casei în care există un
mort un chiparos dar coloniștii romani din Dacia nu au găsit acest copac așa că în zonele de
munte foloseau un brad iar în zonele de câmpie foloseau un pom. Mai există obiceiul închinării
nou-născutului de către moașă la brad, precum și al plantării unui brad la nașterea copilului,
semnificând înfrățirea simbolică a celor doi. La moartea omului, acest brad este tăiat și pus la
căpătâiul tânărului la mormânt.
Când vine vorba de meșteșuguri ingeniozitatea și măiestria locuitorilor satelor ce
respectă tradiția românească se reflectă în obiectele pe care le confecționează (obiecte din lemn,
piese din lut, costume tradiționale ș.a.m.d.). Cioplirea lemnului cu măiestrie este o caracteristică
elocventă a meșteșugurilor din țara noastră unde meșterii confecționează o varietate de obiecte
de la cele de dimensiuni reduse (uz personal, ustensile casnice, unelte de lucru, obiecte de cult
etc.) la piese mari de interior și obiecte utilizate în construcții. Olăritul este un alt meșteșug
celebru și impresionant prin frumusețea formelor și motivelor decorative confecționate cu
precizie de către meșterii olari. O altă îndeletnicire este reprezentată de cusutul și țesutul realizat
de femeile din mediul rural de-a lungul iernii. Acestea confecționează manual hainele pe care
le poartă în viața de zi cu zi până la hainele purtate în zilele de sărbătoare, de la covoare la
cuverturile pentru pereți și pat.
Dezvoltarea rurală cere un interes special în ansamblul total al dezvoltării teritoriale,
unde se poate observa un dezechilibru datorat faptului că societatea industrială a cauzat
dezvoltarea orașelor în defavoarea numeroaselor zone rurale, în special cele intermediare și
periferice. În țara noastră, în anul 2014, aveam un procent de 46,1% din populația totală
reprezentat de locuitorii din zonele rurale ceea ce este cu 1,03% mai puțin față de anul 2003.
Zonele rurale au pierdut și pierd în continuare resursa lor cea mai importantă, resursa umană,
fără de care punerea în valoare a resurselor și bogățiilor naturale este foarte dificilă. Această
depopulare a început în timpul industrializării economiei din regimul comunist. Migrarea urban
- rurală a avut loc într-un număr mai mic dar s-a făcut cu preponderență în zonele adiacente
orașelor mari. Agricultura, care definește zonele rurale, se confruntă cu niște probleme speciale
36
deoarece numărul mare de exploatații agricole și ponderea celor fără personalitate juridică și
care acționează pe suprafețe sub 5 hectare sunt socotite a fi printre marile dezavantaje
structurale ale agriculturii în România.
Astfel dezvoltarea bazată pe o agricultură modernă s-a dovedit a fi în opoziție cu
principiile dezvoltării durabile, cu necesitatea de produse biologice, cu conservarea culturii
locale și a esteticii sociale specifice. Diversitatea zonelor rurale din România are nevoie de
abordări mai concrete, ce au o concordanță mai mare cu realitatea. Evoluția în diferite condiții
a determinat o mare diversitate de sate, peste care aplicarea unui singur model de dezvoltare
este incompatibilă. Punerea în valoare a satelor tradiționale presupune tocmai conservarea micii
gospodării rurale, a modului de viață tradiţional care se află într-un proces de modificare
structurală datorită actualelor programe de dezvoltare.
Bibliografie:
Tradiţii şi obiceiuri româneşti; Liliana Petruș; Flacăra 2015
Prof. Bogdan Drăgoi

Şcoala Gimnazială nr. 3 Piatra Neamţ
37
Interpretări controversate în istoriografia românească:

întemeierea Ţării Moldovei. “Câmpul lui Dragoş”
Cunoaşterea istorică presupune identificarea şi interpretarea surselor istorice, de la cea mai

infimă urmă de locuire, pusă în evidenţă de arheologie, până la documentele cele mai
sofisticate. De fapt, sursele istorice sunt de o mare varietate, clasificările numeroase care s-au
realizat pe seama acestora demonstrând din plin acest lucru. Dacă identificarea acestor surse
este adesea o problemă deloc uşoară, cu atât mai dificilă este interpretarea izvoarelor istorice.
Din acest motiv, în istoriografia multor fenomene istorice nu există o unanimitate de păreri,
uneori acelaşi document fiind interpretat într-o multitudine de moduri şi conducând la concluzii
diferite în rândurile istoricilor.
Pentru a ilustra cele spuse mai sus, mi-am propus în cele ce urmează să ofer două exemple
semnificative în acest sens: problema întemeierii Ţării Moldovei şi problema „Câmpului lui
Dragoş”.
De prima problemă istoriografică se leagă data întemeierii Ţării Moldovei. În istoriografia
românească, începând cu A.D. Xenopol, dar mai ales prin C. C. Giurescu, s-a acreditat ideea că
întemeierea statului medieval Moldova ar fi avut loc în anul 1359, fiind realizată de către
voievodul maramureşean Bogdan I, care ar fi înlăturat pe urmaşii lui Dragoş vodă, fideli
Coroanei maghiare. Ideea se întemeiază un fragment dintr-o Diplomă emisă de cancelaria
maghiară la data de 20 martie 1360, prin care regele Ungariei, Ludovic I de Anjou (1342 –
1382), întărea lui Dragoş din Giuleşti şi fiilor săi mai multe domenii funciare, pentru meritele
demonstrate în diverse servicii şi expediţii, „mai cu osebire în reaşezarea ţării noastre, a
Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită
strădanie pe calea statornicei credinţe, ce trebuie păstrată către Coroana regească, pe mulţi
români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate”1 („specialiter autem in restauratione
terre nostre Moldauane, plures Olachos rebellantes, a via debite fidelitatis deviantes, iuxta
suam industriosam virtutem ad constantem fidelitatem regie Corone observandam, vigili cura
et indefensa solicitudine reducendo”2).
O bună parte a istoricilor români, în frunte cu C.C. Giurescu, au văzut în acest document
un adevărat „act de naştere” a Ţării Moldovei, considerând că înzestrarea lui Dragoş din
Giuleşti şi a fiilor săi cu domenii funciare pe valea râului Mara indică faptul că ei nu au putut
recupera Moldova (altminteri ar fi rămas în Moldova!), deşi au făcut eforturi deosebite, care
acum erau recompensate de către regele maghiar menţionat. Cu alte cuvinte, documentul ar
indica faptul că, la o dată anterioară (cel mai probabil 1359), rebeliunea moldovenilor, condusă
de Bogdan I, ar fi reuşit ducând la constituirea Ţării Moldovei.
Totuşi, aşa cum avea să constate ulterior istoricul Ştefan S. Gorovei3, din acest text nu
rezultă câtuşi de puţin o pierdere a Moldovei în anul anterior, care să poată fi pusă în legătură
cu începutul domniei lui Bogdan I. Dimpotrivă, aşa cum se întrevede din acest act, este vorba
de o restaurare a suzeranităţii maghiare, nu de o înlăturare a ei. Un alt aspect, care ar fi trebuit
1
Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, volumul I, întocmit de Acad. Ştefan Pascu şi
colaboratorii, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 77.În continuare, vom folosi sigla DRH, D .
2
Ibidem, p. 76.
3
Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1997,
p.86-87.
38
să le dea de gândit istoricilor ce s-au grăbit să constate o înlăturare a suzeranităţii maghiare ar

fi acela că în respectiva Diplomă nu este vorba de Dragoş din Bedeu (cel care a condus „marca
de apărare”), ci de Dragoş din Giuleşti, despre care se spune că a fost conducătorul expediţiei
de pedepsire a revoltei localnicilor, ce pare să fi avut loc în anul anterior emiterii actului 4. Un
alt amănunt, deloc de neglijat, ar fi faptul că există dovezi documentare care conduc la concluzia
că în anul 1360 Bogdan I încă se mai afla în Maramureş. Astfel, un document dat de cancelaria
maghiară la data de 24 iunie 1360 arată că doi nepoţi de frate ai lui Bogdan I, voievozii Ştefan
şi Ioan, stăpâneau sate în Maramureş 5. Acest lucru n-ar mai fi fost posibil dacă Bogdan I ar fi
trecut în Moldova, ştiut fiind faptul că trecerea sa la Est de Carpaţi a dus la îndepărtarea familiei
sale de la conducerea Maramureşului şi la confiscarea averilor acesteia, aşa cum se arată într-
un document maghiar din 2 februarie 13656.
Aşa cum demonstra Ştefan S. Gorovei, prin dovezile enumerate mai sus, întemeierea
Ţării Moldovei nu a putut avea loc în nici un caz în anul 1359, cum greşit s-a considerat în
istoriografia românească, ci în jurul anilor 1363-1364, documentul maghiar din 2 februarie
1365 indicând clar că la acea dată Moldova era deja un stat întemeiat şi independent.
Cu toate acestea, în istoriografia actuală continuă să fie susţinută ideea mai veche a
întemeierii Ţării Moldovei în anul 1359, o dovadă în acest sens constituind-o tratatul de istorie
a românilor7 realizat sub egida Academiei Române în anul 2001, unde data întemeierii
Moldovei este tot 1359, nefiind luate în considerare cercetările efectuate de Ştefan S. Gorovei
încă din anii ’70! Aşa cum se vede, o idee intrată în circuitul istoriografic, chiar şi dovedită
neîntemeiată, este greu de înlăturat.
O altă controversă istoriografică este cea legată de problema „Câmpului lui Dragoş”,
regiune aflată între actualele judeţe Neamţ şi Bacău. Unii istorici au considerat că este vorba
despre un boier local numit Dragoş, care ar fi stăpânit sudul actualului judeţ Neamţ şi nordul
Bacăului, alţii au considerat că este vorba despre o fostă formaţiune politică prestatală, condusă
de un Dragoş, nume păstrat apoi în memoria colectivă a localnicilor. Alţi istorici s-au hazardat
să identifice „Câmpul lui Dragoş” cu o parte a „mărcii de apărare” creată de Ludovic I de Anjou
între anii 1346-1354 şi pusă sub conducerea lui Dragoş din Bedeu. Această regiune apare
menţionată în documentele de la începutul secolului XV, fără însă să fie oferite detalii despre
Dragoş. Se vorbeşte despre sate şi boieri din respectiva zonă însă nu se face nici un fel de
legătură genealogică între boierii respectivi şi Dragoş.
Prima menţiune documentară a Câmpului lui Dragoş apare într-un document din data de
8 aprilie 14198 („на поле Драгошево”9), unde se arată că satul Borâleşti, aflat în amintita
regiune, era stăpânit de fiii lui Ştefan Borâlă. Profesorul şi editorul de documente medievale
Mihai Costăchescu, pornind de la acest document, se întreba dacă nu cumva acest Dragoş este
chiar „descălecătorul” Ţării Moldovei, dar lua în calcul şi ipoteza că acesta ar putea fi un cneaz
local, găsit aici de descălecători10.
4
C.Cihodaru, Constituirea statului feudal moldovenesc şi lupta pentru realizarea independenţei lui, în „Studii şi
Cercetări Ştiinţifice”, Iaşi, Istorie, 1/XI, 1960, p. 78. În continuare, se va cita „SCŞI”.
5
I. Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV-XV, Sighet, 1900, p.45-48.
6
DRH, D, volumul I, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 82.
7
Istoria Românilor, volumul III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2001, p. 586.
8
DRH, A, volumul I, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, doc. nr. 45, p.65.
9
Ibidem, p. 64.
10
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, volumul II, Iaşi, Viaţa Românească,
1932, p. 132-134.
39
Dacă Mihai Costăchescu lansa, în 1932, două dintre cele trei ipoteze în legătură cu Câmpul
lui Dragoş, C. Cihodaru, avea să fie mult mai tranşant. Acesta, pe baza aceluiaşi document,
credea că „întemeierea acestui domeniu trebuie să fie considerată ca o acţiune întreprinsă de
voievodul maramureşean”11. Aurelian Sacerdoţeanu, cinci ani mai târziu, în 1965, în replică
faţă de afirmaţia lui C. Cihodaru, arăta că „nu este neapărat să fie în legătură cu Dragoş
descălecătorul, dar nici nu i se poate opune” 12.
În anii ’70 Ştefan S. Gorovei lansa ipoteza că această întinsă regiune ar fi putut fi „un
posibil lagăr militar, sau o primă luare în stăpânire, unde au fost înzestraţi cu pământuri unii
dintre însoţitorii lui Dragoş vodă”13, de unde şi numele regiunii. Este, de fapt, o reformulare a
celei de-a doua ipoteze, lansată de M. Costăchescu, aceea că regiunea Câmpul lui Dragoş era o
parte a „mărcii de apărare” condusă de Dragoş din Bedeu.
Ceva mai târziu, în 1978, N. Grigoraş avea să nege legătura acestui nume cu Dragoş vodă,
opinând pentru „domeniul boierului Dragoş Viteazul” 14, ce apare în documentele moldoveneşti
începând cu anul
139215, numit uneori şi „Dragoş de la Neamţ” dar, aşa cum observa Ştefan S. Gorovei,
domeniile acestuia nu se aflau în Câmpul lui Dragoş, ceea ce indică netemeinicia acestei din
urmă teorii, a treia în ordinea cronologică în care au fost susţinute.
În fine, în anii ’80 C. Cihodaru şi-a revizuit opinia lansată în 1960, arătând acum că „nu
există nici o siguranţă că obştea teritorială cunoscută sub numele de Câmpul lui Dragoş se leagă
de numele voievodului considerat ca întemeietor al Moldovei” 16.
Iată, aşadar, pornind de la două expresii (în prima situaţie – în latină – „in restauratione
terre nostre Moldauane”, în a doua situaţie - în slavonă - „на поле Драгошево”), câte opinii,
care de care mai diferite şi, în final, cât de relativă poate fi cunoaşterea istorică! Deşi toţi istoricii
citaţi au dispus de acelaşi material informativ, interpretarea acestuia a fost diferită de la unul la
altul, factorul subiectiv punându-şi amprenta asupra cercetări istorice.
În concluzie, deşi idealul istoricului este, pentru o cât mai bună obiectivitate, de a se detaşa
de paradigma timpului său atunci când interpretează sursele istorice, totuşi acest fapt nu pare a
fi posibil, dovadă stând multitudinea de opinii şi de interpretări realizate pe baza aceloraşi
izvoare istorice. Cu toate acestea, cunoaşterea istorică este posibilă, cu limitele ei, însă nu în
maniera ştiinţelor exacte, unde predomină cifrele şi precizia, ci într-aceea a ştiinţelor umaniste,
unde predominantă este interpretarea şi, ca o fatalitate a acesteia, sunt posibile şi eventualele
erori.
11
C. Cihodaru, op. cit., p. 75.
12
Aurelian Sacerdoţeanu, Succesiunea domnilor Moldovei până la Alexandru cel Bun, în „Romanoslavica”, XI,
1965, nota 2, p. 229.
13
Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova,
Bucureşti, 1973, p.85.
14
N. Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1978, p.
18-19.
15
DRH, A, Moldova, , volumul I, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, doc. nr. 22, p.31.
16
C. Cihodaru, Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal Moldova în
secolele XI – XIV, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie –Iaşi”, XVII, 1980, p. 124-125.
40
Bibliografie:
1. Cihodaru, C., Contribuţii la cunoaşterea obştii ţărăneşti din Moldova, în „Studii şi Cercetări
Ştiinţifice”, Iaşi, Istorie, 1/VII, 1956.
2. Idem, Constituirea statului feudal moldovenesc şi lupta pentru realizarea independenţei lui,
în „Studii şi Cercetări Ştiinţifice”, Iaşi, Istorie, 1/XI, 1960.
3. Idem, Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal
Moldova în secolele XI – XIV, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie – Iaşi”, XVII,
1980.
4. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002.
5. Costăchescu, M., Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, volumul II, Iaşi, Viaţa
Românească, 1932.
6. Gorovei, Ştefan, S., Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării
statului feudal Moldova, Bucureşti, 1973.
7. Idem, Îndreptări cronologice la istoria Moldovei din veacul al XIV-lea, în „Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie – Iaşi”, X, 1973.
8. Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza,
1997.
9. Grigoraş, N., Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel
Mare, Iaşi, 1978.
10. Istoria Românilor, volumul III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2001.
11. Matasă, C., Câmpul lui Dragoş, Bucureşti, 1943.
12. Sacerdoţeanu, Aurelian, Succesiunea domnilor Moldovei până la Alexandru cel Bun, în
„Romanoslavica”, XI, 1965.
Prof. dr. Paul Daniel Nedeloiu

41
Biserica – Împărăţia Lui Dumnezeu
Motto: „Numesc Biserică nu numai locaşul, ci şi felul de viaţă, nu doar zidurile, ci şi

legile Bisericii... Căci Biserica nu este numai zid şi acoperiş, ci credinţă şi viaţă.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
În Noul Testament nu găsim o definiţie a Bisericii, ci numai diferite descrieri ale ei.
Astfel, uneori Noul Testament ne-o prezintă ca pe un corp al credincioşilor, condus în mod
nevăzut de Domnul, iar alteori ca un centru sau organ prin care ni se transmite acţiunea
mântuitoare a Domnului şi cuvântul Său dumnezeiesc. Noul Testament ne oferă o mulţime de
imagini, de termeni precum şi diferite înfăţişări ale unicii realităţi, care se completează una pe
alta. Uneori, Noul Testament se exprimă în termeni proprii: poporul lui Dumnezeu, Israelul lui
Dumnezeu, preoţie, templu. De cele mai multe ori, însă, NT ne vorbeşte despre Biserică
folosind diferite metafore: Ierusalim, oraş, construcţie, şi mai ales trup, care apare aici pentru
prima dată.
Sfânta Scriptură ne spune mai puţin ce este Biserica în ea însăşi, decât ceea ce
reprezintă ea pentru credincioşii creştini.
Pentru aflarea sensului Bisericii în Noul Testament, nu ne putem limita numai la
cercetarea termenului έκκλησία. Învăţătura neotestamentară despre Biserică trebuie căutată în
spiritul general al Evangheliei, în scurtele sentinţe ale unor învăţături ocazionale, dar mai ales
în parabolele şi metaforele folosite de Mântuitorul, prin care, pe de o parte, făcea trecerea pe
nesimţite de la învăţătura şi practica sinagogii la cea a Bisericii, accentuând superioritatea
acesteia, iar pe de alta, arăta trăsăturile ei caracteristice 1.
În Septuagintă, cuvântul έκκλησία este folosit de 80 de ori. Pentru prima dată apare în
Deuteronom. Acest termen este folosit în Septuagintă pentru traducerea ebraicului qahal, cu
excepţia textului de la I Regi 19, 20, unde este folosit pentru traducerea ebraicului lahoqah.
Qahal înseamnă fie o reuniune oarecare (Psalmul 25, 4), fie adunarea poporului lui Israel
(Numeri 20, 4), fie adunarea religioasă a poporului lui Dumnezeu, qehal Iehovah (Numeri 19,
20; Deuteronom 23, 2, 3, 7, 8)2. Pentru traducerea lui qahal mai este folosit şi termenul
συναγωγή şi alţi câţiva termeni mai rar întrebuinţaţi în Septuagintă. Totuşi cuvântul συναγωγή
nu are în Septuagintă o semnificaţie atât de exclusivă ca έκκλησία. El poate să traducă vreo 15
rădăcini ebraice diferite. Deşi este folosit de 35 ori pentru qahal, el îl traduce de preferinţă pe
ebraicul edah. În Septuagintă, sensul lui συναγωγή este mult mai larg, el denumind orice fel de
reuniuni sau grupări, chiar şi pe cele antireligioase 3.
1
Preot Ioan Mircea, Învăţătura despre Biserică în Evanghelie, privită interconfesional, în „Ortodoxia”, VII
(1955), nr. 1, p. 75.
2
A. Vacant, articolul Eglise, în Dictionnaire de la Bible, volumul II, partea a II-a, Paris, 1926, col 1599.
3
Pedro Tena, articolul Eglise, în Dictionnaire de spiritualite – Ascetique et mystique, doctrine et histoire, Paris,
1958, coloana 371, fascicolul 25.
42
Έκκλησία are un pronunţat caracter religios. După construirea templului lui Solomon,
el apare în Septuagintă, aproape de fiecare dată, în relaţie cu templul.
Faptul că în veacul I d. Hristos συναγωγή însemna edificiul în care se adunau iudeii în
zilele de sabat şi probabil era folosit şi pentru denumirea acestor adunări, a fost pentru creştini
un motiv imperios de a se folosi de celălalt termen, iar astfel comunitatea creştină se va numi
έκκλησία4. Creştinismul a luat deci acest termen din Septuagintă, dându-i un conţinut nou. În
Noul Testament termenul έκκλησία apare de 114 ori (în Sfintele Evanghelii apare numai de 2
ori: Matei 16, 18 şi 18, 17; în Faptele Apostolilor de 23 ori; în epistolele pauline de 65 de ori,
o dată în Epistola Sfântului Iacov 5, 14, de 3 ori la III Ioan şi de 20 de ori în Apocalipsă), având
mai multe sensuri5.
Biserica NT fusese prefigurată în Vechiul Testament prin diferite simboluri profetice
şi expresii metaforice. Între acestea aflăm, mai ales la profeţi, ideea unei împărăţii mesianice,
care avea să ia fiinţă odată cu venirea lui Mesia sau a „Fiului Omului” (Daniel 7, 13). Între
expresiile care anunţă Biserica lui Hristos în cărţile Vechiului Testament, amintim: „poporul
lui Dumnezeu”, „cetatea”, „casa”, „muntele”, „Sionul”, „Ierusalimul”, „templul”, „via”,
„corabia”, „păstorul şi turma” (Zaharia 12, 7). Profetul Isaia (2, 1-2) indică Biserica prin noul
nume pe care Domnul îl va da Sionului6.
Una dintre expresiile care indică cel mai adesea Biserica, mai ales în Sfintele
Evanghelii, este cea de „împărăţia cerurilor” sau „împărăţia lui Dumnezeu”. Ea mai este numită
şi „împărăţia lui Hristos” sau „a Fiului Omului”. Împărăţia lui Dumnezeu este prima expresie
sub care se înfăţişează Biserica şi tema centrală a predicii Mântuitorului.
În Vechiul Testament, împărăţia lui Dumnezeu era împărăţia lui Iahve, din care vor
face parte israeliţii izbăviţi prin venirea lui Mesia. După exil, sensul acestei expresii va fi mai
larg, căci din Împărăţia lui Dumnezeu sunt chemate să facă parte toate neamurile, care Îl vor
recunoaşte drept Dumnezeu şi Împărat pe Iahve 7.
Până să ajungă la stadiul desăvârşirii, împărăţia lui Dumnezeu trece prin perioada
inaugurării şi a dezvoltării, perioadă care a început odată cu întruparea Mântuitorului şi care
coincide în esenţă cu ceea ce este Biserica lui Dumnezeu pe pământ, cu Biserica în plină
dezvoltare8.
Deci împărăţia lui Dumnezeu despre care vorbeşte atât de des Evanghelia este
Biserica. Despre o deosebire între împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica lui Hristos se poate vorbi
numai în ceea ce priveşte gradul de realizare şi desăvârşire a fiecăruia în timp şi eternitate.
Biserica este identică cu împărăţia lui Dumnezeu în sensul că ea constituie începutul acestei
4
Pr. Asist. Vasile Mihoc, Ecleziologia Noului Testament, în „Studii Teologice”, XXIX (1977), nr. 3-4, p. 234.
5
Ibidem.
6
Ibidem, p. 235.
7
R. P. Lemonnye, Theologie du Nouveau Testament, Paris, 1928, p. 30-31.
8
Ioan Săbăduş, Ecleziologia în scrierile Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, în „Ortodoxia”, XVII (1965), nr.
3, p. 309.
43
împărăţii aici pe pământ. Desăvârşirea împărăţiei lui Dumnezeu, inaugurată de existenţa

