TUDOR VIANU: Studii de stil si arta literara

"Eminescu a dat poeziei romnesti dimensiunile care i lipseau nainte. Lumea n care ne
introduce Eminescu este o lume de mare vastitate n spatiu si n timp si n care privirea
cugetatorului patrunde pna n punctele cele mai tainuite ale sufletului omenesc si pna n
conceptiile cele mai nalte ale ratiunii.
Prin aceste caractere ale poeziei sale, asa cum le lumineaza epitetele ei cele mai
caracteristice, Eminescu este unul din reprezentantii cei mai straluciti ai epocii deschise
odata cu anul 1848, printre ai carui scriitori el a recunoscut nEpigonii pe naintasii sai [...].
Eminescu li se alatura, n generatia urmatoare, nu numai prin poetizarea trecutului generos,
a basmelor, legendelor si traditiilor populare, dar si prin acea sensibilitate pentru vechimea
nfatisarilor din jurul sau, despre care ne vorbeste unul dintre epitetele sale cele mai
caracteristice. Gndirea eliberata vrea sa patrunda pna n adncimea sufletului omenesc,
sa sondeze misterele naturii si sa se ridice pna la conceptiile cele mai generale ale
inteligentei, pna la cunoasterea legilor eterne ale naturii."

ION NEGOITESCU: Poezia lui Eminescu
"Civilizatiile, a caror trecere o cnta Eminescu n Memento mori, sunt jocul cel mai fastuos
al operei lui si fara ndoiala cea mai mare constructie lirica a literaturii noastre. Prin
descrierile de peisaje si monumente, prin nflorire si declin, curge fluviul lirismului cu ape
grele, cnd lenese, cnd nspumate si n monotonia magica a versurilor, n abundenta lor
succesiune, dospeste "conceptia" eminesciana, ideea filozofica, ce de asta data nu altereaza
poezia, lasnd-o sa se umple de sevele amare ale tonului si sa fie cotropita de viziuni. O
conceptie care uneste idealismul lui Hegel, reconstituitor al spiritului, al gndirii n istorie, cu
pesimismul lui Schopenhauer, de ruinare a istoriei, subminata de raul orb ce o mna. Cnd
ideea nu este nsa filozofica, ci poetica, ea straluceste dintr-o data de reflexe, ca n primele
strofe ale poemului, unde inspiratia, facultatea imaginativa se circumscriu metaforic, ntr-o
priveliste de ape sacre, de maluri cu dumbravi de laur verde, cu lunci de chiparosi, unde
rasuna mereu cntecul tristetii, tarm locuit de sfinti n haine de lumina si peste care
domneste frumosul nger al mortii, cu aripile lui negre. E si tarmul somnului, al basmului
"posomort", sorgintea spiritului, a timpului istoric: un templu cu arcuri negre, cu stlpi ce
urca spre stele. "Diorama" se naste, asadar, n somnul creator, poetul fiind cu sete
Imbatat de-un cntec vecinic, ndragit de-o sfnta raza...
(IV, 110)
ignornd durerile vietii (va descoperi nsa pe cele ale istoriei, ale spiritului n ruina, ale
misterului lumii) si setos de "dulceata" pe care o dau visul si uitarea, vestmntul poeziei
peste raul nepieritor."
GEORGE CALINESCU: Viata lui Mihai Eminescu
"El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care
alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case,
nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie pentru
sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent
dect un individ [...].
Eminescu a fost, ntr-un cuvnt, un om nzestrat sa exprime sufletul jalnic sau mnios al
unei multimi n primejdie de a fi strivita de puterile ndrjite ale lumii vechi, sa o nvioreze
cu vehementa si s-o mpinga nainte, aratndu-i viitorul n chipul unui trecut idilic si pe care
soarta l-a aruncat ntr-o societate parnd entuziasta de progres si grabita de a-i lepada
vesmintele vetuste, dar hotarta a nu abandona nimic din privilegiile ei [...].
Astfel se stinse n al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi
vreodata, poate, pamntul romnesc. Ape vor seca n albie, si peste locul ngroparii sale va
rasari padure sau cetate, si cte o stea va vesteji pe cer n departari, pna cnd acest
pamnt sa-si strnga toate sevele si sa le ridice n teava subtire a altui crin de taria
parfumurilor sale."

