FORMAREA IDEII DE REALISM IN LITERATURA ROMANA-AL.

SANDULESCU Conceptul estetic de realism a dobandit,mai cu seama in zilele noastre,o polisemie semnificativa si nu mai putin derutata.Orice scriitor pretinde ca-l intereseaza realitatea si ca o reprezinta intr-un fel sau altul,arta insasi,prin esenta ei,fiind,chiar daca uneori fenomenul e mai greu de identificat,o proiectie a realului.S-a ajuns la viziunea unui realism fara tarmuri,caruia i-au fost subsumati artistii cei mai diferiti ca structura,ceea ce,sa recunoastem,duce la o dizolvare a conceptului.Daca alaturi de Balzac,Flaubert,Tolstoi,sunt introdusi Kafka si Picasso-cum procedeaza Roger Garaudy-,realismul devine inoperant,el pierzandu-si individualitatea si functia caracterizatoare. Ar insemna sa ne imaginam arta ca un flux monolitic,in care diferentierele se produc numai la nivelul personalitatilor,nu si la acela al curentelor si stilurilor,nemaifiind loc pentru clasicism,romantism,expresionism,suprarealism etc.Lucrurile insa nu stau in felul acesta.Cel putin trei acceptii ale termenului circula in domeniul estetico-literar,si ele trebuiesc bine determinate,spre a elimina posibilitatea confuziilor.E vorba mai intai de un realism etern,cum il numeste R.Wellek,implicand problema epistemonologic fundamentala a relatiei dintre arta si realitate .In acest sens,orice artist,din orice timp,nazuieste sa reflecte realitatea,inclusiv pe aceea a viselor sau simbolurilor.De aici,nu putem ajung,la incgheierea,cum s-a facut uneori,ca notiunile de realism si arta sunt perfect identice.Concretizand si mai mult ,am putea lua in consideratie un alt raport fundamental,si anume,dintre artist si societate,a carui existenta e de asemenea permanenta.Ar fi sa staruim intr-un sofism insa daca pornind de la o asemenea premisa,am trage concluzia ca intreaga arta e in chip manifest sociala,adica pune problemele unei societati si efectueaza observatii asupra ei.Sursa principala,daca nu cumva unica a artei,reprezentand-o realitatea,rezolvarile sunt finite. Mai aproape de acceptia curenta este realismul vazut ca stil,care,prin raportare la metoda si curentul constituie in sec XIX-lea,capata si un sens tipologic.O atitudine realista,fara a fi programatica,se poate urmari de la epopelie homerice pana la drama burgheza din sec al XVIII-lea,Fabliaux-urile medievale,povestirile renascentice,romanul picaresc,paginile de analiza psihologica si de caracterologie din operele clasicismului,apartin realismului a posteriori.A trebuit sa ia nastere o doctrina clasica,iar mai tarziu sa apara manifestarile romantice,pentru ca sa fie definit in istoria literaturii tipul clasic si tipul romantic.Oarecummm la fel s-a intamplat cu realismul,care este teoretizat ca metoda in secolul al XIX-lea,cand ni se propune si un model al artistului realist.Acum se afirma dealtfel si sensul care avea sa devina cel mai raspandit si cel mai propriu al termenului. Cu intelesul de imitatie a naturii,cuvantul realism a fost pronuntat,se pare,pentru prima data de Schiller in 1798,care spune despre francezi ca sunt mai buni realisti decat ca idealisti.In Franta,sensul modern al termenului,avand multa vreme unn caracter peiorativ,desemnand gustul vulgar si lipsa de idealitate,se cristalizeaza abia pe la 1850,in cursul marilor dezbateri in jurul picturilor lui Courbet si datorita lui Champfleury,care,ca prin teoretician al noului curent,publica in 1857 un volum de eseuri intitulat Le Realisme.In acelasi timp,un prieten al sau,Duranty,face sa apara eferma revista Realisme.Ideile preexistau insa in romanele lui Balzac,precum si in alte scrieri ale lui,in care descoperim variabile profesii de credinta,ce aveau sa fie numite foarte curand realiste.Adevaratul teoretician este insa Champfleury,care elaboreaza o doctrina a realismului,in care vede nu numai un simplu curent literar,cum incepea sa se profileze

spre mijlocul veacului trecut,ci o orientare mai veche a literaturii spre adevarul vietii.Ei invoca exemplul romancierilor satirici din secolul al XVII-lea,al lui Diderot si apoi al lui Balzac,Stendhal,,Dickens. Realismul,numit de Bielinski in Rusia scoala naturala,s-a prelungit spre sfarsitul sec al XIX-lea,mai cu seama sub numele de naturism,al carui principal teoretician a fost E.Zola.Desi ambitia stiintifica,determinarea mecanicista,minimalizarea ideii de tip,cultivarea cazului si a instinctualitatii,genereaza deosebiri nete fata de realism,punctele de pornire ale naturalismului sunt aceleasi.Ca Balzac,pe care si-l revendica totdeauna drept maestru,Zola se considera reale.Naturismul doreste sa fie in pas cu stiinta,dar si cu societatea,fiind un paratizan al democratismului si al ideii de progres.El are constiinta ca e continuatorul traditiei realiste si de aici competitia terminologica realism-naturalism,ce se va putea observa foarte bine in literatura romana.Separarea termenilor s-a produs mai tarziu si ea apartine criticii literare. Realismul ca metoda,ca modalitate artistica,generand apoi unul dintre cele mai puternice curente literare,s-a nascut in sec al XIX-lea ca o reactie antiromantica,determinat de marile descoperiri stiintiifice,mai cu seama in stiintele naturii,de dezvoltarea luptei de clasa si de raspandirea ideilor pozitiviste si materialiste in filozofie.Sensibilitatiile subiective si imaginatiei,el ii opune vointa constiintei lucide.Realismul-spune G.Picon-se defineste prinn grija de a descoperi si a revela o realitate pe care romantismul a evitat-o sau a tranversat-o.Cuvantul sau de ordine e al stiintei;a vedea clar.Noul curent impune suprematia dramei si a romanului,poetului inspirat urmandu-i scriitorului laborios.Oglindirea si reflectiei morale a clasicilor,ca si a unor procedee ca portretul si descriptia,impulsionate si de studiile fizionomice si frenologice,sobrietatea,gustul adevarului si al concretului,caracterul acuzator,antiburghez,se insotesc de o mare amabitie constructiva.Acum apar marile romane moderne,concepute ciclic si epopeic;Comedia umana,Razboi si pace,Familia Rougon Macquart.Tot acum se produce o trecere a realismului de la comic la problematic si tragic.Sensul termenului incepe sa se desprinda din sfera satiricului,a licentiosului,a ironiei,in care fusese plasat inca din Renastere si clasicism.Cu operele marilor realisti,curentul capata profunzime si gravitate,intrand intr-un proces de diversificare,ce va putea fi urmarit si la noi,datorita decalajului istoric,in perioada interbelica. Dintre toate formele de arta,aceea care da un raspuns mai direct omului contemporan,insetat de adevar si de autentic,de o cat mai adanca autocunoastere,care comunica pregnant iluzia vietii,carema produs mari capodopere si detine infinite posibilitati de reflectare a lumii sociale si morale,de observare si de analiza-este realismul. In literatura romana,care,datorita conditiilor istorice stiute,s-a dezvoltat in anume intarziere fata de Occident,ideea de realism nu poate fi desfacuta,cel putin in perioada inceputurilor,de aceea de clasicism si de romantism.Arderea etapelor,lipsa unei succesiuni cronologice a curentelor,simbioza acestora sunt fenomene specifice,care explica deopotriva si modul de aparitie si de cristalizare a conceptului de realism.Literatura insasi,precum si folclorul,contineau suficiente nuclee realistee,chiar daca,din punctul de vedere al formulei literare,ele se subsumeaza mai curand clasicismului.Satira populara,descrierile si ironia din Tiganiada,cultivarea fiziologiilor de catre C.Negruzzi si M.Kogalniceanu,comediile si anumite scriei in proza ale lui Alecsandri,prefigureazametoda de care se face caz si la noi dupa 1860.