pământească a Bisericii, va avea loc numai la parusie 9.
În Sfânta Evanghelie de la Ioan găsim două alegorii care se referă la Biserică: alegoria
Păstorului cel bun şi alegoria viţei de vie.
În alegoria Păstorului cel bun (Ioan 10, 1-18) este reluată o concepţie a Vechiului
Testament, conform căreia Iahve călăuzeşte pe poporul Său asemenea unui păstor (Psalmul 22,
2; Psalmul 70, 1; Isaia 40, 11; Iezechiel 34, 12). În cărţile profeţilor această numire a lui Iahve
primeşte un accentuat sens mesianic: „El va paşte turma Sa ca un păstor şi cu braţul Său o va
aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său şi de cele ce alăptează se va griji” (Isaia 40, 11).
Alegoria viei (Ioan 15, 1-8) apare şi ea mai întâi în Vechiul Testament. Poporul lui
Israel este numit via Domnului, care fusese sădită şi îngrijită de Însuşi Dumnezeu (Isaia 5, 2-
7), sau butucul de viţă pe care Dumnezeu l-a mutat din Egipt în Canaan şi care s-a extins foarte
mult (Psalmul 79, 9-12). Sfântul Apostol Pavel reia această idee, dar înlocuieşte viţa cu măslinul
(Romani 9, 16-24). Apostolul ne înfăţişează Biserica prin imaginea unui măslin, care îşi are
rădăcinile înfipte în iconomia Vechiului Testament şi care creşte şi se dezvoltă prin altoirea
noilor ramuri. Rădăcina acestui măslin, care este sfântă (Romani 11, 16) este comunitatea
Vechiului Testament, măslinul este Biserica, iar ramurile sunt membrii Bisericii. Unii dintre
aceştia sunt proveniţi dintre iudei şi ei cresc în mod natural în măslin, iar alţii, proveniţi dintre
păgâni, sunt altoiţi, făcându-se părtaşi rădăcinii şi grăsimii măslinului (Romani 11, 17).
În Vechiului Testament, poporul lui Israel era numit şi „casa” lui Iahve (Numeri 12, 7,
Osea 8, 1; Ieremia 12, 7). De aceea, termenul de comparaţie ales de Sfântul Apostol Pavel
pentru exprimarea cât mai plastică a intimităţii comuniunii noastre cu Hristos este familia sau
cetatea antică: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi venetici, ci împreună-cetăţeni cu sfinţii şi
casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 22, 19). Acest text oferă ideea trecerii gradate de la ideea de
familie (v. 19), la cea de construcţie, cu temelie şi piatra din capul unghiului (v. 20-21) şi de
templu (v. 22), în care credincioşii sunt pietre vii. Credincioşii creştini formează împreună
zidirea sau templul (I Corinteni 3, 9-17), în care locuieşte Dumnezeu (II Corinteni 6, 16) 10.
Expresia „casa lui Dumnezeu” este identificată cu Biserica în Epistola I către Timotei: „ca să
ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica lui
Dumnezeu, stâlp şi temelie a adevărului” (3, 15). Expresia „casa lui Dumnezeu” înseamnă aici
„familia lui Dumnezeu”, care cuprinde pe toţi credincioşii creştini 11.
Poporul lui Israel este numit adesea fiul sau mireasa lui Iahve. În Noul Testament
aceste numiri revin Bisericii. Aici titlul de fiu îşi schimbă natura: dacă în Vechiul Testament el
era colectiv, în Noul Testament el devine individual, căci membrii Bisericii posedă în mod
individual filiaţia adoptivă (Romani 8, 15-23; Galateni 4, 5).
Una dintre numirile cele mai caracteristice ale Bisericii în epistolele Sfântului Apostol
Pavel este cea de Trup al lui Hristos. În 13 locuri din epistolele sale (Romani 12, 4-8; I Corinteni
9
Ibidem.
10
Pr. Asist. Vasile Mihoc, art. cit., p. 238.
11
Ibidem.
44
6, 15-17; 10, 16-17; 12, 12-28; Efeseni 1, 22-23; 4, 3-4; 4, 11-16; 4, 25; 5, 23-32; Coloseni 1,
18; 1, 24; 2, 18-19; 3, 14.15), Apostolul ne înfăţişează Biserica prin imaginea unui trup, a unui
organism, unitar şi viu ca orice organism.
După cum esenţial la un organism este unitatea organelor într-un principiu comun de
viaţă şi de mişcare, deşi ele prezintă o varietate cu diverse structuri şi funcţiuni, tot astfel este
şi în Biserică12. Diversitatea organelor din corpul omenesc este nu numai un element de
frumuseţe, ci o condiţie esenţială a vieţii. Tot aşa ni se înfăţişează şi Biserica. Între membrele
trupului tainic este o strânsă legătură şi o intercomuniunea harică, căci ele colaborează pentru
a asigura viaţa trupului.
Pentru Sf. Apostol Pavel, creştinul nu este un ins izolat, care şi-ar organiza mântuirea
sufletească fără să se preocupe de semenii săi. Una cu Hristos, credinciosul botezat este
împreunat totodată prin Hristos cu toţi cei ce s-au învrednicit a se împărtăşi de binecuvântările
harice13. Sf. Ap. Pavel ne furnizează adevărata formulă a altruismului creştin, când scrie: „Noi
suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 5). Deci, credincioşii sunt nu numai mădulare ale lui
Hristos, ci în această calitate ei sunt totodată şi mădulare întreolaltă.
Mădularele trupului tainic ale lui Hristos sunt în continuă creştere „până când vom
ajunge la starea de bărbat desăvârşit” (Efeseni 4, 13). Creşterea duhovnicească a membrelor
trupului tainic se îndreaptă spre Hristos, Capul Bisericii, căci prin El „tot trupul bine alcătuit şi
bine încheiat prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea potrivit lucrării
măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste” (Efeseni 4, 16). Contribuind la
această creştere, Biserica nu este un trup inert, care primeşte în mod pasiv influxul vital al
Capului, ci ea este, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „plinirea Celui ce plineşte toate întru
toţi” (Efeseni 1, 23).
Pentru Sfântul Apostol Pavel, fiecare creştin devine, prin taina sfântului Botez,
mădular al unui vast organism spiritual, pe care el îl numeşte trupul lui Hristos. Creştinii sunt
„împreună cetăţeni cu sfinţii” (Efeseni 2, 19), ei sunt pietre vii, care constituie o măreaţă zidire
duhovnicească, un locaş al lui Dumnezeu (Efeseni 2, 20-22). Epistola către Efeseni, care este
rezumatul cel mai precis al gândirii ecleziologice a Sfântului Apostol Pavel, are în centrul
preocupărilor sale ideea unităţii Bisericii.
Specificitatea Vechiului Testament constă în reducerea progresivă a substituirii pe
linia mântuirii, de la pluralitate la unitatea. Acesteia i-a urmat o mişcare în sens invers în Noul
Testament: de la unitate la pluralitate, în sensul că, acum, cei mulţi sunt chemaţi să reprezinte
unicul. Această idee va sta la baza doctrinei creştine despre fiinţa Bisericii, şi beneficiază de
ceea ce a avansat în această privinţă Vechiul Testament prin gândirea şi personalitatea
corporată. Ecleziologia creştină, în conceptul ei de Biserică - Trup al lui Hristos, s-a alcătuit pe
un teren bine pregătit14.
12
Leon Arion, Concepţia despre Biserică în Epistola către Efeseni, în „Studii Teologice”, seria II, XVII (1965),
nr. 7-8, p. 404.
13
Pr. Asist. Vasile Mihoc, art. cit., p. 239.
14
Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană, în
„Studii teologice”, seria a II-a, anul XXIV (1972), nr. 5-8, p. 356.
45
Ideea de unitate a Bisericii apare mai ales în folosirea expresiei de trup tainic al
Domnului. Credincioşii sunt, în această concepţie, mădulare ale unui singur organism spiritual
şi ei contribuie fiecare la asigurarea vieţii trupului. Fiecare şi toţi împreună contribuie la plinirea
lui Hristos (Efeseni 1, 23). Biserica îi cuprinde pe toţi, ea vorbeşte toate limbile cu Apostolii la
Cinzecime, ea este faţa de masă pe care a văzut-o în vedenie Sfântul Apostol Petru la Iope, plină
de tot felul de animale curate şi necurate.
Biserica, trupul lui Hristos, constituie mediul slujirii şi al responsabilităţii faţă de
Dumnezeu şi de oameni. Dacă poporul Israel avea o gândire „corporată” – aceasta ca o rămăşiţă
a ideii de unitate a neamului omenesc –, Biserica este ea însăşi o comuniune de credinţă, de
iubire şi slujire reciprocă. Biserica crede împreună, se roagă şi slujeşte împreună, realizând în
sine, temporal, unitatea finală a umanităţii.
Dacă în VT, slujirea se reducea, ajungând în cele din urmă la o persoană, care slujea
celor mulţi, în NT ea se extinde până la Biserica slujitoare, care slujeşte insului, aspiraţiilor lui
imediate şi veşnice. Astfel, Biserica desăvârşeşte slujirea Vechiului Testament, o împlineşte, o
completează, potrivit cuvântului lui Hristos, care a venit să „plinească” 15.
Prof. Tudor Tacu

15
Ibidem, p. 359.
46
Cât-îi stânca roznovanului
I. PLECÂND DE LA O EXPRESIE
Unul din lucrurile după care m-am uitat, atunci când am ajuns prima dată în Roznov, a
fost să văd Stânca Roznovanului. Şi pentru că nu am văzut-o, în câteva rânduri am întrebat în
dreapta şi în stânga unde ar fi această stâncă. De unde venea curiozitatea mea? În copilărie, în
satul meu, pe lângă alte expresii curioase pe care le foloseau oamenii, una suna aşa: Cât-îi
stânca Roznovanului nu se va întâmpla cutare sau cutare lucru (în sensul că ceva va fi greu de
realizat, expresie aproximativ-sinonimă cu o alta, cred că „un pic” mai veche: Când or buciuma
Adam şi Eva, se va întâmpla...). În închipuirea mea naivă credeam că stânca asta nu poate fi
decât o piatră semeaţă, bornă înfiptă de duhul Bistriţei când lasă munţii, asemănătoare celei de
la Poiana Teiului (la fel de naiv credeam, înainte să citesc Amintirile din copilărie, că atunci
când mi se spunea ţi-ai mâncat liftiria cu mine, însemna că aş fi putut primi, dacă aş fi fost
harnic sau cuminte, bani de-o prăjitură care se chema liftiria, ce mi-era scofetul sau liftiria, tot
un... grec).
Aveam să aflu mai târziu, dintr-un Magazin Istoric (septembrie, 2001), ce era cu Stânca
Roznovanului, care, dacă nu prea avea în clin (altă zonă, într-un clin al altui râu, din Moldova)
cu Roznovanu Roznovului, nu prea avea nici în mânecă cu el (de la anteriul în stil fanariot al
bunicului Iordache, cu mâneci largi, să încapă în el aşii de la panţarolă sau stos, scrisori de kera
mou sau de liubov şi danii domneşti1, nepotul a trecut la uniforma elegantă, după reforma lui
Cuza, cu mâneci mai strâmte, în stil rusesc).
Chiar dacă am aflat sursa expresiei, câteva întrebări persistă:
A) de ce a fost înregistrat în memoria colectivă această expresie?
B) cum s-a transmis, la distanţă de vreo 130 de kilometrii de locul întâmplării, (în
condiţiile în care nu exista presă de scandal)?
C) în general, care este rostul păstrării în memoria colectivă a unor expresii atât de datat
istorice?
II. CASTELUL DE LA STÂNCA
Boierii Rosetti-Roznovanu au fost celebri în epoca fanariotă pentru bogăţia lor. În

secolul al XVII-lea, la Stânca, pe malul Prutului unde aveau o moşie, a fost ridicat, mai întâi,
un conac boieresc. La începutul secolului al XIX-lea, vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu,
bunicul colonelului Gheorghe Ruset-Roznovanu, de la Roznov, dispunea construirea, pe locul
vechiului conac, a unui impunător castel.
Palatul s-a impus în epocă prin gustul şi luxul desăvârşite şi s-a bucurat de prestigiu nu
doar datorită bogăţiei pe care o etala, ci şi datorită musafirilor care i-au trecut pragul. Castelul
1
„La Porţile Tîrgului-Ocnei se întindea, pînă la Palanca, la graniţa ungurească, urieşul domeniu Comăneşti,
cuprinzînd 64 000 de fălci (adică peste 90 000 hectare). Partea principală era alcătuită din Comăneştii propriu-zişi,
moşie domnească pînă la 1804, care se întindea de la satul Comăneşti pînă la graniţă. În anul 1804, domnul ţării,
Alexandru Moruzi, dărui logofătului Costache Ghica (Sulgiaroglu) întreaga moşie domnească Comăneştii şi
aceasta, după ştiinţa mea, a fost cea de pe urmă danie de moşie domnească în Moldova, pentru bunul temei că nu
mai rămăsese alta.” (Radu Rosetti, Amintiri, Humanitas, 2013)
47
de la Stânca Roznovanu, aşa cum a rămas denumit în izvoare, a fost printre puţinele construcţii
de excepţie din Moldova care au supravieţuit tuturor vicisitudinilor vremii timp de peste un
secol.
În lucrarea „Iaşii de odinioară”, Rudolf Şuţu a fãcut o frumoasă descriere acestui
monument, printre puţinele rămase în amintirea posterităţii: „Moşia Stânca, văzută de departe,
apare ca un castel feudal, zidit pe muchea dealului care stăpâneşte calea Prutului. E aici un
castel, e Stânca cu palatele sale, care stau ca dovadă de viaţa ce s-a scurs acolo din bătrâne
vremuri”. 2
În „Memoriile” sale Constantin Argetoianu, fruntaş conservator, un apropiat al lui
Dimitrie Greceanu (unul dintre ultimii proprietari), care a vizitat domeniul de la Stânca, ne oferă
date preţioase despre starea Castelului: „La Stânca e cea mai impunătoare şi frumoasă aşezare
boierească, singurul «Chateau» din toată ţara românească, construit în stilul francez al secolului
al XVIII-lea, are o înfăţişare princiară şi domină un frumos parc care coboară spre Prut. Saloane
mari, frumos parchetate şi cu mobile vechi, o vastă bibliotecă şi o scară monumentală
reamintesc instalaţiile similare din occident, din Franţa sau din Italia. Pe vremea războiului, cât
am fost noi la Iaşi, Stânca scăpase de prădarea ruşilor şi a românilor...”3
Chiar în momentele critice din anul 1918, când s-au desfăşurat confruntări între trupele
române şi ruse în spaţiul dintre Siret, Prut şi Nistru, castelul nu a avut de suferit.
Momentul 1941. Declinul şi în cele din urmă distrugerea castelului s-au produs în anii
celui de al doilea război mondial, la acţiune participând, mai întâi, trupe române în vara anului
1941. La 22 iunie 1941, când s-a declarat starea de război cu URSS, trupele germane şi române
au intrat în castel producând grave distrugeri obiectelor cu valoare de patrimoniu, fiind
consumată sau înstrăinată întreaga cantitate de vin şi ţuică existentă în pivniţe.
Momentul 1944. Izvoarele istorice consemneazã numeroase operaţiuni militare în zona
Stânca Roznovanu care, încet dar sigur, şi-au pus amprenta asupra construcţiilor de pe domeniu
în general, a castelului în special. O încercare de cucerire a castelului de către trupele sovietice
a avut loc în noaptea de 6/7 iulie 1944. În august 1944, Castelul de la Stânca este bombardat
masiv de trupele sovietice.
Vizat sau nu de adversar, castelul de la Stânca Roznovanu a suferit, direct sau indirect,
importante distrugeri. A fost lovitura de graţie dată acestei impunătoare şi valoroase construcţii.
Nu este exclusă posibilitatea ca în cadrul contrapregătirii de artilerie sau a focurilor de baraj,
artileria română şi germană să fi lovit castelul, producându-i distrugeri.
III. STÂNCA SUB ALT ASEDIU
Chestiuni de amor: Nicolae Rosetti-Roznovanu - Maria Ghica-Comăneşti

Maria Ghica-Comăneşti, zisă şi “Marghioliţa”, a fost considerată cea mai frumoasă
femeie de viţă nobilă din Moldova secolului al XIX-lea. Gheorghe Sion, scriind despre ea că
„toate graţiile din mitologie îi făcuseră parte din darurile lor. Totul, figură, talie, spirit erau
în perfecţiune la dânsa, de se putea zice că reprezintă idealul frumuseţii perfecte”, o compara
cu Elena lui Menelau, pentru frumuseţea ei... răpitoare dar şi pentru destin.
Prima căsătorie – cu fiul domnitorului Moldovei. Îndrăgostită de poetul Alexandru
Beldiman, a renunţat curând la el şi, în 1824, s-a căsătorit cu beizadea Nicolae Sturza, fiul
2
Apud, Narcis Dorin Ion, Vechi conace boiereşti, în „Magazin istoric” nr. 4, 2001.
3
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,vol. II, Bucureşti, 1993, p. 107.
48
domnitorului Moldovei Ioniţă Sandu Sturza. Deoarece acesta era ostatec la Constantinopol,
căsătoria s-a oficiat acolo. În scurtă vreme, cucoana Marghioliţa Sturza a speriat lumea cu
frumuseţea ei. Mulţi dintre ambasadorii din Constantinopol şi ataşaţii acestora se învârteau în
jurul ei, se certau şi ajungeau la duel aspirând la prietenia sau favorurile frumoasei moldovence.
Va rămâne văduvă de primul soţ.
A două căsătorie: cu un mare logofăt de 60 de ani. Cucoana Marghioliţa s-a recăsătorit,
la puţin timp după aceste întâmplări, cu marele logofăt Costache Sturza de la Ruginoasa,
neţinând seama că el se apropia de 60 de ani, că mai fusese căsătorit şi că avea patru copii mari;
o interesa numai uriaşa avere al cărei posesor era. Costache Sturza o iubea „la nebunie”, dar ea
nu-l răsplătea cu aceeaşi monedă.
Marele amor al Marghioliţe. Unul dintre don-juanii Iaşului vremii, Nicolae
Roznovanu, fiul marelui vistiernic Iordache Rosetti Roznovanu, a început să facă o curte
insistentă cucoanei Marghioliţa. Ca să scape de curtezanul soţiei sale, Costache Sturza a
întreprins cu aceasta o călătorie prin întreaga Rusie. Nicolae Roznovanu l-a urmărit însă
îndeaproape, închiriind apartamente în aceleaşi hoteluri. Din cauza cheltuielilor ridicate,
Costache Sturza s-a întors în ţară, urmat bineînţeles de Nicolae Roznovanu. Costache Sturza şi-
a refăcut în scurt timp averea, domnitorul Mihail Sturza (vărul său), oferindu-i conducerea
Ministerului de Interne.
La palatul Sturza din Iaşi, care rivaliza cu cel al Roznovanului (sediul actual al Primăriei
din Iaşi), zilnic îşi făcea apariţia şi Nicolae Roznovanu. Vizitele acestea deveniseră subiectul
cel mai interesant de discuţie în societatea ieşeană a timpului. Ca sa curme această situaţie, în
înţelegere cu Nicolae Roznovanu, Marghioliţa a pus la cale un plan prin care urmărea să-l oblige
pe Costache Sturza să divorţeze. Evenimentele petrecute au luat însă o întorsătură dramatică.
Asediul castelului de la Ruginoasa
Conform planului stabilit cu Nicolae Roznovanu, cucoana Marghioliţa îl informă pe
soţul ei că doreşte să se retragă pentru un timp la castelul de la Ruginoasa, ca să scape de
insistenţele înfocatului curtezan. Costache Sturza porunci să se mobileze castelul, nou construit,
să se amenajeze aleile parcului. Pentru că nu a putut să o însoţească pe Marghioliţa, îl rugă pe
fiul său, Săndulache, s-o însoţească. „Faimoasa castelană” ajunse la Ruginoasa noaptea, fiind
întâmpinată cu torţe de sute de ţărani aduşi cu forţa, anume ca să-i ureze „bun venit”. Castelul
era păzit de zece arnăuţi şi 50 de plăieşi.
La mai puţin de o săptămână de la sosire, cucoana Marghioliţa fu anunţată de Nicolae
Roznovanu că-i va face o vizită, în realitate pentru a o „răpi” în fruntea unui număr de oameni
înarmaţi, aleşi dintre feciorii boiereşti de pe moşiile sale şi a unei cete de arnăuţi. Când ajunse
la Ruginoasa, Roznovanu porunci să fie distruse cu topoarele porţile castelului şi să fie alungaţi
apărătorii de pe ziduri. Trădat şi de arnăuţii săi, care fuseseră cumpăraţi cu bani de Nicolae
Roznovanu, Săndulache Sturza rămase singur să apere scara care ducea în apartamentul
cucoanei Marghioliţa. După ce ucise doi dintre atacatori, fu înjunghiat în inimă de unul dintre
arnăuţii lui Roznovanu. Cucoana Marghioliţa, „leşinată” în apartamentul său, fu transportată în
castelul curtezanului ei de la Stânca.
Asediul castelului de la Stânca
Costache Sturza a cerut domnitorului, Mihail Sturza, să i se facă dreptate. Acesta a
ordonat ca o sută de lăncieri din garda sa să meargă la Stânca, să-l prindă pe Roznovanu şi să-l
ducă la Ruginoasa, pentru reconstituirea crimei, iar pe cucoană s-o predea soţului. Ordinul
domnitorului nu a putut fi însă executat, castelul a rezistat un timp, zidurile înalte fiind apărate
de oameni înarmaţi. Mihail Sturza Vodă, ca un Napoleon veritabil, a instituit „blocada de la
49
Stânca”, poruncind ca palatul să fie înconjurat şi nimeni să nu poată pătrunde înăuntru.

