Contra lui Sainte-Beuve de Marcel Proust

Colecţia Eseuri

Editura Univers, Vucureşti, 1976

Coperta de RADU ŞTEFLEA
Marcel Proust Contre Sainte-Beuve
Copyright Editions Gallimard Paris, 1954

Traducere de Valentin şi Liana Atanasiu

Prefaţă de Marian Popa

Proust contra Sainte-Beuve sau despre vulnerabila critică

ÎNTR-O PREZENTARE A ACESTEI CĂRŢI, BERNARD DE Fallois crede că Proust e omul unei
singure cărţi : spre deosebire de cei care dau mai multe, repetîndu-se cu fiecare dintre ele, Proust a scris una
singură, irepetabilă. Dincolo de A la Recherche du Temps perdu, activitatea proustiană este una de
experimentare, de încercări pe care se vor îngriji să le popularizeze urmaşii. Ideea este posibil de susţinut ; este
la fel de posibil de susţinut şi contrariul ei : Marcel Proust n-a putut scrie două cărţi, dar a putut introduce o
mulţime în una singură, irepetabilă în exterior, dar repetabilă în sine, prin termenii ei de structurare. Există
aşadar o singură carte de Marcel Proust, în care s-ar putea introduce alte cîteva cărţi recuperate din manuscrise,
după cum, tot aşa de bine, din opera considerată ca atît de unitară se pot extrage cîteva cărţi la fel de unitare în
sine.
Pînă să se înţeleagă această relativitate a afirmaţiilor unice, cercetătorii şi publicul doresc, ţin, să se
infirme această posibilitate pe care numai Biblia trebuie s-o aibă : dacă un autor n-a dat mai multe cărţi, el poate
fi creditat cel puţin cu mai multe titluri. Dintr-o asemenea viziune a luat naştere şi Contre Sainte-Beuve de
Marcel Proust. Cartea aceasta a fost extrasă din cele peste cincizeci de caiete şi sute de file culese de doctorul
Robert Proust şi de nepoata scriitorului, doamna Gérard Mante-Proust : această iniţiativă ar trebui să umple un
gol din continuitatea unui proces de creaţie. în 1896 apăruse Les Plaisirs et les jours; perjoada 1896–1904 e
acoperită de activitatea secretă la Jean Santeuil, roman publicat postum şi el, în 1952. Perioada 1908–1910 este
cea în care lucrează la Contre Sainte-Beuve, publicat într-o primă formă abia în 1954. Din 1907 începuse şi
lucrul la À la Recherche... Desigur, etapele nu pot fi delimitate decît relativ prin titluri de cărţi, care la Marcel
Proust se interferează pentru o perfectă ilustrare a fluxului interior : exact în acest sens trebuie acceptată ideea
că prin Contre Sainte-Beuve
5
se oferă primul eboş din ceea ce trebuia să devină À la Recherche du Temps perdu.
Această carte este deci în parte datorată lui Proust, în parte celor care s-au obligat să păstreze unitatea
unei viziuni estetice şi filozofice, pierdută prin note, grupuri de note şi etape de redactare. Un prim grup de 75
file cuprinde şase episoade din prima formă a romanului À la Recherche... ; al doilea, un eseu de 20 de pagini
despre Sainte-Beuve ; acesta, avînd iniţial un caracter obiectiv, prezintă o versiune ulterioară care-1
integrează ;ntr-o conversaţie a autorului cu mama lui. Editorii au ales din aceste note pentru a crea cartea : s-au
eliminat pasaje cunoscute din roman, s-a optat pentru cîte un fragment care are opt-nouă versiuni. în treacăt fie
spus, alegîndu-se, s-a renunţat la ceva : aceasta face posibilă o nouă carte de Marcel Proust în compunerea
altora.
în legătură cu această carte proustiană trebuie mai întîî ţinut seama de obiectul, şi pe urmă de structura
ei. S-ar părea că Sainte-Beuve constituie o obsesie pentru Marcel Proust, cel educat în spiritul intuiţionismului
modern. Practic, preocuparea e certă între 1905 şi 1912. într-o corespondenţă cu Georges de Lauris aminteşte în
1908 de studiul său consacrat lui Sainte-Beuve, schiţînd cele două maniere posibile ale criticii, care reflectă, în
fond, disputele vremii între critica ştiinţifică şi cea impresionistă, în 1909 editorul Valette i-ar fi refuzat
materialul despre Sainte-Beuve pentru că ar fi fost prea lung. Există, dincolo de această activitate secretă, unele
atitudini publice în legătură cu acelaşi subiect : Pastiches et Mélanges, volum publicat în 1919, dar care
cuprinde şi L'Affaire Lemoine (serii din acest ciclu apar încă în 1908–1909 în Le Figaro, conţinînd şi pastişa
Critique du roman de M. Gustave Flaubert sur „L'Affaire Lemoine", par Sainte-Beuve, dans son feuilleton du
Constitutionnel. Pastiches... conţinea şi fragmente din acele Journées de lecture, o oarecare pagină conţinînd şi
o notă de subsol care vizează o anumită cecitate sainte-beuviană.
 Contre Sainte-Beuve este o carte de negaţie programatică. Este important să se evidenţieze mai întîi ce
se neagă. Erorile lui Sainte-Beuve din punctul de vedere proustian sînt numeroase, dar aparţin aceleiaşi
categorii. Sainte-Beuve a scris în spiritul şi litera unei mondenităţi superficiale, pentru cucoanele timpului său şi
6
nu pentru posteritate. A fost preocupat de partea externă, socială a autorilor, şi nu de profunzimea
indicibilă. Critica sa e caracterizată printr-un spirit de conversaţie, ancheta exterioară nu trădează nici un fel de
simpatie cu autorul. Era meschin, obscur în elogiul autorilor obscuri sau nesincer în elogiul celor mari, trădînd
indiferenţa sau incapacitatea comunicării cu opera ; în schimb înjură franc opere pe care nu le înţelege şi care
sînt exact cele care-şi vor depăşi timpul. Sainte-Beuve era invidios. Judecăţile alese de Proust sînt cele duble, în
care cel puţin una e datorată nesincerităţii în apreciere, sau lipsei de memorie şl convenţionalismului. Judecăţile
şi asociaţiile privind autorii contemporani dovedesc lipsa de intuiţie valorică, astfel că Sainte-Beuve n-a putut
distinge micile valori de cele mari în epoca sa. Proust îl acuză pe Sainte-Beuve de altfel direct pentru că a mizat
în critică pe raţionalism şi clasicism, adică exact pe ceea ce era contrar şi simetric contrar alegerilor proustiene.