Inca nediferentiaza,ideea de realism este implicata si in teoria specificului national a lui Alecu Russo si in unele prefete a primele romane traduse sau originale. Romanele,de care se leaga in primul rand de ideea de realism,aflandu-se inca in epoca dibuirilor.Discutiile vor fi reluate mai sustinut abia dupa anul 1880,si vor urma doua directii distincte:una a Junimii,prin Titu Maiorescu si una a Contemporanului si a publicatiilor socialistilor. Daca deschiderea orizontului tematic spre clasele populare si viata specific nationala reprezenta din partea lui Titu Maiorescu o reactie anticlasica,modul de a intelege el refelectarea acestei realitati il mentine inca in abstractie de m arii romancieri ai sec XIXlea, stand sub semnul armoniei,al echilibrului,al idealitatii.E mai curand realsimul clasicilor,pe care criticul roman il repotenteaza,prin elogierea figurii omului din popor si a literaturii populare,fireste,cu exigentele unei arte pe care nu le avusese generatia anterioara.Nuvelele lui I.Slavici si,mai cu seama, Amintirile lui I.Creanga,pe de o parte,folclorul,pe de alta parte,se situau in categoria acestui realism clasic,ce va domina la Convorbiri literare si va polemiza cu teoriile apartinand unor alte orientari filozofice si estetice si unor momente ceva mai noi in evolutia realismului. Sustinatori ai realismului clasic la Convorbiri literara sunt doi publicisti mai putin cunoscuti Al.Gr.Sutzu studiu asupra romanului realist in zilele noastre si M.Stranjanu realsimul in literatura contemporana,care se remarca mai intai prin confuzia frecventa in epoca intre realism si naturism,si apoi prin atitudinea de respingere a romanului zolist. REALISMUL IN LITERATURA ROMANA-M.STRANJANU Niciodata nu s-a vazut pe terenul literaturii un antagorism mai viu intre doua curente contrare,ca in veacul nostru.Aceasta miscare,manifestata in prima jumatate a secolului sub numele de clasicism si romantism,continua astazi sub nume de idealism si realism,sau dupa noul epitet,naturalism. Ce inseamna aceste numiri? Intrucat curentele aratate prin ele sunt conforme principiilor artei? Sa luam pentru alta data numia unul din cele trei curente mentionate...realismul sau naturalismul in literatura contemporana. Voi incerca sa arat mai intai principiul estericii naturaliste,voi vorbi apoi despre modul de vedere al naturalistilor in alergarea subiectelor literare si despre forma scrierii,si ca urmare a acestora,despre raportul dintre stiinta si poezie. Acest mod de-a intelege teoria literara este in sensul realistilor.Inca scriitorii realisti din zilele noastre nu se marginesc la imitatiunea naturii,cum a fost ea inteleasa de la Aristotele.Literatura ,dupa ea,trebuie sa fie o copie a realitati,facuta dupa metodul experimental intrebuintat in stiinte naturale.Determinismul si metodul experimental..pe aceste doua principii se intemeiaza estetica naturalista.(Formula noastra)-zice E.Zola in Lettre a la jeunisse- este formula fiziologistilor,chimistilor si fizicianilor. Sa trecem acum la alegerea si expunerea subiectului in opera literare.Sa admitem ca arta si literatura ar putea studia,intocmai ca stiinta,atat conditiunile fizice si sociale,cat si pe cele fiziologice si morale,sau,ca sa vorbim in limbajul stiintei,atat mediul exterior cat si mediul interior,cari amandoua determina caracterul omului si fenomenele vietii lui.-Oare prin simpla si exact copiare a naturii se pot creea in adevar opera de arta? -Da,raspund realistii.Romanul naturist,zice Zola ,este o simpla cercetare asupra