Înfometaţi, apărătorii lui Nicolae Roznovanu au început să fugă, ceea ce l-a făcut să-i
mărturisească amantei sale că va trebui să se predea.
Cunoscând slăbiciunea pe care soţul o avea pentru dânsa, Marghioliţa l-a sfătuit pe
Roznovanu să nu facă un asemenea gest, care putea să-l priveze pentru mult timp de libertate,
propunându-i s-o lase să se întoarcă acasă, în schimbul încetării acţiunii de urmărire. Îndată ce
a primit scrisoarea Marghioliţei cu această propunere, Costache Sturza a cerut domnitorului să
înceteze asediul şi să se oprească ancheta. Domnitorul Sturza, deşi a fost surprins de cererea
vărului său, de a lăsa nepedepsită o crimă care curmase viaţa unui fiu, pentru o femeie adulteră,
a acceptat-o totuşi. Astfel „victoriosul” soţ şi-a putut aduce soţia acasă. Pentru scurt timp.
IV. ÎN LOC DE CONCLUZIE: CUM SE APRINDE IMAGINARUL COLECTIV.

CIFRELE
Imaginarul colectiv numai de gândire riguros-carteziană nu poate fi învinuit. Cel mai

des, îşi pierde uşor simţul proporţiilor şi nu pune mare preţ pe adevărul istoric. În sate de
câmpie, cu bordeie şi biserici joase acoperite cu paie sau papură, castelul de la Stânca, cocoţat
pe vârful dealului şi înconjurat de ziduri înalte ca un ţinut interzis, căpăta dimensiuni urieşeşti.
În privinţa vechimii castelului, Rosetteştii aveau tot interesul să se creadă că au ridicat
castelul, dacă nu pe vremea lui Ştefan, măcar pe timpul lui Lăpuşneanu, cu piatra din zidurile
cetăţilor Moldovei, distruse de acesta ca să facă voia turcului.
Numele de Sturza, prin avere şi fastul de la curte, impunea în epocă (expresia „ca boierul
Sturza” avea încărcătura ei, prin care erau subliniate statutul Sturzeştilor şi distanţa socială
uriaşă faţă de oamenii de jos4, ironia pe care ar conţine-o e de dată mai recentă). Rebeliunea
amoroasă a lui Roznovanu avea ecoul lui „L-o-nfruntat pe Sturza!” (apăsat pe Sturza). Când
cineva a avut curajul acesta, imaginarul colectiv nu se mai pune pentru câteva amănunte care
ţin de „aritimetică”.
Dacă e vorba de cifre, imaginarului colectiv îi plăceau numerele mari (ce depăşea
degetele de la cele două mâini era deja de domeniul mitologiei). O sută de lăncieri ai lui Sturza
au devenit după următorul deal sau pârâu o mie. După două-trei ulcele de vin aduse de vreo
Ancuţă la han, s-au făcut deja zece mii. Dacă lăutarul care a făcut din asta vreo strigătură era
ştirb, zece mii s-au dus la „jdemii”. La fel cu săptămâna cât a durat asediul. Săptămână asta
avea să ajungă pe moşia sturzeştilor de la Cristeşti sau cea de la Hangu la vreo lună sau, în gura
prutenilor aduşi să muncească pământul Roznovanilor din şesul Roznovului, de la Sfântul
Gheorghe, până la Sântămăria pe vechi. Ori ca în finalul basmelor: poate se mai bat şi-acum
Sturza cu Roznovanu, dacă n-or fi răposat între timp.
Prof. Adrian Hizan

4
Aş crede că în povestirea comisului Ioniţă din „Iapa lui Vodă” (Hanul Ancuţei), e vorba mai degrabă de ultimul
vodă Grigore Ghica, mai omănos, decăt de Mihail Sturza.”Dacă nici Vodă nu ia face dreptate, spune comisul Ioniţă
unui boier- care se va dovedi a fi Vodă - atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!”. La
palat:”- Ei, dar dacă nu-ţi făceam dreptate, cum rămânea? - Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum.”
50
Satul românesc - Arta românească din secolul al XIX - lea
Perioada artei moderne românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este cea
mai înfloritoare din punctul de vedere al reprezentărilor vizuale realizate de către pictorii
vremii. În creațiile lor satul românesc, este înfățișat la calitățile sale esențiale cu pitorescul și
tradițiile specifice fiecărei regiuni.
Arta modernă românească ne propune spre vizualizare opere de o mare valoare atât
sentimentală, cât și din punctul de vedere al calității plastice, cu simboluri foarte bine ilustrate,
și elemente de limbaj pensulate armonios.
Referindu-mă strict la pictura modernă românească, cu evidente influențe din curentele
artei moderne europene, pot argumenta că artiștii plaiului nostru, au redat cu fidelitate pitorescul
satului nostru, cu tradiții, obiceiuri și activitățile ţăranului român.
Lucrarea de artă” Carul cu boi” realizată de către
Nicolae Grigorescu, în tehnica uleiului pe pânză, este
una dintre cele mai reprezentative picturi. Artistul a
redat calitățile esențiale ale întregului cadru prin
tonurile deschise și nuanțele calde prezente în
compoziție. Legat de tradiția satului tradițional din
zona de nord-est a Moldovei, pictorul Nicolae
Grigorescu a realizat pictura Mănăstirii Agapia,
realizată într-un stil realist, detașat pe alocuri de
canoanele clasice ale picturii religioase. Personajele
sfinților sunt reprezentate în tonuri calde, proiectate
pe un fundal predominant rece, iar pe alocuri cu
nuanțe calde. Scenele religioase sunt pline de însemnătate, artistul respectând dinamica și
proporțiile personajelor în contrast cu elementele reprezentate în plan secundar ce ilustrează
ambientul.
Pictorul redă cu o lejeritate elemente cât mai realist posibile, abordând o tratare picturală
caracterizată prin afinități ale pasajelor cromatice, parcă inspirate din Manierismul italian sau
din curentul artistic Rococo. Apar prezente elemente de profunzime a spațiului pictural prin
tratarea diferențiată a tonurilor, astfel redarea volumului devine primordială în ansamblul
pictural de la Mănăstirea Agapia.
Un element destul de evident și unic, prezent în scena cu Arhanghelul Mihail, apare
tricolorul, simbol al patriei noastre. Scenele de pe boltele semicirculare ale mănăstirii, au un
colorit albastru, predominant pictural spre extremități sunt tonuri închise, iar spre centru
predomină tonuri deschise, luminate. Acest efect are rolul de a evidenția centrele de interes
reprezentate de către personajele dispuse central și redarea efectului tromp l`eoil, de profunzime
a spațiului pictural.
De asemenea fundalul predominant albastru de pe boltele principale ale mănăstirii, ca
simbolistică, creează legătura cu spațiul ancestral.
Realizată în totalitate în tehnica frescei, specifică artei murale, pictura interioară a
Mănăstirii Agapia, denotă un act de virtuozitate a pictorului Nicolae Grigorescu, și este în
prezent un punct de reper al patrimoniului nostru cultural național.
Detașându-ne de pictura religioasă a pictorului Nicolae Grigorescu, mai putem enumera
lucrări de artă cu subiecte specifice satului tradițional;” Hanul de la Orății”,” Coliba”,” Corturi
51
de țigani la apus”,” Spălătoare la râu”,” Bătrână cu gâște” etc. Toate aceste reprezentări și multe
altele au ca predominanță contraste cromatice cald rece și complementar, iar ca tratare picturală
și așezare a tușelor apar influențe din perioada petrecută la Școala de Artă de la Barbizon din
Franța în perioada 1879-1890.
Devenind membru de onoare al Academiei Române în anul 1899, a continuat să
realizeze expoziții personale cu lucrări inspirate din peisajele rustice ale satului românesc de la
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a expus la saloanele oficiale, și a promovat necontenit
arta modernă românească atât în țară cât și peste hotarele acesteia.
Tot un membru al Academiei Române, pictor de renume, ce a realizat majoritatea
picturilor sale despre satul românesc în plen-air este Gheorghe Petrașcu. Tușele picturilor sale
sunt ample realizate în culori vii și puternice, peisaje predominant deschise, iar naturile statice
au în componența lor tonuri închise ce fac referire la clar-obscurul curentului artistic baroc.
În peisajele sale rurale predomină albul la zidăriile clădirilor, pe alocuri nuanțate de
galben, iar în zonele umbrite cu nuanțe grizate de verde albăstrui. Paleta cromatică devine mai
amplă și dezvoltată din punct de vedere pictural la peisajele sălbatice, astfel acestea au un colorit
vibrant.
Revenind la naturile statice realizate de către Gheorghe Petrașcu, acestea au un evident
caracter pitoresc ce ilustrează elemente prezente în interioarele caselor tradiționale din zona
Moldovei, ornamente, obiecte uzuale din viața de zi cu zi, fructe, cărți, legume etc, toate cu o
volumetrie redată cu măiestria unui pictor înnăscut de talent.
Structurile compoziționale sunt diverse de la compoziții închise la cele deschise, ori
statice sau dinamice, exemple fiind date lucrările de artă ce ilustrează personaje integrate în
ambientul încăperilor caselor, cu mobilier vechi și elemente de decor tradițional, cu o poză
firească, realizate în tușe ample specifice curentului artistic postimpresionist.
Toate elementele reprezentate de către Gheorghe Petrașcu în lucrările sale, prin coloritul
grav, denotă o preocupare pentru forța evocatoare de idealizare a centrelor de interes, prin zone
cromatice echilibrate și nuanțate.
Masele de culori tumultoase și proeminente creează în operele sale, un efect rigid reliefat
al calității stratului pictural, atât prin gravitatea aplicării ei cât și prin senzualitatea nuanțărilor.
Virtuozitatea reprezentării contrastului clar-obscur prin stilul său propriu, a fost
influențată de studii după picturile lui Diego Velasquez, Peter Paul Rubens, James Abbott
McNeill Whistler, artiști ce au fost contra Renașterii clasice italiene, revoluționând printr-un
stil propriu de reprezentare, astfel influenţa lor resimțindu-se până la sfârșitul secolului al XIX-
lea la mulți pictori atât din arta europeană cât și în cea românească. Ca nume mari din Arta
românească a secolului XIX ce au reprezentat cu bune intenții de ordin estetic imagini plastice
a satului românesc îi pot enumera și pe Teodor Pallady, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae
Tonitza, Ștefan Luchian, Aurel Băeșu.
Satul românesc și tradițiile sale vor fi veșnic păstrate la prospețimea lor de odinioară,
datorită operelor pictorilor români, deși mereu este necesar să ne întoarcem la valorile noastre
culturale și să evocăm mereu ceea ce este esențial în mai toate domeniile. Arta plastică din
România are o însemnătate inegalabilă, iar fiecare urmă lăsată în istoria noastă de artiștii
vremurilor trebuie prețuită.
Prof. Ștefan Ioan Diaconu

52
Tradiţie şi modernism în sărbătorile de primăvară
Folclorul român s-a dezvoltat la confluenţa a două mari regiuni ale civilizaţiei europene:
vestul şi sudul Europei. De-a lungul secolelor, românii şi-au cristalizat propria lor cultură.
Această cultură reprezintă nevoia de comunicare a omului cu natura şi a omului cu alţi oameni.
Spiritualitatea românească a fost în perfectă armonie cu poziţia geografică a ţării noastre şi cu
practicile populare ale românilor.
Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri păstrate la
români este Mărţişorul. Tradiţia dăruirii mărţişorului datează de
demult. În vechiul calendar lunar al romanilor, 1 martie
coincidea cu începutul Anului Nou, iar luna respectivă era
dedicată Zeului Marte – divinitate a vegetaţiei şi protector al
căsătoriilor. Tot acum romanii celebrau sărbătoarea femeilor,
bărbaţii oferind daruri soţiilor.
La români, Mărţişorul este denumirea populară a lunii
Martie, luna echinocţiului de primăvară. Este ziua Babei-
Dochia – personaj mito-folcloric, descinzând din străvechiul
cult al Marii-Mame, zeiţă a pământului şi vegetaţiei. Cercetările etnologice au demonstrat
existenţa obiceiului la geto-daci. De Mărţişor, femeile şi fetele purtau la gât un şnur bicolor (un
fir roşu şi unul alb), împletit din lână, „pentru a avea noroc la rodirea câmpului şi pentru a nu
se pârli la soare în timpul verii, pentru a fi frumoase ca florile, plăcute şi drăgăstoase, bogate şi
norocoase, ferite de boli şi de deochi”, de care se agăţa câte o monedă găurită, din metal
strălucitor. Mărţişorul era purtat 9 sau 12 zile, după care era legat de ramura unui copac tânăr.
În mai, femeile şi fetele mergeau să vadă dacă le-a rodit pomul, deducând din asta norocul lor
în acel an. Legarea mărţişorului de un pom simbolizează conjuncţia contrariilor, redată şi prin
cele două fire împletite: firul alb semnifică iarna, iar cel roşu căldura primăverii. Şi pentru că
în majoritatea gospodăriilor animalele aveau un rol foarte important, de multe ori li se agăţau
şi lor la gât astfel de podoabe. După alte surse, cele două fire de lână răsucite simbolizau
sănătatea (firul roşu) şi pacea (firul alb).
În ciuda modificărilor survenite şi uitării semnificaţiilor ancestrale, mărţişorul apare şi
astăzi în forme ornamentale (floare, fluture, buburuză etc.) specifice simbolurilor feminine. El
marchează ascendenţa principiului feminin, vizibilă în toate manifestările începutului de
primăvară. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români şi aromâni. De la ei a fost
preluat şi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei.
Obiceiul se păstrează şi astăzi. De Mărţişor, bărbaţii oferă femeilor şi fetelor flori de
primăvară şi mărţişoare, ca simbol al respectului şi dragostei ce le poartă.
În multe săpături arheologice din România s-au găsit mărţişoare cu o vechime mai
mare de opt mii de ani. Sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, ele erau
înşirate pe aţă şi se purtau la gât. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită
vieţii, deci femeii. În schimb, culoarea albă, conferita de limpezimea apelor, de albul
norilor era specifică înţelepciunii bărbatului. De altfel şnurul mărţişorului exprimă
împletirea inseparabilă a celor două principii ca o permanentă mişcare a materiei. El
semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii.
53
Culorile alb şi roşu au rămas până în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite
şi la bradul de nuntă şi înmormântare.
Când venea primăvara, oamenii obişnuiau să lege de copaci funii albe şi roşii, cu
scopul de a alunga duhurile rele. Această măsură de precauţie era luată pentru a
preîntâmpina orice fel de posibil dezastru care s-ar fi putut abate asupra florilor, copacilor
şi i-ar fi putut împiedica să rodească.
În zilele noastre, mărţişorul este un simbol al primăverii care va să vină, iar realizarea
lui a devenit o adevărată operă de artă. Oamenii oferă cu multă plăcere de 1 Martie
mărţişoare celor pe care îi iubesc, ca simbol al admiraţiei lor, ca respect şi stimă specială
pentru doamne şi domnişoare.
Luna martie îţi oferă posibilitatea de a vedea cine te apreciază cu adevărat. Şi o simplă
felicitare este o modalitate de a-i arăta persoanei de lângă tine că înseamnă ceva special pentru
tine. Dacă îi plac florile sau fluturaşii, alege ceva în acelaşi ton pentru a-ţi exprima sentimentele
faţă de aceasta. Primăvara a venit din nou aşa că bucuria venirii ei trebuie împărtăşită cu cei din
jurul tău.
Luna martie este luna în care nu trebuie să îţi dispară zâmbetul de pe faţă, în care să
radiezi frumuseţe şi să împarţi acest sentiment de bine cu toată lumea din viaţa ta!
O dată cu 1 martie se intră în zilele Babelor, nouă la număr.
O altă sărbătoare importantă a primăverii este sărbătoarea Floriilor.
Pentru creştini, ziua de Florii coincide cu intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim. Atunci
poporul l-a întâmpinat cu ramuri de măslin. Este o zi de bucurie, care precede zilele Săptămânii
Patimilor (ca prilej de întristare).
Obiceiuri de Florii
La slujba din Duminica Floriilor,
credincioşii aduc ramuri de salcie şi flori
pentru a fi sfinţite. După slujbă, fiecare
pleacă acasă cu câteva ramuri de salcie
sfinţită pe care o pune la icoane.
Obiceiurile de Florii sunt diverse: în
mediul rural, ţăranii se încing cu mugurii
de salcie la brâu ca să nu-i doară spatele.
Apicultorii înconjoară stupii cu ramuri de
salcie, iar femeile cred că dacă aduc acasă
ramuri cât mai lungi, le va creşte cânepa
înaltă. De asemenea, ramurile de salcie sunt arse în zile de furtună sau aruncate în curte atunci
când bate grindina - aceste obiceiuri de Florii sunt preluate din epoca precreştină şi mai există
şi astăzi. Dar cea mai comună superstiţie este aceea că ramura de salcie aşezată la icoane va feri
casa de cele rele şi va spori sănătatea celor ce locuiesc în ea. Se spune că florile care se aduc la
biserică trebuie să fie aşezate la icoana Maicii Domnului, împreună cu rugăciunile pentru
sănătate şi spor în toate.
Se ştie că în ziua de Florii sunt aniversaţi toţi cei care poartă nume de flori. Se spune că
cine se împărtăşeşte de Florii, aceluia i se va împlini orice dorinţă atunci când şi-o va pune în
faţa preotului.
O sărbătoare importantă este şi sărbătoarea Paştelui.
Iepuraşul de Paşti este un personaj fabulos. În legendă, acest mic animal aduce coşuri
pline cu ouă colorate, dulciuri şi jucării în casele cu copii, în noaptea dinaintea
54
Spărgătorii de Paşte. Iepuraşul de Paşti va pune coşuri ascunse prin casă pentru ca să le găsească
copiii atunci când se trezesc dimineaţa.
Iepuraşul de Paşti este foarte similar ca trăsătură cu Moş Crăciun prin faptul că ambii
aduc cadouri copiilor în noaptea dinaintea Sărbătorilor de Paşti şi Crăciun.
Originile sale sunt contestate, dar despre Iepuraşi de Paşti există menţionări încă de la
începutul anilor 1600, unele care îi leagă de fertilitate.
Iepuraşul de Paşti ca un simbol de Paşti pare să îşi aibă originile în Alsacia şi sud-vestul
Germaniei.
Conform tradiţiei, copiii construiau cuburi în culori strălucitoare, de multe ori din
crenguţe, în zone retrase ale caselor lor, în locuri ferite de privirile celor mari. Iepuraşii de Paşti,
dacă copii erau cuminţi şi se purtau frumos, le lăsau în cuib darurile binemeritate.
Odată cu răspândirea tradiţiei s-au schimbat şi obiceiurile şi locul cuibului a fost luat de un
modern coşuleţ de Paşte, iar ascunderea cuibului în zone retrase din casă s-a transformat în
obiceiul de a ascunde coşuleţe.
Deci, conform celor spuse şi mai sus, tradiţia iepuraşului de Paşte este un ritual care nu
are nicio legătură cu sărbătoarea Morţii şi Învierii lui Iisus Hristos. Iepuraşul reprezintă
simbolul fertilităţii şi al naturii care se trezeşte la viaţă odată cu venirea primăverii.
În timpurile noastre, când primăvara se apropie, fiecare dintre noi aşteaptă cu nerăbdare
Sărbătoarea Sfântă a Învierii Domnului.
Bibliografie:
- Stoian, Stanciu, Alexandru, Petre - "Pedagogie şi folclor" – E.D.P. 1978
- Elena, Niculiţă Voronca - "Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine
mitologică"; Editura Polirom, Iaşi
- Carmen Iordăchescu - "Să dezlegăm tainele textelor literare"
- Victor, Simion – "Jilavele, leagăn străbun de cultură şi civilizaţie", Editura Ialpress, 2006
- www.didactic.ro
- www.google.ro
Prof. înv. primar Maria Carmen Drîngu

