MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI DIN REPUBLICA MOLDOVA

COLEGIUL NAŢIONAL DE COMERŢ al ASEM

Catedra “Ştiinţe Umanistice”

Tema: „Sămănătorism. George Coşbuc – poet al satului”

(Teză anuală)

Coordonator ştiinţific: Elena Golban

profesor, grad didactic II

Chişinău 2008
Cuprins
Introducere.................................................................................................................3

1. Sămănătorismul-idealizarea vieţii rurale...............................................................4

2. Geoge Coşbuc- “poetul ce s-a identificat cu poporul său”....................................8

2.1Primii ani...........................................................................................................8

2.2Debutul literar...................................................................................................9

2.3Gazetar la Sibiu...............................................................................................11

3. Activitatea literară...............................................................................................12

3.1Nunta Zamfirei................................................................................................12

3.2Perioada bucureşteană.....................................................................................12

3.3Balade şi idile. Fire de tort..............................................................................14

3.4Conducător de reviste......................................................................................15

3.5Activitatea de traducător.................................................................................18

3.6La Academia Română.....................................................................................20

4.Ţara pierde un mare poet .....................................................................................22

5.Universul poetic...................................................................................................23

5.1Tematică şi particularităţi................................................................................28

5.2Satul românesc în opera lui George Coşbuc...................................................29

5.3Poezia marilor evenimente din viaţa satului...................................................32

6.Aprecieri critice....................................................................................................36

Concluzie.................................................................................................................38

Bibliografie..............................................................................................................39

2
 Introducere

„Sămănătorismul a fost expresia motivată a unei necesităţi istorice într-o

perioada de lîncedă aşteptare literară. Iar ceea ce a însemnat necesitatea istorică ni
se pare acum limpedeŞ problematica naţională şi socială care domina viaţa publică
şi spirituală. ”(Z. Ornea)
Curentul Sămănătorist a reprezentat o altfel de orientare artistică decît cele
apărute anterior. Scopul lui era identificarea cu „marea viaţă a poporului”, a
ţărănimii mai precis. Ştefan Octavian Iosif , de exemplu, îi îndemna pe „tinerii
poeţi” să înalţe „flamura străbună” „a dragostei de lege şi de ţară”.
Cel mai bine a ştiut să redea viaţa satului, compasiunea pentru condiţia grea a
ţăranului, au fost G.Coţbuc, O. Goga, Al.Vlahuţa.
„Satul-univers al valorilor supreme, tezaurizate în conştiinţa neamului” -o
tema atît de uzată umilită în graiul nostru aspru.
Voi încerca să rectific această temă în lucrarea dată, ce conţine 5 capitole
Pentru aceasta am apelat la opera literară a celui ce este supranumit „poet al
ţărănimii”, „poet al satului”-George Coşbuc.

3
1. Sămănătorismul – “idealizarea vieţii rurale”
În cultura română ,sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-
lea n-au atins nici pe departe prestigiul şi strălucirea perioadei anterioare, epoca
marilor clasici. În mişcarea artistică se manifestă o diversitate de tendinţe şi
orientări, generînd însă prea puţine opere remarcabile.
Realismul, ale cărui trăsături distinctive pot fi identificate în literatura
anterioară, îşi continuă existenţa în formulele sămănătoriste şi poporaniste.
Simptomatic pentru această epocă este însă faptul că socialul şi politicul
influenţează într-o măsură covîrşitoare literatura, subordonîndu-şi efectiv
esteticul.Interesul pentru creaţie e lăsat într-un plan secund, arta angajată, „cu
tendinţă”, fiind proclamată şi susţinută acum cu deosebită tărie. Treptat ,scriitorii
„la modă” încetează a mai fi Caragiale, Macedonski, Coşbuc. Se vorbeşte tot mai
mult de Delavrancea şi Vlahuţa. Puţini sunt cei preocupaţi în această epocă de
valorile eterne ale artei, tot mai mulţi caută să compună o literatură eficientă din
punct de vedere social, o literatură cu finalitate extraestetică.
În această perioadă se dezvoltă mai multe reviste literare: „Contemporanul”,
„Vatra”, „Viaţa Românească”, „Litaratorul”.
Ideologia „Contemporanului”, studiile critice ale lui Gherea, precum şi revista
„Vatra” (apărută în 1894 sub conducerea lui Caragiale, Slavici şi Coşbuc), în care
se recomanda întoarcerea atenţiei spre „vatra” strămoşească, anunţau ideologia
„Semănătorului” care apărea în 1901. În jurul acestei reviste, la începutul secolului
XX, se constituie un nou curent ideologic şi cultural - sămănătorismul.
Termenul semănătorism provine de la revista „Semănătorul”, pe paginile
căreia apăreau poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă
„Semănătorul”, poezia lui George Coşbuc cu acelaşi titlu, apărută la 2 decembrie
1901. Termenul de sămănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a
semăna” - ceea ce dă de înţeles că reprezentanţii de vază ai acestui curent
„seamănă” concepţiile lor în mediul sătesc. Semănătorismul a fost o expresie
motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de lâncedă aşteptare literară.
4
 La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a
manifestat în epocă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute,
marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907.
Orice nou curent cultural de avengură se naşte prin negarea ordinii precedente
perimate şi prin impunerea unor forme noi. Sămănătorismul n-a fost o astfel de
orientare, promotorii ei nu negau ceea ce era depăşit, ci dimpotrivă, în mod
paradoxal, se pronunţau împotriva tendinţelor novatoare care se manifestau în
literatura epocii. De fapt, principalul teoretician al acestui curent care a fost
Nicolae Iorga, scria că direcţia revistei „nu făcea nici un act revoluţionar, ci intra în
tradiţia de mai multe ori seculară a scrisului nostru sănătos şi durabil”. El a
asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând
criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii
culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi
folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a
considerat drept un apogeu al sămănătorismului opera lui Alexandru Vlahuţă.
Sămănătoriştii cred că industrializarea şi urbanizarea pun în relaţie de
duşmănie vechea cultură a satului cu civilizaţia şi tehnicismul alienat al
aglomerărilor urbane şi fac din om un înstrăinat de morală şi de natură, alterîndu-i
raporturile cu semenii şi poluînd, în consecinţă, chiar puritatea morală a sufletului
românesc şi, prin invazia elementelor alogene, pe cea etnică, a naţiei.
Iluzia că lumea românească se poate sustrage nu progresului, ci pericolelor de care
acesta e însoţit, refugiul nostalgic într-un trecut patriarhal, idilizat se va reflecta
într-o întreagă literatură de cele mai multe ori ocazională, minoră, tezistă, în care
filonul romantic îşi semnalează epuizarea ultimelor resurse expresive şi
ideologice. Fenomen de epigonism eminescian, literatura sămănătoristă va pune în
pagină „tezele" doctrinei socio-politice de mai sus şi îşi va exprima simpatia faţă
de ordinea patriarhală, susţinînd şansele satului, ale tradiţiei, în faţa oraşului
cosmopolit şi „nespecific", neromânesc. Fobiile sămănătoriştilor - industrializarea,
oraşul, relaţiile capitaliste, străinii - traduc credinţa utopică a unor intelectuali,
legaţi prin extracţie şi prin sentimente de lumea rurală, în posibilitatea întoarcerii
5
ţării la valorile autohtone. Literatura, considerată mijloc de luptă şi factor de
educaţie, trebuia să fie accesibilă poporului de jos pe care să-l reprezinte, să-l
educe şi căruia să îi susţină rezistenţa. O întreagă literatură scrisă sub aceste
imperative ideologice este pusă, astfel, în slujba conservării sufletului etnic şi
legitimată ca reprezentantă a specificului naţional, ignorîndu-se adeseori criteriul
valorii estetice.
Un inventar tematic şi motivic foarte compact circula în toată producţia
literară sămănătoristă, epică sau lirică: satul patriarhal, natural, arhaic este
idealizat, el apare ca un loc edenic, de un primitivism naiv şi fermecător, în care
omul e legat organic de natură, de pămîntul care-1 face structural bun şi-i conservă
respectul pentru valorile morale; oraşul, demonizat, nu e decît un spaţiu corupător
şi alienant, în care cel plecat din sat, înstrăinatul rupt de energiile pămîntului
străbun, este condamnat la perdiţie; mitul, datina şi pămîntul străbun sunt resurse
pe care se întemeiază existenţa şi sufletul curat, blajin, simţitor, al omului de la ţară
şi, prin valoarea exponenţială a acestuia, existenţa neamului întreg, legiferată de
tradiţie şi de un glorios trecut istoric; boierul vechi, „de neam", este, prin
dragostea lui de ţară şi de pămînt, aliatul patern, înţelept, al ţăranului, într-o
armonie socială tulburată doar de reprezentanţii ordinii capitaliste - arendaşul sau
bancherul venal ce profită de lipsa de simţ mercantil a vechii boierimi, la fel de
împovărate de datorii ca şi ţăranul. Se adaugă la această figuraţie, motivul
haiducului şi cel al voievodului, în osmoză idealiza(n)tă dintre rural şi istorie, prin
care satul sămănătorist se proiectează într-un atemporal idilic. Elemente din acest
reţetar invariabil se reiau în toate operele sămănătoriste, fie în proză, fie în lirică. O
astfel de literatură se va caracteriza, implicit, prin subiectivism (lipsa de
obiectivitate, partizanat al scriitorului) , paseism (refugiul nostalgic în trecutul
idilizat, neaderenţă la timpul prezent, fobia faţă de viitor), tezism (morală explicită,
intenţie ideologică evidentă), viziune idilică şi decorativistă asupra satului şi ţăra-
nului.
A proliferat astfel o literatură mediocră şi submediocră, considerată valoroasă
doar pentru că răspundea unor imperative sociale, nici măcar acestea realiste. Erau
6
preţuite scrierile ce proslăveau viaţa idilică de la ţară, care exprimau regretul după
vremurile demult apuse, refuzîndu-se, în schimb, cu vehemenţă orice tendinţă
înnoitoare, ideea însăşi de progres.
Trăsăturile curentului:
 Idealizarea vieţii rurale;
 Compasiunea pentru condiţia grea a ţăranului;
 Evocarea trecutului istoric marcat de tradiţii;
 Dezrădăcinarea – cauză a inadaptării şi înfrîngerii;
 Atitudinea antiorăşenească;
 Opoziţia dintre boier de neam – arendaş venetic.
Reprezentanţi: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu,
Ştefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail
Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.
Autorii de orientare sămănătoristă aduceau în prim-plan o boierime
patriarhală, înţelegînd nevoile ţărănimii (în romanele „Viaţa la ţară” şi „Tănase
Scatiu” de Duiliu Zamfirescu, în povestirile din volumul „Bătrînii” de Emil
Gîrleanu şi „Cuconul Stolniceanu” de Nicolae N. Beldiceanu).Trecutul feudal şi
vechea boierime inspirau poeziile lui Şt.O.Iosif şi Corneliu Moldovanu. Imaginea
satului patriarhal tanspare din versurile aceluiaşi Şt.O. Iosif, George Coşbuc, iar
nostalgia satului părăsit apare în unele poezii ale lui Octavian Goga. În aceasta
lume paradisiacă oamenii nu pot fi decît senini, plini de voie bună bucurîndu-se de
o viaţă netulburată de probleme prea grave. Bineînţeles, pentru cei care vedeau în
sat un tărîm edenic, oraşul era nociv, viciat („Pe drumuri năpustite” , romanele
„Rătăcire” şi „Sybaris” de Ion Adam). Dar fără nici un dubiu cel care a ştiut a cînta
cel mai bine viaţa satului a fost bineînţeles George Coşbuc – „poetul satului”.