Laşitatea lui Sainte-Beuve e probată prin atitudinea faţă de Baudelaire : poetul îl venerează, s-ar crede că există
o admiraţie reciprocă ; dar niciodată Sainte-Beuve nu-1 apără, nu-1 înţelege, îl trădează, deşi ajută autori minori
; îl sfătuieşte să nu candideze pentru Academie. In legătură cu Balzac se observă incapacitatea criticului de a
înţelege rostul circulaţiei personajelor în Comedia Umana. Stendhal nu e nici el mai bine tratat. Sainte-Beuve
scria pentru uzul curent, neglijînd lucrurile' mari, ideile personale chiar. Proust întreprinde şi un fel de analiză
stilistică pentru a-şi sprijini afirmaţiile : el extrage bunăoară clişeele de gîndire reflectate în clişee lexicale,
descoperă repetiţii şi caută semnificaţia maniei dublelor calificări rimate. Ignorarea sensului exact al cuvintelor
indică incultura ; pseudo-eleganţa exprimării se completează cu trivialitatea apostrofei. Metoda lui Sainte-
Beuve este deci anti-literară. In ciuda efortului spiritual şi a bunăvoinţei, se întîlneşte în ea vidul.
Tehnica obiecţiei la Marcel Proust este cea devenită familiară criticii moderne interesată de examenul
negativ al unui mare autor : dacă se va considera că această întreprindere este prima de acest fel, s-ar putea găsi
în Contre Sainte-Beuve un model ; dacă nu, cartea constituie cel puţin o mostră. Proust îl neagă pe Sainte-
Beuve amendîndu-1, accentuîndu-i defectele mici (de stil) şi pe cele mari (de viziune sau de caracter),
elogiindu-se
7
trăsăturile medii : curiozitatea, lipsa de grijă pentru sine în favoarea popularizării săptămînale a altora,
sensul pitorescului, fineţea unor interpretări ale autorilor clasici. Ca şi la unii comentatori moderni români
(Camil Fetrescu din Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile), ceea ce se laudă devine o obiecţie
în plus : contradicţiile unei unităţi sînt relevate pentru ca aceasta să poată fi pulverizată din interior, aceeaşi
unitate e negată din exterior prin situarea pe o poziţie exact opusă. Marcel Proust execută această critică severă,
pornind de la un criteriu programatic ; aceasta îl ajută în înţelegerea autorilor neînţeleşi de Sainte-Beuve. Proust
vizează raţionalismul. S-ar putea afirma însă că el optează pentru iraţionalism ? Fără îndoială că nu : el nu
refuză raţiunea şi nici raţionamentul în jurul unei opere, dar nu acceptă raţionalizarea literaturii începută cam
din a doua jumătate a secolului XIX. Proust este contra inteligenţei şi pentru instinct : dar trăieşte conştient
paradoxul propriei poziţii. Instinctul e pe primul loc, dar numai inteligenţa trebuie să-i acorde acest loc şi
coroana suveranităţii sale. Concluziile cărţii cuprind cele mai multe idei asupra programului său literar, de
regăsit şi în À la Recherche... „Talentul este criteriul originalităţii, originalitatea e criteriul sincerităţii, plăcerea
(pentru cel ce scrie) e poate criteriul autenticităţii talentului... Cărţile sînt opera solitudinii şi copiii tăcerii.
Copiii tăcerii nu trebuie să aibă nimic comun cu copiii vorbirii, gîndurile născute din dorinţa de a zice ceva, un
blam, o opinie, adică o idee obscură... Materia cărţilor noastre, substanţa frazelor noastre trebuie să fie
imaterială, nu luată întocmai din realitate, ci frazele noastre însele, şi episoadele de asemeni trebuie să fie făcute
din substanţa transparentă a celor mai bune minute ale noastre, în care noi sîntem în afara realităţii şi
prezentului. Din aceste picături de lumină cimentată sînt făcute stilul şi povestea unei cărţi..."
Există o metodă de a materializa inefabilul, mobilul necunoscut al unei opere? Marcel Proust, cel care
critică metoda lui Sainte-Beuve, nu oferă el însuşi o ilustrare a contrariului susţinut de el : ceea ce evidenţiază la
autorii neglijaţi sau neînţeleşi de Sainte-Beuve sînt mai ales unele structuri literare care reflectă propriile
alegeri. Din Balzac reţine imaginaţia în construcţia lumii ramificate în sensul realului, sugestia timpului prin
existenţa individuală încorporată într-o colectivitate care-şi are propriul timp
8
şi încercarea de a aduce cazuri tabuizate de invertiţi sexuali şi cazuri erotice rarisime, oferind astfel o
imagine mai complexă a misterelor cărnii şi sentimentului. Vulgaritatea lui Balzac este exact semnul forţei
sale ; Proust găseşte că în construcţia propriei vieţi Balzac a folosit aceleaşi metode ale imaginaţiei ca şi în
romane. S-ar putea crede, dacă se ignoră numele celui despre care se scrie, că Proust vorbeşte despre sine :
„Balzac se serveşte de toate ideile care-i vin în spirit, şi nu caută să le facă să intre dizolvate într-un stil în care
ele să se armonizeze şi să sugereze ceea ce el vrea să zică. Nu, el spune totul simplu, şi oricît de eteroclită şi de
disparată ar fi imaginea, totdeauna justă de altfel, el o juxtapune... Neconcepînd fraza ca făcută dintr-o substanţă
specială din care trebuie să se elimine şi să nu mai fie de recunoscut tot ceea ce face obiectul conversaţiei,
cunoaşterii, etc., el adaugă fiecărui cuvînt noţiunea pe care o are, re-flecţia pe care i-o inspiră..." în sfîrşit,
Proust îşi imaginează un Balzac interpretat de personaje proustiene devenit astfel un „necunoscut", un personaj
despre existenţa căruia se pot emite ipoteze diferite şi imagini diferite. Nerval e interesant pentru aceeaşi
imaginaţie care construieşte prin oniric, o realitate mai reală decît cea concretă, Baudelaire pentru amestecul de
bine şi rău ; Proust reţine din existenţa unor Baudelaire, Vigny sau Musset contradicţiile, structura duală a celor
care-şi lasă deoparte geniul pentru a cerşi banal funcţii academice.