naturii,a fiintelor si a lucrurilor.El nu mai pune dar interesul sau in ingeniozitatea unei fabule bine inventate si dezvoltate dupa anumite regule.Imaginatiunea nu mai are rol,intriga e de putina importanta pentru romantier,care nu se ingrijeste nici de expozitiune,nici de nod,nici de deznodamant,inteleg ca nu intervine pentru a taia sau a aduaga ceva realitatii,ca nu fabrica o masinarie de tot felul de bucati,dupa trebuintele unei idei preconcepute.El pleaca de la punctual,ca natura,ca natura e de ajuns,trebuie a o primi asa cumj este,fara de-a o modifica,nici a o atinge cu nimic,ea e destul de frumoasa,destul de mare,ca sa audca cu sine un inceput,un mijloc si un sfarsit.In loc de-a inchipui o aventura ,de-a o complica,de-a pregati izbucniri teatrale,cari din scena in scena sa conduca la o concluzie finala,scriitorul ia din viata istoria unei finite,sau a unei grupe de finite,ale caror fapte le inregistreaza cu exactitate.Lucrarea devine un process verbal,nimic mai mult,ea n-are decat meritul observatiunii exacte,al patrunderii mai mult sau mai putin adanci a analizei si al lantuirii logice a faptelor. Prima insusire caracteristica a scriitorului naturalisti este dilectiunea ce au de-a reprezenta in oprele lor partea cea urata,cea vitioasa a omului si a societatii.Caractere si scene alese in stratele cele mai cazute ale societatii,vitiile cele mai injositoare,mizeria vietii sub toate formele ei este expusa in scrierile realiste cu o bogatie deimagini,uneori gretose,alteori ridicule,alteori insuflatoare de groaza sau sfisietoare de inima. Romanele naturaliste sunt pline de asemenea scene de naratiuni,totdeauna triste si descurajatoare. Descurajatoare sau nu,raspund insa criticii realisti,aceste tablouri sunt adevarate.Noi nu putem fidecat recunoscatori scriitorului care,radicand valul si revarsand asupra realitatii aceasta lugubra lumina,este asemenea unui medic,care ne arata ranele vieti omenesti,ca sa cautam mijloace de-a le vindeca.Noi invatam amara stiinta a vietii,zic ei,si dam lectiune a realului.Iata ce exista,cautati de-a va intocmi. -Dar aceasta nu este intreg adevarul,se poate replica naturalistilor.Este numai partea cea trista a adevarului,numai dosul medaliei.Viturile si monstruozitatile nu sunt singurele insusiri ale omului.Nobletea de carater,aspiratiunile,faptele generoase si sacrificiile nu sunt numai dorinte si visuri,exista si ele aievea si poate in mai mare masura ca in timpurile trecute,si ele suna parte a realitatii,prin urmare,au cel putin tot atata drept dea forma obiectul literatnduurii,ca si vitiul.Arta naturalista ramane datoare cu partea cea mai frumoasa. Singura misuine ce pare a-si recunoaste naturalismul este a ilustra raul moral,aratandu cauzele si conditiile dezvoltarii lui.Pornirile cele rele si vitiile se nasc mai ales din infuenta mijlocului social ,din reaua intocmire a vietii publice si private.Apoi,prefacandu-se prin deprindere in a doua deprindere a inivizilor,ele trec,in virtutea legi de ereditate fiziologica,si nervii si sangele generatiunilor urmatoare.Aci,prin contiunua si felurita influenta a mijlocului social,prin educatiune,prin rele exemple,prin saracie,prin nedreptatea ralatiunilor sociale,vitiile innascute primesc un nou nutriment si sunt ajutate in dezvoltarea lor.A ne arata acest adevar prin opera literare,pare a fi singura problematica a naturalismului. Sunt,in adevar,si in cei mai buni scriitori ai nostrii, vederi exaggerate,inspirate de un prea mare pessimism,ca de exemlpu,in poeziile lui Eminescu,sau de un prea mare optimism,ca in sfarsitul romanului Ciocoii vechi si noi de N.Filimon,de astfel poate cel mai realist din putinele noastre romane.Nicaieri insa,in aceste scrieri,nu se afla stilul prea incarcat al romanului naturalist. Filimon,in mentinatul roman,intrebuinteaza de-abia doua pagine,ca sa ne arate un

dejun pregatit de hoti unor oameni ai stapanirii,in timpul lui Caragea.Un asemenea tablou se afla desemnat numai prin douazeci si trei de versiuni intr-o doina haiduceasca.Insa lui E.Zola in L,Assomoir nu-I trebuiesc mai putin de sasesprezece pagine ca sa descrie un pranz de urvieri.In tendintele lor de-a produce natura cu cea mai mare exactitate posibila,scriitorii realisti cad in defectul analizei prea amanuntite,a descrierilor prea lungi si obositoare care strica efectul esthetic,in loc sa-l mareasca.Este vorba de un om incepand de la parul capului pana la unghiile degetelor,nimic nu ramane nespus.Ni se vorbeste de o casa si toate partile si insusirile ei sunt desfasurate pe cate doua,trei sau mai multe pagini,cu experienta si indemnarea celui mai ingenious architect.Prin aceasta insa poate sa castige stiinta,dar scopul artei se pierde.Ea trebuie sa ne dea impresiunile si imaginile lucrarilor,iar acestea se intuneca si fug din mintea prea incarcata cu tot felul de amanunte ale aceluiasi fenomen. Ce e drept,realistii par a considera literatura mai mult ca stiinta,decat ca arta.Si acest mod de vedere este un alt semn dinstinctiv al naturalismului.Si acest mod de vedere este un alt semn distinctiv al naturalismului.El ne duce la intrebarea despre raportul dintre stiinta si literatura poetica si despre influenta lor reciproca. PROBLEMATICA REALISMULUI IN LITERETURA ROMANA DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE MONDIALE-MARCEL DUTA Cronologia lui Philippe van Tieghem este si ea eloventa pentru aceasta unitate,subliniind in plus o anume precipitare clasicismul-inceput pe la 1550 durase peste 250 de ani,-romantismul-socotind si teoriile D-nei de Stael,sub 50 de ani,dar cu mode pentru fiecare deceniu,-realismul-abia depasea un deceniu,pentru ca apoi naturalismul sa devina simultan cu parnasianismul,simbolic.Si Auerbach analizeaza ca specifica aceasta ultima perioada,care incepe sa se contureze inca din vremea romantismului,devenind cu timpul tot mai grava,din cauza dificultatilor individualului de a se adapta la imprejurarile care se schimbau repede . E momentul sa precizam,problematica realismului romanesc interbelic,chiar cand a avut ca obiect si alte aspect sau directii ale fenomenului literar,s-a organizat indeosebiri in jurul aparitiei marilor romane-incepand cu Ion al lui Liviu Rebreanu si continuand cu celelalte opera ale unor scriitori atat de diversi prinn creatia lor,precum Mihail Sadoveanu si Hortensia Papadat-Bengescu,G.Calinescu si Camil Petrescu,Cezar Petrescu.Intrbarea lui Mihai Ralea-De ce nu avem roman?- in chiarepoca romanului,era nu numai retorica,pentru a produce argumentele sale si a le astepta pe ale altora,ea avea si un sens incitator,cand constata ca intarzierea nu poate si explicate prin cauze de ordin social,care erau satisfacute in cea mai mare parte. Diversificarea realismului incepuse la noi chiar inainte de primul razboi mondial,in creatia nuvelistilor,continuatori directi ai naratiunii populare.Analizandmiscarea prozei,Vladimir Streniu constata insa necesitatea romanului-varsta literara a societati mature.Este vorba aici fireste de romanul noii epoci,postbelice.Astfel,E.Lovinescu prevazuse inca din 1920,ca realismul viguros a lui Rebreanu nu era decat primul act a unei noi intensificari,care se producea in subspectiile romanului,nascut din pulverizarea epopeii,dar care mai cunoscuse la noi si alte nuante:satiric-social la N.Filimon,sentimental la Bolintineanu, idilic si armonios stilizat la Duiliu Zamfirescu, eroic la M.Sadoveanu,subiectiv si psihologic la Vlahuta.