2. Geoge Coşbuc- “poetul ce s-a identificat cu poporul său”

7
 Pe chipul senin-mioritic al lui George Coşbuc citim neapărat însemnele unui
om “atemporal”, modelat de o lume veche sau poate chiar străveghe. E o lume
tulburată de conştiinţa situării în zodiac misterului, de conştiinţa existenţei
inconştientului, dacă se poate spune astfel. Fetele ce fac parte din această lume a
arhetipurilor sunt cuprinse de fiori narcisici în faţa oglinzii, dublaţi de uşoare
spaime puberale, iar flăcăii ce pocnesc din bici în zorii zilei pe lîngă porţile lor
muncesc supăraţi, umiliţi de “vorba rea” strecurată în cadrul idilic al dragostei.
2.1Primii ani
G.Coşbuc se naşte la 20 septembrie 1866 în Hordou, judeţul Bistriţa-Năsăud.
Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia
basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la
ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise „că ştie
poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la
vârsta de cinci ani.
Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului
1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului
1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună
mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul
şcolii. În clasa a IV-a (1875), se află la Şcoala Normală din Năsăud, pe care o
absolveşte pe data de 21 iunie 1876. În toamna acestui an, Coşbuc se înscrie în
clasa I a Gimnaziului Fundaţional din Năsăud; de atunci datează şi primele
contacte cu operele scriitorilor români şi cu literatura universală: Lenau, Heine,
Chamisso, Bürger şi alţii. La liceul din Năsăud erau profesori cu o pregătire
serioasă, se punea accent pe studiul limbilor şi al literaturilor clasice, încât Coşbuc
şi-a format aici o temeinică bază pentru cultura sa. Începe să scrie versuri şi
activează în Societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva” a gimnaziului, din
clasa a V-a (1880 - 1881) ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, Coşbuc este
ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică
în paginile revistei „Muza someşeană” (1882 - 1883) primele poezii, citeşte la
şedinţele societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de
8
versuri, „Pepelea din cenuşă”. Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă latină,
cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea faţă de folclorul românesc
şi faţă de cărţile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai
1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului
1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din
Cluj, care avea pe atunci şi o catedră de limbă română. A continuat studiile clasice,
frecventând cursurile de istoria grecilor vechi, traducere şi interpretare de scrieri
alese din Cicero, teoria şi istoria retoricii la greci şi romani, sintaxa greacă şi istoria
literaturii latine. A fost numit în comitetul Societăţii „Iulia” a studenţilor români;
îşi începe colaborarea la „Tribuna” din Sibiu (decembrie 1884).
În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai
figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare.
Continuă colaborarea la „Tribuna”, publicând „Atque nos”, „ Fata craiului din
cetini”, „ Draga mamei”, „ Dragoste păcurărească”. Ioan Slavici, directorul
„Tribunei”, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacţia revistei şi pentru a
stabili cu el o eventuală colaborare. Publică la revista din Gherla „Cărţile
săteanului român”, continuă să tipărească în „ Tribuna” poveşti şi basme
versificate („Fulger”, „Brâul Cosânzenii”, „ Tulnic şi Lioara”), corespondează
cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul
începe să lucreze ca redactor la „Tribuna”, inaugurându-se astfel o etapă
hotărâtoare în formaţia sa.
2.2Debutul literar
Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: „Cea dintîi
poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o
mai am şi nici nu ştiu ce era, însa îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am
publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”. Referirea este
făcută la revista de informare pedagogică şi literară „Şcoala practică”, redactată de
pedagogul Vasile Petri, în care, „student” în clasa a VII-a liceală, G. Coşbuc
trimite spre publicare în primăvara anului 1883 o traducere. Primele încercări de
versificaţie, cu solide studii umaniste de limba latină şi greacă, filosofie şi istorie
9
filosofică, istoria literaturilor, poetică şi prozodie, datează din perioada cursurilor
Gimnaziului Fundaţional din Năsăud. Evenimentul principal se produce în toamna
anului 1880, când gimnazistul este primit ca membru al Societăţii de lectură a
elevilor „Virtus Romana Rediviva”: „Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii
mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile ştiinţifice
...”. Începând din octombrie 1882, membrii societăţii elevilor gimnazişti din
Năsăud redactează publicaţia liceului, „Muza Someşeană”, un caiet manuscris, în
care elevii publicau texte originale, traduceri şi observaţii critice. Aici vor apărea
primele poezii ale elevului George Coşbuc, altele urmând a fi citite de autor în
şedinţele societăţii, în total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când
era elev în clasa a şasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectură „Virtus
Romana Rediviva” îl alege ca preşedinte. Mai târziu, în numărul 47 din 18/30
noiembrie 1884, revista „Familia” din Oradea îi publică poezia „Aş vrea să fiu”,
semnată tot C. Boşcu, purtând indicaţia „după Petöfi”.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista „Tribuna”
din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc),
snoava versificată „Filosofii şi plugarii”. Prezentată sub formă de foileton, această
snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei (nr.
183-190 din 5/17 - 8/28 decembrie 1884). G. Coşbuc transmisese vasta compoziţie
din Cluj, unde se înscrisese la Facultatea de Litere şi Filosofie. I. Slavici,
conducătorul „Tribunei”, îşi va reaminti mai târziu acest debut: „Într-una din zile
am primit la redacţiune, pentru „foiţa” (rubrica literară permanentă) „Tribunei”,
un manuscript, curat şi citeţ, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boşcu şi
plicul fusese pus la poştă din Cluj. Mi se părea lucru învederat că acel Boşcu e
-ncepător, student la Universitatea din Cluj, şi mă bucuram, căci n-o fi poate,
adevărat că ziua bună de dimineaţă se cunoaşte, dar nu mai încape nici o îndoială
că cei în adevăr aleşi chiar de la începutul lucrării lor îşi dau destoiniciile pe faţă.
Mi-a plăcut snoava şi am publicat-o ...” Credincios ziarului în care şi-a făcut
adevăratul debut literar, Coşbuc va rămâne colaborator asiduu al „Tribunei” mulţi
ani, chiar şi după ce se va stabili în Bucureşti.
10
2.3Gazetar la Sibiu
În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889.
Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem
aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse
capete”. Mişcarea literară de la „Tribuna” a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc
faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi
către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii
culturale a poporului român. Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic
din activitatea sa. Munca în redacţia „Tribunei”, alături de I. Slavici, I. Bechnitz,
de Septimiu Albini, toţi oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o
adevărată şcoală literară. Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în „Amintiri”:
„George Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în
toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă
nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care
toţi erau scriitori ...”. Poetul însuşi va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca
despre „cei mai rodnici” ani ai săi. Acum îşi orientează scrisul spre idilă, specie
literară în care a rămas neîntrecut, şi trece treptat de la simple versificări pe teme
folclorice la creaţii originale. În paginile „Tribunei” i se tipăresc numeroase poezii,
semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creaţii ale sale:
„Nunta Zamfirei”, „Mânioasă”, „Numai una”, „Fata morarului”, „Crăiasa
zânelor”, o parte din „Anacreonticele sale”, publicate cu mici modificări în ciclul
„Cântece” la sfârşitul volumului „Balade şi idile” din 1893. Spre anul 1889,
„Tribuna” începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor
posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu
Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie
1889.

3. Activitatea literară
3.1Nunta Zamfirei
11
 Anii petrecuţi în redacţia „Tribunei” sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici
vor culmina cu apariţia poemului „Nunta Zamfirei”,un poem - spectacol admirabil,
care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu „Nunta Zamfirei”
George Coşbuc s-a impus definitiv în atenţia cititorilor şi a criticilor de peste
munţi, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Şi tot cu ea s-a impus mai întâi şi la
Bucureşti, după ce fusese publicată în „Convorbiri literare”, în martie 1890: „La
1893, când am publicat „Balade şi idile” eram cunoscut în Ţara Românească
numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveştile poporului şi să le leg
astfel ca să le dau unitate şi extensiune de epopee. „Nunta Zamfirei”este un episod
din această epopee”.
Înainte de a fi publicată în „Convorbiri literare”, „Nunta Zamfirei” fusese
citită de Coşbuc, la 4 februarie 1890, la şedinţa „Junimii”, în Bucureşti. În jurnalul
său Maiorescu va nota: „Coşbuc, cu eminenta sa poezie „Nunta Zamfirei””. Până
la apariţia poeziei „Noi vrem pământ!” (1894), „Nunta Zamfirei” avea să rămână
cea mai cunoscută şi mai apreciată scriere a lui George Coşbuc.
Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884,
ultima perioadă a studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima
oară în „Tribuna”, Sibiu, la 24 martie 1889, şi îl consacră definitiv pe autor ca poet
de real talent. Aceasta va constitui şi varianta citită la Junimea spre sfârşitul lui
ianuarie 1890. Versiunea reprodusă în „Convorbiri literare”, Bucureşti, nr. 12, 1
martie 1890, va cunoaşte o formă mai accentuată decât cea din „Tribuna” şi mai
apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate ediţiile antume ale volumului
„Balade şi idile”.