Observaţiile privind metoda lui Sainte-Beuve şi opiniile proprii asupra unor scriitori sînt vătuite în
literatură propriu-zisă. S-ar spune că paginile de memorialistică includ şi cîteva opinii despre scriitorii amintiţi
şi nu invers. Iar ceea ce este ficţiune memo-rialistică-eseistică se poate racorda la opera sa fundamentală. O
Prefaţă aminteşte clar de tehnica reactualizării afective din À la Recherche... dalele de piatră inegale sînt
amintite şi aici ; se pot găsi fraze şi pasaje din roman, şi pînă la capitolul V al cărţii despre Sainte-Beuve nu se
pomeneşte nimic despre Sainte-Beuve : s-ar putea considera aceasta drept o pregătire a tezei contrare sainte-
beuviene, a autenticităţii trăite, a atmosferei inefabile : s-ar spune, afirmarea ideii că originalitatea nu se află în
fapt, ci în impresie. în sfîrşit, apare mama autorului, care e o realitate şi probabil un truc literar sau parafraza
unuia. Se stabileşte unitatea cărţii cu restul : apar personaje din roman,
9
chiar dacă Felicic nu e încă Françoise, sau dacă baronul de Charlus e deocamdată marchizul de Quercy.
Ideile, temele, stilul, obsesiile sînt aceleaşi : o furtună la Brest, amintiri veneţiene, conversaţii cu mama căreia îi
cere sfatul şi-i spune orice proiect literar şi chiar articolul Contre Sainte-Beuve, sentimentele autorului în faţa
textului său tipărit, toate consecinţele imaginate în funcţie de lectura lui de către alţii. Unitatea e dată deci de
acel eu care leagă totul la Proust. S-ar putea afirma că o plăcere a lecturii constă în descoperirea legăturilor
dintre episoadele acestei cărţi şi ceea ce au devenit ele în roman sau, dacă asemănarea merge pînă la identitate,
unde este locul lor în roman ; o altă plăcere constă desigur în a-i da dreptate autorului în privinţa lui Sainte-
Beuve ; şi ultima, în a-1 amenda exact cu propriile argumente, folosite în amendarea lui Sainte-Beuve.
Mai trebuie încă subliniate cîteva particularităţi ale acestei cărţi căreia i s-ar putea altera altfel
semnificaţia. Contre Sainte-Beuve n-a fost publicată de autorul ei ; s-ar putea spune că ea nu există decît prin
alţii şi prin ceea ce a fost vărsat în .1 la Recherche... Faptul că nu a fost nici măcar finisată, şi că nefinisată fiind
n-a fost publicată, înseamnă că Proust nu avea în sine suficientă convingere că are dreptate ; că se temea de o
reacţie publică negativă ; că Sainte-Beuve şi o anumită posibilitate a criticii nu va fi anulată prin intervenţia sa ;
că, în sfîrşit, i s-ar fi putut lui însuşi obiecta exact ceea ce-i obiecta el lui Sainte-Beuve. Nu e bunăoară greu de
descoperit o anumită superficialitate a' redactării proustiene, neglijenţele stilistice, transcrierea unor nume după
o ortografiere aberantă, dovedind lipsa de memorie sau cultura după ureche. Nu e dificil de relevat plăcerea
mondenităţii nu numai din roman, dar şi din articolele tipărite de Figaro în 1903 despre saloanele mondene. N-
ar fi greu de găsit o anumită laşitate atribuită lui Sainte-Beuve : exact în perioada în care execută acest examen
grav al operei criticului, Proust dă şi amintita pastişă a stilului lui Sainte-Beuve din L'Affaire Lemoine, un
perfect exerciţiu de stil, dar fără nici o raportare posibilă la severitatea din Contre Sainte-Beuve ; după cum în
alt loc, s-a văzut, criticul e interzis într-o notă de subsol. în sfîrşit, chiar sinceritatea datorată intuiţiei,
autenticitatea trăirii e uşor de divulgat ca inexistentă : A la Recherche... are schiţe preliminare, personajele au
alt nume, pînă şi celebra situaţie cu
10
prăjitura denumită „madeleine" este „literară", pentru că la început nu era decît pîine prăjită.
Proust era prea inteligent pentru a ignora adevărul că nu un critic oarecare este vulnerabil în sine, ci
există o organică vulnerabilitate a actului critic în sine, o desuetudine inevitabilă a oricărui examen al literaturii.