L.Rebreanu va face elogiul realismului lui Caragiale,combatand pe cei care vorbeau de inactualitatea sa,tocmai pentru senzatia de viata adevarata,pentru sinteza dintre istoria politica eferma si sentimental etern al iubirii,iar despre W.Reymont va spune ca a avut genial intuitive de a pastra distanta egala intre pastoral a lui George Sand si a naturismului brutal a la Zola. Seria individualizarilor realismului fusese insa deschisa,cum am amintit,de insusi E.Lovinescu.Sa mai adaugam acum si foarte moderna caraacterizare din 1929 a lui I.C.Vissarion drept un operator cinematografic al limbajului,realismul lui fiiind de natura cinematic.La Creanga,Pompiliu Constantinescu va remarcaviziunea realista a tipurilor,simtul psihologic si social a limbii,moralismul,si va relua idea dupa care uriesii sunt zugraviti,in fantasticitatea lor,cu acelasi realism ca si taranii din Humulesti. Este de inteles desigur ca int-o gama atat de larga si de variata,termenul de realism,sufera cu timpul si o oarecare uzura.Un prim symptom ni-l releva H.Sanielevici,chiar de la inceput,in context European,cand,oscilind intre naturalism si realism,propune pentru arta si literature noii clase se ridica triumfatoare-denumirea se clasicism de fier. Adancirea reflectarii realiste a societatii romanesti dintre cele doua razboaie mondiale era,evident,in primul rand,refelexul adancirii conflictelor sociale fundamentale,al individualizarii mai precise si mai diverse a taranului,a muncitorului,a intelectualului,a celorlalte categorii sociale,umane,ea era determinate,intr-o si mai mare masura,in cosecinta,de angajarea sociala,politica,tot mai accentuala a scriitorului. Problematica observatiei in cadrul artei face parte din raportul originar si general al artistului cu realitatea.Dar in epoca noastra-cum observa si Georg Lukacs-dezvoltarea societatii burgheze dupa 1848 distruge conditiile subiectivee ale marelui realism,prin aceea ca scriitori europeni au devenit intr-o masura mereu crescanda simpli observatori ai procesului social,in timp ce vechii realisti au trait procesul evolutiei sociale. In fine,in aceasta perioada istorica de mari si importante framantari sociale si artistice,pe care scriitori romani isi fac un merit in a o reflecta realist in operele lor,iar criticii in a o comenta astfel cat mai divers,intrebarea grava asupra menirii artei devine tot mai des,iar raspunsurile sunt tot mai variate,cuprinzand intreaga arie de solutii- de la documentul nud,folositor viitorilor istorici( Octav Botez),la arma de lupta a unei clase sociale( H.Sanielevivi),sau anticiparea omului nou (S.Iosifescu).Ideea unui realism obiectivist e infirmata in mai multe randuri.Dar semnificative ni se par doua pozitii complementare.Mihail Sebastian combate falsa parere ca Pavel Dan ar fii 'un monofrazist al satului,argumentand cuparticiparea personala a autorului la suferintele eroilor sai cu identitatea de simtire.Definindnoul realism,prin referire la Aragon,Miron Constantinescu nega insusi fundamental unei astfel de inteleger:Realismul nu inseamna monografie,pentru ca monografia e stiinta,nu arta.Ca literatura poate sa fie si o arma de lupta,ne-o spune si Hortensia PapadatBengescu,intr-o metafora balzaciana:Condeiul in mana mea e ca o sabie,care cere numai lupta serioasa.Iar daca pentru L.Rebreanu arta avea ca scopvaloarea eticain sine-nu sa moralizeze,dar sa-l faca sa se bucure ca e om si ca traieste,pentru Ion Agarbiceanu ea semnifica o sporire a vietii,prin spiritualitate. La capatul acestui process de diversificare si adancire a problematicii realismului romansec intre cele doua razboaie mondiale,la care au contribuit atat scriitorii-cu expresia directa a experientei lor,cat si criticii si ideologii-ce cele mai variate opinii si

atitudini,se situeaza,neindoios,pe langa unele contributii teoretice remarcabile datorate lui E.Lovinescu si Camil Petrescu,paginile de sinteza asupra tuturor artelor din Estetica lui Tudor Vianu. Este inglobata acolo o vasta experienta artistic si asimilata intreaga dezbatere de idei din constiinta romaneasca,intr-o incercare mereu sustinuta de a explica o noua sensibilitate si de a raspunde unor noi imperative istorice,pastrand in acelasi timp elevatia lucida a filozofului culturii.Judecand realismul din punctul de vedere al unor tipuri eterne ce revin periodic in istoria umanitatii,Tudor Vianu stabileste o relatie fundamentalon natura,care variaza in functie de o anumita experienta sociala a umanului asociata cu morala,filozofia si stiinta,si determinand,prin noi categorii,un evidentprogress al realismului in arta. Este aici,formulate intr-un sistem de gandire teoretica,inevitabila si necesara dorinta de continua innoire a problematicii realismului,si in creatia literara si in critica,de atatea ori experimentata in cultura romaneasca dintre cele doua razboaie mondiale,mai persistent ,mai polemic si mai stient-angajat in revistele de stanga,-care va constitui mostenirea cea mai valoroasa continuata si dezvoltata in epoca socialista. REALSIM SI CONSTRUCTIE EPICA IN ROMAN In veacul al XIX-lea,romanul nostru abia incepe,cu Bolintineanu si Filimon,cu Duiliu Zamfirescu si Vlahuta,incepe de fiecare data.Afara de Ciocoii vechi si noi si de Viata la tara-Elena,Manoil si Dan sunt date de istorie literara,puncte de plecare in evolutia unui gen care abia dupa 1918 se afirma cu vigoare si varietate.Si inca,romanul lui Filimon este,pentru noi,mai mult un pitoresc document de epoca decat o realizare,actiunea si caracterele,stilului si atitudinea directa a scriitorului sfarama romanul propriu-zis.Freasca ciocoilor de regim vechi si nou a suferit avariile vremii si ne intereseaza numai partial. Filimonn are totusi o intuitive exceptional a vietii sociale si este capul de linie al unei prelungite posteritati,ceea ce numim roman social purcede,cu toate meritele si scaderile,din opera lui,care inseamna,astfel,un moment capital in evolutia genului.Cu mijloace dramatice stralucite,Caragiale,in aspectul sociologic al comediilor,duce mai departe intiutia lui Filimon,adancind-o,multiplicand-o pe mai multe planuri; arivistii lui se-nmultesc,aplicandu-si ambitia la domeniul public,ca o consecinta fireasca a libertatilor dupa 48.Duiliu Zamfirescu allege alt moment social al ciocoismului,ca sa urmareasca ambitioasa cariera a lui Tanase Scatiu,cadrele romanului fiind fixate de intuitia lui Filomon; chiar Vlahuta,cand schiteaza,in Dan,silueta unui arivist fara scrupule ca Priboianu,isi aminteste de Filimon. Sadoveanu,Dem.Theodorescu,N.Davidescu,N.D.Cocea,Cezar Petrescu si toti romancierii care au trat acelasi tip,al arivistului,din diferite moment si medii socialemerg pe urmele lui Filimon,fara sa fii creat insa nici unul un tip concret, puternic individualizat,din categoria morala a lui Dinu Paturica. Romanul nostru epic se zbate intre cronica si satira,de violenta subiectiva,perpetuand atitudinea lui Filimon; produs al unui romantism intarziat,cand devinerealist ramane la statistica mediului si la reproducerea platitudinii cotidiane,in cele mai multe cazuri. Sensul balzacian al realismului se realizeaza abia in opera lui Rebreanu,in Ion,Padurea Spanzuratilor si Rascoala; Gorila se-ntoarce la matca romanului social,utilizand formula obisnuita a specie.