3.2Perioada bucureşteană

Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23

decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de
desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Spre sfârşitul
lunii ianuarie 1890, George Coşbuc este invitat la o nouă şedinţă a Junimii.
Relaţiile lui cu Titu Maiorescu şi Junimea s-au păstrat, totuşi, destul de reci, deşi

12
Maiorescu îi aprecia originalitatea şi talentul, reţinerile explicându-se doar politic.
Deşi sporadic, publică la „Convorbiri literare” poemele „La oglindă” (1890), alte
trei poezii, între care şi „Rea de plată” (1892). Continuă să publice la „Tribuna”
(„Pe lângă boi”, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, „Cântec”), la „Lumea ilustrată”
(„Fatima”, 1891; „Vestitorii primăverii”, „Noaptea de vară”, „Vara”, „Vântul”,
1892; „Rugăciunea din urmă”, 1893).
Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul
profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat „Carte
românească de citire”, lucrează un timp în redacţia unor publicaţii („Lumea
ilustrată”). În 1893 îi apare primul volum de versuri, „Balade şi idile”; editează în
colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista „Vatra”(1894). În 1895 s-a
căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a
născut unicul fiu, Alexandru.
În 1896 iese de sub tipar volumul „Fire de tort”. Se tipăreşte în traducerea lui
Coşbuc „Eneida” de Vergiliu. Colaborează la „Povestra vorbei” şi la „Literatură şi
artă română” (Bucureşti). În 1897, traducerea „Eneidei” lui Vergiliu primeşte
premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. După dispariţia „Vetrei”, Coşbuc
preia conducerea revistei „Foaia interesantă”; va conduce, împreună cu Vlahuţă,
revista „Semănătorul” (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând
ulterior o tot mai accentuată orientare naţionalistă. În 1902 publică volumul de
poezii „Ziarului unui pierde-vară”, colaborează la „România ilustrată” şi
„Universul literar”.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în
postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce
revista „Viaţa literară”, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei
Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri: „Georgicele” de Vergiliu,
„Don Carlos” de Schiller, „Odiseea” de Homer; este numit în postul de şef al
Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907). Munca de tălmăcire în
româneşte a capodoperei lui Dante, „Divina Comedie”, îl absoarbe în întregime.

13
 Publică în „Luceafărul”, „Românul şi Flacăra”. Alături de Al. Vlahuţă şi M.
Sadoveanu, Coşbuc îndrumă şi organizează conferinţele săteşti. Din 1908, revine
frecvent în locurile natale. În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un
accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează
să mai publice. „O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care,
ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci
când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată
nu se poate închide”, scria N. Iorga în toamna acestui an. „Lovitura fatală”, scria,
mai târziu, T. Arghezi într-o tabletă, „n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet”. În
1916, la 20 mai, este ales membru activ al Academiei Române. La 24 februarie
1918, apare în revista „Scena” din Bucureşti ultima poezie a lui Coşbuc –
„Vulturul”.

3.3 „Balade şi idile”. „Fire de tort”

Debutul editorial al poetului George Coşbuc poate fi socotit ca având două

etape distincte. Mai întâi, i-au apărut la Sibiu, în Biblioteca poporală a „Tribunei”,
cinci broşuri: „Blăstăm de mamă”, „Legendă poporală din jurul Năsăudului” şi
„Pe pământul turcului” (1885), „Fata craiului din cetini”, „Draga mamei” (1886)
şi „Fulger”, „Poveste în versuri” (1887). A doua etapă începe la Bucureşti, prin
apariţia, în 1893, a masivului volum „Balade şi idile” (258 de pagini), editat de
Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei
Socec din primăvara anului 1892. În 1893, volumul „Balade şi idile” a apărut în
luna iunie, apariţia fiindu-i menţionată în „Românul literar” (nr. 19 din 13 iunie) şi
în „Moftul român” (2 iunie 1893), care anunţa evenimentul într-o notă nesemnată,
pusă în seama lui Caragiale: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care
creşte atâta spanac des şi abundent, a apărut în sfârşit zilele acestea şi un copac şi
e aşa de mândru şi aşa de puternic, că mii şi mii de recolte de buruieni se vor
perinda şi el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntând
gustul actual şi vremea cu schimbările ei capricioase şi făcând din ce în ce mai
mult fala limbii noastre româneşti - un volum de „Balade şi idile” de George

14
Coşbuc”. În locul unor texte de întâmpinare a acestui adevărat eveniment literar,
spre sfârşitul lunii august 1893, apărea o broşură („Adevărul asupra poeziilor d-lui
Gh. Coşbuc”), scoasă la Iaşi de N. Lazu, prin care se contestă originalitatea unor
poezii din volum. Intervenţia lui Lazu, grefier judecătoresc la Piatra şi fost coleg al
practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoşani, a stârnit un adevărat proces
literar pe o durată de aproape zece ani. D. Evolceanu, printr-o intervenţie în
numele „Convorbirilor literare” apreciată de însuşi Titu Maiorescu, de scriitorii
Alexandru Vlahuţă şi Nicolae Iorga iau, în cele din urmă, apărarea poetului. Este
impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu într-o scrisoare din
Berlin adresată lui Titu Maiorescu: „M-a indignat în adevăr peste măsură infamia
scandalului ce se face cu bietul Coşbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra
unui incontestabil talent literar”.

Pe la sfârşitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării şi, în
acelaşi timp, amarul unor calomnii, i se tipăreşte la Bucureşti, în Editura librăriei
Şcoalelor C. Sfetea, volumul de versuri „Fire de tort”. Autorul îşi însoţeşte cartea
şi cu câteva Note, o exprimare a atitudinii sale faţă de acuzaţia de plagiat, dar şi o
dezvăluire a existenţei unui proiect de epopee: „De când am început să scriu, m-a
tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveştile
poporului şi să leg astfel ca să le dau unitate şi extensiune de epopee, ca şi „Nunta
Zamfirei”, „Moartea lui Fulger”, „Fulger”, „Tulnic şi Lioara”, „Craiul din
cetini”, „Laur Bolnav”, „Patru portărei” şi altele vreo câteva nepublicate. Am
părăsit ideea din pricină că am făcut greşeala să încep a scrie poemele în două
feluri de metre - unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe”.

3.4Conducător de reviste

Un rol de seamă în dezvoltarea culturii româneşti l-a avut G. Coşbuc şi prin

participarea sa la conducerea unor importante reviste, dovedind, în acest sens, o
evidentă vocaţie publicistică. Experienţei dobândite la „Tribuna” se va adăuga
munca în redacţia revistei „Lumea ilustrată”, publicaţie cu caracter enciclopedic,