De aceea Proust n-a publicat o carte în care a introdus tot ceea ce trebuia pentru a face mai mult decît un proces
al unei direcţii critice, făcînd din ea o operă în proză. Sainte-Beuve n-a fost distrus şi nu putea fi distrus de
Marcel Proust. Proust era un prozator de geniu, Sainte-Beuve un critic de geniu. Din păcate, dacă Sainte-Beuve
nu putea avea posibilitatea să scrie A la Recherche du Temps perdu, Contre Marcel Proust ar fi fost o carte
posibilă, la fel de reuşită şi la fel de inutilă din punctul de vedere al dreptului de a exista ca şi Contre Sainte-
Beuve. Dar aceste cărţi n-au fost publicate în timpul vieţii autorilor. Contre Sainte-Beuve trebuie deci
considerată ca un exerciţiu discret de delimitare intelectuală, un act de subversiune tăcută, la fel de justificat în
sine ca şi contrariul lui. Această carte e un argument pentru dezbaterea critică intimă, terminată înainte de a fi
publicată, pentru existenţa incertitudinilor nedivulgate cu totul, care fac dintr-un scriitor un intelectual şi nu o
aglomerare de contradicţii inutile şi greu suportabile. Marcel Proust rămîne deci autorul unei singure opere.
xMARIAN POPA

PREFAŢĂ
CU FIECARE ZI CARE TRECE PREŢUIESC MAI puţin inteligenţa. în fiecare zi îmi dau seama că
numai în afara ei scriitorul poate surprinde ceva din impresiile noastre, adică să atingă ceva din el-însuşi,
singurul material al artei. Ceea ce inteligenţa ne redă sub numele de trecut, nu este trecutul. De fapt, aşa cum se
întîmplă cu sufletele morţilor din unele legende populare, fiecare clipă din viaţa noastră, de îndată scursă, se
întrupează şi se ascunde în vreun obiect material. Viaţa rămîne acolo, prizonieră pentru totdeauna, afară de
cazul cînd obiectul ne iese în cale. Prin el, o recunoaştem, o chemăm ; şi iat-o descătuşată. Obiectul în care se
ascunde clipa aceea, sau senzaţia, căci orice obiect raportat la noi este senzaţie – se poate foarte bine să nu ne
iasă în cale niciodată. Şi astfel sînt clipe din viaţa noastră ce nu vor mai învia niciodată. Şi asta pentru că
obiectul este aşa de mic, aşa de pierdut în lume, sînt aşa de mici şansele de a-1 găsi în calea noastră ! Undeva se
află o casă de ţară în care am petrecut cîteva veri din viaţa mea. Cîteodată mă gîn-deam la aceste veri, dar nu
erau ele. Se putea foarte bine să rămînă pe veci moarte pentru mine. învierea lor, ca toate învierile, s-a datorat
unei simple întîm-plări. într-una din serile trecute, pe ninsoare, mă întorsesem acasă îngheţat şi neputînd să mă
încălzesc, pe cînd mă aşezam să citesc, în camera mea, la lampă, bătrîna mea bucătăreasă mi-a propus să-mi
facă o ceaşcă de ceai, din care nu beau niciodată. Şi întîm-plarea a făcut să-mi aducă şi cîteva felii de pîine pră-
jită. Am înmuiat pîinea prăjită în ceaşca cu ceai şi în clipa cînd am băgat pîinea în gură am avut senzaţia
înmuierii amestecată cu gustul ceaiului pe cerul gurii,
13
am simţit o tulburare, miresme de muşcată, de portocali, o senzaţie de lumină extraordinară, de fericire ;
am rămas nemişcat, temîndu-mă ca printr-un singur gest să nu opresc ceea ce se petrecea în mine şi nu
înţelegeam, agăţîndu-mă tot de bucăţica de pîine muiată ce părea să facă atîtea minuni, cînd, deodată pereţii
şubreziţi ai memoriei mele au cedat şi verile petrecute în casa de ţară, de care vorbeam mai sus, îmi invadară
conştiinţa, cu dimineţile lor, cu alaiul neîntrerupt al orelor fericite. Atunci mi-am amintit : în fiecare zi, gata
îmbrăcat, coboram în camera bunicului care tocmai se trezea şi-şi lua ceaiul. El muia un pesmet în ceai şi mi-1
dădea să-I mănînc. Şi dupa ce verile acelea au trecut, senzaţia pesmetului muiat în ceai a fost unul din refugiile
unde s-au cuibărit ceasurile stinse – stinse pentru inteligenţă – şi unde nu le-aş fi regăsit fireşte niciodată, dacă
în seara aceea de iarnă, întorcîndu-mă acasă îngheţat, bucătăreasa nu mi-ar fi propus licoarea de care era legată
învierea, în virtutea unu- pact magic necunoscut mie.
Dar îndată ce-am gustat din pesmet, o grădină întreagă, pînă atunci nedesluşită, ştearsă, cu aleile uitate,
rond cu rond, cu toate florile, se desenă în ceşcuţa de ceai ca acele flori japoneze ce-şi revin numai în apa. Tot
aşa s-a întîmplat şi cu multe zile petrecute la Veneţia, moarte pentru mine, pe care inteligenţa nu mi le-a putut
învia, cînd, anul trecut, traversînd o curte m-am oprit brusc în mijlocul pavelelor inegale şi alunecoase. Prietenii
cu care eram se temeau că alunecasem dar le-am făcut semn să-şi continue drumul că-i voi ajunge ; ceva mai
important mă ţintuia încă, nu ştiam ce, dar simţeam în fiinţa mea tresărirea unui trecut pe care nu-1 recunoşteam
: punînd piciorul pe pavajul inegal, am simţit tulburarea. Simţeam cum mă cuprinde fericirea şi că mă voi
îmbogăţi cu acea substanţă pură din noi înşine, care este o impresie trecută a vieţii pure păstrata pură (şi pe care
nu o puteam cunoaşte decît păstrata, căci în clipa cînd o trăim, ea nu se prezintă memoriei noastre, ci în
mijlocul senzaţiilor care o su-
14
primă) şi care nu cerea decît să fie eliberată, pentru a veni să sporească toate comorile mele de poezie şi
de viaţă. Dar nu mă simţeam în stare s-o eliberez. Ah ! inteligenţa nu mi-ar fi servit la nimic într-o astfel de
clipă. M-am întors cu cîţiva paşi pentru a reveni pe pietrele inegale şi alunecoase, ca să încerc să mă transpun în
aceeaşi stare. Era aceeaşi senzaţie pe care o avusesem pe pavajul puţin inegal şi neted al baptis-terului San-
Marco. Umbra din ziua aceea de pe canal unde m-aştepta o gondolă, toată fericirea, toată bogăţia acelor ceasuri
se năpustiră asupra mea în urma senzaţiei recunoscute şi chiar acea zi anume retrăi pentru mine.