Numai Creanga in Amintiri,prin elementul realist si social al romanului sau regional,scapa printr-o intuitie lucida a tipurilor,de defectul congenital,observant la prozatorii nostril care lucreaza in figure conventionale si sunt robi ai ideologiei. Creanga are un genial instinct de povestitor si nu-si propune,ca exceptional artist,decat sa observe viata si s-o sintetizeze in individualitati de o forta concreta de neuitat. Singurul arivist izbutit,adica viu,este Ion,din romanul d-lui Rebreanu,fiindca scriitorul n-a fost preocupat de nicio ideologie.Desi,in totalitate,opera este prolipsa,greoaie si recurge la facile situatii melodramatic,Mara, lui Slavici inainte de romanele lui Rebreanu ,intueste o individualitate epica,in figura eroinii,care infatiseaza tot o intuitie de viata si nu o ideologie. Epicul este o formula inca nerealizata deplin in romanul nostru:la Filimon este aparenta epica,la Duiliu Zamfirescu,ideologia,care strabate cicilul Comunistilor,saraceste substanta si anemiaza creatia individualitatilor;Viata la tara,o realizare fericita a temperamentului subiectiv al scriitorului,nu depaseste portretul psihologic al personajelor.Creanga in Amintiri este primul epic authentic dintre prozatorii veacului trecut.La Slavici,intuitia epica e umbrita de moralistul care moralizeaza,in loc sa observe si sa construiasca,iar realizarea intregului nu este niciodata atinsa. Echilibrul din Viata la tara,desi cu relativ putina substanta,este semnul unui artist superior,ca si Amintirile lui Creanga,creator mai adanc decat Duiliu Zamfirescu. In sfarsit,Rebreanu construieste indivizi,pe un plan social si cu o perspectiva epica mai vasta.Creanga intuieste admirabil copilaria,adolescent si satul,in permanentele lui milenare,atingand,in fond,epopeea.Slavici-din observatia mediului satesc si a targuluiincearca sa creeze individualitati,ca Mara si Budulea,fara sad ea senzatie de plenitudine vitala,Duiliu Zamfirescu transpune in portrete delicioase o imagine subiectiva de viata,de sensibilitate calma si de un proaspat sentiment al fericirii.Rebreanu vede vointa in miscare a omului,in Ion,in Bologa si in colectivitatea razvratita din Rascoala;realismul trece de la observatie la constructie,facand pasul pe care Slavici n-a putut sa-l faca deplin,pe care Creanga l-a facut ferm dar si cu o arta formala superioara si nemuritoare. DESPRE REALISM-CAMIL PETRESCU A inceput in ultimii ani o puternica reactiune impotriva manierelor cu lozinci dizolvate ale scolilor din ultimii 70-80 de ani si ceea ce este tulburator este ca initiatorii acestei intoarceri nu sunt unii noi veniti iconoclasti,ci insasi campionii cubismului,dadaismului,fauvismului,constructivismului,suprarealismului,sunt cei care abandoneaza hotarat vechile pozitii,idealurile pentru care au dus rasturnatoare lupte in decurs de decenii.Cereau atunci sa fie ars solemn muzeul Luvru sau intr-alt sens sa se ingroape istoriile literare. Ce este deci realismul?Ce este realul?Realul nu este numai ceea ce este la indemana noastra,la indemana ochilor nostri,ci,de asemeni,si ceea ce se afla inca la indemana spiritului nostru. Realul se intinde din noi insine si pana la granitele necunoscute ale lumii si realismul in arta este aproximatia din punct de vedere intuitiv cea mai convingatoare posibila,e adevarului universului,si aceasta in legatura cu cel mai din urma lucru. Determinarea propusa ramane insa destul de vaga,si de ce n-am marturisio, periculos de academica.Daca autorul ar ramane aci,nu ne-am fi gandit nici un moment sa-i comentam articolul,insa incercandsa expliciteze termenul,el vine cu o indicatie de o