15
editată la Bucureşti, bilunar în anul 1896. Din conducere fac parte: Coşbuc, D.
Stănescu şi I.I. Roşca.
La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor
„Vatra” (1894), „Foaie interesantă” (1897), „Sămănătorul” (1901) şi „Viaţa
literară”. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista „Vatra”, concepută în
descendenţa „Daciei literare” şi a „Tribunei” va apărea doar în 44 de numere,
bilunare, până în august 1896. Publicaţia, culturală şi literară, de orientare
tradiţionalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc. Poetul
era apreciat deja ca scriitor şi acumulase şi în munca de redacţie o bogată
experienţă. În momentul constituirii definitive a colectivului redacţiei, Coşbuc era
destinat să fie elementul de bază, cum va mărturisi Slavici în Amintirile sale:
„Când noi, Caragiale, Coşbuc şi eu, am luat cu C. Sfetea, înţelegerea să publicăm
„Vatra”, ne puneam nădejdea în Coşbuc, pe care-l ştiam înzestrat cu multe şi mari
destoinicii şi totodată şi muncitor. Editorul rămânea deci răzămat numai în
Coşbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care
muncea era Coşbuc, numai el, şi mai ales mulţumită ostenelilor lui a fost Vatra o
revistă ilustrată care poate fi citită şi azi cu plăcere”.
Titlul simbolic al revistei, „organ literar pentru toţi românii”, a fost ales de
Coşbuc, după cum reiese din propriile mărturisiri, şi indică, precum şi articolul
program (Vorba de acasă), intenţia celor trei fondatori de a îndruma creaţia literară
spre tradiţiile comune ale vetrei strămoşeşti: „Aşa cum în dezvoltarea limbii
noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să ajungem la
stabilitate şi unitate, şi în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie
şi unitate numai dacă vom ţine, în toate lucrările noastre, seamă de gustul
poporului, de felul lui de a vedea şi de a simţi, de firea lui, care e pretutindeni
aceeaşi” (nr. 1/1894).
Revista va promova literatura originală, izvorâtă direct din viaţa poporului
năzuind a imprima literaturii un profund specific naţional, fără a exclude total
traducerile de opere valoroase. Poetul a depus aici o intensă activitate redacţională,
fiind principalul îndrumător al revistei. Aici i-au apărut cele mai reprezentative
16
poezii, reunite apoi în volumul „Fire de tort” (1896): „Mama”, „Ştefăniţă Vodă”,
„Lupta vieţii”, „Paşa Hassan”, „Doina”, „Scara”, „Iarna pe uliţă”, „Dragoste
învrăjbită”, „Fata mamei”, „Noi vrem pământ”, „In opressores”. Într-o rubrică
intitulată „Vorba ăluia”, G. Coşbuc explica originea unor zicători şi expresii
populare despre care tot Slavici afirma: „Era înainte de toate rubrica „Vorba
ăluia” în care dădea lămuriri nu numai interesante, ci totodată şi instructive
asupra zicătorilor româneşti”. Caracterul de revistă enciclopedică al „Vetrei” era
asigurat şi de alte rubrici redactate de G. Coşbuc, la acestea adăugându-li-se şi
traducerea unor „Proverbe indice” din literatura sanscrită şi „Hymnuri” din Rig-
Veda. Revista a avut şi un supliment, „Hazul”, din care, în 1895, au apărut cinci
numere. În 1897, de la nr. 21 la nr. 43, poetul acceptă conducerea publicaţiei
„Foaie interesantă”, publicaţie presămănătoristă, revistă săptămânală ilustrată,
apărută la Bucureşti (12 ianuarie - 2 noiembrie 1897), devenită după ce trece „sub
îngrijirea d-lui G. Coşbuc”, „săptămânală literară-ştiinţifică, ilustrată”.
Întemeiată în scopul „de a ţine publicul nostru în curent cu cele mai interesante
evenimente din ţară şi străinătate, de a-i oferi cunoştinţe literare şi artistice”,
„Foaie interesantă” anticipează programul „Semănătorului”, o „foaie populară”,
pentru oraşe, spre deosebire de „Albina” (1897-1937) care se adresa în special
satelor. G. Coşbuc semnează versuri şi proză.
„Semănătorul” apare la 2 decembrie 1901. Directori (până în ianuarie 1903):
Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. În editorialul intitulat „Uniţi”, ca şi în articolul lui
Vlahuţă, „Primele vorbe”, G. Coşbuc formula programul revistei: „promovarea
unei literaturi care să stea în mijlocul istoriei şi tradiţiei”, combaterea importului
de literatură şi de idei străine spiritului românesc, răspândirea în popor a culturii,
necesitatea existenţei unui ideal: „Ne strângem, cu credinţă şi cu dragoste, în jurul
aceluiaşi stindard, stindard de pace, de înseninare şi de înfrăţire intelectuală, de
apostolică muncă pentru dezmorţirea inimilor care tânjesc, pentru redeşteptarea
avântului de odinioară în sufletele româneşti, pentru chemarea atâtor puteri risipire
la o îndrumare mai sănătoasă, la sfânta grijă a întăririi şi a înălţării neamului
nostru”.'
17
 Revista avea să adune în jurul său pe Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Şt. O.
Iosif, D. Anghel, I. Slavici, Octavian Goga, Ilarie Chendi, I. Agârbiceanu, Elena
Farago, V. Pârvan şi alţii. Coşbuc şi Vlahuţă s-au retras după un an (decembrie
1902), revista fiind redactată, în continuare, de I. Chendi şi Şt. O. Iosif, până la
preluarea conducerii de către N. Iorga (1905-1906), care va reformula doctrina
sămănătoristă întemeiată pe revalorificarea tradiţiilor istorice şi ale folclorului.

Ultima revistă sub direcţia lui Coşbuc este „Viaţa literară”, înfiinţată la 1
ianuarie 1906, în colaborare cu I. Gorun, la care secretar de redacţie a fost I.
Chendi. În articolul de fond „Un prim cuvânt” se propune editarea unei reviste care
să ofere cititorilor „o icoană cât mai credincioasă şi mai întreagă a vieţii noastre
literare şi artistice în desfăşurarea ei” şi „să informeze publicul cititor despre tot
ce este manifestare a vieţii literare şi artistice, prin cronici şi bibliografii”.
Publicaţia îşi propune să acorde prioritate talentului, şi nu moralităţii în artă, idee
susţinută de Iorga: „Coloanele acestea se vor deschide tuturor scriitorilor noştri -
şi nici unul nu va găsi aici vreo constrângere a talentului său. Pe colaboratorii
noştri noi nu-i vom întreba de curent sau program - îi vom întreba însă de talent”.
Până în luna mai, când nu va mai fi în conducerea revistei, Coşbuc va publica aici
poeziile: „Bordei sărac”, „O poveste veselă”, „Umbră”, „Tricolorul”, „Cuscri”,
precum şi câteva pagini de proză.

3.5Activitatea de traducător
George Coşbuc a fost şi un excepţional traducător. Din perioada studiilor
gimnaziale de la Năsăud, poetul şi-a manifestat pasiunea pentru literatura clasică
greco-latină, pentru valorile literaturii universale. La vârsta de numai 15 ani,
Societatea Virtus Romana Rediviva i-a acordat un premiu la concursul literar
pentru traducerea unei versiuni din „Odiseea”, din care va publica fragmentar în
revistele literare româneşti începând cu anul 1902 şi parţial, în 1918, la Casa
Şcoalelor. Utilizând octava pe care marii creatori ai epopeii Renaşterii (Boiardo,
Ariosto, Tasso) o acreditaseră ca strofă epică prin excelenţă, Coşbuc a prezentat în
limba română sensurile fundamentale ale poeziei homerice. Versiunea sa este o

18
transcriere fidelă, de o rară expresivitate şi fluiditate. A dat, de asemenea,
echivalenţe creatoare, în lexicul cel mai adecvat din opera lui Vergiliu („Bucolicele
şi Georgicele”). Un mare efort creator l-a constituit traducerea „Eneidei”,
încununată cu Marele Premiu al Academiei, „Năsturel” (1897), obţinut până la el
numai de V. Alecsandri şi de Al. Odobescu, pentru întreaga lor activitate literară. În
şedinţa de la 9 aprilie 1897, N. Quintescu, Gr. G. Tocilescu, Gr. Ştefănescu şi Spiru
Haret susţin premierea lui Coşbuc, „traducerea Aeneis fiind o lucrare de mare
merit”, „triumful absolut al unui talent consacrat”. În Antologia sanscrită Coşbuc
a tradus, fragmentar, părţile cele mai reprezentative ale literaturii de meditaţie
indiană („Rig-Veda”, „Mahabharata”, „Ramajana”). A tradus, de asemenea, din
„Don Carlos” de Schiller şi, din original sau prin intermediar german, fragmente
ample după „Sacontala” lui Calidasa. Un rol important în activitatea de traducător
al lui Coşbuc îl are tălmăcirea „Divinei Comedii”, pe care Tudor Vianu o
caracteriza drept „opera cea mai de seamă a măiestriei sale poetice”. După un
început de traducere după o versiune germană, Coşbuc a învăţat singur limba
italiană, a călătorit în Italia (1912), şi-a alcătuit o vastă bibliotecă dantescă,
reluând, după original, traducerea integrală, la care a lucrat mai mult de
cincisprezece ani.
O primă versiune românească integrală a „Infernului” a fost pregătită pentru
tipar mai întâi în 1902 şi apoi în 1906, asupra acestor versiuni revenind în 1907,
când încheiase şi traducerile din „Purgatoriul” şi „Paradisul”. Toate îndreptările
unor imperfecţiuni stilistice şi completarea unora dintre lacunele existente au
continuat până în toamna anului 1911, când Coşbuc a întreprins demersuri pentru
publicarea întregii traduceri a „Divinei Comedii”, „una din cele mai expresive
traduceri pe care le cunoaşte lumea”. Poetul George Coşbuc a fost, în acelaşi
timp, şi un original exeget, creator lucid şi îndrăzneţ al unui sistem personal de
interpretare, prin „La Tavola ronda”, comentariu scris în limba italiană, „mic
monstru de erudiţie şi de ambiţie culturală”.

Postum, în 1925, 1927 şi 1931 apare traducerea celor trei părţi ale „Divinei
Comedii”, bardul năsăudean impunându-se, în acest domeniu al activităţii sale de
19
traducător, ca un întemeietor. Traducerile sale sunt o deschidere spre
universalitatea limbajului poetic românesc.

3.6 La Academia Română

În şedinţa din 13/26 mai 1916, sub preşedinţia lui Iacob Negruzzi, Secţiunea
literară a Academiei Române hotărăşte cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George
Coşbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat
de Barbu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coşbuc. Vorbind
în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: „Reputaţia sa
literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite
de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a
hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani,
o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-
ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea
lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt
originale.” Sunt amintite volumele „Balade şi idile”, „Fire de tort”, traducerile:
„Din punct de vedere clasic - prin urmare esenţialmente academic – „Eneida” şi
„Bucolicele” lui Vergiliu sunt monumente; „Odiseea”, tradusă în strofe
endecasilabice rimate, reprezintă o sforţare intelectuală de necrezut; în fine,
„Divina Comedie” este cea mai perfectă versiune a acestei celebre poeme.” Prima
şedinţă la care poetul îşi face apariţia e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea
sub cupolă e primit cu aplauze şi salutat de preşedintele C.I. Istrati: „V-aţi
scoborât prin voinţa voastră la Bucureşti, între noi, de pe înălţimile frumoase şi
româneşti ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicaţi la
punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un
scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului şi distinsului nostru coleg George
Coşbuc. Aplauzele cu care aţi fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe
care o are această instituţiune de a vă număra printre membrii ei.”
Răspunsul poetului: „Îţi mulţumesc întâi de toate d-tale, Domnule Preşedinte,
pentru frumoasele cuvinte - mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut

20
bunăvoinţa să mă saluţi şi prin ele să mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la
rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini
pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit, care luminează li
conduce opera Academiei ... Vă mulţumesc şi dv, d-lor Membri, că m-aţi găsit
vrednic să fiu părtaş în mijlocul d-voastră, ca să fiu şi eu o părticică de suflet în
sufletul cel mare al Academiei.”
Din ziarele care menţionau evenimentul, „Gazeta Transilvaniei”, scrie următoarele
despre drumul lui Coşbuc din Hordou la Academie: „cu atât mai anevoios, cu cât
poetul ţărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască şi conştiinţa
superiorităţii lui îl oprea de a-şi face drum cu coatele, când era în drept să aştepte
să i se deschidă cărarea de la sine”.

4.Ţara pierde un mare poet ...