55
Satul românesc între tradiţie şi modernitate
MOTTO:
"Poți să cutreieri lumea toată și să te minunezi de
rezultatele civilizației, dar nimic nu-i mai fermecător
decât colțul de pământ pe care te-ai născut."
(Vasile Alecsandri)
Prozatorii şi poeţii români (George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Liviu
Rebreanu) au avut mereu o sensibilă aplecare către istoria poporului român, dar mai ales către
satul românesc cu farmecul şi problemele sale. Satul românesc a trecut prin epoci diferite cu
realităţi diferite începând cu perioada colectivizării care a marcat profund conştiinţa ţăranului
român, a urmat apoi urbanizarea forţată, culminând după 1990 cu emigrarea în masă,
depopularea şi îmbătrânirea satului românesc. Reîntoarcerea „fiilor risipitori” la vatra
părintească se face uneori tardiv, deoarece cimitirele se umplu de osemintele bătrânilor care se
duc în patria cerească cu lacrimi neuscate pe obrajii ridaţi de bătrâneţe şi de dorul copiilor şi
nepoţilor care rătăcesc prin ţari străine căutând calea spre o viaţă mai bună. Sărăcia spirituală
uneori, creşte exponenţial cu clădirile înalte şi impozante care schimbă imaginea uliţelor de
odinioară...
Să nu uităm că marele poet şi filosof Lucian Blaga afirma cu tărie în discursul său
intitulat „Elogiul satului românesc” din anul 1937 că „veşnicia s-a născut la sat”, susţinând
prezenţa vie şi nemuritoare a satului românesc peste veacuri. Prozatorul Liviu Rebreanu preciza
deasemeni că „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani”. Acest lucru implică un mare adevăr:
destinul nostru ca neam depinde de puterea culturală a satului românesc, de sufletul ţăranului
autentic care presupune spiritualitate profundă, credinţă, muncă, dăruire de sine dar mai ales
dăruire spirituală în timp şi peste vremuri diferite...
În lumea satului timpul şi spaţiul au dimensiuni
cosmice, omul se raportează diferit la tot ce se întâmplă
în jurul său, la alchimia Divină, la tainele naturii, la
vremea semănatului ori a recoltatului. Este vorba de un
timp al aşteptării, al binecuvântării şi al răsplăţii legat de
rugăciune, speranţă şi hărnicia omului ce „sfinţeşte
locul”.
Pentru fiecare dintre noi, satul românesc a luat o
nouă înfăţişare, chiar dacă în adâncul sufletelor tânjim
după casele cu cerdac de odinioară ale bunicilor şi
străbunicilor noştri, după mirosul de cozonaci cum numai bunicile noastre ştiau să facă în
„cuptioare” de lut ars, satul românesc nu mai este astăzi aşa cum îl considerau Rebreanu ori
Blaga acum mai bine de 70 de ani...
Satul românesc este abordat deseori din două perspective: una tradiționalistă (alții ar
spune etnografică ori intelectualistă) și alta sociologică. De-a lungul timpului s-a creat o
perspectivă idilică asupra satului românesc fiind privit ca un spațiu al tradițiilor ce trebuie să
56
rămână neschimbat, pentru iubitorii de tradiții, dar este prea mult pentru locuitorii satului, care
își doreau, ca toți oamenii din lume, să trăiască mai bine.
Satul românesc are o altă faţă acum, dar frânturi din ce a fost odinioară se regăsesc în
muzele, bisericile și bordeele care au rămas ca o mărturie a bătăturilor din palmele țăranilor
care le-au făurit și ni le-au lăsat ca zestre.
Chiar dacă satul românesc trece printr-o criză spirituală sau de altă natură să nu uităm
că el, satul românesc transmite cel mai mare tezaur „sentimentul comunităţii” și este plin de
istorie, tradiţii bogate, valori morale şi spirituale pe care trebuie să le aducem din nou la lumină,
să ne mândrim cu ele şi să le promovăm din ce în ce mai mult...
Bibliografie:
1. Revista „Limba Română”, Nr. 2, Anul XXVII. 2017
2. http://ziarullumina.ro
3. https://iteach.ro
4. http://revistasinteza.ro
5. https://harlauletnografie.wordpress.com/2014/10/31/satul-traditional-ca-esenta-
a-vesniciei/
Prof. Brînduşa Roman

Liceul Tehnologic „Gh. Ruset - Roznovanu”, Roznov şi
Şcoala Gimnazială „I. Gr. Teodorescu”, Ruseni, Neamţ
57
În căutarea satului de altădată....
58
59
Prof. Daniela Apetrei

60
COMUNICĂRI ELEVI:
Costumul popular moldovenesc
Portul tradițional moldovenesc își are o tradiție lungă în mare parte comună cu cea a
românilor din Oltenia și mai puțin cu cea a românilor din Transilvania și Banat. Motivele acestui
port, tradițional, diferit pentru bărbați și femei în parte, își au începuturile din vremurile Daciei.
Motivele și culorile specifice preponderent copiilor și femeilor, ce pot fi întâlnite

frecvent sunt: cruciulița, broderia pe fire, culorile aprinse, mai ales roșu și galben adeseori pe
un fundal închis, negru sau maro la fustă, și de obicei, aceleași culori pe fundal alb, la bluză și
mâneci.
Îmbrăcămintea bărbaților este mai puțin colorată, cu o gamă de culori ce nu depășește
2-3 culori. Pe timp de vară, aceștia purtau pe cap căciulițe, cu fire colorate sau cu flori.
Brâiele purtate de bărbați erau late, adesea lungi, de culoare închisă, ce contrastează cu
restul costumului. Brâiele purtau motive geometrice și erau adesea, greu de țesut, chiar și de cei
mai iscusiți meșteri.
Spre deosebire de vremurile de astăzi, în trecut, un costum tradițional avea un aspect
irepetabil, unic, fiind adesea împodobit cu motive specifice unei regiuni sau a unui sat sau a
statutului social al purtătorului.
Lâna era un material ce stătea la baza hainelor și a căciulilor de atunci, indiferent de
anotimp. Existau și familii de boieri care își țeseau hainele din mătăsuri din Orient. Țesătoriile
funcționau adesea pe lângă mănăstiri și curți boierești, cu meșterițe ce îndeplineau un lucru
destul de greu, manual.
Broderiile naționale, costumele populare nu sunt doar un moft al unei tradiții de mult
apuse. Ele reprezintă de fapt întreaga moștenire culturală a țăranului român. Este vorba despre
un tot unitar de legende, povești, basme, fabule, culori și înţelesuri. Înţelesuri profunde,
simbolism ascuns. Este vorba de migală și fascinație, originalitate și păstrarea tradiției. Iar unele
motive coboară din preistorie. Ele spun multe despre zona geografică, istoria, tradiția fiecărui
grup.
61
Costumul popular moldovenesc destinat femeilor include în structura sa componente ca:

învelitoarea de cap, de corp, încălţămintea, bijuterii şi accesorii, care se modifică în funcție de
importanţa zilei şi sărbătorii.
Sursă de inspiraţie:
Wikipedia
Realizatori:
Mario-Alexandru Custură, Rareș-Victor Rusu,
Eduard-George Tudor - clasa a IX-a A
Prof. coordonator: Paulina Gabur
62
Tradiție și modernitate în satul meu natal

Un sat este o așezare umană specifică mediului rural. De obicei, acest tip de așezare este
mai mare decât un cătun și mai mică decât un oraș.
După o altă definiție, satul este o așezare umană mai puțin dezvoltată din punct de vedere
edilitar gospodăresc a cărei populație se ocupă îndeosebi cu agricultura, constituind o categorie
social - teritorială complexă; este alcătuită dintr-o aglomerare de case și construcții gospodărești
anexe într-un teritoriu cu specific rural.
Satul Luminiș - Negulești
Luminiș este un sat în comuna Piatra Șoimului din județul Neamț, Moldova, România.
Satul Luminiș, care înainte de 1965 purta numele de Iapa, începe la 2 km distanță de centrul
orașului Roznov.
Negulești este un sat în comuna Piatra Șoimului din județul Neamț, Moldova, România.
Ca puncte turistice se evidențiază:
• Cascada de la Negulești - care este un loc minunat și liniștitor
• Biserica de la Luminiș dar și cea de la Negulești - aici credința se împletește cu tradiția
• Stațiunea de la Negulești - punct important pentru economia satului
• Izvorul de la Negulești
• Cabana Frasin
• Lacul Veselaru.
Comuna Borlești
Borlești este o comună în județul Neamț, Moldova, România, formată din satele,
Măstacăn, Nechit, Ruseni și Șovoaia.
Puncte turistice:
• Mănăstirea Nechit si Mănăstirea Gruiu
• Cascada Nechit
• Casa măicuțelor.
Ce sunt tradițiile pentru noi?

Tradiția înseamnă transmiterea continuă a unui conținut cultural de-a lungul istoriei de
la un eveniment generator sau un trecut imemorabil. Acest patrimoniu intangibil poate fi
vectorul identității unei comunități umane. În sensul său absolut, tradiția este o memorie și o
idee, într-un cuvânt, o conștiință colectivă, alături de datoria de a o transmite mai departe și a o
63
îmbogăți. Cu articolul nedefinit, o tradiție poate însemna, totodată, o mișcare religioasă sau,
mai degrabă, o anumită practică simbolică, cum ar fi, spre exemplu, tradițiile populare.
Tradițiile sunt importante pentru noi, deoarece ele aparțin trecutului și sunt prezente în
amintiri și sărbători, arătând ce făcea poporul român în vechime. Ele se păstrează în zilele
noastre și le sărbătorim cu mare plăcere.
Lumea din care facem parte a fost dintotdeauna bogată în obiceiuri și tradiții.
Obiceiurile tradiționale românești au ca și modalități de exprimare: muzica, coregrafia,
gestica sau mimica. Sunt fapte culturale, menite înainte de toate, să organizeze viața oamenilor.
Marchează momentele importante ale trecerii lor prin lume și le modelează comportamentul.
Tradiții în comuna Borlești
Manifestările dedicate sărbătorilor de iarnă fac parte din tradiţia poporului român, fiind
extraordinar de variate în forma lor, de cea mai mare însemnătate bucurându-se în Moldova.
Pentru aceste obiceiuri de iarnă, pregătirile încep de la începutul postului Crăciunului,
prin repetiţii ale celor ce se vor organiza în cete pentru a colinda şi ura.
Cele mai vechi obiceiuri sunt ceata de urători, capra cu alai, căiuţii, capra cu ofiţeri.
Fiecare membru îşi procură sau îşi confecţionează recuzitele necesare: tobă, buhai, zgardă cu
clopot, mască, camalaucă pentru urs (capul ursului), scheletul căiuţilor, împodobirea căiuţilor
cu panglică îngustă şi lată, batiste frumos cusute, găitan pentru frâu confecţionat din mărgele,
împodobirea căciulii sau a chipiului, opinci, făcându-şi obiele albe capastrate cu fir roşu în
partea de sus, haine specifice caprei cu ofiţeri, epoleţi îngheţaţi, săbii, haine de turc.
Repetiţiile se fac, pe rând, la fiecare membru al grupului, urmărită cu atenţie de flăcăii
şi oamenii care stăpânesc bine tradiţia. La repetiţie vine şi taraful care va cânta, dar, în lipsa lui,
un cetăţean cântă din fluier. Se repetă până când toţi execută bine mişcările sau rolurile impuse.
În zilele de Crăciun se merge cu steaua, se fac vizite (copii merg la părinţi, la prieteni,
vecini, etc.).
În a doua şi a treia zi de Crăciun, tineretul merge la hora satului, apoi seara la bal. Şi
hora şi balul sunt gratuite, cheltuielile fiind suportate de către cei ce organizează cetele de
mascaţi: căiuţi, capră. Fetele şi flăcăii care participă la aceste petreceri sunt obligaţi să
primească la rândul lor aceste cete.
Cetele se adună în ziua de 31 decembrie în faţa primăriei, prezintă programul, apoi
primesc o autorizaţie pe baza căreia pot să meargă prin sat.
Fiecare ceată are mascaţii ei, care îşi confecţionează măşti cât mai dichisite şi cât mai
comice. Mascaţii merg în faţa cetei întrebând gospodarul dacă-i primeşte. Când sunt primiţi fac
fel de fel de glume de un umor ţărănesc sănătos.
Înspre seară, copiii încep a ura, când consideră că gospodinele au copt colacii. Când
ajung la poarta gospodarului, copiii întreabă: „Primiţi cu uratul!”. Dacă sunt primiţi, gazda cu
64
mult bun simţ ascultă urătura, apoi le mulţumeşte frumos şi cuviincios, rugându-i să primească
nuci, colacii, mere şi ceva bani. Copiii le mulţumesc şi le urează: „La mulţi ani!”.
În prima zi a Anului Nou, de Sfântul Vasile, copiii umblă cu semănatul, iar gospodarii
primesc cetele ce au fost organizate.
Toate aceste urături, jocuri contribuie la buna dispoziţie a oamenilor, îi fac să uite de
necazuri şi supărări iar copiii învață să păstreze și respecte tradițiile.
Tradiții în satele Luminiș /Negulești
În satele Negulești și Luminiș credința se împletește cu tradiția.
Grupul artistic care activează în comuna Piatra Şoimului este un ansamblu relativ nou
în peisajul artistic, aportul din anii anteriori în plan cultural fiind mai timid. Dar, începând cu
anul 2011, „Datina Străbună” s-a implicat activ în viaţa artistică a judeţului. A susţinut multe
concerte în localităţile Neamţului, precum şi în ţară, a participat la câteva festivaluri de tradiţii
şi obiceiuri şi a fost invitat la o serie de emisiuni televizate.
Ansamblul coral de tradiţii religioase şi obiceiuri folclorice este coordonat de părintele
Lucian Mocănaşu, cel care, ca un veritabil conducător spiritual, îndrumă sătenii spre păstrarea
identităţii culturale a zonei. Din ansamblu fac parte în jur de şaptezeci de persoane. Femei şi
bărbaţi, copii, tineri şi persoane în vârstă, oameni care au răspuns mereu cu dragoste la
chemarea credinţei şi tradiţiei. Formaţia este acompaniată de acordeon şi fluiere, iar tinerii
membri se pregătesc la alte instrumente – vioară, flaut. Repertoriul formaţiei este format din
cântece care aparţin folclorului tradiţional. Ansamblul urmăreşte reînvierea tradiţiilor legate de
marile sărbători.
În seara de Ajun tot părintele Lucian Mocanașu împreună cu tinerii, bătrânii și copiii
care cântă cântece specifice sărbătorii Nașterii Domnului cu vocile lor minunate, dar și cu
instrumentele, merg prin satele Negulești și Luminiș pentru a bucura sătenii.
Sorcova, uratul și colindatul sunt tradiții care nu s-au pierdut în satul nostru și nu se vor
pierde niciodată!
Satul meu este un sat cu o istorie foarte frumoasă și un loc foarte interesant. Oamenii
păstrează cu multă dragoste tradițiile, reușind să îmbine în mod armonios trecutul cu
schimbările epocii moderne.
Bibliografie:
Wikipedia Realizatori:
Loredana Florina Stroia, Ecaterini Maria Purcariu,
Roxana Elena Caprariu - clasa a IX- a A
65
Imaginea satului în „Amintiri din copilărie”
Informații despre sat

În vremurile trecute, viața românului a fost una spirituală, socială, o viață destul de
sănătoasă. Denumirea sat are originea din latinescul satus adică însemnând ce e așezat.
Satul românesc nu înseamnă doar ceea ce se învață la geografie, drept o înșiruire de
așezări, ce formează o vatră, organizată după o anumită tipologie (sate risipite, răsfirate,
adunate) și locul unde se desfășoară activitățile, ce mai poartă și numele de moșie. Universul
sătesc a fost observat și descris atât în poezie, cât și în proză, de mari scriitori ai literaturii
române precum Eminescu, Alecsandri, Creangă, Rebreanu sau Slavici. Timpul accelerează aici
mai anevoios ca la oraș și există chiar și în prezent destule comunități în România unde decorul
pare să își fi păstrat o mare parte din elementele tradiționale.
Marele povestitor Ion Creangă realizează în “Amintiri din copilărie” fresca satului
moldovean din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Lumea satului apare în toată
complexitatea ei cu aspecte și figuri tipice, muncă, petreceri și obiceiuri.
Lumea satului este pentru Nică un univers al jocurilor cu fraţii săi sau cu ai megieşilor în
casă (stârnind exasperarea Smarandei), la săniuş, la scăldat, etc. Aici cunoaşte primele rigori
ale şcolii (cu bădiţa Vasile, calul Bălan şi Sf. Nicolai, se îmbolnăveşte de holeră, participă la
datinile şi obiceiurile specifice (tăiatul porcului la Crăciun, mersul cu pluguşorul - cap. II), face
pozne (smântânitul oalelor: pe furiş, agasarea lui moş Chiorpec, furtul cireşelor de la mătuşa
Marioara, prinderea pupezei din tei, fuga la scăldat - cap.II).
Legătura sufletească a lui Nică cu satul său natal este evidenţiată în capitolul al IV-lea, în
momentul când trebuie să-l părăsească pentru a pleca la Socola, la şcoala de popi. ("Cum nu se
dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul
mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855..." ).
El pleacă din sat "cu ochii înecaţi în lacrimi", lăsând în urmă ceea ce-i este drag: o copilă
"sprinţară", valea Ozanei, familia, prietenii din copilărie, șezătorile, clăcile, horile, petrecerile,
tot farmecul şi frumuseţea vieţii rurale.
Plecarea din sat este intrarea într-un alt univers şi-ntr-o altă vârstă, cea a maturităţii pline
de griji.
66
În “Amintiri din copilărie” este simbolizat destinul oricărui copil: de a face bucuria şi
supărarea părinţilor şi de a o lua şi el cu încetul pa acelaşi drum pe care l-au luat şi-l vor lua
toţi. Creangă povesteşte copilăria copilului universal.
Satul lui Creangă pare a trăi fericit deși, uneori amărăciunea răzbate: “mai bine despre
copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată”.
În concluzie, este bine să păstrăm tradițiile, lucrurile istorice, folclorul, să nu uităm

niciodată unde ne-am născut și de unde am venit. Poate că modernitatea este atrăgătoare, dar
niciodată nu va putea întrece vremurile trecute când lumea era mai fericită.
Realizatori:
Loredana Gabriela Popa, Roxana Manolache - clasa a IX-a A
67
Viața și copilăria la sat în viziunea lui Ion Pillat
Ion Pillat (n. 31 martie 1891, București- d. 17 aprilie