CONSTANTIN NOICA: Eminescu sau gnduri despre omul deplin
al culturii romnesti
"Eminescu a venit cu mna plina naintea nefiintei. Ratacit, nemnget, ca un suflet fara
parte, exact asa cum spunea omul Renasterii despre om cum ca e fiinta ce n-are partea
ei, poetul nostru si-a primit lotul, traind pe masura acestuia, n marginile, ba chiar n
nemarginile lui."
Darul ce ni s-a facut prin Eminescu? A aparut n lumea noastra un om care-a nteles sa fie
om deplin. Cineva care n-a vroit sa fie al doilea.

Eminescu si nefiinta
"Nefiinta aduce totusi odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni n el. Intreg
evantaliul lui de deschideri catre lume si cultura se strnge pentru noi ntr-o inima, care
bate.
Carui popor i s-a facut darul acesta? O constiinta mai buna, o spusa mai buna si exemplara,
au desigur cteva mari popoare si culturile lor. Dar cte din ele au cu-adevarat o inima?"

"Caci nu de judecat critic, de catre noi, este acum Eminescu, ci de asimilat ntr-un fel, ca o
constiinta de cultura de dindaratul nostru de la folclor si pna la stiintele pozitive ,
devenind astfel constiinta noastra mai buna, sau poate mustrarea de constiinta a oricarui
intelectual, care-i vede necuprinsul, adica sinteza nsasi."

Un miracol al culturii romnesti
"Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui,
de comorile plutonice retinute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de
spectacolul acesta extraordinar pe care ti-l da o constiinta de cultura deschisa catre tot."