„La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un
mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ...”
spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc,

21
Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o
virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-i încheie cu următoarele
cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la
dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat
din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite,
să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”
În ziarul „Lumina”, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918,
articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: „Coşbuc e primul poet pe care-l
dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul
viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară
dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate
profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia
cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor
scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui
Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

5. Universul poetic
George Coşbuc este, poate, singurul dintre poeţii tineri de la sfîrşitul secolului
trecut care s-a sustras complet influenţei magiei versului eminescian. Că a fost
primit cu entuziasm încă de la primele sale creaţii izbutite nu ne miră.Mai ales
22
raportat la epigonismul eminescian din epocă, talentul său original iese puternic în
evidenţă.E drept că pare să aparţină unei alte vîrste poetice, altei sensibilităţi. El
este cumva un poet de dinainte de Eminescu şi, în „Epigonii”, şi-ar fi avut negreşit
locul său printre „înaintaşi”. Ca şi Ion Creangă, poetul reprezintă şi o „cheie
ciclică” în literatura românească. El epuizează o etapă, implicit o modalitate lirică,
a poeziei noastre premoderne. Oarecum izolat, adică singular, poetul nu are
înaintaşi direcţi, dar nici urmaşi. Modelele sale sunt din literatura universală sau
din creaţia populară. Într-un fel, Octav Şuluţiu avea dreptate: „Coşbuc a apărut la
timp, parcă printr-o potriveală a destinului, pentru a însenina atmosfera sumbră
creată, nu atît de Eminescu însuşi, cît de minorii săi imitatori” („Introducere în
poezia” lui G.Coşbuc). Evident mai tîrziu un alt Coşbuc nu ar mai fi fost posibil.
Deja după 1900 poetul însuşi trece prin modificări importante de registru liric,
dar şi de opţiune pentru alte activităţi cratoare: „Jurnalul unui pierde-vară(1902)”,
ultimul său volum reprezentativ, e cu totul altceva decît scrisese înainte, iar, de aici
încolo, poetul se va dedica aproape în exclusivitate traducerilor.
Nu e mai puţin adevărat că din primele încercări originale sau simple adaptări,
publicate în „Musa Someşeană”, revista liceului din Năsăud, poetul n-a reţinut
nimic, iar colaborările la „Tribuna” şi „Familia” (1884-1889), în afară de cîteva
excepţii remarcabile, i-au creat mai degrabă o faimă derizorie de versificator, cum
mai existau încă destui pe atunci. Din acest Coşbuc „semi-folcloric” a supravieţuit
destul de puţin în creaţia de maturitate, care se confundă, practic, cu primele 2
volume editate, „Balade şi Idile”(1893) şi „Fire de tort”(1897). Paradoxul e
următorul: talent autentic, de pronunţată originalitate, G.Coşbuc este de la bun
început el însuşi, ceea ce nu era aşa de simplu (se aflau încă în viaţă Eminescu şi
Alecsandri); cu toate acestea, poetul ajunge cu oarecare dificultate la formula de
discurs poetic cea mai potrivită.
De tiranica raportare la Eminescu, totuşi, poetul nu scapă şi nici nu poate să
scape: „Dar mai presus de toţi stă incontestabil marele talent al poetului Coşbuc
(...). „Relativ format”, zicem noi. Căci la deplina formare, la cea înălţime a
manifestării artistice la care se urcase Eminescu, nu a ajuns Coşbuc şi nu credem
23
că va ajunge vreodată. Coşbuc are prea puţină cultură generală, nu cunoaşte destul
nici istoria veche, nici societatea modernă, şi cetirea pe apucate a traducerilor
germane din limbi asiatice nu-i poate împlini lacuna. De aceea, cu toată magistrala
stăpînire a limbii şi cu toată minunata notă distinctivă a veseliaei sale, de exemplu
în „Nunta Zamfirei”, apar adeseori diformităţi, lungimi şi repetiţii, chiar în mult
preţuita „Moartea lui Fulger”, de aceea şi pericolul „clişeului”. Se vede că-i
lipseşte varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare, care
transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei, precum a transfigurat pe
Eminescu în epoca sa de maturitate”( T.Maiorescu, „Critice III”,într-un articol
despre poetul dialectal Victor Vlad-Delamarina, 1889).Intervenţia maioresciană are
bătaie ceva mai lungă, de aceea am reprodus-o in extenso. Laudele ca şi rezervele
criticului sunt juste, mai puţin învinuirea ultimă că îi lipseşte poetului preocuparea
pentru cizelarea formală. În realitate, limbajul poetic e chestiune de substanţă, nu
de formă, în cazul lui Coşbuc.
Dar prejudecata cea mai rezistentă în timp, în legătură cu poezia lui Coşbuc, a
fost formula de „poet al ţărănimii”, pusă în circulaţie de Gherea. Ideea a prins, în
entuziasmul iniţial, şi manualul didactic a amplificat-o. Abia Vladimir Streinu a
reuşit, mul mai tîrziu, să traseze şi o altă linie în receptarea poeziei coşbuciene.
Criticul crede că opera lui Coşbuc „este o întreagă viziune poetică, populară ca
duh, însă asimilîndu-şi nesimţit modul idilic de percepere a orăşanului faţă de
realităţile ţărăneşti, ca şi măiestria unui poet savant în ritmuri, fuziune de
elemente urbane şi rurale, adică sinteza de spirit românesc”(Vl.Streinu, în
„Clasicii noştri”). Este, neîndoios, un alt Coşbuc acesta. Formula criticului nu are
darul nici intenţia de a-l aduce neapărat în actualitate (eventual, doar în actualitatea
criticii). Scopul mărturisit e de a revaloriza poezia coşbuciană, de a o scoate din
inerţia interpretărilor comode şi redundante. Cel puţin în parte, Vl. Streinu a reuşit
să-şi impună, pe termen lung, punctul de vedere, şi chiar să cîştige adepţi
prestigioşi, care să-i continue ideile în materie de receptare critică coşbuciană.
Bunăoară şi pentru Mircea Zaciu, Coşbuc a fost „un citadin”, asemeni lui Vergiliu:
„Bucolicul, idila sunt fenomene de rafinare a sensibilităţii, de saturaţie citadină,
24
de refugiu (deci de blazare în fond), în orice caz de stilizare a unei realităţi rurale
văzute exterior, excentric.(...) Un rafinat, un alexandrin. Dar rafinamentul lui nu e
oboseală, ci energie a sintezei, cîntare de forme stilizate, noi, transfigurarea
folclorului se face în direcţia prelucrării motivului pînă la forme pure. Poezia lui
nu e decît o incantaţie perfect cizilată metric, iar motivul se subţiază, se
laminează, căpătînd reflexe de aur vechi”.
Dar şi exegeza critică tradiţională a reuşit să impună, totuşi, un concept
modern, acela de energetism, în legătură cu poezia lui Coşbuc. Octav Şuluţiu,
fiindcă lui îi aparţine ideea, e de părere că personalitatea creatoare a poetului a fost
prin excelenţă una de tip „energetic”. Poetul nu ar fi fost deloc un spirit
contemplativ: el a înfăptuit, nu a scris poezia. E drept că în viaţa practică nu era o
fire activă, n-a făcut politică şi nici n-a probat vreodată calităţi de luptător. Era un
om tăcut şi rezervat, un epicureu în fond, iubitor de viaţă tihnită şi de colocvii
prelungite cu prietenii. Ca un horaţian sau vergilian autentic, nu dispreţuia cîtuşi de
puţin aspectele hedoniste ale vieţii. Atitudinea energetică aparţine eului creator al
poetului. Totodată, conceptul acesta nu e lipsit de o anumită deschidere în
perspectiva unui energetism ardelean caracteristic,mult mai larg, invocat nu o dată
în legătură şi cu alţi scriitori. Poezia lui Coşbuc nu ar fi decît expresia, la început
izolată, a acestei stihii germinative, identificată mai tîrziu cu aşa numitul „localism
creator”.
În prelungirea formulei critice avansate de Octav Şuluţiu, cel puţin unele aspecte
esenţiale ale universului coşbucian sunt manifestări ale energetismului. Astfel,
formularea sentenţioasă, gustul pentru preceptele morale, ideea însăşi a vieţii ca
luptă, ca desfăşurare de energie, aparţin în totalitate unei asemenea atitudini
creatoare. Nu mai puţin „firea sa euforică şi excentrică” îl obligă mereu pe poet la
exteriorizare şi fiindcă nu se substituie niciodată lumii înconjurătoare, tablourile
din viaţa satului şi natură, în ciuda unei puternice note de idealizare, au o
consistenţă aproape materială. Poetul nu se lasă învins de revenire, în pasteluri( ca
Alecsandri). Însuşirea lor caracteristică e solaritatea: în genere, poezia lui Coşbuc e
„plină de lumină, de soare şi de chiot”. De unde şi dinamismul ei excepţional, fie şi
25
numai la nivelul ritmurilor şi al curgerii epice a discursului. În totalitate partea
epică, mai ales baladele cu specificul lor eroic şi solemn („Paşa Hasan”,
„Moartea lui Gelu”, „Moartea lui Fulger”, dar şi „Nunta Zamfirei” sau „Nunta
în codru”), emană cu precădere, din structura energetică originară. Singura baladă
populară pură e „Costea”, în schimb celelalte, fie şi numai simple prelucrări
(„Puntea lui Rumi”, „Fatima”, „El Zorab”, „Regina Ostrogoţilor” etc.), poartă
semnele distinctive ale artei poetului, dar şi ale unui impuls interior adesea greu de
stăvilit în severitatea şlefuirilor formale. La fel de năvalnică e poezia socială, cu
poetul exponent al colectivităţii, în „Decebal către popor”, „ Noi vrem pămînt”
sau „Un cîntec barbar”. „Toată poezie e un chiot, un urlet sălbatic, un năvalnic
sentiment de ură şi răzbunare”, observă Octav Şuluţiu. Mai sublimată este erotica
asociată cu viziunea organică asupra naturii, în care prezenţa activă a omului este
aproape obligatorie. Alteori, vitalismul e proiectat chiar şi dincolo de mormînt, ca
în acel „imn extatic al naturii” care este pastelul „Vară”, cu natura ca „mormînt”,
unde: „E totul cald, că e lumină”. În sfîrşit, ar mai fi de semnalat sentimentul tonic
al vieţii, iubirea de viaţă, de „viaţa toată”, care pulseză în cele mai multe dintre
poemele lui Coşbuc, culminînd, poate, cu acest vers din „Zobail”: „Ce fericit e
cine-i viu!”. Numai personajele lui Slavici din primele nuvele, idilice şi ironice,
dar şi „Mara”, eroina romanului cu titlul omonim, se mai exprimă aşa, în deplin
acord cu firea şi cu natura lucrurilor. Înainte de a fi convenţie litarară, idilismul e
atitudine existenţială. Oamenii lui Coşbuc pot fi idealizaţi, cum idealizat este şi
conturul peisajului, dar nu sunt artificiali sau convenţionali.
Cum lesne se poate observa, aspectele de vigoare energetică nu exclud
rafinamentul, care e unul de viziune şi substanţă poetică, nu doar de virtuozitate
formală. Ca şi Goga, Coşbuc nu e un descriptiv, iar cînd e vorba de om, poetul se
arată interesat mai ales de mişcările sale sufleteşti: de gesturi, de spectacolul
vorbirii ţărăneşti – de mare rafinament, iar natura arareori constituie obiectul pur şi
simplu al poeziilor sale. Ea este o componentă constitutivă a viziunii poetice, cum
sunt şi miturile şi basmele pe care le versifică. Desigur, critica mai veche a abuzat
de acea mărturisire a poetului în care îşi exprimă năzuinţa „de a realiza o epopee a
26
satului românesc”. În realitate, „... nu atît epopeea ca gen îl interesa, cît
întemeierea unei mitologii poetice româneşti, care (...) se va transforma într-o
adevărată utopie poetico-mitologică”. Epicul lui Coşbuc e copleşit de lirism, însă,
cum s-a mai spus, de un lirism specific, „constînd din reprezentări ale unor
ceremonii şi mişcări canonizate, de ritual. Balada nu-i povestire, e un poem
cariografic ca ballata italiană” (Al. Piru). Mitologia şi feericul ar fi coordonatele în
care se defineşte cel mai exact universul poetic coşbucian. Întrucît mitologia
autohtonă devine o mitologie poetică, poetul „descoperă realitatea printr-un filtru
mitologic”, arată destul de convingător Petru Poantă. În linia unei fantezii libere şi
graţioase, „Nunta Zamfirei” e o „feerie nupţială, infuzată cu cîteva elemente de
mitologie sublimată, dintre care mai lămurit transpar dionisiacul şi panismul”.
Totul acum poate fi proiectat în structura feericului, de la „Iarna pe uliţă” pînă la
pastelul „În miezul verii” sau „Nunta în codru”, care e o feerie pură. În aceeaşi
cheie de lectură, criticul, după ce actualizează definiţia idilismului dată de Vl.
Streinu, descrie codul eroticii coşbuciene, ca versiune naturală a „cavalerismului”
şi a liricii pastorale neoclasice.
Departe de a fi o simplă însumare de teme şi motive, universul poeziei lui
Coşbuc are organicitate şi coerenţă. Amestec surprinzător de energetism şi
rafinament, lirismul coşbucian se mai distinge prin umor, prin tendinţa de
obiectivare şi printr-o anumită viziune, filtrată mitic, asupra realului. Nu luăm în
discuţie poezia ocazională. Oricum cu George Coşbuc, alături de Macedonski şi
Goga, secolul trecut, epuizat parcă – prin Eminescu – de toate sevele sale poetice,
sfîrşeşte în forţă. Poetul este o energie ivită pe neaşteptate, cristalizată de la început
într-o formulă lirică impecabilă, pe cît de „nouă” şi originală, pe atît de veche în
substanţa sa rapsodică. G.Coşbuc pare să nu aibă înaintaşi direcţi, cum spuneam,
dar nici urmaşi autentici, eventual numai imitatori. În plin curent de epigonism
eminescian, meritul lui e acele de a fi rămas mereu el însuşi, în absolut. Vocaţia
epicului l-a transformat cu repeziciune în poet „popular”, dublat însă de un liric
subtil, rafinat cîntăreţ al naturii şi erosului: un geniu al transcendenţei formei, cum
l-a definit mai tîrziu Vl. Streinu. Cele mai bune poeme ale sale, idilele, cedează un
27
spirit citadin refulat, avînd nostalgia ruralului – a satului şi a copilăriei definitiv
pierdute.Tot farmecul poeziei lui Coşbuc, de a cărei complexitate nu ne îndoim nici
o clipă, vine din această resemnare.
5.1Tematică şi particularităţi
După cum însuşi a mărturisit-o, Coşbuc intenţiona să realizeze o epopee,
astfel încât „baladele” şi celelalte poeme luate din „poveştile poporului” pe care
le-a scris, să capete „unitate şi extensiune de epopee”. Deşi nerealizată pe deplin,
cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o
monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creaţia sa natura
românească, muncile câmpeneşti, datinile ataşate marilor momente ale existenţei,
erotica ţărănească, revolta ţăranului, experienţa tragică a războiului, momente din
istoria poporului român.
În descrierea naturii, deosebindu-se de V. Alecsandri (cel dintîi pastelist
remarcabil în evoluţia liricii româneşti), la Coşbuc obiectul evocării e omul
pământului, peisajul având funcţia de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, în
tradiţia poemelor lui Vergiliu şi ale lui Hesiod, cu ale sale „Lucrări şi zile”. G.
Coşbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie, spectacolul lumii rurale
relevînd cadrul existenţial şi unele dintre îndeletnicirile ţărăneşti tipice („Noapte
de vară”, „Vara”, „În miezul verii”, „Iarna pe uliţă”). Natura este plastică şi, de
obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimînd puternice stări
sufleteşti. Viziune artistică din „Balade şi idile” este unitară, poemele impunîndu-
se prin prospeţime şi prin optimism, în legătură intimă cu mentalitatea ţărănească,
ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Idilele sunt caracterizate printr-un
lirism discret, în viziune obiectivată epic sau dramatic. Poetul surprinde în scene de
o graţie firească semnele tulburării erotice, jocurile şi capriciile iubirii, farmecul
vârstei incerte, între o candoare sufletească şi o instinctivă tactică erotică.
Imaginea, esenţializată, a psihologiei şi a comportamentului erotic este recompusă
prin reacţiile, gesturile şi replicile eroilor. Se detaşează din idile o anume simplitate
a situaţiilor, extrase dintr-un cotidian ţărănesc, stilizat cu graţie şi simplitate.
Dovadă a unei înzestrări clasice temperamentale, înclinată spre lumea obiectivă şi
28
nu spre atmosfera subiectivă, vocaţia poetului în descrierea naturii este desenul, în
forma unor notaţii simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranţă şi
expresivitate în mobilitatea percepţiei.
Coşbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea
momentelor nunţii („Nunta Zamfirei”) sau prin viziunea asupra morţii („Moartea
lui Fulger”). Experienţa tragică a războiului, momentele din istoria naţională şi
revolta ţăranului apar în sinteze poetice, reprezentative pentru psihologia noastră
etnică şi a filosofiei implicate în atitudinea românească în faţa vieţii şi a morţii.
Coşbuc a creat o operă de sensibilitate românească, sinteză de autentică şi
originală substanţă poetică şi artistică.
5.2 Satul românesc în opera lui George Coşbuc
De la formarea statului naţional român trecuseră abia şapte ani şi acest fapt
adusese o rază de speranţă în inimile tuturor românilor din Transilvania. Spiritul
naţional al acestor oameni începe să se facă din ce în ce mai mult simţit şi să se
reflecte în mentalitatea lor. Acesta este mediul în care s-a născut şi a copilărit
George Coşbuc, formându-se ca om, vrăjit de tot ceea ce înseamnă satul românesc.
Tema poeziilor pe care Coşbuc le-a scris de-a lungul vieţii reflectă, în mod
inevitabil, fascinaţia sa faţă de cel mai reprezentativ simbol al românilor: satul,
alături de tradiţiile, obiceiurile şi sentimentele ţăranilor de aici.
Coşbuc a proiectat o epopee bazată pe motive folclorice însă toată munca lui
s-a concretizat doar în câteva fragmente care au dat mai apoi naştere la două balade
care vorbesc despre marile evenimente din viaţa satului: „Nunta Zamfirei”, o
descriere a ceremonialului nunţii ţărăneşti şi „Moartea lui Fulger”, o evocare a
străvechiul ritual al înmormântării.
Balada „Nunta Zamfirei” ne face să asistăm la nunta fetei lui Săgeată-
împărat, Zamfira, cu prinţul răsăritean Viorel. Dacă înlăturăm elementul fabulos
descoperim o lume reală, uşor de recunoscut, prin nimic falsificată. Personajele, cu
numele lor situează poezia în limitele tradiţiei şi basmului. Zamfira, nume des
întâlnit în lumea satului, fiică de "domn" şi-a ales ca mire pe Viorel - alt nume din