remarcabila profunzime,si pentru canu stim deocamdata daca are un comert filozofic,daca nu cunoaste cumva filozofiile intuitioniste,de interesanta originalitate: De fapt,in cursul creatiei artistice,pe care as numi-o mai curand inventare a concertului,se produce un schimb perpetuu intre obiect si pictor,unul propunand senzatia,celalalt sfortandu-se sa inteleaga si sa stabileasca raporturi.Tocmai aceasta geneza constituie,la drept vorbind,subiectul unui tablou. Intrbarea este daca in cazul acesta mai e vorba cu adevarat de o intoarcere la real,daca propunerea lui Marcel Grommaire poate suporta denumirea de realism.Am ajuns de multa vreme la convingerea ca folosirea unui termen este un act extrem de complicat si periculos,totodata,pentru ca un termen,oricar ar fi el,in domeniul ideologic,trimite laun sistem de filozofie,care ii e in acelasi timp si obirsie.Astef,realismultrimite fie la asa-zisa filozofie a bunului-simt,fie la filozofia crestina,fie la realismul mecanicist al Renasterii fizicaliste,daca nu la realismul naturalist care este la baza clasicismului.Mai intalnim insa,din punct de vedere al teroriei cunoasterii,asa-zisulrealism critic,ca produs al marilor sisteme rationaliste din veacul al XVII-lea. Trebuie sa aratam ca gandirea exprimata in operele de arta nu se intoarce nici una dintre aceste pozitii ideologice.Mai mult,socotim ca nu numai acum,dar nici in vremurile ei de inflorire adevarata,clasica si baroca si chiar cand aparent este vorba despre un realism calificat,nu este totusi vorba intr-adevar de un realism inrudit cu ideologiile citate mai sus.Ci e vorba de cu totul altceva,de ceva caruia ii este mai propie explicitarea data de Marcel Grommaire,de aceainventare a concretului. In Drumul spre Petrila,cu dealurile acelea care cresc ca o respiratie a pamantului,in Colonia Bosnia,in care casele sunt concretul insusi,caci ele cuprind in ele toata istoria ca o frunza de stejar,padurea intreaga,nu e nimic real.Taranii care merg duminica la hora sunt de o expresivitate atat de mare ca tocmai prin acestea trec si ei dincolo de real.Dar mai ales ma gandesc la acel portret de familie,Lazar Man cu Reveica si feciorul lor.E ca o cheie.E portret,dar nu ca toate celelalte portrete schematizante,automatizante ale pictorului. E si real,dar acel zambet,de pe figura lui innegrita de muncitor trudit,aminteste de toate zambetele nemuritoare ale picturii. E,aci,o intoarcere spre real?E un drum barbatesc inainte,necontenit inainte.El nu se intoarce nici o clipa.Daca se intalnesc intamplator cu momente mari de arta din trecut este ca exista un punct central catre care duc toate drumurile concretului in arta,cum duc toate razele unei sfere spre centrul ei.Dar pana azi nici teoriile estetice si nici chiar doctrinele fiziologice n-au putut aduce lamuririle necesare structurale.Atunci creatorii adevarati merg intr-acolo manati de propriul lor geniu ca de un instinct.Noi numim acel moment SUBSTANTA.. . DESPRE REALISM-GEORGE MACOVESC Discutam din nou despre realism in arta si in special in literatura.Dar ce inseamna,oare,redarea fidela a realitatii? Conceptia aceasta,desi a circulat uneori isi mai face aparitia si acum,este vulgara,primitivista si nu are nimic de a face nici cu estetica marxista si nici cu arta,pentru ca arta nu este redare,ci interpretare si recreare a realitatii.Aceasta a inteles si Engelscand,in scrisoarea catre Margareth Harkness,din aprilie 1888,se referea la caractere tipice in imprejurari tipice.Engles facea in treacat

aceasta observatie si era departe de el credinta ca a dat o definitie a realismului.Dealtfel,nu a mai revenit asupra ei niciodata.Dar bucherismul a transformato in definitie,si a impins-o pana la dogma,astfel incat multa crme estetica marxista a fost impiedicata sa treaca dincolo de marginie dogmei si sa patrunda in miezul problemei. Spuneam ca literatura ca opera de arta este o interpretare si recreare a realitatii,a unei realitati obiective supusa observatiei subiective a scriitorului,angrenat in procesul subiectiv al creatiei.Relatia dialectica dintre obiect si subiect este evidenta.Dar aceste doua componente ale acesti tot dialectic,procesul de creatie,raman mereu aceleasi?Mi se pare ca spre aceasta concluzie ne imping acei teoretiieni care,vorbind despre relism,nu trec dincolo de formula literara a marilot realisti di veacul al nouasprezecelea.Scrieti ca Balzac,scrieti ca Gogol,scrieti ca Tolstoi,ne indeamna ei.Dar realitatea acestui sfarsit de veac al douazecilea este cu totul alta decat aceea din secolul trecut,si mai cu seama realitatea din tarile socialiste.Se petrec in lmea intreaga mari transformari ,se schimba peisajul,se schimba raporturile dintre om si natura,se schimba omul care,prin marile cuceriri din domeniul social si tehnic,a capatat mai mult decat oricand constiinta capacitatilor lui.Aceaste trasformari capata alte esente,alte semnificatii in lumea socialista,unde individul,in cadrul colectivitatiii,traieste mari si noi procese psihologice. Putem,atunci,afirma ca ne aflam in fata aceleiasi realitati-sursa de inspiratie pentru crearea operei literare-ca in vremea lui Balzac,Gogol sau Tolstoi? Scriitorul,cercetator subiectiv al acestei realitati,a suferit el insusi mai transformari.Conceptia lui despre lume a evoluat,iar aceea a scriitorului din tarile socialiste a trecut printr-un proces revolutionar.Oricat respect am avea pentru capacitatea creatoare a marilor clasici din veacul trecut,un scriitor comunist din predecesorii sai.Asadar,aflandu-ne in fata unornoi componentale procesului de creatie: realitate-obiect,scriitor-subiect nu putem,discutand despre realism,sa pledam pentru realismul critic al secolului nouasprezecelea,ci pentru un alt realism,formula de arta iesita din conditiile existente in vremea noastra.Nu etichetarea noului realism trebuie sa ne preocupe,ci crearea unei opere litereare care sa fie o expresie a noilor realitati-in cazul nostru a realitatilor socialiste-o interpretare si o recreare ale universului psihologic al omului de astazi,ale procesului continu si revolutionar pe care il traim.Nu teoriile apriorice sunt cele care dau nastere unor realizari,unor opere literare,ci tocmai acestea genereaza teoriile care la randul lor ajuta procesul de creatie. In societatea socialista,noi,oamenii,avem o conceptie unitara despre lume,despre viata,conceptia marxist-leninista.Nu ne duce aceasta la o uniformizare in creatia artistica? Intrebarea este gratuita,pentru ca orice cercetator al literaturii romane de astazi nu poate ajunge la aceasta concluzie.Unitatea de vederi nu ne conduce la mijloace de investigatie identice,la formule de creatie identice,la stiluri identice.Aici intervine personalitatea fiecarui scriitor,forta lui creatoare,capacitatea lui artistica.Si in acest domeniu nimeni nu poate interveni,decat insusi scriitorul. DESPRE REALISM-AL.PIRU N-as putea sa plasez realismul romanesc in contextul universal fara sa-mi precizez punctul de vedere asupra notiunii de realism in litereatura. Exista,dupa parerea mea,doua definitii posibile ale realismuui,una care intelege prin