1945, Bucureşti), poet, membru corespondent al Academiei
Române, a făcut parte din cercul „Gândirea”, colaborând cu
principalele reviste literare din epocă. A condus, împreună cu alţi
scriitori, revistele „Flacăra” şi „Cugetul Românesc”.
A debutat sub auspicii parnasiano-simboliste („Visări
păgâne”, 1914; „Amăgiri”, 1916), după care a evoluat treptat
spre o lirică tradiţionalistă („Pe Argeş în sus”, 1923; „Biserica de
altădată”, 1926; „Satul meu”, 1927; „Limpezimi”, 1928). Ca
pastelist, datorită capacităţii de evocare plastică, Pillat a
continuat tradiţia lui Vasile Alecsandri. O altă fază din lirica lui
Pillat a stat sub semnul neoclasicismului („Scutul Minervei”, 1934; „Ţărm pierdut”, 1937) şi se
caracterizează prin intuirea valorilor plastice ale mitologiei elene.
Ulterior, versul lui Pillat a căpătat conturul precis al unor efigii sau stampe („Poeme
într-un vers”, 1936; „Împlinire”). Întreaga poezie a lui Ion Pillat se distinge prin arta cizelării
şi a valorificării resurselor plastice ale cuvintelor printr-o severă disciplină prozodică.
Ion Pillat a publicat eseuri („Portrete lirice”, 1936; „Tradiţie şi literatură”), a îngrijit
editarea operelor scriitorilor Alexandru Macedonski, George Bacovia şi a supravegheat şi
prefaţat o colecţie de „Pagini alese” din scriitorii clasici români. A publicat „Poezia toamnei” -
o antologie (1921) şi apoi împreună cu Perpessicius a alcătuit Antologia poeziei de azi
(2 volume, 1925, 1928). A realizat traduceri din Francis Jammes și Baudelaire.
Ion Pillat este unul dintre poeţii apărători ai tradiţiei şi clasicismului, al folclorului ca
sursă regeneratoare a specificului românesc, promotor al curentului cultural tradiționalismul.
Tradiționalismul este un curent literar manifestat în epoca interbelică, ce valorifică
programatic tradiția, considerând că valorile arhaice sunt superioare celor moderne. Deși în
perioada dintre Primul și al Doilea Război Mondial a existat o polemică între tradiționaliști și
exponenții mișcării moderniste, nu se poate afirma că lirica tradiționalistă este opusă în mod
tranșant modernismului poetic, ci poate trece drept o formă a acestuia prin faptul că a
reprezentat o metodă poetică în sine de recuperare a trecutului.
68
Satul românesc este vatra în care s-a plămădit, s-a păstrat şi s-a promovat conştiinţa
naţională şi eclesială românească. În decursul timpului, satul românesc s-a organizat şi s-a
dezvoltat în felurite moduri, cultivând virtuţile poporului român: hărnicia, dărnicia şi
ospitalitatea. Cântecul, dansul popular, costumul național sunt valori inegalabile şi
incontestabile care riscă să se piardă în negura timpului, dacă nu conştientizăm importanţa lor.
Față de satul românesc, Ion Pillat are o deosebită admirație. Poetul vede în viața rurală originile
poporului român și cele mai frumoase valori atât morale cât și spirituale ale acestuia. Micile
cătune, fie adunate, fie răsfirate, semnifică locul în care viața este trăită la un prag maximal. La
țară, fiecare lucru se trăiește mai intens, copilăria este una de poveste iar oamenii se bucură de
lucruri mărunte, ceea ce îi face să-și ducă viața în tihnă.
Ion Pillat reușește să vadă dincolo de simplitatea scurgerii vieții din satul românesc, în
esența acestuia, reușind să surprindă toate valorile tradiționale în scrierile sale. Poetul vede în
satul românesc viața ideală, după care tânjește în poeziile sale.
Copilăria la țară era un deliciu, fiind cea mai frumoasă parte a vieții, nu prin lucruri
extraordinare, ci prin lucruri mărunte ce umpleau sufletul de fericire. În multe din operele sale
poetul invocă clipele copilăriei, de exemplu, în poezia “Copil de-odinioară”, este prezentat
dorul față de copilărie și de micile bucurii ale acesteia: „Copilăria-mi toată dă buzna la
uluci/Când stă la poartă coșul cu struguri și cu nuci/O foaie se desprinde din crâng și
calendar/De-un an o așteptase septemvrie ca dar.”
69
Între tradiționalism și modernism

Ion Pillat aparține generației de poeți care modernizează lirica tradiționalistă, folosindu-
se de elementele simboliste ce caracterizează prima lui etapă de creație, precum și de cele
neoclasicizante, ce devin dominante în ultima parte a operei sale. În formele prozodice
tradiționale, el va revărsa o trăire modernă.
Caracteristicile liricii sale sunt:
- tonul elegiac al discursului liric rezultat din tema centrală a operei sale - trecerea ireversibilă
a timpului;
- intelectualizarea imaginii poetice, interiorizarea reflexivă;
- preferința pentru universul rural ca topos al imaginarului său poetic;
- nostalgia patriarhalității, a vieții nealterate de țările civilizației industriale, fixată într-o aură
de eternitate;
- preferința pentru specia pastelului (peisajul devine însă un pretext de meditație asupra
efemerității existenței umane și a statorniciei naturii);
- cultul strămoșilor (asumarea experiențelor antecesorilor);
- lirism de tip clasic, armonios prin muzicalitate și senin ca viziune;
- emoție de factură livrescă;
- cultivarea formelor clasice.
Există în poezia lui Ion Pillat, încă de la începuturile sale, o sensibilitate integrală, o
instinctivitate a frumosului, o lipsă de ostentaţie metaforică, un echilibru structurat, o tensiune
lirică egală, dar nu egalizatoare. Simplitatea poeziei lui Ion Pillat nu provine, cum s-a tot spus,
şi cum se tot spune cînd este vorba despre simplitate, din profunzimea de idei.
De fapt la poezia pillatiană simplitatea a devenit un ornament rafinat:„ În casa amintirii
nu-i astăzi şi nu-i ieri, / Căci orologiul vremii a încetat să bată/ Şi clipa netrăită a îngheţat pe
el.”/ (Casa amintirii). Profunzimea, întocmai ca un savant geometru, o poate crea numai cu
două versuri„: În faţa mării iată-mă, în faţă/ Desăvîrşirii cerului pe ape…”(Elegie în faţa mării).
Ion Pillat venea să convingă, prin toată creaţia sa, că poezia, aşa cum ar fi spus un Paul
Valery, este dezvoltarea unei exclamaţii. În circumferinţa rafinamentului propriei sale culturi,
el a suprapus un rafinament extrem şi modern al mijloacelor poetice. Dar într-un timp şi spaţiu
nesaturate încă de experimentalism, într-o epocă de multiformie modernistă la noi, rafinamentul
poetic a fost în grabă şi des confundat şi interpretat drept o rafiere a substanţei poetice, iar
excepţionala formaţie şi penetraţie a poetului în domeniul ideilor estetice a fost confundată cu
înseşi cauzele generatoare de poezie, cauze nu pe deplin arătate nici de psihanaliştii cei mai
subtili, nici de structuraliştii cei mai rafinaţi. Harul poetic rămîne un har, iar poezia cea mare şi
adevărată – o existenţă pe măsură. (Victoria Ana Tăuşan)
Împletindu-şi propria operă lirică, de binecunoscută semnificaţie, cu o permanentă
frecventare a liricii europene şi universale, Ion Pillat a fost, în perioada interbelică, un promotor
activ al valorilor contemporane, cunoscând chiar prin relaţii personale o seamă de autori care
s-au impus ca deschizători de drumuri şi ca spirite directoare în literatura secolului al XX-lea.
Aceeaşi siguranţă a gustului, aceeaşi fermitate a criteriilor de valoare pe care o denotă
traducerile lui Ion Pillat, constituie şi nota caracteristică a eseurilor sale, exemplare prin fineţea
analizei şi prin tonul deosebit de comunicativ. (Victoria Ana Tăuşan).
Câteva poezii semnificative în care poetul expune cel mai bine viața satului românesc
și dorul nespus pe care îl manifestă pentru acesta sunt:
70
“Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de În fiece odaie dezvăluiam cu frică

lampă Alt gând din vechiul suflet curat şi românesc
Ca o bună la nepoţelul mic. Ce nu-mi cuprinde mintea, deşi îmbătrânesc,
Pe-atunci ştiam că-i vie; azi nu mai ştiu nimic: Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.
Apăs cu nepăsare de om pe-a uşii clampă.
Pendule bătrâne mai bat acelaşi ceas,
Sub acoperişul, care-i stă ca un bonet, Prelung, ca o dojană, în liniştea sonoră,
Glicina ei pe tâmple cădea ca o şuviţă. Dar timpul intră-n casă trântindu-i altă oră,
Şi, mirosind a floare de tei, a lămâiţă, Şi inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.”
A cantalup, a lisă de chitră, a şerbet,
“Casa din deal”- Ion Pillat
E casa amintirii o casă cu pridvor, Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură
Cu bârne şi chilimuri pe încăperi zidite, Miresmele cosite cu florile de fân
În drumul către dânsa ţin strajă dreapta Păstrate sub răcoarea pânzetului de in.
plopii, Şi, seara, pe divane în liniştite-odăi
Şi în pereţi icoane de morţi bătrâni veghează: Tot mai pogoară caântec şi zumzănit de strună
Ca de pe alăuta plăpândelor visări,
Strămoşi din altă vreme de cari, uitând de Când, în apus de soare şi răsărit de lună,
jocuri, Simţim zădărnicia întâilor uitări,
Copii, ne-apropiarăm privind cu ce sfială Rămân aceleaşi toate, şi somnul fără zbucium
La feţele lor şterse de sfinţi în mânăstiri. Îl dorm sub coperişul aceluiaşi trecut.
În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri,
Căci orologiul vremii a încetat să bată, Stafie, trece gândul prin casa mea străveche
Şi clipa netrăită a îngheţat pe el. Sub raza călăuză a visului tăcut...
Şi închizând în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atâţia morţi
în mine.
“Casa amintirii” Ion Pillat
Bibliografie:
https://youtu.be/jFAKPGPCmgc
http://poetii-nostri.ro/ion-pillat-casa-amintirii-poezie-id-8750/
https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2016/03/29/ion-pillat-poet-cu-un-timbru-
inconfortabil-al-versului-125-de-ani-de-la-nastere/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pillat
https://www.artline.ro/Ion-Pillat-29653-1-n.html
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ion_Pillat
Realizatori:
Maria Larisa Albiș, Elena Fermuș - clasa a XI-a B
71
Lumea satului ardelenesc în viziunea lui Ioan Slavici

Toți comentatorii lui Slavici, începând cu Titu Maiorescu, îl consideră pe autorul Morii cu
noroc un scriitor realist și poporal, ceea ce presupune reflectarea veridică și printr-o optică
populară a realităților noastre naționale. Prozatorul însuși s-a pronunțat în repetate rânduri, cu
privire la izvorul și rosturile artei, subliniind mereu aceleași idealuri realiste, precum și
caracterul moralizator al scrisului. Pentru a fi înțeleasă de popor, arta trebuie să îl intereseze, să
reflecte un anume mediu, evident, cel specific național, și să ridice probleme, să vehiculeze idei
care merg la inima cititorului din popor.
În Transilvania acelorași ani, în descrierea realizată de Slavici, aflăm tabloul vieții rurale
în care dragostea și munca sunt două coordonate esențiale pentru împlinirea bunăstării materiale
a familiei. Ioan Slavici creionează o tipologie a familiei țărănești în care personajele acționează
sub legi nescrise, vegheate de întreaga colectivitate, totul se face sub teama de ”gura satului”
pentru a nu se strica echilibrul social. Munca cinstită este elogiată frecvent în operele lui Slavici,
ea este singura care aduce bucuria unei vieți liniștite.
Încercarea de a prospera pe căi necinstite aduce mari necazuri, după cum este relevat în
nuvela ”Moara cu noroc”. Opera trezește și astăzi un viu interes și prin factura ei, am zice
modernă, exprimată prin ritmul susținut în care se desfășoară acțiunea și prin dinamica
interioară a personajelor. Fiecare episod aduce o doză de neprevăzut, de inedit, răstoarnă ceva
sau împinge mai departe lucrurile, spre un punct care el însuși se dovedește insuficient pentru
limpezirea faptelor. Întâmplările se desfășoară într-un mediu sălbatic, cu oameni și obiceiuri
primitive, disponibil pentru aventuri și încărcat, el însuși, de o poezie originală.
Dacă în această nuvelă obstacolele în calea unei vieți echilibrate și demne sunt mai ales
de natură psihologică, în Pădureanca, aceste obstacole sunt de ordin social. Simina, eroina
principală a nuvelei, fată săracă, nu se poate căsători cu Iorgovan, fiu de om bogat, tocmai
datorită decalajului material dintre eroi. Scena în care băiatul vede târgul de oameni pentru
seceriș din ținutul Aradului, constituie un instrument pentru cercetarea etnografică: ”Oprind
caii, Iorgovan se uita amețit împrejur. Lume, lume și iar lume, sute și sute, mii de oameni, un
bâlci întreg, și tot nu era bâlci, fiindcă la bâlci sunt și care, sunt și șetri, iar aici nu erau decât
oameni vii, o oaste întreagă, și tot nu era oaste, fiindcă aici erau pe câți flăcăi, pe atâtea fete. Și
precum privea, și precum asculta din drum, el nu putea să înțeleagă nimic: pe ici, pe acolo câte
un foc și oameni grămezi-grămezi, unii întinși pe jos, alții înghesuindu-se, cei mai mulți jucând
– cimpoi, lăutari, fluierași, cântece, chiote și vorbă, vorbă, vorbă care le leagă toate și le
împreună o singura bâjbâitură”.
Remarcabilă prin realismul și umorul ei este nuvela Budulea Taichii. Drumul anevoios a
lui Mihai Budulea, zis Huțu, prin școli, este tipic pentru atâția dintre intelectualii din trecut,
proveniți de jos, care s-au ridicat la lumina slovei cu prețul unor aspre privațiuni, datorită
hărniciei și perseverenței. Întrucât plecarea la școală era un fapt neobișnuit pentru mijlocul
secolului trecut într-un sat românesc din Ardeal, bătrânul Budulea și feciorul său intră în centrul
atenției generale, iar venirea lui Huțu, în prima vacanță de Crăciun, capătă proporțiile unui
adevărat eveniment în Cocorăști. Mai ales că învățase și alte limbi decât cea românească și în
primul rând latinește, stârnind mare admirație. Materia nuvelei se desprinde dintr-o situație
caracteristică pentru Transilvania de după 1848, când sporește numărul și calitatea școlilor și
liceelor românești, când crește numărul elevilor români înscriși la liceele maghiare sau
germane. Pentru toți se puneau alternative precum ruperea și transformarea în renegați, prin
72
uitarea limbii și obiceiurilor, prin înstrăinarea de popor sau, dimpotrivă, alăturarea de acesta și
ridicarea lui prin cultură.
Mediul romanului Mara se situează în zona de interferență dintre sat și oraș, într-un târg
ardelenesc de pe valea liniștită a Mureșului, la Radna, lângă Lipova și destul de aproape de
Arad. Ocupațiile oamenilor nu sunt cele ale unor țărani. Mara e precupeață, Hubăr măcelar,
Bocioagă cojocar, cei tineri vor urma aceleași ocupații. Psihologia lor se apropie de cea a
păturilor meșteșugărești, în atingere cu relațiile noi, capitaliste, fără ca acestea să-i
dezumanizeze, cel puțin deocamdată. Nu de puține ori Mara a fost alăturată avarilor din
literatura noastră, ceea ce e nu numai o exagerare, ci și o denaturare a personajului. În realitate,
Mara nu e decât extrem de chibzuită, ca orice văduvă cu doi copii, capabilă să înfrunte
vicisitudinile soartei. Spiritul său prevăzător nu e decât o reacție de apărare, o expresie a
instinctului de conservare într-un context social de care, de n-ar fi ținut seama, s-ar fi pierdut.
Dacă aruncăm o privire istorică asupra literaturii ardelene, constatăm că cea de până la
1848, cu excepția fericită a Țiganiadei, este exclusiv istorică și filologică, dominată de August
Treboniu Laurian și Timotei Cipariu. Faza următoare este cea a „Familiei” (1865), este un
moment de îndreptare spre artistic, dar în forme minore, fie melodramatice, fie facil umoristice.
Ceea ce minează, încă mai grav, literatura ardelenească preslaviciană este idilismul ei. Dacă
vom lărgi aria observației trecând în Principate, vom observa că felul în care erau înfățișați
țăranii, de pildă, era destul de convențional și neconvingător, mai mult festiv și romantic, decât
realist. Numeroși țărani, mai cu seamă bucovineni și ardeleni, pe care îi strânge și uneori
stipendează” Junimea”, exercită asupra literaturii o înrâurire covârșitoare și determină în parte
o nouă stare de spirit. Ardelenii veneau dintr-o provincie care, întrucât privea pe români, nu
avea decât o simplă clasă socială, aceea rurală. De la oier până la mitropolit, toți au părinți și
rude la sate și se înțelege că distanțele între indivizi sunt anulate de această cvasi-rudenie. Cu
totul altă lume întâlneau ardelenii la Iași, oraș aristocratic, plin cu descendenți de voievozi, cu
oameni foarte de treabă, dar care fuseseră conduși de guvernatori la Paris ori la Berlin, care
vorbeau franțuzește și formau instinctiv o castă închisă.
Bibliografie:
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Ed. Pentru literatură, 1966.
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1982.
Sinteze de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică
Realizatori:
Flavius Topor, Alexandra Ciubotariu,
Petruța Anăstăsoaiei - clasa a X- a A
Prof. coordonator: Violeta Teioșanu
73
Viziunea lui Lucian Blaga asupra satului românesc
În 1937, Lucian Blaga devenea membru al Academiei Române, dar nu prin vacantarea
unui loc, așa cum se întâmplă de obicei, ci prin lărgirea numărului de membri ai prestigiosului
for al culturii române. Orgoliul nemăsurat al marelui savant Nicolae Iorga îi blocase accesul lui
Blaga, pe fondul unor animozități stârnite de diferențele de abordare a unor subiecte, a receptării
într-o altă manieră a unor teme și subiecte din sfera culturii naționale. Abia după un al treilea
tur, Blaga fusese ales în Academie, iar evenimentul s-a produs într-un moment în care Iorga nu
a putut fi prezent. A contat mult în această ecuație și sprijinul tacit acordat de către rege. Cu
toate minusurile sale, legate mai ales de viața politică în spațiul cultural, Carol al II-lea a susținut
și încurajat scriitorii, artiștii și rezultatele s-au văzut.
Conform tradiției, noul membru trebuia să țină un „discurs de recepție”, iar interesul
pentru ceea ce avea să rostească Lucian Blaga era mare, însuși suveranul și-a anunțat prezența
și dorința de a prezida ședința. Mărturiile contemporanilor și ale fiicei lui Blaga despre
atmosfera din jurul evenimentului sunt relevante și vorbesc despre un adevărat entuziasm al
cercurilor din lumea culturală a timpului. Blaga avea 42 de ani și devenea cel mai tânăr membru
al Academiei, în același timp, un mare filosof român venea și diseca pentru prima dată în
cuvinte simple, dar meșteșugite, satul și matricea sa, iar discursul său era ascultat de rege și de
națiune la radio, căci s-a luat decizia, fără precedent până atunci, ca acesta să fie transmis la
Radio România.
Privit peste timp, discursul lui Blaga, rostit în acea solemnă ședință din 5 iunie 1937,
este o capodoperă retorică, dar și o comunicare plină de substanță ideatică, de concepte care
rezumă sistemul de gândire și filosofia blagiană și înglobează elemente din opera „Trilogia
Culturii”.
Pentru cei ce se întreabă de ce Lucian Blaga a ales acest discurs, ei bine, răspunsul îl
găsiți chiar în conținut: „Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt
fiu de preot - toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la
vârsta de douăzeci şi atâţia ani le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier
al şcolarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal.
Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri
anonime, pe care cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc «determinante stilistice»
ale vieţii colective”.
Mergând pe acest fir al construcției discursului, prima parte a acestuia analizează
raportul dintre sat și copilărie. Satul natal, copilăria ca un întreg inseparabil, cum îi spune Blaga,
dar și vocația religioasă a tatălui sunt amprentele personale care îl leagă de subiectul expunerii,
însă, în același timp, din cuvântarea sa apar sub altă formă elementele de deal și vale care fac
parte din concepția filosofică blagiană, aici fiind prezente prin antiteza dintre copilăria de la sat
și cea de la oraș, dintre tradiție și modernitate.
Pentru Blaga satul este atemporal, este un spațiu al prezenței permanente a lui
Dumnezeu, dar mai ales este un habitat care s-a format în jurul Bisericii și, paradoxal, al
cimitirului. Acesta din urmă este un foarte important element pentru că înseamnă legătura cu
trecutul, cu strămoșii și cu tradiția. Biserica satului copilăriei sale este locul unde, după cum
frumos spune filosoful, Dumnezeu se ascundea după iconostas, „de unde îl presimţeam iradiind
în lume”. Blaga a trăit în această lume a bisericii, a credinței sătenilor, a unui creștinism
74
asemănător celui din primele secole ale trecutului mileniu. Evident, subliniază el, lumea
sătească a supraviețuit prin tradiția populară și prin tradiția creștină, asumându-și conștient
riscul de a rămâne în afara istoriei, dar câștigându-și, în schimb, veșnicia.
Ceea ce frapează în discursul lui Blaga este optimismul său. El crede că din cultura
populară românească - aparent minoră, din esența sa spirituală pură se întrezărește
„presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră”. Cu luciditate, filosoful
încheie discursul obiectivând satul și locul său în matricea creativă a culturii noastre: „Drept
încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gând restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al
satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare
necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu
o măreşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente,
atitudini şi orizonturi lăuntrice”.
Discursul lui Blaga este și astăzi, la mai bine de opt decenii, un reper. El ne vorbește
despre valorile perene ale lumii românești de ieri și de azi: satul, Biserica și tradițiile păstrate
aici nealterate de prefacerile lumii. Ele sunt, în viziunea filosofului, cheia satului românesc la
aspirația de cultură majoră. Și așa și este!
Desigur, astăzi, în lumea noastră a zborului pe lună și a internetului, nu mai poate fi
vorba de boicotul istoriei și de a trăi în afara istoriei, dar cred că putem trăi în mijlocul
prezentului istoric conservând satul, universul său, credința sa și, de aici, cum frumos spunea
Lucian Blaga, să luăm contactul cu centrul generator al culturii și valorilor populare și să-l
transformăm în ceva, poate chiar într-o cultură majoră...
Bibliografie:
Lucian Blaga, Elogiul satului românesc: Discursul de recepţie în Academia Română
Ion Pop, Lucian Blaga, Universul liric, CR, 1981,
https://www.istorie-pe-scurt.ro/
https://glasul.info › „Elogiul satului românesc"
Realizator:
Alvin Costin - clasa a XI a A
75
Analiza mentalității țărănești în romanul