29
lumea satului transilvănean - un "prinţ" frumos, venit de undeva "dintr-un afund de
Răsărit".
Ca orice fată frumoasă, Zamfira a fost "peţită des", dar ea n-a ales decât pe
care i-a fost "menit", pe "cel mai drag", sintetizând concepţia populară conform
căreia la baza căsătoriei trebuie să stea dragostea. Zvonul nunţii s-a răspândit
îndată peste "o mie de crăimi". Împăraţii şi regii şi-au îmbrăcat purpura, nuntaşii
din nouăzeci de ţări s-au urcat în rădvane trase de câte patru cai. Dar împăraţii
sosiţi din "Zorit" şi din "Apus" nu par străini, ci, dimpotrivă, foarte cunoscuţi,
aparţinând parcă unui singur neam. Ei sunt: "bătrânul Grui" cu nume baladesc, şi
Ţinteş, cel cu "trainic rost", şi Bardeş "cel cu adăpost prin munţi sâlhui", dar şi un
Peneş-împărat, un "Paltin-crai", Mugur-împărat şi Barbă-Cot, piticul, personaje ce
amintesc de lumea basmului românesc, cu feţi-frumoşi, regi şi sfetnici.
Zamfira e sprintenă "cu mers isteţ", mlădie şi năltuţă, cu mijloc subţire,
încins cu "brâu-de-argint". Flăcăii chipeşi, au coifuri pe cap şi prăsea la şold, după
moda grănicerească din ţara Năsăudului, iar regii sunt îmbrăcaţi în purpură,
rochiţele copilelor şi flăcăilor amintesc de tipicul port popular: "Ce fete dragi! Dar
ce comori / Pe rochii lungi ţesute-n flori / Iar hainele de pe feciori / Sclipeau de
argint". Ceremonialul nunţii, hiperbolizat, este însă ţărănesc. Cum nunta e un
eveniment deosebit în viaţa satului, la sărbătoare participă întregul sat, dar şi
nuntaşi din satele vecine. Obiceiurile de nuntă, dincolo de cadrul de basm al
poeziei, sunt cele obişnuite în viaţa satului transilvănean. Alaiul mirelui nu are
absolut nimic supranatural, fiind rupt din viaţa reală. Mirele e întâmpinat de alaiul
miresei, în frunte cu Paltin-crai, în funcţia de staroste, în sunetele de treasc şi
trâmbiţi şi în chiote de veselie. Momentul capital este hora din timpul cununiei,
jucată ţărăneşte de tot poporul, ardeleneşte, în opinci cu clopoţei şi cântece din
fluier. Notaţia mişcării stilizate este făcută cu o tehnică acustică desăvârşită, într-un
tablou ca de Theodor Aman: "Şi-n vremea cât s-au cununat / S-a-ntins poporul
adunat / Să joace-n drum după tilinci: / Feciori, la zece fete , cinci, / Cu
zdrângăneii la opinci / Ca-n port de sat. / Trei paşi la stânga linişor / Şi alţi trei paşi