Mihai Eminescu

Iubirea si natura in lirica eminesciana


Descrierea temei

Intre marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii isi are rezervat un loc
special, prin lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si
perfectiune.
Ingemanate mereu, natura si iubirea se constituie intr-o singura tema in care spatiul
poetic primeste valoare filosofica si este caracterizat de emotii puternice si sentimente
profunde. Desi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste doua teme comporta o
suita de motive, semnificatii si ipostaze proprii. Cultivarea cu predilectie a simbolurilor
iubirii si naturii este unul dintre elementele decisive in integrarea liricii eminesciene in
curentul romantic literar.
Dragostea si natura sunt teme romantice, permanente in creatia lui Eminescu.
Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta cosmica. Natura
terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a anotimpurilor. Natura este
umana,ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta cu starile
sufletesti ale poetului. G. Ibraileanu atrage atentia asupra faptului ca: "In privinta
sentimentului naturii si al picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu este mai
obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrata
numai naturii. Dar, cum am vazut, in poeziile lui de dragoste subiectiva, natura adesea-
daca nu primeaza-e pe acelasi plan cu dragostea. Iar in poezia obiectiva, unde natura e
un cadru, cadrul ia proportii intinse,ca de pilda in "Calin", partea finala. In faza a doua,
natura e intotdeauna in functie de sentiment, si foarte adesea expresia starilor de
suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii."
M. Eminescu este insa unul din marii poeti ai evocarii spatiului cosmic. Mentionam
cateva momente din literatura si cultura universala, avand in vedere ca si cosmicul ca si
timpul sunt teme relevante in creatia eminesciana: "Imnul creatiunii din Rig-Veda" (in
traducere de Mihail Eminescu),in literatura indiana; Lucretiu- "Despre natura lucrurilor"
si Ovidiu-"Metamorfoze" in literatura latina; V.Hugo-"Crestinismul" in literatura
franceza; Mihai Eminescu- "Rugaciunea unui dac", "Scrisoarea I", "Luceafarul" in
literatura romana.
Dragostea cunoaste dimensiuni de la suferinta, iubiri pierdute ("Si daca...", "Floare
albastra", "Lacul", "Pe langa plopii fara sot...") si dragoste fara speranta ("De cate ori
iubito", "Daca iubesti fara se speri", "Sara pe deal"), la dragoste implinita ("Calin, file de
poveste", "Poveste teiului", "De ce te temi").
In evocarea dragostei, natura este bogat colorata, flori de tei, trandafiri rosii, nuferi
galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce confera imaginilor o nota luminoasa in care
visul da mister dragostei. Uneori, se intuneca devenind leaganul somnului si al mortii.
G. Calinescu situeaza natura-ca peisaj- in Moldova. Simbolul unor motive este
revelator: teiul sfant- mireasma imbatatoare; singuratatea- plopul; copilaria- ciresul,
nucul, marul; iubirea juvenila- liliacul; rusticitatea- salcamul. Apare, in poezia
eminesciana, o vegetatie lacusta; rachita, nufarul. Fauna, in schimb, e saraca: calul(alb,
negru), cerbul, ciuta, pasari, fluturi. Natura apare in ipostaza feminitatii-iubita,
logodnica, mireasa, plansul apei.
T. Vianu subliniaza faptul ca M. Eminescu, ca si Leopardi si Vigny, se refugiaza in natura
si "aceasta nu ramane fara ecou la durerile lui".
La Eminescu se intrepatrund motive si stari sufletesti precum: apa, codrul, teiul, izvorul,
luna, stelele, floara albastra, cornul, luceferi, extazul, duiosia, luciditatea, exaltarea,
sarcasmul, revolta.
Floarea albastra, inmiresmata de tinerete si gratie, adresata invitatia vileana de iubire
visatorului care uita de viata-i fugara, de cele mai inalte ganduri care-l abstrag,
contrapunandu-i vraja codrului, luministul secret-un refugiu pentru saruturi. Tonul
invitatiei la dragoste este inconfundabil in "Floare albastra". In poezia "Lasa-ti lumea" se
identifica "labirintul iubirii", pe care poetul ar dori sa-l strabata alaturi de iubita, pe
cararile intortocheate ale padurii batrane, sub scanteia astrelor. In "Dorinta" se
sugereaza "o scufundare afara din timpul istoric", in sanul vesnic al pamantului "pentru
a atinge o pace care este o foarte blanda figura a mortii" . Visul de dragoste se
modeleaza aici dupa cantecul izvoarelor singuratice si dupa mangaietoarea cadenta a
vantului, a sufletului: "Adormind de armonia codrului batut de ganduri", esenta
misterioasa a vietii universale, strabatuta de un suflu invizibil-boare, suflet, gand: "Vom
visa un vis ferice, ingana-ne-vor c-un cant, Singuratice izvoare, Blanda batere de vant".
In poezia "Si daca..."sentimentul elegiac gaseste o efuziune de esenta predominant
muzicala, "in care colocviul dintre inima si lucruri isi pastreaza intacta tainica lui
intimitate". Iubita este aici in ramura care bate in geam, in plopii care se leagana, in
stelele care licaresc in adancul apelor, in respiratia tacuta a norilor, urmariti de vant,
pentru a descoperi luna deasupra lacului:"Si daca ramuri bat in geam /Si se cutremur
plopii, /E ca in minte sa te am /Si-ncet sa te apropii".
Rosa Del Conte adauga si alte aprecieri menite sa defineasca lirica eminesciana in
dimensiunea ei fundamentala-natura si dragostea: "Aventura biografica este departe.
Convorbirea se desfasoara intre inima si lucruri, dar intr-o atmosfera aluziva, de
liricitate pura. "Si daca..." este un inceput care reia si continua o discutie tainica. Bataia
ramurilor in geam, tremurul plopilor...si tu te reintorci. Stelele care lumineaza in
adancul unui lac si spun: adu pace durerii tale. Nori impinsi de vant spre a descoperi
chipul lunii: si tu care rasari din nou in acea lumina potolita".
In poezia "Peste varfuri...", Eminescu va exprima dorul in "esenta lui cea mai pura-
nazuinta catre implinire, pe care noi o cautam aici pe pamant, fara a ajunge vreodata la
ea, caci a o atinge ar insemna Absolutul.". "Este-spunea Rosa Del Conte-aceeasi dorinta
care il apleaca pe Dumnezeu asupra fapturii sale si care se numeste, si ea, iubire. Prin
dragoste, dorinta ne permite sa intuim ca numai prin moarte vom atinge acea idee care
ne framanta, asa cum ideea statuii il framanta pe artist pana nu ajunge sa o realizeze".
In notele "cornului" din poezia eminesciana plange eterna trecere a universului. "Muzica
ne mangaie plansul, relevandu-ne o noua masura a timpului si o noua figura a
spatiului". Durerea iubirii poate deveni o forma a cunoasterii, ca experienta a timpului,
spre o mai inalta revelatie a fiintei.
Dupa cum apreciaza Perpessicius , de la drama sentimentala din adolescenta si pana la
liedurile de iubire cu care s-a intors in coloanele de debut ale "Familiei" dupa 17 ani: "S-
a dus amorul...", "Cand amintirile...", "Adio", "Ce e amorul?", "Pe langa plopii fara sot",
"Si daca" - poezia de iubire a lui Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii
dantesti. Ea a cunoscut infernul si purgatoriul, si paradisul.