realism un procedeu tehnic,alta dupa care realismul este un curent istoric determinat.Se intelege de la sine ca procedeul realist este doar un deteliu,daca vreti un mod particular de a privi fenomenul,recognoscibil mai mult sau mai putin in orice creatie artistica din cele mai vechi timpuri si pana astazi,in vreme ce curentul realist propune o doctrina,un sistem de reguli acceptate constient si aplicate in operele lor de un numar de scriitori constituiti intr-o scoala. Din punct de vedere teoretic,lucrurile sunt simple;practic,in delimitarea realismuluine izbim,fie ca-l socotim procedeu,fie la curent,de o multimede dificultati.O eroare foarte raspandita la procedeu,deci ca amanunt,peste stilurile fundamentale de creatie,precum clasicismul,romantismul si barocul,cu rezultatul reducerii lor la acelasi numitor,daca nu la neantul insusi.Astfel deveneau realisti nu numai Racine,Diderot si Hugo, dar chiar Homer si Virgiliu,in litereatura romana Cantemir(baroc),Alesandri(romantic) si Caragiale (clasic). Daca ne intrebam cand se poate vorbi de aparitia curentului realist,raspunsul nu este mai usor de dat nici macar pentru litereaturile straine,de pida,pentru litereatura franceza de care literatura romana este mai legata.Pentru Lanson,trecerea de la romantism la realism o face Balzac,clasificat la romantism de Thibaudet ca si BedierHazard-Martino;realismul e teoretizat de Champfeury si ilustrat pregnant de Flaubert,clasificat de Lanson la naturalis... Ne vine foarte greu sa vorbim in literatura romana,unde clasicismul si romantismul sunt tarzii,de realism,fie si numai in intelesul de procedeu,inainte de sfarsitul sec al XIXlea.Ion Budai-Deleanu e clasic si baroc,Negruzzi,Alecsandri si Ion Ghica sunt romantici si clasici,Filimon e mai ales romantic,Eminescu e romantic cu aspiratii clasiciste,Caragiale si Creanga sunt moralisti clasici prin experienta,abia la Slavici dam peste tablouri de viata pictae realist sub influenta litereaturii germane. La Junimea,Maiorescu pledase pentru clasicism,scoala critica de la revista Contemporanul va promova naturalismul francez,insistand asupra lui Zola,Maupassant si Julles Valles,luati ca modele de scriitori mai putin insemnati,intre altii de Delavrancea,in timp ce un romancier independent ca Duiliu Zamfirescu,provenit din scoala lui Alecsandri Macedonski,ironizat de Gherea pentru pesimist,va face roman de factura clasica,vag inriurit de verismul lui Giovanni Verga. Dificultatea incadrarii scriitorului in realism creste in secolul nostru,cand,dealtfel,stilurile fundamentale de creatie,clasicisml,romantismul si barocul sufera mutatii complexe,mergand pana la disparitia hotarelor precise dintre ele.Realismul,sporadic detectabil la noi ub forma de directie litereara,e greu de atribuit unor scriitori din perioada interbelica,de formatii extrem de diferite.Cum se comporta marii poetii Tudor Arghezi,Lucian Blaga,Ion Barbu,George Bacovia,Alexandru Philippide,Ion Pilat fata de realism? Hortensia Papadat-Bengescu e realista sau naturalista?Cum se impaca noua structura preconizata in roman de Camil Petrescu cu realismul balzacian? G.Calinescu insusi constata,voind sa defineasca realismul,inconstienta notiunii.Realismul ar fi metoda care pune arta in concordanta cu realul.Dar ce este realul?Realul se identifica,in campul foarte general ,cu posibilul. Posibilul in arta nu trebuie,empiric vorbind,confundat cu ceea ce se intampla sa existe.Fara idee,fara incercarea de a corecta natura dupa modelul accidentelor celor mai rezonabile din ea nu exista arta adevarata,nici,cu alte cuvinte,realism. Cand nu e totala inventie,opera de arta e oglindire a naturii in plina contradictie.Tocmai aici sta dificultatea esentiala a scriitorului realist,obligat nu a reproduce,schimband numele reale,cu ins ratacit de lectura romanelor cavaleresti sau o

femeie exaltata de lectura romanelor idealiste sentimentale,ci a nascoci pe Don Quijote, el ingenioso hidalgo si pe Emma Bovary,eroina aspirand spre idealuri inalte de viata,inaccesibile pentru ea. REALISMUL AZI-AL.PIRU Am observat si eu in presa si la emisiunile de radio si televiziune cateva interventii in legatura cu conceptul de realism.Discutia despre realism a redevenit necesara nu din cauza ca noile modalitati artistice ar fi prin definitie aberante,caci si ele se intemeiaza pe fenomenul real,ci mai ales pentru ca referindu-se indeosebi la zone obscure care scapa observatiei directe au sporit dificultatea intelegerii prin practica excesiva a ermentismului,a limbajului enigmatic,ezoteric,fara priza in public.Literatura devenea inaccesibila,criptica,uneori ininteligibila.Atunci s-a produs teoretic si practic,aiurea ca si la noi,o intoarcere la realism. Dupa cate stiu,estetica recunoaste numai trei stiluri fundamentale de creatie: clasicismul,romantismul si barocul.Realismul nu este un stil,ci un procedeu recognoscibil partial in toate stilurile fundamentale,dar care nu poate inlocui in intregime nici unul din cele trei stiluri.Exista procedee realiste in clasicism,romantism si baroc,ceea ce nu inseamna ca trebuie sa vorbim in aceste stiluri in primul rand de exacitatea reproducerii detaliului caracteristic,de tehnica realista.Altceva e cand ne referim la curentele literare determinate istoric.Termenul de realism a fost lansat in litereatura de Champfleury,in 1857 si a dat numele unui curent literar de la mijlocul sec.trecut reprezentat-dupa Thibaudet-,de Murger,Champfleury,Duranty si fratii Goncourt.In aceasta clasificatie Flaubert,reprezentand mostenirea balzaciana,precede realisul,iar in clasificarea lui Lanson,Balzac e trecut in epoca romantica.Desigur ca scoala realista a secolului trecut nu s-a reeditat identic in secolul nostru.Scriitorul realist al sec al XX-lea este mai deschis problematicii social-istorice si psihologice,mai atent la conditia umana,mai preocupat de perfectionarea insusirilor lui morale,in spriritul umanistului contemporan.Omenirea care a fost confruntata,la distanta de doua decenii,de doua razboaie mondiale tinde sa alunge si chiar sa nimiceasca spectrul razboiului pentru a face posibila o lume mai buna dedicata progresului in toate domeniile,constructiilor pasnice,intelegerii si respectului intre popoare. Dupa ce s-au practicat un numar de experiente profitabile poate sub raportul mijloacelor de comunicare,majoritatea scriitorilor veritabili au revenit la literatura de reflectare autentica a realitatii,a problematicii social-istorice si psihologice.Dealtfel de constata ca scriitorii imporanti de astazi,Zaharia Stancu,Eugen Jelebeanu,Marin Predanu s-a lasat ademeniti de mode si au ramas la procedeele litereaturii adevarate de totdeauana,fara sa-si contorsioneze stilul si fara sa-si invaluie sensul pana la a-l face invizibil.Prin aceasta ei si-au castigat nu numai durabilitatea,dar si populariatea in functie,orice s-ar spune,de gradul de accesibilitate.Pe aceeasi linie merg si alti scriitori,printre care remarc aici pentru moment doar pe Petre Popescu,unul din promotorii discutiei despre necesitatea intoarcerii la realism in literatura.Sunt,evident,pentru o literatura realista,insa pentru literatura,nu pentru reportaj,unde realitatea e re-data asa cum este ea,brut si plat,la nivelul efermerului si al accidentelor,al amanuntului nesemnificativ.Inteleg prin literatura in genere,si prin literatura realista in special,o literatura transistorica,de transgresare a datelor realului,de exemplificare a universuluiprin ridicarea la o semnificatie.Cum s-a spus de atatea