„Ion” de Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 octombrie 1885, la Tîrlișua (în Imperiul Austro-Ungar)
și a decedat pe 1 septembrie 1944, în România. Opera acestuia cuprinde un număr mare de
nuvele, ce sunt predestinate pentru a învia un tablou care să evoce viața satului, fiind urmăriți
oamenii colectivității rurale, lucru care l-a preocupat îndeosebi pe scriitor în opera sa.
Debutează ca romancier în 1920, odată cu apariția romanului „Ion”, ce reprezintă varianta finală
a unei versiuni din 1908, pe care autorul a intitulat-o inițial „Zestrea”. Majoritatea
contemporanilor săi vor primi această operă cu ostilitate, fiind convinși că este o „carte de faimă
mare, universală”, care „aduce încă același cenușiu sufletesc și o proză de zilnică întrebuințare”
(Nicolae Iorga).
Ion al Glanetașului, țăran sărac, dar ambițios, seduce o fată bogată, pe Ana, pentru a se
afla în cele din urmă în posesia pământurilor pe care aceasta le are moștenire. Cum eroul se
centralizează îndeosebi pe obținerea pământului, o neglijează pe Florica, o fată săracă, dar care
se deosebește de Ana prin frumusețea și inteligența ei, motiv pentru care romanul este împărțit
în două părți intitulate sugestiv „Glasul pământului”, respectiv „Glasul iubirii”. Planul lui Ion
reușește, are chiar și un moștenitor, iar acum se consideră a fi liber pentru a o cuceri pe Florica,
care se măritase între timp. Într-un final, Ana realizează că a fost folosită drept mijloc pentru
ca Ion să-și atingă obiectivul, motiv pentru care se spânzură. La scurt timp, copilul celor doi
moare, iar Ion, care renunță la valori și la principiile sale morale, începe ritualul de recucerire
a Floricăi. Romanul se sfârșește prin moartea personajului principal, ale cărui pământuri sunt
luate în proprietatea bisericii, conform înțelegerii dintre ginere și socru. Aceasta este o
prezentare simplificată a subiectului, însă romanul nu se rezumă la aceste lucruri.
În romanul „Ion” se observă pasiunea lui Rebreanu pe care și-o îndreaptă către mulțimile
vieții anonime din cadrul spațiului rural, spre evidențierea luptei pentru îmbogățire, lucru care
declanșează dezumanizarea treptată a protagonistului. Drama lui Ion reprezintă așadar drama
colectivității rurale, motiv pentru care Rebreanu redă cu exactitate ierarhizarea socială, care
creează această diversificare în cadrul satului. Romanul evocă lumea intelectualității, doi
reprezentanți de seamă fiind învățătorul Herdelea și preotul Belciug, și lumea țăranilor, care se
grupează în două categorii – cei bogați (Vasile Baciu, Toma Bulbuc etc) și cei săraci (familia
lui Ion).
Asemenea lui Slavici, care evocă în „Mara” și în „Moara cu noroc” destinul și evoluția
personajelor, apoi procesul de dezumanizare pe care-l provoacă goana după avuție, Rebreanu
fixează această reprezentare concretă a modului în care dorința exagerată de îmbogățire
acaparează toate sentimentele omenești. Romancierul stabilește și critică mentalitatea acestor
ierarhizări sociale, plasa de compromisuri în care se afla captivă intelectualitatea ardeleană,
interesată în lupta maselor, dar dornică totodată să-și păstreze și să-și dezvolte propriile
privilegii. Intelectualii satului sunt preocupați de principiile naționale, pe când țăranii se arată
mai reticenţi față de acestea, fiind vorba doar despre asigurarea continuității sociale,
reprezentate prin pământurile numeroase și zestrea dobândită în urma căsătoriei. Observăm cu
acest prilej percepția pe care țăranii o au despre femei și felul în care acestea sunt private de
drepturi și libertăţi. Existența chinuită și sfârșitul tulburător al Anei dezvăluie înjosirea femeii
în spațiul rural, înrobirea acesteia și incapacitatea ei de a se desprinde de brutalitatea soțului.
Rebreanu expune astfel soarta tragică a femeii, evidențiind, prin chinurile prin care aceasta
76
trece, felul în care dorința de îmbogățire acaparează toate sentimentele omenești. Toleranța
acestuia este rapid înlocuită cu incapacitatea lui de a-și controla sentimentele, fapt care-i
perturbă luciditatea. Ana încetează să mai fie o ființă omenească, atât pentru Ion, cât și pentru
Vasile Baciu. Fata devine un simplu mijloc prin care cei doi bărbați pot să-și satisfacă nevoile,
fiind victima frustrărilor și a dezumanizării omenești, pe care le suferă din partea figurilor
masculine din viața ei. Vorbind de viață, cu toate componentele acesteia - visuri, dorințe,
sentimente - toate acestea sunt strivite fără milă, motiv pentru care eroina este nevoită să se
supună unei legi nescrise, care totuși se dovedește a fi neiertătoare. Iată o replică rostită de
nevasta lui Macedon Cercetașu, menită s-o calmeze pe Ana în urma unei bătăi suferite din
partea lui Ion: „ - Taci, draga lelii! Taci și rabdă, că femeia trebuie să sufere dac-așa a lăsat-o
Dumnezeu... Taci mulcom, taci!”. Acest citat ilustrează în profunzime mentalitatea țăranului
român: femeia nu este decât o aducătoare de zestre, o născătoare de prunci și animal de muncă,
singurele meniri sociale care i-au rămas intacte. Tocmai din acest motiv, romanul s-a intitulat
inițial „Zestrea”, pentru că Liviu Rebreanu a înțeles această expresie a dezumanizării, a căror
efecte se răsfrâng asupra femeilor care au asigurat această îmbogățire.
În contradicție cu destinul Anei, este cel al Laurei, fiica învățătorului Herdelea, care se
mărită cu George, un preot care reușește să atragă rapid simpatia părinților fetei. Provenind din
mediul intelectual al satului, Laura nu numai că este capabilă să-și creeze raționamente, ci și să
le susțină, chiar și în fața bărbaților. Observăm aici contradicția dintre cele două pături sociale:
dacă femeia este înjosită într-unul, în altul aceasta trebuie să-și impună respectul, clădit însă pe
influenţa parentală. Pe lângă destinul Laurei este prezentată și soarta lui Titu, fiul familiei
Herdelea. Întrucât este un membru de seamă al intelectualității rurale, tânărul este motivat să
plece pentru a-și sprijini confrații români aflați în Moldova și în Țara Românească. Acest spirit
rebel este taxat în nenumărate ocazii, atât de părinții săi, cât și de funcționarii publici, fapt care
îi îngreunează găsirea unui loc de muncă, care să se afle în conformitate cu nivelul cunoștințelor
deținute. Această incapacitate de a-și găsi o slujbă decentă în Ardeal se datorează sentimentului
său de patriotism, evidențiindu-se astfel felul în care dorința ferventă de a aparține unei societăți
românești îi influențează stilul de viață. Singura evadare pentru acesta este stabilirea definitivă
în România, lucru pe care îl realizează într-un final, ajutat de Virgil Pintea, cumnatul surorii
sale. Într-o scrisoare adresată părinților, Titu mărturisește: „sunt numai de două săptămâni în
România și parc-aș fi de când lumea. O viață nouă s-a deschis în fața mea.”Această replică
redă sentimentele de bucurie exaltată pe care tânărul le resimte odată ce părăsește spațiul aflat
sub dominație austro-ungară. Prin etapele pe care Titu le parcurge din clipa în care realizează
importanța viețuirii alături de români și până în momentul în care acest ideal se finalizează,
Rebreanu evocă amintirile sale legate de societatea românească din Ardeal. Așa cum am
precizat în introducerea acestui eseu, autorul a fost influențat de situația românilor din
Transilvania, motiv pentru care întâlnim deseori în operele sale destinul unei colectivități
anonime, dornice să-și regăsească originile.
O cu totul altă părere are preotul Belciug, care consideră că este suficient ca patriotismul
său să fie manifestat „fără paradă și nevrând măriri” („Îmi fac datoria în cuibul meu”). Tocmai
în momentul în care autorul mărturisește că preotul era un român înflăcărat, dar doar în
detrimentul său („Sentimentele însă și le păstra mai mult în suflet, ferindu-se să aibă ciocniri
cu stăpânirea”), se poate observa discrepanța dintre mentalitatea lui Titu, spirit tânăr, încă
neinițiat, și cea a preotului, care are o experiență de viață pe baza căreia să-și poată construi
aceste concepte. Întregul conflict dintre aceste două generații se poate rezuma la replica lui
Virgil Pintea, care devine mentorul lui Titu pe tot parcursul plecării sale din Ardeal: „Toți am
77
trecut prin amărăciunile dumitale de acuma [...] Dar viața așa e, dragul meu. Viața e
nimicitoarea iluziilor”. Iată așadar un om resemnat în fața cursului timpului, un om care este
lipsit atât de curajul dus la extremă a lui Titu, cât și de renunțarea preotului.
Toate aceste lupte pe care Rebreanu le evocă de-a lungul romanului sunt încununate de
predica pe care preotul Belciug o ține în biserica cea nouă, finalizată imediat după moartea
protagonistului. Mentalitatea românească a țăranilor din Transilvania aflați sub stăpânire străină
poate fi portretizată prin cuvântarea preotului, care mărturisește că „Biserica este leagănul
nostru, unde ne întoarcem când ne-a obosit viața, unde veșnic găsim mângâiere și înălțare, este
scutul neamului nostru credincios și asuprit”. În acest fel, Rebreanu surprinde importanța și
rolul Bisericii în cadrul societății rurale, care se construiește asemenea unui zid între conflictele
din zona exterioară și liniștea din interiorul ei. Sinuciderea cârciumarului Avrum și a Anei,
moartea violentă a lui Ion ca rezultat a acțiunilor săvârșite, până și arestarea lui George, toate
aceste crime produse împotriva integrității rurale sunt îndepărtate de spațiul protectiv pe care-l
reprezenta Biserica în momentul respectiv. Astfel finalizează Liviu Rebreanu romanul „Ion”:
în ciuda evenimentelor petrecute care au zguduit ordinea satului, țăranii sunt capabili să-și
urmeze cursul firesc al vieții, fără a se lăsa influențați de acțiunile trecute. Biserica nouă, a
cărei construcție se finalizează după ce toate crimele sunt pedepsite, are rol purificator și este
un veritabil simbol al regenerării umane: „Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înalță ca un
cap biruitor”.
Bibliografie:
Paul Georgescu, Prefaţã la romanul “Ion”, ediţia din 1967
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Ed. pentru literatură, 1966.
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1982.
Realizatori:
Teodosia Bortă, Ionela Postolache - clasa a X a A
78
Viziunea asupra țăranului și a satului românesc

în opera lui Octavian Goga
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881, în satul Rășinari, de pe versantul nordic al
Carpaților Meridionali.
Goga a intrat în publicistica literară cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil
Pușcariu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiș și Eugen Lovinescu.
Împlinirea națională și socială este motivul fundamental al liricii lui Goga. El se face
exponentul acelor copii ai firii, ursiți din lacrimi și sudoare, „al plugarilor vitreg loviți de stăpâni
din care vor ieși mântuitorii de mâine”. Totul este anunțat, enigmatic, oracular, apocaliptic.
Poezia lui Goga nu cântă un țăran idealizat, sentimental, prins în hârjoană și dragoste,
plesnind de trai bun şi zburdând de odihnă.
Țãranul din poezia lui, deși tradițional în ceea ce are bun istoria poporului, nu e copleșit
de tradiționalism; deși loviți greu de destin, nu se resemneazã fatalist în fața istoriei și nu se
închinã idolilor falși ai trecutului.
Poezia Clăcașii
Lăutarul Laie e mesagerul oropsiților în cer, dar cel mai sumbru tablou îl dau însă clăcașii,
ceata de umbre fără glas, în arșița soarelui ucigător de iulie, văzută ca un convoi dantesc.
„Eu le vedeam înșiruirea lungă
Cum gîrbovită-ncet înaintează
Cum, stăruind, prin holdă-și taie uliți
Cerșitorind cu ochii stinși o dungă
De nor pribeag în vînătul din zare.
Cînd secera-n trudita ei cărare
Prisosul sfânt de binecuvîntare.”
Poetul are viziunea răscoalei colective a clăcaşilor, adevărată schimbare la față a lumii,
ce se va serba ca o nouă geneză:
„- Toată țărâna gliei dezrobite
Și munții toți și-adâncurile firii
Vor prăznui din pacea lor urnite
Înfricoșata clip-a primenirii. „
Poezia Plugarii
Poezia Plugarii face parte din volumul Poezii publicat în 1905 și exprimă o trăsătură
fundamentală a creației poetice a lui Octavian Goga și anume dragostea și atașamentul pentru
țăranul român.
79
Plugarii sunt cei care se ocupă cu lucrarea pământului;

agricultori, țărani.
Ideea principală o constituie frumusețea și bogăţia
sufletească a omului din popor, a țăranului, aflată în antiteză
cu sărăcia materială, cu situația sa jalnică.
Din pledoaria poetului se naște portretul moral al
țărănimii, asemănător în linii generale cu cel conturat de Al.
Vlahuță în eseul Țara. Poporul e un portret colectiv,
generalizat, al truditorului pământului, denumit în limba
română țăran, agricultor, plugar, în funcție de imaginea cheie
din poezie, care este “plugul”, ”aratul”.
Utilizând o suită de metafore și comparații, Goga îi caracterizează pe plugari ca fiind
oameni deosebit de harnici:
“Voi singuri străjuiți altarul
Nădejdii noastre de mai bine [...]
Voi cei mai buni copii ai firii,
Urziți din lacrimi și sudoare.”
O altă virtute a spiritului țărănesc o constituie legătura indestructibilă cu elementele
naturii. Ideea comuniunii plugarilor cu natura patriei, care a fost dintotdeauna prietenul de
nădejde al românului, atât în clipele grele, în lupta împotriva dușmanului, cât și în clipele de
bucurie, se exprimă prin intermediul unor sugestive figuri de stil:
“Curata raza” – personificare, inversiune
“Glasul frunzelor” – personificare
“Grăitoarei miriști” – personificare
“Cerul bine-va-cuvânta” – epitet
Poezia Noi
Noi este o doină cultă care invocă răzvrătirea țăranilor transilvăneni cauzată de
nedreptățile și asupririle suferite de aceștia în Ardeal;
Titlul simbolizează ființa românului ce trăiește, iubește și moare pe „plaiurile străbune”,
cu „codrii verzi de brad” și „câmpuri de mătasă”, îndurerat de faptul că „bătrânul soare” nu
mai răsare pentru el;
Octavian Goga prezintă jalea țăranului străin în propria țară prin umanizarea naturii, prin
realizarea de legături între stările sufletești ale transilvănenilor și natura în care acesta s-a
născut, a crescut și de care este împrejmuit încă de când se știe;
Elementele naturii de împletesc cu sentimentele trăite de oamenii din această perioadă:
nevestele ce plâng, grăbind fuiorul pe fus și îmbrățișarea dintre tată și fiu, acțiune săvârșită de
amândoi în încercarea de a se consola în urma suferințelor cauzate de către discriminările cu
care se confruntă în propria țară;
Mâhnirea poporului este povestită de către desișurile codrilor (La noi de jale povestesc/A
codrilor desișuri), iar jalea este invocată de roua trandafirilor (Doar roua de pe trandafiri/E
lacrimi de-ale noastre), de codrii ce mărturisesc durerea Oltului neprihănit (Iar codrii ce-
nfrățiți cu noi [...] /Spun că din lacrimi e-mpletit/Și Oltul, biet, bătrânul), de Mureș și tustrele
Crișuri (Și jale duce Murãșul/Și duc tustrele Crișuri);
Durerea visului care nu poate fi săvârșit e sfâșietoare pentru țăranul ce odată era liber și
fericit în țara sa; acest vis devine unul care nu are nicio speranță de realizare, iar încercarea
80
asiduă de a-l împlini a „răposat și moșii, și părinții” și l-a transformat într-unul care geme cu
„grele patimi” încă din vremuri vechi, un „copil al suferinței”, o deșertăciune a acestuia stropit
cu lacrimi;
Nici obiceiurile sau ocupațiile țăranului nu scapă de soarta nefericită a lacrimilor, astfel
încât și acțiunea de punere a fuiorului de fus (La noi nevestele plângând/Sporesc pe fus fuiorul)
și hora ce a devenit mai domoală datorită cântecelor care plâng, sunt asociate suferinței (E mai
domoală hora, /Căci cântecele noastre plâng.).
Poezia Rugăciune
Prima strofă afișează o adresare directă Divinităţii, iar abundența metaforelor conferă o
expresivitate remarcabilă căutării unui sprijin moral de care poetul are nevoie: “cu ochii
tulburi”,” cad neputincios”,” mi se desfac prăpăstii”,” trupul istovit de cale”.
În continuare, a doua strofă reflectă suferința și tristețea sufletească a poetului, ca simbol
al neputinței unui neam întreg, care se află la răscruce, cerându-i ajutorul lui Dumnezeu: “Din
valul lumii lor mă smulge/Și cu povața ta-nțeleaptă, în veci spre cei rămași în urmă, /Tu,
Doamne, văzul meu îndreaptă”.
Astfel, poetul oglindește în ruga adresată Divinităţii, revolta și nemulțumirea neamului
românesc din Transilvania; de aceea, opera literară este menită să dea glas sentimentelor și
trăirilor umane, de bucurie și de tristețe accentuate prin verbele la modul imperativ:” Dezleagă
minții mele taine, /Sădește-n brațul meu de-a pururi Tăria urii și-a iubirii, /Dă-mi cântecul și
dă-mi lumina, /Alungă patimele mele, învațã-mă pe mine-a plânge.”
Revărsarea durerii izvorâte din nedreptăți sociale si emoționale constituie un argument
pentru care rolul de mesager al poetului este susținut printr-o suită de substantive: „lacrimă”,
„trudă”, „neputințã” care dă o etichetă dramatică poeziei.
În concluzie, Octavian Goga surprinde țăranul transilvănean într-o ipostază vulnerabilă,
în perioada în care acesta este supus asupririlor sociale din Ardeal.
El, împreună cu satul, nu este idealizat; ba din contră, îi este dezvăluită suferința și ceea
ce îl face pe el om. Nu este prezentat ca o ființă perfectă, țăranul ce ține orb la tradiție sau care
are mereu o gândire lucidă, ci îi sunt scoase la iveală și sentimente care sunt considerate a fi
slăbiciuni: durerea, angoasa și răzvrătirea pe care le poartă în suflet încă din vremurile străbune,
sentimente pe care nu se teme să le exteriorizeze.
Bibliografie:
Literatura română între anii 1900 și 1918, Editura Junimea
Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1982
Octavian Goga, de I. D. Bălan, Editura Tineretului
Realizatori:
Ștefana Teona Ilie, Andrei Manole, Ancuța Rusu,
Larisa Tanasă - clasa a X-a A
81
Imaginea satului și a țăranului român în operele lui Vasile

Alecsandri și George Coșbuc
Poeții Vasile Alecsandri și George Coșbuc, rup o felie din viața oamenilor obișnuiți, de
la țară și o aștern pe hârtie, valorificând simplitatea și armonia țăranilor, precum și peisajul
mirific al naturii.
Cositul - Vasile Alecsandri
Poezia "Cositul" ne introduce în universul specific muncii la câmp. Asistăm la o scenă
obișnuită din viața țăranilor de zi cu zi, și anume cosirea ierbii.
Ziua începe din plin, cu o lumină bogată ce anunță un
moment prielnic pentru îndeplinirea treburilor. Clătinarea
ierbii sugerează faptul că aceasta este potrivită pentru a fi
tăiată, întrucât este coaptă. În acest peisaj își fac apariția și
cositorii, cu zâmbetul pe buze și veseli asemeni zorilor care
se revarsă peste deal. Ei își încep munca, fiecare având rolul
lor. Astfel, unii cosesc, alţii adună iarba și clădesc stoguri.
Totul este învăluit de mirosul îmbietor al florilor și de
prospețimea care rămâne în urma cosirii.
Vitalitatea este sugerată și prin imaginea dumbrăvencei care "saltă-n zbor" atunci când face
căpițele. Un flăcău găsește în "iarba încâlcită" un cercel, care poate simboliza împletirea naturii
cu umanul, sau începutul unei iubiri.
Paștele - Vasile Alecsandri

Această poezie descrie viața veselă și plină de armonie a țăranilor în zilele de sărbătoare
dedicate Paștelui. Toți oamenii de la mic la mare, lasă deoparte grijile și problemele și se
împletesc împreună într-o voie bună, în îmbrățișări dulci, care aduc cu sine gingășia vieții.
Încă din primele versuri ale poeziei, apar imagini vizuale sugestive. Astfel, în "satul vesel
“, casele par a lua și ele o pată de lumină, culoare și bucurie de la soare. Nu lipsește nici
binecunoscutul scrânciob de Paști, care adună laolaltă tineri înfocați și înviorați. Atmosfera este
una euforică, însoțită de cântec de vioară, cobză și nai. Dansul specific horei are loc pe plaiul
verde, o imagine motrică plină de duioșie, dar și energie: "se-ntoarce hora lină".
Totul se încheagă într-o ordine prestabilită a vieții rurale.
De Paști în satul vesel căsuțele-nălbite

Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite,
Pe care cocostârcii, înfipți într-un picior,
Dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor.
Un scrânciob mai la vale pe lângă el adună

Flăcăi și fete mândre ce râd cu voie bună;
Și-n sunet de vioare, de cobze și de nai
Se-ntoarce hora lină, calcând pe verde plai.
82
La Paști - George Coșbuc