Nu numai că inteligenţa nu ne ajută cu nimic în aceste învieri, dar ceasurile din trecut nu se cuibăresc
decît în obiectele în care inteligenţa nu a încercat să le întrupeze. Ea nu-şi va găsi adăpost în obiectele în care,
cu bună ştiinţă, aţi încercat să stabiliţi legături cu ceasurile trăite. Şi mai mult, chiar dacă altceva le poate învia,
cînd vor renaşte prin inteligenţă, vor fi dezgolite de poezie.
îmi amintesc că într-o zi de călătorie, de la fereastra vagonului, mă căzneam să culeg impresii din
peisagiul ce trecea prin faţa mea. Scriam, văzînd cum trece micul cimitir de ţară, notam dungile luminoase de
soare pe copaci, florile de pe drum asemănătoare celor din Crinul din vale. De atunci, adesea, gîndindu-mă la
copacii dungaţi de lumină, la micul cimitir de ţară, încercam să evoc acea zi, ziua anume şi nu fantoma ei rece.
Dar niciodată nu am reuşit, pierdusem nădejdea, cînd, deunăzi, pe cînd luam masa de prînz mi-a scăpat lingura
pe farfurie. Se produse atunci acelaşi sunet ca cel al ciocanului acarilor lovind, ca în ziua aceea, roţile trenului
în staţii. în aceeaşi clipă, cînd a răsunat acel zgomot, ceasul arzător şi orbit a retrăit pentru mine şi întreaga zi cu
poezia ei, din care lipseau numai, pierdute, pentru învierea poetică şi dobîndite pentru observaţia voluntară,
cimitirul satului, copacii dungaţi de lumină şi florile balzaciene de pe drum.
15
Dar vai ! uneori întîlnim obiectul, senzaţia pierdută ne face să tresărim, dar timpul e prea îndepărtat, nu
o putem defini, nu o putem rechema, ea nu învie. Tre-cînd deunăzi printr-un oficiu, o bucată de pînză verde care
astupa o parte a geamului spart m-a făcut să mă opresc brusc, să ascult în mine. O însorire de vară îmi parvenea.
De ce ? încercam să-mi amintesc. Vedeam viespi într-o rază de soare, simţeam mirosul de cireşe pe masă, nu
mi-am putut aminti. O clipă am fost ca acei ce dorm şi trezindu-se noaptea, nu ştiu unde sînt, încearcă să-şi
orienteze corpul pentru a fi conştienţi de locul unde se găsesc, fără să ştie în ce pat se află, în ce loc de pe
pămînt, în ce an al vieţii lor. Am ezitat astfel o clipă căutînd pe dibuite în jurul pătratului de pînză verde,
locurile, timpul în care trebuia să se situeze amintirea ce de-abia se înfiripa. Şovăiam deopotrivă între toate
senzaţiile confuze din viaţă, cunoscute sau uitate ; nu a durat decît o clipă. Curînd n-am mai văzut nimic,
amintirea adormise din nou şi pentru totdeauna.
De cîte ori, pe cînd ne plimbam, prietenii m-au văzut aşa, oprindu-mă în faţa unei alei ce se deschidea în
faţa noastră, sau în faţa unor copaci, şi le ceream să mă lase singur un moment. în zadar ; degeaba în chideam
ochii, nu mă mai gîndeam la nimic ca să prind puteri noi în căutarea trecutului, ca apoi să-i deschid deodată,
pentru a încerca să revăd copacii ca prima oară, nu puteam şti unde-i văzusem. Le recunoşteam forma, aşezarea,
linia pe care o trasau părea copiată după vreun desen misterios şi iubit ce tremura în inima mea. Dar nu puteam
spune mai mult ; prin atitudinea lor naivă şi pasionată copacii ei înşişi păreau să exprime regretul că nu puteau
vorbi, nu-mi puteau dezvălui secretul despre care ştiau că nu-1 pot descifra. Fantome ale unui trecut îndrăgit,
atît de scump încît inima îmi bătea să se spargă, ei îmi întindeau braţe neputincioase, ca umbrele pe care Eneas
le întîlneşte în Infern. Apăreau oare în timpul plimbărilor în jurul oraşului unde, copil, eram fericit, poate numai
în acea ţară imaginară
16
în care, mai tîrziu, o visam pe mama atît de bolnavă, lîngă un lac, într-o pădure unde strălucea luna toată
noaptea, ţară visată numai, dar aproape tot aşa de reală ca şi cea a copilăriei mele, astăzi numai un vis ? N-am
să ştiu nimic. Şi eram obligat să-mi ajung prietenii ce m-aşteptau la cotitura drumului, cu spaima de a întoarce
spatele pentru totdeauna unui trecut pe care nu-1 voi mai revedea, de a renega morţii ce-mi întindeau braţe
neputincioase şi drăgăstoase, părînd să spună : învie-ne ! Şi înainte să-mi reiau locul şi să continui discuţia cu
camarazii mei, mă mai întorceam o clipă pentru a arunca o privire din ce în ce mai puţin pătrunzătoare spre
linia curbă şi fugitivă a copacilor expresivi şi muţi ce şerpuia încă în faţa ochilor mei.