Evolutia temei

Tema apare inca de la prima poezie publicata, De-as avea.. , de la Mortua est,
unde apare un fel de prim pastel eminescian. Aici deja se constituie ipostaza in care
femeiea apare ca o fiinta angelica, un inger transfigurat de moartea timpurie. In
Venere si Madona , cel de-al doilea mare poem de dragoste din punct de vedree
cronologic, viziunea poetului este una duala, el refacand imaginea femeii, atat inger, cat
si demon : Madona dumnezee cu diadema de stele, cu surasul bland vergin, alteori
ea fiind descrisa ca fiind : cu inima stearpa, rece si cu suflet de venin
Prima etapa a eroticii eminesciene deschide insa perspectiva amorului acompaniata de o
natura feerica, vie si colorata. Femeia este serafica, asemanatoare cu Beatrice a lui
Dante sau cu Laura din poemele lui Petrarca. Ea innoblieaza sufletul, este tandra,calda,
dar nu este realaramane numai o speranta, numai un vis aflat sub semnul posibilitatii.
Cea dea doua etapa a liricii este caracterizata printr-o stare de tristete profunda, de
dezamagire in iubire, pentru ca sentimentul ce candva era foarte puternic se stinge.
Decorul devine si el intunecat, rece, sumbru, o natura de cosmar, in care domina ceata,
frigul, plopii stingheri si frunzele vestede. Femeia este rece si indepartata, iubirea
pasionala, ca la Hugo sau Heine, se transforma in suferinta, in durere farmec dureros
de dulce. Mai tarziu, starea elegiaca aluneca spre satira, in Scrisoarea V : Ia
intreab-o , bunaoara,/S-o sa-ti spuie de panglice de volane si de mode,/ Pe cand inima
ta bate-n ritmul unei sfinte ode../Cand vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila-/
De ai inima si minte-feri in laturi : e Dalila !