Și în poezia La Paști, de George Coșbuc, ne este prezentat un tablou din viața țăranilor de
la sat, cu ocazia sărbătorilor Pascale.
“Pe drum vezi doar neveste tinere și fete”, "Bătrâni cu iarna vieții-n plete" și câte-o bătrână
cu micul ei nepot de mâna, toți aceștia urcând încetișor pe dealul spre biserică.
Plugurile - Vasile Alecsandri
În poezia “Plugurile" ne este prezentată încă o zi din viața țăranilor, mai exact cea în care
aceștia merg cu plugurile lor să are câmpul. Ajutați fiind de câte șase boi care "se opintesc în
juguri", oamenii reușesc să-și ducă la bun sfârșit munca, în urma lor rămânând "brazde lungi".
Tot pe câmp își fac apariția şi cocostârcii, care calcă "cu largi pasuri" pe lanul ce se întinde
la soare. Ei sunt personificați, întrucât li se atribuie o
caracteristică umană, și anume capacitatea de a medita.
Amiaza îi prinde pe țărani pe câmp, când totul se liniștește,
iar aceștia se întind pentru a-şi recăpăta puterile, fiind
bucuroși de venirea fetelor și nevestelor cu mâncare. Seara
își face apariția, iar plugarii se întorc acasă "pe lângă
juguri" după o zi întreagă de arat.
Această poezie ne dezvăluie comuniunea dintre om și
natură, o legătură prezentă încă din cele mai vechi timpuri.
Noapte de vară - George Coșbuc
În poezia “Noapte de vară”, George Coșbuc conturează imaginea țãranului și a ocupației
sale zilnice. Poetul revine la obișnuita sa retorică literară, o scenă câmpenească animată de
prezența oamenilor întorcându-se cu zgomot de la activitățile lor zilnice.
Natura înconjurătoare e valorizată acum prin capacitatea ei de a produce o simfonie a
muzicii și a imaginilor artistice prin care este descris satul. Sosirea nopții aduce o stare de inerție
în întreaga așezare, de la oameni, animale până la obiectele gospodărești.
Vara - George Coșbuc
Imaginile artistice din poezia “Vara” de George Coșbuc, evidențiază frumusețea satului și
viața la țară:
Priveam fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Iarna pe uliță - George Coșbuc

Poezia “Iarna pe uliță” descrie scenele de iarnă din sat, imaginile și atmosfera fiindu-i
familiare poetului încă din copilărie. Titlul poeziei arată locul și momentul descrierii lirice: satul
românesc într-o zi de iarnă.
83
Versurile evidențiază un tablou în care domină veselia, joaca și energia copiilor.
În concluzie, viața țăranilor este una simplă, în continuă armonie cu natura și cu munca la
câmp.
Sufletul lor e plin de duioșie și înțelegere, aceștia trăind în pace atât cu ei înșiși, cât și cu
cei din jur.
Realizatori:
Maria Laura Istrate, Ana Selena Puiu, Ionuț
Ștefãnel Savin - clasa a IX-a B
84
Satul tradiţional românesc: Aspecte generale
Cultura populară românească s-a format odată cu poporul din care facem parte, ca o
cultură carpato - danubiano - pontică în care s-au contopit, într-o sinteză originală, elementele
de tradiţie preistorică, cu cele de origine dacică, romană şi bizantină. Pe teritoriul României
„[...] avem de-a face cu creaţii ale artei populare [...] care se numără printre cele mai interesante
şi mai vechi manifestări ale artei populare europene [...]” M. Haberlandt, Osterreichische
Volkskunst, III, Viena, 1911, p. 25.
Privită în ansamblul ei această cultură, pe lângă vechimea de necontestat, prezintă încă
două caracteristici fundamentale: continuitatea şi unitatea în timp şi spaţiu. În ceea ce priveşte
cea de-a doua problemă, cu tot trecutul zbuciumat, a despărţirii prin hotare arbitrare, poporul
român se caracterizează printr-o clară unitate etnică uşor de observat la nivel istoric şi lingvistic
dar, mai ales, la nivelul culturii populare: arhitectura, ocupaţiile, uneltele, tehnicile tradiţionale,
arta, obiceiurile, credinţele, etc.
Categoria socială care a creat această vastă cultură a fost ţărănimea. În epoca medievală
satele cuprindeau marea majoritate a populaţiei (peste 90%), locuitorii acestora jucând rolul
hotărâtor în viaţa Ţărilor Române atât sub aspect economic cât şi militar. În afara relaţiilor
medievale clasice sub linie existenţa obştei ca formă specială de organizare a ţărănimii libere
dar şi a celei servite. De origine daco – romană, obştea sătească, ca modalitate de organizare a
ţărănimii, s-a menţinut în anumite forme până în secolul al XX-lea. Obştea românească a păstrat
multă vreme anumite trăsături caracteristice: proprietatea individuală asupra casei, curţii şi
grădinii, proprietatea comună asupra pământului arabil (în cadrul căruia parcelele de diferite
mărimi, care-şi schimbau periodic locul în hotarul satului, erau în folosinţă individuală) şi
asupra păşunii, pădurii, islazurilor, iazurilor şi apelor curgătoare care erau folosite în comun.
Drept urmare satul a răspuns colectiv de plata obligaţiilor faţă de stat până în pragul epocii
moderne.
85
Neamul se manifesta în comunităţile rurale pe plan economic prin dreptul de a exploata

în comun partea ce li se cuvenea din pădurea şi păşunea colectivă, prin asociaţii de fântâni,
mori, locuri proprii în biserici şi printr-o serie de acte de întrajutorare, clăci de secerat, de cosit,
de construit case, etc.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au transformat peisajul natural într-un peisaj
umanizat („peisaj cultural”, „peisaj etnografic”) dominat în cazul poporului român de sat –
element de permanenţă, de adăpost, de locuire neîntreruptă. Aşezările au apărut în timp şi au
devenit stabile odată cu sedentarizarea ocupaţiilor, în neolitic, formând cadrul de desfăşurare a
vieţii economice şi sociale. Vechimea fenomenului rural este atestată de însăşi terminologia
aşezărilor:
1. Cătun – termen dacic, cu înţeles de sat mic cu mai puţin de 100 de gospodării;
2. Sat – (lat. Fossatum) aşezare rurală mai mare, cu peste 100 de gospodării;
3. Crâng – termen de origine slavă ce desemnează în zona Munţilor Apuseni o grupare
de 2-5 gospodării.
În structura lui, un sat românesc cuprinde vatra satului, suprafaţa atribuită construcţiilor
din sat şi hotarul sau moşia satului care desemnează zona de activitate economică a acestuia.
Vatra satului este formată din gospodării, construcţii comunitare (biserici), fântâni, cimitire, iar
moşia satului cuprinde terenurile valorificate prin ocupaţii: cele cultivate (ţarini şi ogoare),
fâneţele, păşunile, pădurile, etc. Uneori şi în moşia satului sunt construcţii gospodăreşti, locuite
temporar, numite conac, odaie, sălaş, casă în câmp care, în unele cazuri, au format alte sate.
Întemeierea aşezărilor presupunea împlinirea unui scenariu ritual complex din care
făceau parte două aspect importante: practicele arhaice de alegere a locului de întemeiere a
satelor şi practicile de întemeiere propriu-zisă a satelor.
Punctul culminant al ritualului de întemeiere era baterea parului (stâlpului, ţăruşului.
Urma apoi fixarea mărimii şi formei vetrei satului prin trasarea brazdelor de plug, înconjurarea
terenului cu diferite animale, ocolirea terenului de către om cu o greutate purtată în braţe sau în
spate, plantarea arborilor, etc.
Gospodăria ţărănească este unitatea de

producţie şi forma de cultură, aflată atât în vatra
satului (gospodăria permanentă) cât şi în unele zone
periferice (gospodăria sezonieră). Fiecare
gospodărie aparţine unei familii şi este compusă din
locuinţă şi construcţiile anexe (acareturile). În
configuraţia gospodăriilor se oglindesc profilul
ocupaţiilor, starea socială a proprietarilor şi factorii
naturali.
Cea mai veche locuinţă este cea de tip semi-
îngropat sau îngropat (bordeiul), având o răspândire
limitată în secolele XVIII - XX în zona de silvostepă a Olteniei şi Munteniei. În aceste zone
bordeiele nu reprezintă o formă primitivă de locuire ci una de adaptare. Ele erau răcoroase vara,
se încălzeau mai uşor iarna, erau mai puţin vizibile atunci când atacau năvălitorii. Construirea
lor presupunea folosirea unei cantităţi importante de lemn de stejar, costa mai mult decât o
locuinţă de suprafaţă cu pereţi de lut şi împletitură de nuiele.
Avea de obicei două camere, camera „la foc” unde se afla vatra liberă cu un coş foarte
mare, deasupra, iar cealaltă era camera de locuit cu o sobă „oarbă” cu gura de alimentare la
86
vatră. Locuinţa caracteristică ţăranului român, existentă în majoritatea zonelor ţării, a fost şi a
rămas casa. Aceasta era de mai multe feluri. Cea mai des întâlnită este cea monocelulară (cu o
singură încăpere). La aceasta s-au adăugat cu timpul o cămară (cu rol de păstrare a diferitelor
produse), o tindă (cu rol de trecere şi depozitare) care proteja camera de locuit de frig şi, în
sfârşit, o altă cameră. Această a treia cameră a căpătat o funcţie precisă: camera curată
(neîncălzită) în care se păstrau lucrurile de preţ şi erau primiţi oaspeţii.
Materialele de construcţie erau lemnul în cele mai multe zone ale ţării, lutul şi piatra.
Restrângerea pădurilor în zonele de câmpie a dus la înlocuirea bârnelor cu împletituri de nuiele
lipite cu lut, apoi numai la folosirea lutului pentru construirea pereţilor. Există şi câteva mici
zone unde s-au construit case în întregime din piatră care, în condiţiile climatice din România,
sunt friguroase, neadecvate. Acoperişurile de mai multe forme şi mărimi erau construite din
paie, trestie şi, mai rar, din ţigle sau tablă.
Portul românesc tradiţional reprezintă îmbrăcămintea românului atât în zile de lucru

cât şi în zile de sărbătoare. Costumul femeiesc este alcătuit din cămaşa dreaptă sau de purtat în
zile de lucru, ia sau cămașa încrețită la gât, catrinţe, fote, vâlnice, brâie, iar costumul bărbătesc
este alcătuit din cămaşă, cioareci, iţari. Obiectele de încălţăminte, maramele, ştergarele ciorapii
de lână, obielele şi podoabele fac şi ele parte din costumul românesc tradiţional.
87
Caracteristicile portului românesc tradiţional

Costumul tradiţional românesc s-a purtat şi se mai poartă şi astăzi în unele părţi ale ţării,
însă a fost supus evoluţiei continue datorită schimbărilor din societatea românească, convieţuirii
cu alte etnii, legăturilor comerciale, vecinătăţii cu alte popoare. Portul românesc este
caracterizat prin unitate şi continuitate. Unitatea este dată de trăsăturile portului din întreaga
ţară, cum ar fi componenţa costumului, materia primă din care se confecţionau piesele de
îmbrăcăminte, croiul, cromatica sau punctele de cusătură, iar continuitatea reprezintă drumul
parcurs de-a lungul anilor.
Materia primă
Materia primă din care se confecţiona costumul tradiţional era lâna, cânepa, inul,
bumbacul şi borangicul. Cămăşile bărbăteşti şi femeieşti se croiau din pânză de cânepă, in sau
bumbac ţesută în două iţe, iar fotele, vâlnicele sau pestemanele în Vlaşca, zăvelcile sau
prestelcile în Oltenia, catrinţele, zadiile, iţarii se croiau din pânză de lână ţesută în două sau în
patru iţe. Pânza ţesută în două iţe avea firul mai gros în Transilvania, Moldova, Muscel şi
Vlaşca, deoarece motivele cusute în aceste zone erau bogate, robuste, cu firul buclat, iar pânza
ţesută în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea era mai rară, cu firul bine răsucit.
Croiul
Croiul simplu din patru foi drepte sau patru stani al cămăşii drepte, fără nici un fel de
răscroială, avea rostul de a nu se pierde nici un petec de pânză.
Broderiile
Broderiile care ornamentează obiectele de port popular contribuie la păstrarea unităţii
portului. Ele erau create de ţărancă care se inspira din mediul înconjurător, din viaţa de zi cu zi.
Esenţial era modul în care ornamentul era dispus pe albul pânzei, oferind astfel un echilibru
între diferitele câmpuri ornamentale, un bun gust estetic.
Cromatica
Cromatica portului popular românesc se caracterizează prin armonie şi prospeţime,
culorile fiind combinate în mod estetic. Culorile obţinute prin vopsitul vegetal erau calde,
necontrastante. Odată cu apariţia coloranţilor industriali, culorile au început să fie mai tari, mai
contrastante. Punctele de cusătură de bază care s-au folosit şi se folosesc în întreaga ţară sunt
punctul în urma acului, punctul înaintea acului, tighelul, cruciuliţa, punctul la un fir. Fiecare
zonă etnografică are puncte specifice, în afara punctelor de bază, cum ar fi: ciocănelele în Sibiu,
brânelele şi brăduţii în Transilvania, Argeş, Vlaşca, nemţoanele în Banat şi Maramureş, punctul
aţeşte în Hunedoara, butucul de Buzău, punctul în scăriţă pe dos de Olt.
Firele cu care erau ornamentate piesele de costum sunt lâna, borangicul, arniciurile sau
mulineurile de mai târziu, mătasea vegetală.
Realizatori:
Maria Rașcu, Loredana Paiu - clasa a X-a A
Prof. coordonator: Paul Daniel Nedeloiu
88
Satul românesc - între traditie si modernitate. Cazul satelor Piatra

Șoimului și Podoleni: scurt istoric
Un sat este o așezare umană specifică mediului rural. De obicei, acest tip de așezare este
mai mare decât un cătun și mai mică decât un oraş.
Satele erau cea mai răspândită formă de comunitate pană la începutul Revoluției
industriale, care a dat startul procesului de urbanizare.
Comuna Piatra Șoimului
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de Calu-Iapa, făcea parte din
plasa Piatra-Muntele a județului Neamț și era formată din satele Calu, Dumbrava Roșie de Jos,
Iapa și Săvinești, având în total 2955 de locuitori. În comună funcționau 12 mori de apă, o
fabrică de cherestea, 3 biserici și o școală. Anuarul Socec din 1925 consemnează desființarea
comunei și trecerea satelor ei în administrarea comunei vecine Mastacănu.
Comuna a fost înființată în 1931, sub denumirea Calu și cu satele Calu, Iapa și Negulești.
În 1950 comuna Calu a fost arondată raionului Buhuși și apoi (după 1964) raionului Piatra
Neamț din regiunea Bacău. În 1964, denumirea comunei și a satului de reședință a fost
schimbată în Piatra Șoimului, iar satul a fost rebotezat în Luminiș. În 1968, comuna Piatra
Șoimului a revenit la județul Neamț, reînființat.
Patru obiective din comuna Piatra Șoimului sunt incluse în lista monumentelor istorice
din județul Neamț ca monumente de interes local. Două dintre ele sunt clasificate ca situri
arheologice - situl de pe dealul Horodiștea-Calu (lângă satul Piatra Șoimului) cuprinde urmele
unei așezări eneolitice (cultura Cucuteni, faza A) și ale unei cetăți din secolele I î.e.n. –I e.n.; și
situl din strada Deleni a satului Negulești, sit ce conține așezări din neolitic (cultura Starčevo-
Criș) și din Epoca Bronzului târziu (cultura amforelor sferice). Celelalte două obiective sunt
clasificate ca monumente de arhitectură: ansamblul de case de lemn (secolele al XVIII-lea–al
XIX-lea) din satul Negulești și biserica de lemn „Sfântul Ioan Bogoslov” (1792) din satul Piatra
Șoimului.
În locul unde se află actualmente cimitirul Mănăstirii

Agapia a fost construită în jurul anului 1700 o
bisericuță de lemn, considerată a fi cea dintâi biserică
de la Agapia din Vale. Biserica a ars în incendiul din
16 septembrie 1821, în timpul domniei lui Mihai Șuțu
(1819-1821).
Ulterior, în timpul domniei lui Ioniță Sandu Sturdza
(1822-1828), biserica de lemn a fost refăcută de către
stareța Elisabeta Costache (sora Mitropolitului
Veniamin Costache). În anul 1883, când stareță a Agapiei era maica Elisabeta Cerchez (sora
generalului Mihail Cristodulo Cerchez), s-a reparat biserica de cimitir și s-a amenajat un osuar
în subsol.
Între anii 1977-1978 biserica a suferit ample lucrări de reparații: a fost căptușită pe
exterior cu scânduri de culoare cărămizie și a fost pictată în interior în tehnica frescă de către
ierodiaconul Vartolomeu Florea de la Mănăstirea Sihăstria. După finalizarea reparațiilor,
lăcașul de cult a fost resfințit de către mitropolitul Teoctist Arăpașu al Moldovei și Sucevei.
89
În cimitirul din jurul bisericii au fost înmormântați

prințul Grigore M. Sturdza (1821-1901), mitropolitul Irineu
Mihălcescu (1874-1948) al Moldovei, arhimandritul
Grigore Armencea, protosinghelul Nicodim Măndiță
(1889-1975), profesorul I.D. Ștefănescu (1886-1981), fiica
lui Al. Vlahuță, Margareta I.D. Ștefănescu (1885-1975),
generalul Mihai Butescu (1878-1963), etc.
Comuna Podoleni
Satul Podoleni a luat fiinţă pe malul stâng al râului Bistriţa, datează cu mult înainte de
prima atestare documentară cunoscută (9 martie 1479), şi s-a strămutat din cauza deselor
inundaţii provocate de apele Bistriţei.
Comuna este situată pe teritoriul judeţului Neamţ la 25,8 km faţă de municipiul Piatra
Neamţ, este formată din două sate componente: Podoleni care are statut de reşedinţă a comunei
şi Negriteşti situat în partea de Nord-Est a comunei la o distanţă de aproximativ 6 kilometri de
satul Podoleni.
Cursurile de apă curgătoare care străbat comuna sunt: Calniş, Colacu şi Verdele.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Bistrița a județului Neamț
și era formată din satele Podoleni și Dorneni, cu 1639 de locuitori. În comună funcționau o
biserică și o școală. Anuarul Socec din 1925 o consemnează în aceeași plasă, având 2700 de
locuitori în satele Podoleni, Dorneni și Negrilești. În 1931, satul Dorneni (denumit acum
Dornești) a trecut la comuna Costișa).
În 1950, comuna Podoleni a fost arondată raionului Buhuși și apoi (după 1964) raionului
Piatra Neamț din regiunea Bacău. În 1968, ea a revenit la județul Neamț, reînființat.
Monumente istorice
Două obiective din comuna Podoleni sunt
incluse în lista monumentelor istorice din județul
Neamț ca monumente de interes local. Unul este
clasificat ca sit arheologic - ruinele fostei mănăstiri
Bociulești (secolele al XVII-lea–al XIX-lea) aflat în
zona „la Ruine” a satului Podoleni. Celălalt,
clasificat ca monument de arhitectură este ansamblul
conacului Krupenski (1789–1800) din satul
Podoleni, ansamblu constând din conacul propriu-
zis (secolul al XVIII-lea) și parcul dendrologic
(amenajat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și cu
transformări pe la 1810).
Mănăstirea Bociulești (Buciulești) a fost o mănăstire ortodoxă (acum ruinată) cu hramul
Cuvioasa Parascheva, ridicată în 1629 de către logofătul Dumitrașcu Ștefan împreună cu
jupâneasa sa Nifia. Edificiul este situat pe teritoriul actualului județ Neamț, în arealul
administrativ al comunei Podoleni, pe partea stângă a Bistriței, între vechea albie a râului și
actualul canal de aducțiune hidroenergetică al acestuia.
Aici a fost și o curte a domnitorului Gheorghe Ștefan, sub forma unei fortărețe cu ziduri
și turnuri înconjurate de un șanț de apă. Fortăreața a fost folosită de către acesta ca reședință în
90
timpul luptelor pe care le-a dus cu Vasile Lupu, precum și ca locaș de surghiun pentru dușmanii
săi.
Biserica (în ale cărei detalii arhitecturale se văd influențe muntenești) și restul
construcțiilor au fost distruse în anul 1832 de o puternică viitură a Bistriței, care a rupt terasa
pe care ansamblul fusese ridicat. Au supraviețuit până în prezent doar câteva structuri din corpul
bisericii și cel al clopotniței, precum și câteva elemente de interior, mutate și conservate în alte
edificii religioase din zonă. O tentativă de refacere a obștii monahale de aici este în curs de
desfășurare.
În anul 1832, o puternică viitură a Bistriței a rupt terasa și a ruinat construcțiile, astfel
că pe la 1890 așezarea se reducea la o ruină izolată și „aproape cu desăvârșire dărăpănată” a
mănăstirii. Fragmente de lemn din grinzi – care se mai remarcau în prima jumătate a secolului
XX, purtau urme de incendiu, care se mai găseau și pe bolovani sau cărămizi.
Conacul Crupenschi este un monument istoric ce se afla în comuna Podoleni, la