Pe lîngă acest trecut, esenţa noastră intimă, adevărurile inteligenţei par puţin reale. Iată pentru ce, în
special din momentul cînd puterile încep să slăbească, păşim spre tot ceea ce ne poate ajuta să regăsim acest
trecut, chiar dacă sîntem mai puţin înţeleşi de cei inteligenţi care nu ştiu că artistul trăieşte singur, că valoarea
absolută a lucrurilor pe care le vede nu contează pentru el, că scara valorilor nu se găseşte decît în el însuşi. E
posibil ca un detestabil spectacol muzical într-un teatru de provincie, un bal pe care cei rafinaţi îl găsesc ridicol,
să trezească amintiri artistului, sau să-i sugereze un şir de visări şi preocupări, mult mai plăcute decît cele
oferite de o admirabilă execuţie a unui spectacol la Operă, sau o serată ultra-elegantă în cartierul Saint-
Germain. Numele gărilor din mersul trenurilor în care i-ar plăcea să se închipuie coborînd din vagon, într-o
seara de toamnă cînd copacii sînt deja dezgoliţi şi miros puternic în aerul proaspăt, o carte insipidă pentru
oamenii de gust, cu numiri de care n-a auzit din copilărie, pot avea pentru el un cu totul alt preţ decît frumoase
cărţi de filozofie, ceea ce face pe oamenii de gust să spună că pentru un om talentat ca el are gusturi foarte
proaste.
Unii se vor mira poate că, făcînd aşa de puţin caz de inteligenţă, am luat drept subiect al paginilor care
2 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1/2C9 17
urmează tocmai aceste observaţii sugerate de inteligenţa noastră, în contradicţie cu banalităţile pe care le
auzim sau le citim. Într-un moment cînd ceasurile îmi sînt poate numărate (de altfel, n-ajungem toţi acolo ?)
este poate destul de frivol să scriu o operă intelectuală. Dar pe de o parte, adevărurile inteligenţei, chiar dacă
sînt mai puţin preţioase decît secretele sentimentului de care vorbeam mai înainte, au şi ele interesul lor. Un
scriitor nu-i numai un poet, chiar şi cei mai mari ai secolului nostru, în lumea asta nedesăvîrşită în care
capodoperele artei nu sînt decît epave naufragiate ale marilor inteligenţe, au legat printr-o urzeală de inteligenţă
giu-vaerurile de sentimente în care ei nu apar decît ici şi colo. Şi dacă credem că asupra acestui punct important
cei mai buni scriitori ai timpului se înşeală, vine o vreme cînd ne scuturăm lenea şi simţim nevoia să o spunem.
Metoda lui Sainte-Beuve nu este, poate la un prim contact, ceva aşa de important. Dar de-a lungul acestor
pagini cititorul va ajunge poate să vadă că metoda atinge probleme intelectuale foarte importante, poate cea mai
importantă dintre toate pentru un artist, acea inferioritate a inteligenţei de care vorbeam la început. Şi totuşi
inteligenţei trebuie să-i cerem să-şi stabilească inferioritatea. Căci dacă inteligenţa nu merită coroana supremă,
numai ea este capabilă să o atribuie. Şi chiar dacă în ierarhia virtuţilor ea nu ocupă decît locul al doilea, numai
ea este capabilă să proclame că instinctul trebuie să ocupe locul întîi.
Dormiri
ERAM DEJA BOLNAV ÎN ACEA DIMINEAŢA A cărei amintire, nu ştiu de ce, vreau s-o păstrez,
rămîneam treaz toată noaptea, mă culcam dimineaţa şi dormeam ziua. Era încă aproape acel timp, ce speram să
mai revină şi care astăzi îmi pare să fi fost trăit de o altă persoană, cînd mă băgăm în pat la zece seara şi, cu
scurte treziri, dormeam pînă dimineaţa. Deseori adormeam cum stingeam lampa, atît de repede încît nu mai
aveam timp să-mi spun că adorm. De aceea, după o jumătate de oră, gîndul că trebuia să adorm mă trezea,
vroiam să arunc ziarul pe care credeam că-1 mai ţin încă în mînă, îmi spuneam : „E timpul să sting lampa, să
încerc să adorm", şi eram tare uimit să nu văd în jurul meu decît bezna odihnitoare, nu atît pentru ochi cît pentru
spirit, căruia îi apărea drept ceva fără cauză şi de neînţeles, ceva într-adevăr întunecos.
Aprindeam din nou, priveam ceasul : nu era încă miezul nopţii. Auzeam şuieratul mai mult sau mai
puţin îndepărtat al trenurilor, care trasează întinderea cîmpiei pustii unde, pe un drum, într-una din acele nopţi
împodobite cu clar de lună, călătorul se grăbeşte să ajungă la gara cea mai apropiată, întipărindu-şi în amintire
plăcerea gustată cu prietenii de care abia s-a despărţit, plăcerea întoarcerii. îmi apăsam obrajii pe obrajii frumoşi
ai pernei, mereu plini şi proaspeţi, asemeni obrajilor copilăriei noastre, de care ne ţinem strîns. Aprindeam din
nou pentru o clipă ca să mă uit la ceas ; nu era încă miezul nopţii. Era ora cînd bolnavul, petrecîn-du-şi noaptea
într-un hotel străin e trezit de o criză groaznică şi se bucură zărind sub uşă o dîră de lumină. Ce fericire ! e deja
ziuă, într-o clipă hotelul se va trezi, va putea suna şi i se va da ajutor. Şi suportă suferinţa
19
cu răbdare. A crezut chiar că aude paşi. Dar dîra de lumină de sub uşă dispare. E miezul nopţii, tocmai
au închis gazul a cărui lumină o luase drept dimineaţă şi va trebui să sufere peste puteri, fără ajutor, cît e
noaptea de lungă.