Teme si motive

Natura

La Eminescu putem vorbi de o natura terestra, reprezentata prin motive cum ar fi
teiul,copacul iubirii si al amintirii, salcamul ce exprima rusticitate, o coloana a infinitului
ce proiecteaza iubirea terestra in planul cosmic. Plopul este copacul singuratatii, un
pretext al lamentatiei poetului ( Pe langa plopii fara sot). Marul si ciresul sunt cele
doua simboluri ce exprima candoarea si inocenta copilariei. Cel mai des intalnit motiv
este insa cel al codrului. Padurea apare in viziunea poetica drept loc de refugiu, un
confident,complice. Este un spatiu atemporal plin de mister, de vraja si semnifica
totodata nostalgia copilariei dar si a iubirii pierdute, a sentimentelor de melancolie.
Padurea se constituie in ipostaza feminitatii, a iubitei ce isi cheama iubitul (O,
ramai,ramai la mine / Te iubesc atat de mult), are miscari tandre, in timp ce poetul
reprezinta elementul masculin.
Ca pictor al luminii, Eminescu surprinde peisajele in devenirea lor, in jocurile luminii sau
ale apei. Cei doi astri antinomici, soarele si luna, aduc idei diferite : spirit, esenta,
lumina, identificate in simbolul soarelui si suflet, materie, apa asociate imaginii lunii.
Luna declanseaza in sufletul poetului fanezia, fundalul arhaic cu origine mitica, aducand
o cunoastere extatica.
Elementele primordiale ale vietii capata de asemenea ipostaze inedite . Focul inseamna
pasiune, viata, purificare, dar in acelasi timp semnifica si durere si dezamagire. Apa
semnifica geneza, oglindirea estetica a realitatii, precum si trecere- timp, continuitate
dar si moarte.
Aerul reprezinta libertate, transcendenta si zbor, iar pamantul constituie simbolul
stabilitatii si, in acelasi timp, al perisabilitatii umane.

Iubirea

Iubirea la Eminescu reprezinta mai mult un ideal, o aspiratie in lirica de tinerete, mai
tarziu transformandu-se intr-un sentiment dual, fericire dublata de rautate, pentru ca in
final sa se ajunga la sentimentul iubirii pierdute, al dezamagirii profunde si al
descurajarii totale.
Intalnim astfel femeia in diferite ipostaze.
Femeia de salon, corupta, meschina si rea (Scrisoarea V), care nu intelege aspiartiile
barbatului, cocheta, adulterina.
Femeia eros, ingenua, femeia copil, femeia indragostita, senzuala ispititoare ce
conoteaza placerea. Elementul feminin este puternic legat de planul teluric, spiritualul
nu ii este accesibil si ii este aproape inutil.
Nu apare mai deloc,fiind prezenta numai in inceputul poeziilor Luceafarul si Calin(file
de poveste) iubirea domestica.


Iubirea si natura in poezii


In Dorinta , poetul imbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu admiratia fata
de frumusetile naturii- codrul, izvoarele, florile etc. In aceasta poezie, natura apare ca o
aspiratie, ca o dorinta, aceasta fiind si esenta poeziei eminesciene : tendinta catre
fericire. Poetul surprinde laboratrul sufletului uman din care izvorasc sentimente de
gingasie si puritate, in cadrul naturii care tainuieste si ocroteste.

.

Poezie a dorului de dragoste, Sara pe deal este o idila ce contine neintrecute elemente
de pastel. Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur, pe care-l
imagineaza tanarul, aspirant la ideal. Manat de sentimente puternice, el isi traieste
iubirea din vis si descopera armonia sufletelor si frumusetea universului. Versul sustine
prin muzicalitatea lui interioara traiectoria sentimentului care izbucneste cu tarie,
evolueaza cu febrilitate spre implinire si se relaxeaza prin proiectia dorului in voluptatea
fanteziei.



Poezia Lacul se nscrie n seria poeziilor lirice eminesciene, n care sentimentul
iubirii se mbin armonios cu cel al naturii, elementele cadrului natural lacul, codrul,
izvorul, luna - din aceast poezie fiind specifice poeziei eminesciene. Poetul traieste
emotia unei idile posibile, terminata prin tristetea unui vis neimplinit. n finalul poeziei,
ndrgostitul ajunge la o calm resemnare, poetul terminnd poezia aa cum a
nceput-o, adic cu imaginea lacului albastru, ncrcat cu flori de nufr, pentru c
pe Eminescu l-a fascinat ntotdeauna apa, i credea c atmosfera generat de ea
este cadrul perfect pentru mplinirea visului de iubire.


Langa lacul cel albastru
Incarcat cu flori de nufar.
Pe langa plopii fara sot, elegie si romanta aduce, din strofa a V-a o atmosfera de
religiozitate iubirea- stea ce s-ar fi aprins in fata dragostei devarate, eternizand-o si
sculptand-o intr-o marmura devine speranta, incredere, noroc, tinerete.