aproximativ 23 km de Piatra-Neamţ, a fost construit prin 1700, ulterior suferind modificări în
urma unor lucrări la care a fost supus între anii 1850 şi 1950.
Primul proprietar al conacului a fost un anume Centa, acesta l-a vândut familiei
Prăjescu.
Legat de familia Prăjescu se ştie că Iancu Prăjescu a fost cel care a înfiinţat, în comuna,
şcoala de fete şi cea pentru băieţi. Fata acestuia, Maria Pulcheria Prăjescu, a fost căsătorită cu
avocatul Nicolae Krupenschi, descendent al unei familii poloneze de viţă nobilă, stabilită pe
pământ românesc în jurul anului 1400.
Clădirea are un plan simplu, dreptunghiular, cu faţadele austere, lipsite de elemente
decorative deosebite. Parterul prezintă încăperi joase, boltite, spre deosebire de spaţiile largi şi
înalte de la etaj.
În dimineaţa zilei de 3 iunie 2011 Conacul Crupenschi a fost cuprins de un incendiu. Acoperişul
şi etajul au ars în totalitate, iar parterul a fost serios avariat.
Realizatori:
Ștefan Teleucă, Mădălina Chilat - clasa a X- a A
91
Sate tradiționale și moderne: cazul Tazlăului
Cultura populară românească s-a format odată cu poporul din care facem parte, ca o
cultură carpato – danubiano – pontică în care s-au contopit, într-o sinteză originală, elementele
de tradiţie preistorică, cu cele de origine dacică, romană şi bizantină. Pe teritoriul României
avem de-a face cu creaţii ale artei populare care se numără printre cele mai interesante şi mai
vechi manifestări ale artei populare europene.
Categoria socială care a creat această vastă cultură a fost ţărănimea. În epoca medievală
satele cuprindeau marea majoritate a populaţiei (peste 90%), locuitorii acestora jucând rolul
hotărâtor în viaţa Ţărilor Române atât sub aspect economic cât şi militar. În afara relaţiilor
medievale clasice subliniem existenţa obştei ca formă specială de organizare a ţărănimii libere
dar şi a celei aservite. De origine daco – romană, obştea sătească, ca modalitate de organizare
a ţărănimii, s-a menţinut în anumite forme până în secolul al XX-lea. Obştea românească a
păstrat multă vreme anumite trăsături caracteristice: proprietatea individuală asupra casei, curţii
şi grădinii, proprietatea comună asupra pământului arabil (în cadrul căruia parcelele de diferite
mărimi, care-şi schimbau periodic locul în hotarul satului, erau în folosinţă individuală) şi
asupra păşunii, pădurii, izlazurilor, iazurilor şi apelor curgătoare care erau folosite în comun.
Drept urmare satul a răspuns colectiv de plata obligaţiilor faţă de stat până în pragul epocii
moderne.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au transformat peisajul natural într-un peisaj
umanizat („peisaj cultural”, „peisaj etnografic”) dominat în cazul poporului român de sat –
element de permanenţă, de adăpost, de locuire neîntreruptă. Aşezările au apărut în timp şi au
devenit stabile odată cu sedentarizarea ocupaţiilor, în neolitic, formând cadrul de desfăşurare a
vieţii economice şi sociale. Vechimea fenomenului rural este atestată de însăşi terminologia
aşezărilor: cătun – termen dacic, cu înţeles de sat mic cu mai puţin de 100 de gospodării; sat –
(lat. fossatum) aşezare rurală mai mare, cu peste 100 de gospodării și crâng – termen de origine
slavă ce desemnează în zona Munţilor Apuseni o grupare de 2-5 gospodării. În structura lui, un
sat românesc cuprinde vatra satului, suprafaţa atribuită construcţiilor din sat şi hotarul sau moşia
satului care desemnează zona de activitate economică a acestuia. Vatra satului este formată din
gospodării, construcţii comunitare (biserici), fântâni, cimitire, iar moşia satului cuprinde
terenurile valorificate prin ocupaţii: cele cultivate (ţarini şi ogoare), fâneţele, păşunile, pădurile
etc. Uneori şi în moşia satului sunt construcţii gospodăreşti, locuite temporar, numite conac,
odaie, sălaş, casă în câmp care, în unele cazuri, au format alte sate.
Întemeierea aşezărilor presupunea împlinirea unui scenariu ritual complex din care
făceau parte două aspecte importante: practicile arhaice de alegere a locului de întemeiere a
satelor şi practicile de întemeiere propriu-zisă a satelor.
Tazlău (în maghiară Tázló) este o comună în judeţul Neamţ. Primele documente
referitoare la întemeierea localităţii Tazlău, spun că ” întemeietorii Tazlăului sunt Toader şi Lie,
slugile lui Alexandru cel Bun, cărora în anul 1424, li se dă loc pe Tazlău, lângă râu, la obârşia
lui, la pod şi unde iese din pădure, mai sus la podeţul Meteştilor, să-şi aşeze şi să întemeieze o
mănăstire, să le fie lor, uric, de ctitorie, lor şi copiilor lor şi întregului neam în veci".
Tot primele documente referitoare la întemeierea localităţii Tazlău sunt legate de
construirea Mănăstirii Tazlău între anii 1496-1497, de către Ştefan cel Mare.
92
Pe harta Moldovei tipărită în Olanda în 1737, Tazlăul este prezentat ca o zonă acoperită
cu pădure şi o mănăstire. Apariţia şi dezvoltarea satului s-a făcut în jurul a două nuclee în mai
multe etape istorice:
Primul nucleu al satului s-a stabilit în spaţiul cuprins între locul numit Coborâş şi Podul
terasei, pe care s-a construit mai târziu Tabăra de elevi.
Al doilea nucleu s-a format ca urmare a fenomenului transhumanţei. Atraşi de bogăţiile
păşunilor din Tazlău, două familii de oieri Mocanu şi Todiriţă şi-au întemeiat sălaşe mai întâi
pe dealurile Cociorvei, apoi au coborât în vale şi şi-au construit gospodării permanente.
Nucleul iniţial aflat între pârâul Peşteosu şi Coborâş format în jurul Mănăstirii s-a extins
pe firul văii Tazlăului, pe partea stângă şi cu ramificaţie pe pârâul Peşteosu în amonte.
La începutul secolului XX satul apare ca reşedinţă a comunei Tazlău formată din cătunele:
Tazlău, Frumoasa, Balcani, aparţinând mai întâi Ocolului Piatra Neamţ, de la 1801 de Ocolul
Bacău, iar apoi de judeţul Neamţ. Din 1968 satul a format singur comuna Tazlău. Nu există
până în prezent, tipărită nici o monografie a comunei Tazlău.
Teritoriul comunei se află în zona premontană şi montană a bazinului hidrografic al
râului Bistriţa şi se întinde pe o distanţă de aproximativ 6 km.
Bazinul hidrografic al râului Bistriţa face parte din unitatea muntoasă cunoscută în
literatura geografică sub numele de Munţii Goşmanului, denumire dată de vârful muntos
situat în partea centrală a culmii principale ce constituie cumpăna de ape faţă de bazinul
Bistriţa.
Comuna este situată în partea de sud a judeţului, având următoarele vecinătăţi:
La Nord - comuna Borleşti; La Sud - comuna Balcani, sat Frumoasa, județul Bacău; La Vest
- comunele Tarcău şi Zeme și La Est - comunele Rediu şi Cândeşti.
Casa memorială I.I.Mironescu
Casa în care s-a născut şi a locuit doctorul şi scriitorul I. I. Mironescu din Tazlău a
fost amenajată în anul 1969 ca muzeu şi expoziţia permanentă cuprinde obiecte personale,
fotografii, schiţe, cărţi şi mobilier care au aparţinut acestuia. Deşi nu s-a impus în literatura
română ca scriitor de prima mână, I. Mironescu a făcut parte din cercul revistei “Viaţa
Românească” şi a lăsat în urma sa o moştenire valoroasă, creditată de umanismul şi
realismul unui luptător.
De-a lungul timpului sora scriitorului, Lina Donea, a organizat în această casă
numeroase activităţi culturale cum ar fi: şedinţe ale Cercului literar sau şezători. Muzeul a
93
fost amenajat cu iniţiativa şi contribuția fiicei scriitorului, Rodica Mironescu, care a reuşit
să recupereze de la rudele acestuia unele documente, scrisori de familie, însemnări ale
autorului, cărţi şi fotografii. Expoziţia cuprinde 2 săli în care s-a urmărit reconstituirea unei
fărâme din modul de viaţă al Tazlăului interbelic. Astfel, a fost reconstruită camera de lucru
a scriitorului cu mobilierul originar, obiectele personale, biblioteca, imagini din activitatea
sa medicală.
Primăria Tazlău Căminul cultural Tazlău
Şcoala şi grădiniţa I.I.MIRONESCU
94
Mănăstirea Tazlău
Istoric al Mănăstirii Tazlău

Aşezământul monahal de la Tazlău apare menţionat pentru prima dată într-un
document din 30 octombrie 1458, când Ştefan cel Mare la rugămintea egumenului
Mănăstirii Bistriţa, Eustatie, întăreşte hotarele braniștei Mănăstirii Tazlău până la Răchitiş.
Între anii 1496-1497 are loc construcţia bisericii de zid “Naşterea Maicii Domnului” de la
Tazlău pe locul vechii biserici de lemn construită de Alexandru cel Bun, fiind una dintre
cele mai monumentale ctitorii la voievodului Ştefan cel Mare.
Arhitectura Mănăstirii Tazlău
Din punct de vedere arhitectural biserica mănăstirii de la Tazlău este construită după
un plan treflat cu şanurile laterale rotunjite, dar de mici dimensiuni, în comparaţie cu absida
alungită a altarului. Aceasta dispune de contraforturi la pronaosul evidenţiat printr-un
decros, la abside şi în colţurile pridvorului adăugat la sfârşitul secolului al XVI-lea, în
timpul Movileștilor. La exterior, decoraţia bisericii este realizată prin două rânduri de ocniţe
aflate sub cornişă şi un rând de firide alungite care înconjoară biserica pe toată înălţimea
faţadelor.
Asemeni unei fortăreţe, biserica mănăstirii Tazlău a fost înconjurată cu ziduri de
piatră, prevăzute cu metereze şi contraforturi la exterior. În anul 1514, biserica a fost prădata
de cetele secuieşti, iar spre sfârşitul secolului al XVII va fi închinată către patriarhiile din
Constantinopol şi Ierusalim, urmând perioada sa de decădere economică şi spirituală.
Realizatori:
Ana Maria Ciobanu, Denisa Bursuc - clasa a X-a A
95
Satul românesc între tradiție și modernitate:

localități din Câmpul lui Dragoș
Satul este o aşezare umană specifică mediului rural. De obicei, acest tip de aşezare este
mai mare decât un cătun şi mai mică decât un oraş.
După o altă definiţie, satul este o aşezare umană mai puţin dezvoltată din punct de vedere
edilitar gospodăresc a cărei populaţie se ocupă în deosebit cu agricultura, constituind o categorie
social-teritorială complexă.
Este alcătuită dintr-o aglomerare de case şi construcţii gospodăreşti anexe într-un
teritoriu cu specific rural.
Comuna Borlești
Este situată la o distanţă de 25 km de Piatra Neamţ. Se învecinează cu următoarele
unităţi administrativ-teritoriale: N - Com. Piatra Şoimului; N-E - Oraşul Roznov; S - Com.
Tazlău şi Rediu; E şi N-E- Com. Zăneşti şi Podoleni; V - Com. Tarcău.
În 1886 satul Borleşti făcea parte din ţinutul Bacău, ocolul Bistriţei de sus, fiind sat al
Mănăstirii Tazlău. Locuitorii se ocupau cu: “cărăuşie, plutăşie şi loc destul”.
Comuna avea în componenţă satele Borleşti, Ruseni şi Puriceni care totalizau 388 de
familii.
Atestarea Documentară - 8 aprilie 1419 - SATUL TAZLĂU
Primul înscris medieval cunoscut este hrisovul de danie din 8 aprilie 1419, prin care
voievodul Alexandru cel Bun (1400-1432) îi miluieşte pe fraţii Dragomir şi Ioanas, fiii lui
Ştefan Borîlovici, cu “trei sate în Câmpul lui Dragoş, pe Nechit’’.
În următorul document, cel din 6 februarie 1431, tot Alexandru cel Bun dăruieşte
Mănăstirii Bistriţa, prin unic aşezământul de la Nechit: “Mănăstirea Sf. Nicolae”.
În intervenţia de înzestrare ctitoriei de la Tazlău, Ştefan cel Mare, pe 1 februarie 1481,
cumpără două sate de la Marina Lolca, fiica lui Ioanis Borîlescu.
După cum se ştie, ctitoria de la Mănăstirea Bistriţa este închinată Ierusalimului în anul 1677.
Satul Mastacăn. Este atestat documentar din 5 iunie 1475.
În anul 1890, comuna avea în componenţă satele Mastacănul, Neguleşti, Balanul,
Smirea, Margina, Portărești, Schitul-Nechit şi Șovoaia.
Cu o populaţie de 5.235 locuitori, comuna face parte din plasa Bistriţa şi are în componenţă
satele Balanu, Mastacăn, Nechit, Neguleşti, Șovoaia.
MĂNĂSTIREA “SF. NICOLAE” NECHIT
La 8 km Vest de Borleşti, pe valea pârâului Nechit, se ridică vechea aşezare monahală
a Mănăstirii Nechit în prima jum. a sec. XIV.
Tradiţia spune că Ştefan cel Mare, după ce a ridicat Mânăstirea Tazlău, ar fi luat vreo
60 de călugări din Nechit pentru obştea noului aşezământ monahal. Abia în anul 1864, se ridică
o biserică de zid în jurul celei vechi din lemn, o clopotniţă de piatră şi câteva chilii (strădaniile
părintelui Zenovie Ghidescu) – 1919-2014.
96
SCHITUL “SF. MARE MUCENIC MINA” - GRUIU

Lucrările au pornit de la un preot pustnic de la Gruiul, Visarion Baghiu, care s-a retras
în a doua parte a vieţii şi a ridicat mai multe chilii.
La început schitul a fost de maici, aparţinând de Mănăstirea Văratec.
Maicile nu au rezistat în acea zonă şi au plecat la alte aşezăminte. Chiar şi aşa schitul de
maici a rezistat până în anul 2001, atunci când Mânăstirea Văratec nu a mai oferit maici.
Mitropolia Moldovei a luat hotărârea ca aşezământul să fie transformat în schit de
călugări şi trecut în subordinea Mănăstirii Nechit, fiind numit egumen, preotul Antim
Bozoanca, fost stareţ al Mănăstirii de pe Ceahlău.
Între anii 2012-2013, când stareţ al schitului era părintele Antim, a fost adusă biserica
nouă de lemn, care este ctitoria unui credincios din Borleşti.
Realizatori:
Elena Alexandra Florea, Elena Petronela Purcariu - clasa a X-a A
97
Țesutul, meșteșug străvechi
Oaia, lâna - materia primă pentru țesut
Tundem lâna de pe oaie, o spălăm, o scărmănăm, mergem cu ea la tras, la mașină

pentru a forma caiere.
Furca de tors și fusul Căleapul

Furca are rolul de a susține caierul, De pe ghem, cu ajutorul căleapului
pentru a fi tors. formăm sculul.
Cu ajutorul fusului răsucim firul de Luăm sculul de pe căleap și îl
lână. De pe fus se ia firul de lână și așezăm pe vârtelniță.
formăm ghemul.
Vârtelnița
Vârtelnița este compusă din 3 piese: pop, cruci și 4 mânuțe.
Apoi se așează sculul de bumbac pe mânuțe pentru a fi depănat.
98
Depănătoarea Urzoiul
Depănătoarea este folosită pentru a depăna De pe mosoare punem firele pe urzoi,
sculul de bumbac pe mosoare. pentru a forma pânza.
Războiul de țesut Ițele

- Stativele - După ce terminăm de învelit, ne apucăm de
Războiul de țesut este o mașinărie nevidit (dăm prin iță și apoi prin spată).
manuală și este utilizat pentru fabricarea Scripeții (căiuții) mențin ițele în poziția
fibrelor textile de lână și cânepă. verticală.
99
Vatalele și spetele
Vatalele susțin spata în dosul căreia se află ițele.După ce băgăm spata în vatele, dăm firele
prin spată pentru a putea înveli.
Călcătorii
Călcătorii sunt legați de ițe care formează Fusceii
rostul, pentru a fi introdusă suveica printre Fusceii sunt băgați printre fire, după care
firele de țesut. se va alege rostul.
Fusul de letcă și patul

Pe patul de depănat punem fusul de letcă.
Apoi luăm patul și fusul de letcă pentru a forma țevile de pe gheme.
100
Slobozitorul și întinzătorul
Sulul din spate se oprește cu ajutorul slobozitorului. Acesta se introduce într-o gaură a sulului
situat în spate.
După ce țesem la pânză, rulăm pânza pe sulul din față cu ajutorul întinzătorului.
Suveica și țăgea
Suveica și cu țăgea au rolul de a forma produsele finite, cum ar fi: prosoape, cergi, lăicere,
cuverturi, traverse, țoale de codiți și covoare.
Produsele finite
Acestea sunt produsele obținute în urma tuturor etapelor trecute de la firul de lână, bumbac ,
in, cânepă până la țesut.
101
Realizatori:
Paula Agapie, Laura Asiminei - clasa: a XI-a A
Prof. coordonator: Adrian Hizan
102
Simpozionul "Gheorghe Ruset - Roznovanu"

Prezentare în imagini
103
104
ISSN: 2344 - 0058
ISSN-L: 2344 - 0058

REVISTA SIMPOZION 2019 Liceul Roznov

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTA SIMPOZION 2019 Liceul Roznov

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VALORI CULTURALE

Cuvânt înainte ....................................................................................... ...........................................3

Mario-Alexandru Custură, Rareș-Victor Rusu, Eduard-George Tudor - Costumul popular

Simpozionul "Gheorghe Ruset - Roznovanu" – Prezentare în imagini ............................103

Zodia criticii și istoriei literare. Ion Negoițescu

3 Gheorghe Crăciun – Op. cit. p. 873.

4. Ecouri critice ale posterităţii

Prof. Dr. Gheorghe Brânzei

proza românească de inspiraţie rurală. Reprezintă ţăranul-filosof cu o inteligenţă ascuţită, cu un

Prof. Oana Ilarie

Prof. Paulina Gabur

Mioriţa - izvorul viziunii păstoreşti asupra lumii

Miorița este o creație populară specific românească, răspândita în peste

E posibil ca la temelia baladei să fie un fapt istoric, ca şi la alte legende şi

existenţei după moarte, exprimând dragostea față de oi, de păstorit, dar şi

1. Miorița, Editura Academiei, București, 1964

Prof. Violeta Teioșanu

„Lumea noastră este lumea cea adevărată, este

O altă asemănare cu reprezentările Evului Mediu o reprezintă gândirea simbolică, atât de

Publicistul şi cercetătorul Costion Nicolescu de la Muzeul Ţăranului Român îndeamnă, la

Gomboş, Stelian: https://www.crestinortodox.ro/religie/ernest-bernea-ganditor-crestin-

Prof. Simona Postelnicu

Satul, matrice originară și reper

Preot dr. Iulian Vasile

Satul românesc: tradiție, spiritualitate și dezvoltare

Tradiţii şi obiceiuri româneşti; Liliana Petruș; Flacăra 2015

Prof. Bogdan Drăgoi

Interpretări controversate în istoriografia românească:

Cunoaşterea istorică presupune identificarea şi interpretarea surselor istorice, de la cea mai

să le dea de gândit istoricilor ce s-au grăbit să constate o înlăturare a suzeranităţii maghiare ar

Prof. dr. Paul Daniel Nedeloiu

Biserica – Împărăţia Lui Dumnezeu

Motto: „Numesc Biserică nu numai locaşul, ci şi felul de viaţă, nu doar zidurile, ci şi

împărăţii aici pe pământ. Desăvârşirea împărăţiei lui Dumnezeu, inaugurată de existenţa

Prof. Tudor Tacu

Cât-îi stânca roznovanului

II. CASTELUL DE LA STÂNCA

Boierii Rosetti-Roznovanu au fost celebri în epoca fanariotă pentru bogăţia lor. În

III. STÂNCA SUB ALT ASEDIU

Chestiuni de amor: Nicolae Rosetti-Roznovanu - Maria Ghica-Comăneşti

Stânca”, poruncind ca palatul să fie înconjurat şi nimeni să nu poată pătrunde înăuntru.

IV. ÎN LOC DE CONCLUZIE: CUM SE APRINDE IMAGINARUL COLECTIV.

Imaginarul colectiv numai de gândire riguros-carteziană nu poate fi învinuit. Cel mai

Prof. Adrian Hizan

Satul românesc - Arta românească din secolul al XIX - lea

Prof. Ștefan Ioan Diaconu

Tradiţie şi modernism în sărbătorile de primăvară

Prof. înv. primar Maria Carmen Drîngu

Satul românesc între tradiţie şi modernitate

Prof. Brînduşa Roman

În căutarea satului de altădată....

Prof. Daniela Apetrei

Costumul popular moldovenesc

Motivele și culorile specifice preponderent copiilor și femeilor, ce pot fi întâlnite

Costumul popular moldovenesc destinat femeilor include în structura sa componente ca:

Tradiție și modernitate în satul meu natal

Ce sunt tradițiile pentru noi?

Imaginea satului în „Amintiri din copilărie”

Informații despre sat

În concluzie, este bine să păstrăm tradițiile, lucrurile istorice, folclorul, să nu uităm

Viața și copilăria la sat în viziunea lui Ion Pillat

Ion Pillat (n. 31 martie 1891, București- d. 17 aprilie

Între tradiționalism și modernism

“Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de În fiece odaie dezvăluiam cu frică