Stingeam, adormeam din nou. Cîteodată aşa cum Eva s-a născut dintr-o coastă a lui Adam, o femeie se
năştea dintr-o proastă poziţie a coapsei mele ; plăsmuită din plăcerea pe care eram gata să o gust, îmi
închipuiam că ea era cea care mi-o oferea. Corpul meu simţea în ea propria-i căldură, voia să i se alăture, mă
trezeam. Faţă de această femeie pe care abia o părăsisem, restul oamenilor mi se părea foarte îndepărtat,
obrazu-mi era cald încă de sărutările ei, mă durea mijlocul de greutatea ei. Dar încetul cu încetul amintirea ei se
destrăma ; uitam de fata din vis la fel de repede ca şi cum ar fi fost o iubită adevărată. Alteori, dormind, mă
plimbam în zilele copilăriei, simţeam fără efort senzaţii dispărute pentru totdeauna odată cu vîrsta de zece ani,
şi pe care, aşa lipsite de însemnătate, am vrea să le mai resimţim, aşa cum cuiva care ar şti că nu va mai apuca
vara i-ar fi dor chiar de bîzîitul muştelor prin cameră, adică de soarele cald, chiar de zgomotul ţînţarilor, adică
de noaptea parfumată. Visam că bătrînul paroh mă va trage de bucle ; iată spaima mea, aspra lege a copilăriei
mele. Căderea lui Kronos, descoperirea lui Prometeu, naşterea lui Cristos nu putuseră ridica atît de sus cerul
deasupra omenirii, pînă atunci zdrobită, aşa cum a făcut-o tăierea buclelor mele care a luat cu ea pentru
totdeauna groaznica teamă. La drept vorbind, au urmat alte suferinţe şi alte temeri, dar axa lumii fusese mişcată,
în această lume a vechii legi, intram cu uşurinţă, dormind, şi nu mă trezeam decît atunci cînd îmi simţeam
buclele trase puternic spre spate, după ce încercasem zadarnic să scap de bietul paroh, mort după atîţia ani. Şi
înainte de a adormi din nou, amintindu-mi clar că preotul murise şi că aveam părul scurt, aveam totuşi grijă ca,
înainte de a reveni în acea lume ciudata în
20
care preotul trăia totuşi şi eu aveam bucle, să-mi durez un cuib protector din pernă, cuvertură, batistă şi
zid.
Anii care se duc poartă pecetea unor senzaţii revenite numai în vis şi, oricît de puţin poetice ar fi, se
încarcă cu toată poezia acestei vîrste, aşa cum nimic nu este mai plin de dangătul clopotelor de Paşti şi de
primele violete decît ultimele zile friguroase ale anului, care ne strică vacanţele şi ne cer să facem foc în casa
pentru prînz. N-aş fi îndrăznit să vorbesc despre aceste senzaţii care-mi reveneau atunci, cîteodată în somn,
dacă ele nu mi-ar fi apărut aproape poetice, desprinse de viaţa mea de acum, albe ca florile de apă ale căror
rădăcini nu sînt înfipte în pămînt. La Rochefoucauld *■ a spus că numai prima dragoste este involuntară. Aşa se
întîmplă şi cu plăcerile singuratice care, mai tîrziu, nu ne vor folosi decît pentru a înşela absenţa unei femei,
pentru a ne închipui că ea e cu noi. Dar la doisprezece ani, cînd mă duceam pentru prima dată să mă închid în
toaletă, o încăpere de sus a casei noastre de la Combray, unde atîrnau şiraguri de seminţe de iris, veneam să caut
acolo o plăcere necunoscută, originală, ce nu era înlocuirea alteia.
încăperea era foarte mare pentru o toaletă. Se închidea bine cu cheia, dar fereastra era mereu deschisă,
lăsînd să treacă vîrful parfumat al unui tînăr liliac, crescut pe zidul exterior. Atît de sus (în podurile castelului),
eram cu desăvîrşire singur, dar această aparenţă de a fi în aer liber adăuga o tulburare delicioasă sentimentului
de siguranţă pe care mi-1 dădeau nişte zăvoare trainice. Explorarea făcută atunci în mine însumi în căutarea
unei plăceri pe care nu o cunoşteam, nu mi-ar fi pricinuit mai multă emoţie şi mai multă spaimă decît o operaţie
chirurgicală direct pe măduva spinării sau pe creier. în fiecare clipă credeam că voi muri. Dar ce-mi păsa !
Gîndul biciuit de plăcere se simţea mai puternic şi mai cuprinzător decît universul zărit în depărtare,
1
François, duce de la Rochefoucauld (1613–1680), moralist şi memorialist francez, celebru prin
maximele sale.
21
pe fereastră, în imensitatea şi veşnicia căruia, lucid fiind, gîndeam cu tristeţe că nu eram decît o părticică
efemeră, în clipa aceea, tot aşa de departe ca şi norii care se rotunjeau deasupra pădurii simţeam că spiritul
cutreiera încă şi mai departe şi, nefiind în întregime plin de ea, mai rămînea puţin loc. Simţeam cum se ridica în
pupile, pe privirea-mi pătrunzătoare ca nişte simple reflexe ireale, frumoasele coline bombate ca nişte sîni, de o
parte şi de alta a fluviului. Toate acestea se sprijineau pe mine, eram chiar mai mult, nH puteam muri. O clipă
mi-am tras răsuflarea ; ca să mă aşez pe scaun fără ca soarele care-1 încălzea să mă deranjeze, i-am spus : „Mi-
cuţule, scoală-te să mă aşez" şi am tras perdeaua, dar ramura de liliac nu lăsa fereastra să se închidă. In sfîrşit
ţîşni un jet ca opalul, cu zvîcniri succesive, aşa cum ţîşneşte fîntîna arteziană de la Saint Cloud, uşor de
recunoscut – căci în curgerea neîncetată a apelor sale ea capătă o individualitate desenată graţios de rotunjimea
sa rezistentă în portretul lăsat de Hubert Robert 1, atunci cînd mulţimea care o admira avea nişte 2... care, în
tabloul bătrîmilui maestru, produc impresia unor valve trandafirii, rumene sau negre.
Şi atunci am simţit că ceva duios ma înconjura. Era parfumul de liliac pe care, în exaltarea mea,
încetasem să-1 mai percep şi care venea spre mine. Dar cu el se amesteca un miros acru, un miros de sevă, ca şi
cum aş fi rupt ramura. Pe frunză lăsasem o dîră argintie şi naturală ca funigeii sau ca dîra lăsată de melc. Pe
ramură însă mi se părea ca fructul oprit din copacul păcatului. Şi aşa cum popoarele dau divinităţilor lor forme
neorganizate, aşa mi l-am închipuit, de atunci şi pentru cîtva timp pe diavol, sub aparenţa acestui fir de argint
ce-1 puteai întinde aproape oricît fără să-i vezi capătul, şi pe care trebuia să-1 trag din mine contra curentului
vieţii mele naturale.