Poezia Floare Albastra este conceput din dou pri corespunztoare a dou
tipuri de idei, de cunoatere: n primele trei strofe cunoaterea filosofic absolut,
iar n partea a doua (5-13) cunoaterea terestr prin intermediul dragostei. Cele
dou pri ale poeziei sunt legate de o strof, cea de a patra, care conine
refleciile poetului i conine n ea nceputul ideii din ultima strof. Poezia este
alcatuit sub form de monolog ntrerupt de dialog.n primele trei strofe poetul
contureaz domeniul cunoaterii filosofice. Ultima strof aduce ideea despririi, a
stingerii dragostei, iar repetiia "floare albastr" subliniaz intensitatea tririi
generat de contrastul dintre iluzie i realitate accentuat de acel "totui".



Poemul Calin(file din poveste),este o poveste de iubire,in care autorul prelucreaza
motivul popular al zburatorului. Voinicul misterios intra in viata fetei de imparat pe
neasteptate,intr-o noapte,dupa care dispare.La scurt timp dupa plecarea voinicului,fata
isi da seama ca asteapta un copil,rodul iubirii dintre ea si Calin.Tatal ei,imparatul,o
izgoneste de la palat.Ea isi gaseste adapost in padure,intr-o coliba parasita,unde isi va
creste baiatul. Aici o descopera voinicul Calin,dupa sapte ani.Casatoria celor doi tineri
constitue finalul fericit al poemului.


Valori estetice si stilistice

Tudor Vianu, in studiul "Despre stil si arta literara", prezentand o analiza pertinenta pe
coordonatele "Eminescu in timp", se opreste asupra unor observatii privind:"scuturarea
podoabelor", "deschiderea catre lume si epitete frecvente si caracteristice. Dupa
T.Vianu, inca din 1870 se poate vorbi de procesul de constituire a epitetului tipic
eminescian. Compararea variantelor confirma aprecierea respectiva. Tudor Vianu retine
epitetele coloristice-cromatice: "alb", "verde", "galben", "albastru", "argintiu", "vanat";
epitete morale-sau cu intrebuintare metaforica morala:"bland", "dulce", "jalnic", "usor",
"tainic", "misterios", "himeric", "fermecat", "mandru", "adanc", "vechi", "etern". "Adanc,
vechi, etern sunt epitete caracteristic eminesciene." Ele apar in epoca mai tarzie a
creatiei sale.
Farmecul limbajului eminescian poate fi caracterizat de prospetimea si naturaletea
limbajului, folosirea unor forme populare si familiare ale vorbirii, de expresii tipice la
care se adauga mijloacele expresiei intelectualizate-virtuozitatile verbale, vizualul si
auditivul unindu-se intr-o armonie muzicala perfecta.
D. Popovici surprinde aceasta perfectiune armonica a creatiei eminesciene: "Poezia lui
Eminescu este o partitura imensa, in care vibratiile puternice ale notelor apropiate din
nou sunt acoperite si indulcite de sunete stinse, venite din departari".
Contributii originale la limbajul poetic romanesc ar fi: acorduri inedite, mai ales intre
substantiv si adjectiv ("pasuri melancolici", "pustie ganduri", "umbre stravezie"); plurale
neobisnuite ("aripe", "lune", "oame", "furtune", "pasuri"); forme inversate ("suna-vei",
"rugamu-te"); rime surprinzatoare; sintaxa afectiva; muzicalitate armonica.