ori,scriitorul nu este un simplu zugrav,ci un pictor,nu un fotograf,ci un om care gandeste.Restul extrem de important,deloc neglijabil,e chestiune de exprimare,si aici trebuie sa fim toti de acord ca a sosit momentul sa vorbim,sa scriem inteligibil,in frumoasa noastra limba romaneasca. REALISMUL CA ETAPA ISTORICA-SILVAN IOSIFESCU Nu putem evita revenirea la problema destul de fastidioasa a termeniologiei.Ce intelegem prin realism? Se impun macar doua sensuri diferite.Unul-mai larg- se refera la o atitudine.S-ar putea vorbi si de un tip sau de o structura artistica.Celalalt sens,de miscare localizata istoric,are o arie mai bine determinata,dar nu e nici el lipsit de dificultati. Exista in literatura franceza un realism inaintea realismului,un fenomen istoric anterior insasi aparitiei in literatura a acestui termen transparent din filozofie.Nu putem reduce realismul francez la miscarea care s-a intitulat astfel pe la 1850 si s-a concentrat in jurul lui Champfeury sau Duranty.Nu-l putem lasa in afara modului realist de a scrie pe Stendhal,Balzac sau Merime,indiferent de varietatea compartimentelor in care ii incadreaza istoriile literare.Nu au existat la acesti artisti nici relatii de grupare litereara,nici constiinta estetica comuna,explicitata in texte teoretice. Intr-un mod similar se constant existenta unui realism romanesc in ultimul sfert al secolului trecut.Raporturile dintre Caragiale,Slavici,Duiliu Zamfirescu,pentru a citi doar cateva nume mai semnificative,au fost uneori accidente(Caragiale si Slavici),alteori ostile (Caragiale si Duiliu Zamfirescu).Inconsecventele,contradictiile interne,antipiciatea personalitatilor proeminente pot doar pe cei care au ramas la o intelegere clasificatoare,de tip administrativ si topografic,a miscarilor litereare.Pentru aceasta intelegere bine ordonata,linistitoare,curentele literare pot fi definite dupa criterii fixe si fiecare participant arboreaza in scrisul lui,ca o insigna pusa la vedere,aceste caractere unificatoare. Existenta unui moment istoric realist in literatura romana,realism amestecat,neizolabil in stare chimic pura-ceea ce se intampla,dealtfel,si pe alte meridiane si in alte epoci-nu e contestabila.S-ar putea aduga ca o data originala si prelungirea acestui realism in perioada interbelica,in mijlocul unor tendinte si curente eterigene.Unii comentatori s-au mirat,altii l-au privit cu reprobare si au incercat sa-i ofere lui Rebreanu scuze estetice.Corespondenta dintre opiniile si practica artistica la Rebreanu staruie impotriva comentatorilor.

REALISMULUI-UN CONCEPT PROGRAMATIC- ION VLAD Intrecand prin extensiune nu doar semantica proprietatile unui curent literar cuprins intre datele mai mult sau mai putin aproximative ale unei perioade istorice determinante,realismul se defineste ca un concept programatic al literaturii contemporane.Implicatiile de ordin istoric si filosofic atribuie realismului calitatea unui termen esential,el disociaza si ordoneaza productia literara stabilind planuri diferentiale pentru o creatie polivalenta in care recunoastem atitudinea scriitorului,perspectiva acestuia asupra evenimentelor si raporturilor umane.Precizarile in sfera literaturii realiste raman in continuare necesare,intrucat intr-un curent literar constituit,ilustrat

magistral de mari opere,realismul a devenit un fenomen artistic complex,obligand alegerea deliberata a solutiilor in reprezentarea si transfigurarea estetica a realitatii.Mai presus de preceptele recunoscute ale curentului si dincolo de promulgarea unor criterii de evaluare,literatura tinde catre un cod realist superior,intelegand prin aceasta cunoastere si reprezentare,recreare in fictiune artistica si in transcriere strict referentiala si literera a fenomenelor;intr-un cuvant,ordonare superioara a lumii din unghiul unei conceptii riguroase despre natura realitatii. Procedam adesea la analiza istorica a realismului,cu referinte necesare la clasicii realismului,nu fara a observa ca fazele acestuia sunt incarcate de surprize.Dealtminteri,termenul insusi ne dezvaluie o zona uimitoare de polisemie,de unde nevoia resimtita de a reexamina conceptul in determinarile lui sociale si ideologice.In definitiv,ceea ce numim din obisnuinta naturalism nu reprezinta oare un moment dogmatizat al realismului veacului trecut,o etapa dominanta de principii,cand criteriile se convertesc in norme si inexorabile postulate ale observatiei,cercetatii si explicarii fenomenale prin confruntare cu datele stiintelor? Sau,pentru a ramane in apropierea acestui moment literar, e de vazut procesul prin care literatura evolueaza de la formula stendhaliana a romanului-oglinda laun demers integrat unei conceptii unitare despre cauzalitatea fenomenelor,despre legile care guverneaza raporturile dintre oameni din contextul istoric al evenimentului.Fapt e ca intelegem realismul ca reprezentate artistica permanent verificata prin datele realitatii obiective,nu in sensul unui realism literal,ci prin depasirea creatoare a simplei transcrieri fenomenale. G.Calinescu remarca intr-un eseu despre realism conditia superioara a cunoasterii artistice,cand o opera de arta,meritand acest nume,nu se face relatand documente si schimband nume proprii; ceea ce presupune,se intelge,trecerea spre profunzime si spre redimensionarea observatiei documentare,istorice de suprafata. Vitalitatea realismului provine desigur din capacitatea acestuia de a inregistra si interpreta devenirea unor procese,dinamica lor,si nici intr-un curent literar nu asistam la interferente atat de numeroase ca in realism,unde fructificarea experientelor artistice anterioare,sau a informatiei stiintifice,produce o extraordinara deschidere spre sensul adanc al vietii,constanta a creatiei autentice,generate de contactul cel mai intim cu strcturile polivalente ale lumii. O comunicare polivalenta defineste realismul contemporan,deschis poeziei infiltrate in structurile obiectivite ale poeziei,in timp ce spatiul epic obtine esentiale profunzimi prin semnificatiile evenimentelor transfigurate.Capacitatea de absorbtie a realismului devine un atribut invariabil,de unde si mobilitatea formelor sale si explicatia pentru audienta constanta de care beneficiaza privilegiat.