30
la dreapta lor, / Se prind de mâni şi se desprind, / S-adună cerc şi iar se-ntind, / Şi
bat pământul tropotind / În tact uşor."
După 40 de zile, petrecerea se încheie cu urarea lui Mugur-împărat, "Precum
e felul din bătrân / La orice chef între români": " Cât mac e prin livezi / Atâţia ani
la miri urez! / Şi-un prinţ la unul! blând şi mic, / Să crească mare şi voinic - / Iar
noi să mai jucăm un pic / Şi la botez!", urare care sintetizează esenţa căsătoriei, în
concepţia populară, aceea de procreare, de perpetuare a speciei umane.
În „Moartea lui Fulger”, un fiu de crai, răpus în luptă pe un mal străin, e adus
acasă de către un sol. Durerea părintească, cu inflexiuni de bocet popular în poezia
lui Coşbuc, ritualul înmormântării, cu rânduieli şi obiceiuri străbune, apropie
balada de sfera creaţiilor dramatice.
Emoţionant e strigătul de durere al mamei îndoliate, care nu mai crede în
nimic, nici chiar în Dumnezeu, în faţa căruia: "Ori buni, ori răi tot un mormânt! /
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt! / Credinţa-i val, iubirea vânt / Şi viaţa fum".
Impresionează sfatul înţelept al bătrânului sfetnic, compătimitor şi sentenţios,
exprimând, în esenţă, atitudinea demnă, bărbătească, în faţa morţii, specifică
poporului român: "Zici fum? O, nu-i adevărat / Război e, de viteji purtat! / Viaţa-i
datorie grea / Şi laşii se-ngrozesc de ea / Să aibă tot cei laşi ar vrea / Pe neluptat".
Poetul pune accentul pe stările sufleteşti, cărora le dă expresivitate prin ţinuta
eroilor, în trecerea lor de la o atitudine la alta, prin vorbirea lor populară.
Născut ţăran, în zona Năsăudului, George Coşbuc nu şi-a uitat niciodată
originea, fapt dovedit de către încercarea sa de a sintetiza universul popular
românesc într-o epopee de mari proporţii. Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger
reprezintă pentru autor apogeul creaţiei folclorice şi o expresie a idealului său de a
omagia satul românesc.
Prin originea sa, prin aspiraţiile şi realizările sale, prin creaţiile sale de
inspiraţie folclorică, George Coşbuc a fost şi va rămâne poetul care a realizat,
poate, cea mai frumoasă imagine a satului, a obiceiurilor şi tradiţiilor neamului
român.
5.3Poezia marilor evenimente din viaţa satului
31
 Poezia lui Coşbuc, ca şi aceea a lui Goga, după spusele lui C.Dobrogeanu
Gherea cuprinde „o monografie lirică a satului”. Viaţa satului îşi desfăşoară cursul
după legile nescrise ale tradiţiei, transmise de strămoşi şi respectate cu religiozitate
de fiecare generaţie. Esenţa ţăranului curge firesc, sub semnul naturii care dictează
toate ritmurile vieţii şi ale activităţii campestre. Viaţa omului se coordonează după
natură, după evenimentele deosebite din timpul anului şi cele care marchează
treptele esenţiale: naşterea, nunta şi înmormîntarea.
Coşbuc dorea să realizeze o epopee naţională în care să surprindă
spiritualitatea românească prin reflectarea datinilor. Din această proiectată epopee
nu a reuşit să realizeze decît două fragmente, unul legat de moarte şi reprezentat de
balada „Moartea lui Fulger”, şi altul al ceremonialului nunţii în spaţiul rustic,
„Nunta Zamfirei”.
Găsim în lirica lui Coşbuc şi alte texte care oglindesc obiceiuri şi tradiţii
româneşti, legate de evenimentele de peste ani sau de nuntă. Spre exemplu,
„Hora ” cuprinde secvenţe care amintesc de strigăturile româneşti. Creaţia are
aspectul unui monolog, iar vocea lirică este aceea a unui flăcău. Acesta joacă la o
nuntă, eveniment la care ar trebui să participe cu bucurie, veselie, însă el este
cuprins şi de sentimente de revoltă. Jucînd cu sete, într-o revărsare de energie, îşi
aminteşte şi de „ciocoi”, pe care ar vrea să-l pedepsească „tropotind/Pe spinarea
lui”. Ritmul alert al jocului popular impune gîndirii şi comportamentului ţăranului
reacţii deosebite, trecîndu-l uşor de la îmbieri la joc de meditaţii amare asupra
vieţii.
Nunta apare, atît în folclor, cît şi la Coşbuc ca un spectacol, bine gîndit şi
organizat, pentru că acest ceremonial marchează viaţa cuplului, tradiţiile legate de
nuntă sunt memorabil reprezentate în „Nunta Zamfirei” şi „Nunta în codru”.
Lucian Valea este de părerea că „Nunta în codru urmează în deaproape scenariul
unei nunţi ţărăneşti. Un scenariu parodic, însă , „Nunta în codru” conţine o alegorie
destul de transparentă şi totul nu este decît un pretext pentru a decrie mai
amănunţit o nuntă ţărănească”. Se menţine şi aici ideea de eveniment capital în
viaţa tinerilor, dar şi a colectivităţii umane. Nunta este anunţată, „comentată” de
32
„leliţe”, între care se distinge „Prepeliţa cea bătrînă”. Mirele este sturzul, foarte
bogat şi cunoscut împărat, o personalitate în lumea păsărilor. Mireasa este mierla, a
cărei frumuseţe este sugerată printr-o expresie naivă şi o comparaţie în stil popular:
din cosiţă „numai flori îi cad”, fiind „gătită ca o cruce”. Reluînd parcă ceva din
„Nunta Zamfirei” , la acest eveniment vin nuntaşi de pretutindeni.
În „Nunta Zamfirei” decorul este de basm. Apare aici ideea că nunta
românească reproduce de fiecare dată, cu fiecare cuplu, nunta din poveste. Pentru a
se marca aşa cum se cuvine acest important eveniment din viaţa tinerilor, ei sunt
instituiţi „Împărat” şi „Împărăteasă”, iar nuntaşii devin „oaspeţi rari”.
Balada reprezintă într-o proiecţie fabuloasă o nuntă ţărănească din zona
Năsăudului. Mirii sunt de neam ales. Nuntaşii sunt personajele legendare. Ospăţul
are proporţii hiperbolice: mesele sunt întinse pe un hotar întreg, făcînd să curgă
„un rîu de vin”. Atmosfera de petrecere este extraordinară, pentru că însuşi soarele
contemplă acest inedit spectacol. Jocul este tot mai antrenant, la el participînd
nuntaşi de toate vîrstele şi rangurile, uniţi fiind de ritmul dansului şi de
disponibilitatea tuturor spre chef şi veselie,
Privind în ansamblu această baladă, se poate observa că autorul ei nu a avut
în vedere toate datinile legate de nuntă, ci numai pe acelea pe care le-a considerat
reprezentative pentru eveniment. Intenţia sa estetică pare să fi fost aceea de a
realiza o imagine panoramică a nunţii, insistînd asupra atmosferei de chef, de voie
bună şi sete de viaţă.
Latura tristă a existenţei este reflectată în balada „Moartea lui Fulger”(1893).
Funebrul eveniment este prezentat pe un fundal parţial fabulos. Fulger, nume
sugestiv pentru măreţia şi curajul eroului, piere pe cîmpul de luptă, pretext estetic
pentru autor de a ilustra o pate din ceremonialul folcloric mortuar. Fiu de crai,
Fulger, mort „pe-un mal străin”, este adus acasă. Craiul este înmărmurit de durere
şi această suferinţă este a omului pus în faţa faptului existenţial absurd: părintele se
confruntă cu moartea propriului fiu. Moartea lui Fulger este o nenorocire prin
încălcarea legii firii, prin răsturnarea succesiunii fireşti a etapelor existenţei.
Disperarea dobîndeşte asccente grave în atitudinea împărătesei. Durerea ei devine
33
„hohot lung”, „blestem”, „plîns cumplit”, „vaiet neîntrerupt”. Îndurerată, crăiasa îşi
jeleşte fiul, invocînd forţele capabile de a schimba legile firii: viforul, fierul, focul.
Obiceiurile populare legate de ceremonialul funebru sunt expuse într-o
manieră deosebită. Împărăteasa, adresîndu-se ca în bocetul popular lui Fulger,
descrie tot ceea ce trebuie făcut pentru ca înmormînatrea să fie în spiritul tradiţiei.
Pe pieptul defunctului se pune un „un colac de grîu de-un an”, iar mîinile care au
purtat cîndva „galben buzdugan” au acum „făclii de ceară”. Datina prevede ca
defunctul să aibă în mînă şi un ban de argint. Sicriul de argint apare fie ca elemnt
de basm, fie ca element decor, scoţîndu-se în evidenţă originea nobilă a celui
decedat.
Evenimentele importante din viaţa omului sunt, concomitent, evenimentele
colectivităţii, care nu rămîne indiferentă la niciuna din situaţii, fie ea veselă sau
tristă. La înmormîntarea lui Fulger participă „mult popor” venit să plîngă pe fiul
împăratului. Ritualul, este îndeplinit, de preoţi care, cădelniţând, „ceteau ectinii de
comând”, urmînd glasul de clopot şi şiragul de oşteni care însoţesc cu respect şi
pioşenie, mortul pre locul de veci.
Durerea mamei dă naştere unei meditaţii sumbre asupra vieţii curmate înainte
de vreme: „Că tot ce eşti şi tot ce poţi/Părere-i tot, dacă socoţi- /De mori tîrziu, de
mori curînd,/De mori sătul, ori mori flămînd,/Tot una e! Şi rînd pe rînd/ Ne ducem
toţi!”
Disperată, împărăteasa neagă sensul existenţei şi pe însuşi Dumnezeu, în care
refuză sub imperiul durerii, să mai creadă:”De ce să cred în el de-acum?/În faţa lui
au toţi un drum,/Ori buni, ori răi, tot un mormînt!/Nu-i nimeni drac şi nimeni
sfînt!/credinţa-i val, iubirea vînt/Şi viaţa fum”.
În acest cadru de durere şi uimire îşi face apariţia un sfetnic, un personaj
mitic, numit de poet „bătrîn ca vremea”. Acesta se adresează familiar şi calm
împărătesei, numind-o „nepoată dragă”, şi-i expune înţelept şi cu tact cîteva
precepte filosofice de sorginte folclorică şi religioasă. Expunînd ideea vanitas
vanitatum omnia vanitas, sfetnicul vrea să demonstreze împărătesei că „Viaţa-i
datorie grea”. Ideea că viaţa e „datorie” sau „război” implică atitudinea senină,
34
optimistă în faţa cursului existenţei, a omului din popor. După părerea sfetnicului,
un adevărat suport moral este credinţa. Acesta o îndeamnă pe împărăteasă să nu-şi
piardă credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de apoi. Pentru el, Fulger nu e mort, „e
numai dus”. Vorbele bătrînului au un efect miraculos asupra femeii îndurerate care
începe să privească totul detaşat, resemnat. Acceptă, astfel, existenţa ca pe un
fenomen alcătuit din două laturi – viaţă şi moarte - şi nu se mai revoltă împotriva
destinului său nemilos. Combaterea fatalismului conduce spre ideea că moartea
unui individ este nesemnificativă în raport cu macrocosmosul.
Coşbuc încearcă o subtilă corelare a faptului tradiţional cu realitatea vie a
satului, care îşi duce existenţa în spiritul tradiţiei. La Coşbuc faptul folcloric se
converteşte în valoare estetică, astfel încît creaţia lui ajunge să reflecte cu adîncă
trăire specificul românesc.