Eminescu i poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat n anul 1889, anul morii
lui Eminescu, i este prima lucrare de exegez (analiz / interpretare) a operei eminesciene. Aadar,
Maiorescu devine primul eminescolog (cercettor i cuceritor al operei eminesciene).
Atenie: urmeaz detalii despre naraiune i/sau deznodmnt.
Aa cum arat i titlul, studiul cuprinde dou pri: prima parte se refer la viaa poetului, (vizeaz
omul Eminescu), n timp ce a doua cuprinde o analiz a operei acestuia (poeziile lui).
n partea nti, criticul fixeaz sumar cteva date din biografia lui Eminescu, artnd c acesta s-a
nscut la Botoani, a studiat la Cernui, Viena i Berlin, a fost inspector colar, bibliotecar; a murit
n 1889.
Maiorescu ncearc s dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit creia boala
de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanat de srcie i arat c ea a fost motenit
ereditar (doi frai ai acestuia s-au sinucis dup ce nnebuniser!). Consider c viaa sa plin de
excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecin a acestei boli i nu factorul care
a cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evideniindu-i ca trsturi definitorii inteligena, memoria
extraordinar (capacitatea de a reine un volum imens de cunotine), cultura excepional
(cunosctor al filosofiei, al credinelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de
cunoatere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile tiinifice, economice, filosofice etc.),
modestia (refuzul premiilor i al gloriei; simplitatea pe care o dovedete n discuia cu regina
Romniei, Carmen Sylva).
Afirm c biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, vistor, nsetat de
cunoatere, dar nefericit n plan familial, neneles de societate.
Pune n discuie pesimismul eminescian i arat c acesta a fost unul nativ ( ine deci de structura
interioar a poetului), nu unul dobndit ca urmare a srciei n care a trit, a mizeriei i a lipsurilor cu
care s-a confruntat. Dup ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, art c,
oricnd i oriunde ar fi trit Eminescu, din opera sa ar fi rzbit acelai pesimism, aceeai
dezamgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (n lirica sa, Eminescu nu-i plnge propriile
nempliniri erotice!), ci unul metafizic, izvort din contientizarea nedreptilor sociale, politice, dar
mai ales din contientizarea tragismului condiiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a
alimentat ns acest pesimism nativ, corespunznd perfect structurii sufleteti a lui Eminescu.
Partea a doua a studiului, consacrat operei lui
Eminescu[modificare | modificare surs]
Criticul supune analizei cteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun n valoare
genialitatea, comentndu-le sub aspectul limbajului i al coninutului de idei, socotit novator n
literatura romn a momentului. Maiorescu afirm c ceea ce individualizeaz opera lui Eminescu n
raport cu opera scriitorilor dinaintea sa i o face inconfundabil este bogia ideilor filosofice i
frumuseea limbajului, semnul celor alei (i-a ales ntotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a
exprima exact ideile). Remarc multitudinea de idei filosofice, religioase, tiinifice, mitologice care
se regsesc la Eminescu, i le explic prin cultura excepional a acestuia. Evideniaz talentul
excepional dovedit n mnuirea limbii, concretizat n alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru
exprimarea ideilor
Analizeaz poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmnd c poetul a vzut n femeie doar copia
imperfect a unui prototip irealizabil. n mod greit, arat c erotica eminescian are o dimensiune
pur instinctual, refuzndu-i deci platonismul.
Remarc bogia i varietatea rimelor din lirica eminescian. Potrivit criticului, originalitatea acestor
rime este indiscutabil. El nsui identific trei tipurti de rime: a) rime noi , rezultate din rimarea unui
cuvnt ntreg cu altul prescurtat; sine-mi/ inemi /suie cu nu e).). b) Rime surprinztoare, n care
rimeaz un cuvnt obinuit cu unul prozaic, neliterar - (nalte cu ncalte) c) Rime rezultate din
rimarea unui substantiv comun cu unul propriu (zid cu Baiazid/ oaspe cu Istaspe).
Observ c poetul a utilizat relativ puine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciaz sonetele
eminesciene, Glossa i Oda. Arat c una dintre sursele muzicalitii liricii poetului de la Ipoteti o
constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Muatini). Laud nteresul acestuia pentru folclor
i faptul c a valorificat o serie de cuvinte populare (sar, nouri), dnd versurilor o perfeciune
aproape onomatopeic.
n finalul studiului, Maiorescu se lanseaz ntr-o profeie care a fost confirmat mai trziu, artnd c
pe ct se poate omenete prevedea, literatura (poezia) romnesc din secolul al XX-lea, va ncepe
sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminescian va fi germenele din care se va nate
toat poezia secolului urmtor).