6.Aprecieri critice

35
 În aprecierile criticilor literari, Coşbuc este văzut ca un mare talent, mai
presus de toţi, care a reuşit să depăşească dulcegăria somptuoasă a lui Vasile
Alecsandri şi filozofia sufletească sfâşiată a lui Eminescu. Vorbind despre
„cântarea” lui Coşbuc, Octavian Goga apreciază că ea „se desfăşoară în imnul vast
al naturii”. Totodată, natura creată de Coşbuc este o natură umanizată, robustă,
fremătătoare, în necontenită germinaţie; asupra ei îşi exercită activitatea specifică
ţăranului (Dumitru Micu). Creaţiile coşbuciene primesc un caracter de veridicitate
puternic în ochii criticii, prin faptul că scriitorul cunoaşte „toată viaţa ţărănească,
de la bucuriile şi veselia nunţii, până la durerea morţii, toate năcazurile ţărăneşti
(...) nu din cărţi, ci trăite de el” (Constantin Dobrogeanu-Gherea).
„Coşbuc năvăleşte în literatură ca o revarsare a zorilor, un cîntec de ciocîrlie,
(…), în livezi smălţuite cu flori”. (V.Eftimiu)
„Coşbuc este nu numai un desăvîrşit tehnician, dar nu rareori şi un mare poet,
profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mişcărilor sufleteşti
sempiterne”. (G.Călinescu).
Marin Mincu apreciază că poeziile lui Coşbuc sunt oratorii colective, coruri
lirice, arii ale îndrăgostiţilor, pasteluri senine şi feerice, balade cavalereşti. Coşbuc
a fost adevăratul şi poate singurul poet al pămantului şi neamului românesc cel
etern, aşa cum a rămas dedesubtul schimbărilor şi al furtunilor aduse de vremuri.
În poezia lui Coşbuc nu sunt curente de idei trecătoare, atitudini de sistem filozofic
şi de şcoală literară. „Optimismul” său nu este altceva decît sănătatea, decît seninul
şi armonia sufletului său. Această sănătate şi această armonie sufletească apar în
chip splendid şi în arta sa, în perfecţia, liberă şi nesilită, a versului său luminos.
Coşbuc a fost un scriitor rar, un scriitor unic în întreaga literatură a vremurilor de
azi. Trebuia un concurs de împrejurări ca să poată apărea un Coşbuc. (Garabet
Ibrăileanu)
Eminescu a tras în poezia românească o brazdă atît de adîncă, încît
contemporanii şi urmaşii s-au împotmolit într-însa vreme îndelungată. Atunci a
venit Coşbuc. A pornit de-a curmezişul curentului general, croind altă brazdă, fără
şovăire, privind drept înainte: „Nunta Zamfirei”...
36
 A adus lumină, sănătate, voioşie. A deschis larg perdelele odăiţei în care zăcea
bolnavul, şi aerul proaspăt, românesc a năvălit înăuntru, ucigînd microbii,
înzdrăvenind pe cei ce mai aveau putere de viaţă: „Balade şi idile”...
Răsturnarea a făcut-o fără să vrea. N-a adus teorii noi. S-a adus doar pe sine
însuşi, şi-a dat sufletul său întreg. Printre cei prefăcuţi şi sleiţi, el n-a vrut să pară
decît ceea ce era. De aceea a fost mare. De aceea va rămîne mare.
Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a
rămas toată viaţa. Pînă şi în graiul său păstrase o notă ardelenească, particulară,
care-i şedea bine.
Eminescu sau Coşbuc? Se pune deseori întrebarea. Dar răspunsul e simplu:
Eminescu şi Coşbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atît de mult, încît se
completează. Ei doi dau faţa şi sufletul poeziei româneşti de pînă acuma.
„Luceafărul” şi „Nunta Zamfirei”! [...]
Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cît va trăi neamul românesc... (Liviu
Rebreanu)

Concluzie

37
 Supranumit „poet al ţărănimii”, „poet al omului perfect”, cum credea
Constantin Stere, G.Coşbuc continuă , cu mijloace artistice noi,tradiţia încetăţenită
în literatura noastră de versurile patriotice ale lui G.Alexandrescu, D.Bolintineanu,
V.Alecsandri, M.Eminescu.
Temele mari ale creaţiei sale cuprind domenii fundamentale ale spiritului
românesc: iubirea şi natura, marile evenimente din viaţa satului (nunta şi moartea),
revolta socială, trecutul de luptă şi Razboiul de Independenţă. Creaţia lui George
Coşbuc este dominată de echilibru, optimism, ceea ce-i conferă elasticitate. Privită
în ansamblu, opera lui Coşbuc se înscrie printre valorile clasice ale literaturii
române.
În opera sa pulsează viata satului românesc, ba chiar idealizarea lui (trăsătura
de bază a sămănătorismului), nu numai sub aspectul pitoresc-etnografic al
obiceiurilor şi tradiţiilor populare; ea este expresia existenţei năzuinţei poporului
român, în istoria luptei sale pentru dreptate socială şi independenţă naţională.
George Coşbuc prin toată creaţia sa se arată a fi un poet ce este aproape de
tradiţiile, de obiceiurile, de durerile şi bucuriile oamenilor. La Coşbuc ţăranul ne
este zugrăvit prin trăirile sale sufleteşti. "Sunt suflet din sufletul neamului meu, şi-i
cînt bucuria şi-amarul" .
Poezia română s-a îmbogăţit prin opera lui Coşbuc cu noi valente lirice.
Lirismul poeziei coşbuciene este obiectiv „reprezentabil”, poezia- „teatrală”, după
cum observase G.Călinescu - emoţionează prin impulsul ei liric intim, prin ceea ce
poetul evocă şi transfigurează.

Bibliografie
38
1. E. Lovinescu, „Critice”, vol. III, Ancora, 1915;

2. G. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ed. a

II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1984;
3. G. Crăciun, „Istoria litaraturii române pentru elevi şi profesori”, Editura
Cartier,2004;

4. Octav Şuluţiu, „Introducere în poezia lui George Coşbuc”, Bucureşti,

Editura Minerva, 1970;

5. M. Cimpoi, „Sfinte firi vizionare, clasici români”, Chişinău, Editura CPRI

„Anons S. Ungurean”,1995;

6. Petru Poantă, „Poezia lui George Coşbuc”, Cluj, Editura Dacia, 1976
(reeditat în 2004);

7. Vladimir Streinu, „Clasicii noştri”, Bucureşti, 1943 (reeditat în 2002);

8. www.referate.com/Română;

9. www.wikipedia.org .

39