1
Pictor peisagist francez (1733–1808) (N. tr.)
2
Lipseşte în manuscris (N. ed. fr.)
22
Dar în ciuda acestui miros de ramură ruptă, de rufă udă, ceea ce plutea era dulcea mireasmă de liliac. Ea
mi se oferea ca în fiecare zi cînd mă duceam să mă joc în parcul din afara oraşului, cu mult înainte de a fi zărit
poarta albă lîngă care se legănau ramurile liliacului, ca nişte cucoane bătrîne, bine făcute şi manierate,
mlădioase, cu capul împodobit cu pene ; parfumul de liliac ne întîmpina. Ne spunea „bine aţi venit" pe dru-
meagul ce suie de-a lungul rîului, acolo unde puştii pun sticlele, în curentul apei, ca să prindă peştele, dînd o
dublă idee a prospeţimii, (pentru că ele nu conţin numai apă, ca pe o masă căreia ele îi dau înfăţişarea
cristalului, ci sînt conţinute de ea şi primesc de la ea un fel de fluiditate), acolo unde, în jurul micilor cocoloaşe
de pîine pe care le aruncam, se îmbulzeau mormolocii, într-o nebuloasă vie, toţi dizolvaţi şi invizibili cu o clipă
mai devreme, puţin înainte de a trece podeţul de lemn în colţul căruia pe vreme bună, răsărise dintre ramurile
prunilor albaştri, un pescar cu pălărie de paie. îl salutase pe unchiul meu care probabil îl cunoştea şi ne făcea
semn să nu facem zgomot. Şi totuşi n-am ştiut niciodată cine era, nu l-am întîlnit niciodată în oraş, şi aşa cum
dascălul, paznicul şi copiii din corul bisericii aveau, ca şi zeii din Olimp, o existenţă mai puţin glorioasă cînd
aveam de-a face cu ei, ca fierar, patron de lăptărie şi fiul băcănesei, în schimb, aşa cum nu-1 văzusem pe micul
grădinar de ghips din grădina notarului decît îngrijind grădina, tot aşa nu l-am văzut pe pescar decît pescuind, în
perioada cînd drumeagul se îndesise de frunzişul pomilor, cu vesta sa de alpaga şi cu pălăria de paie, la ora cînd
chiar clopotele şi norii hoinăresc fără ţel pe cerul pustiu, cînd crapii nu mai pot suporta plictiseala şi dintr-un
năduf nervos sar frenetic în aer, în necunoscut, cînd guvernantele se uită la ceas ca să spună că nu e încă ora
gustării.
23
II
Camere
DACA ÎN SOMN, UNEORI, RETRĂI AM CU UŞU-rinţă vîrsta temerilor şi a plăcerilor azi dispărute,
cel mai adesea dormeam aproape la fel de profund ca şi patul, fotoliile, toată camera. Şi mă trezeam numai atît
cît, părticică dintr-un tot dormind, să pot fi o clipă conştient de somn şi să-1 savurez, sa aud trosnetul lemnu lui,
perceptibil numai cînd şi camera doarme, să fixez caleidoscopul întunericului şi să mă întorc repede, să mă fac
una cu acea insensibilitate a patului pe care îmi în-tindeam membrele ca o viţă pe un spalier. în acele scurte
treziri eram ca un măr sau un borcan de dulceaţă care, de pe raftul lor, ar fi chemate pentru o clipă la o vagă
conştiinţă şi constatînd că în bufet e întuneric şi că lemnul lucrează, s-ar grăbi să se întoarcă la delicioasa
nesimţire a celorlalte mere sau borcane de dulceaţă.
Cîteodată somnul mă cuprindea atît de profund şi de brusc încît pierdeam planul locului unde mă aflam.
Mă întreb uneori dacă încremenirea lucrurilor din jurul nostru nu le este impusă de siguranţa noastră că ele sînt
şi nu altele. E sigur că, atunci cînd mă trezeam şi nu ştiam unde mă aflu, totul se învîrtea în jurul meu în
întuneric, lucrurile, ţările, anii.
Partea pe care dormisem, prea amorţită pentru a se putea mişca, căuta să-şi ghicească poziţia. Toate
poziţiile pe care le avusese din copilărie se prezentau succesiv memoriei înceţoşate, reconstruind în jurul ei
locurile unde fusesem culcat, cele la care nu mă gîndisem niciodată de ani de zile, la care nu m-aş fi gîndit
poate niciodată pînă la moarte, şi totuşi, locuri pe care n-ar fi trebuit să le uit. Partea pe care dormisem îşi
amintea de camera, de uşa, de culoarul, de gîndul cu care adormise, regăsit la trezire. După aşezarea patului ea
îşi amintea
24
locul crucifixului, răsuflarea alcovului în acest dormitor din casa bunicilor, pe vremea cînd mai existau
dormitoare şi părinţi, un orar bine stabilit, cînd nu-ţi iubeai părinţii pentru că erau inteligenţi ci pentru că erau
părinţii tăi, cînd mergeai la culcare nu pentru că voiai tu ci pentru că era ora de culcare, cînd îţi măreai voinţa,
acceptarea şi toată ceremonia culcării ureînd două trepte pînă la patul cel mare, trăgînd perdelele de rips
albastru cu dungi de catifea albastră în relief şi unde, cînd erai bolnav, bătrîna medicină lăsa o veioză aprinsă
mai multe nopţi la rînd, pe şemineul din marmură de Siena, fără medicamente imorale care să-ţi permită să te
scoli şi să crezi că poţi duce viaţa unui om sănătos cînd eşti bolnav, asudînd sub cuverturi datorită unor ceaiuri
cu totul nevinovate care poartă în ele de două mii de ani încoace, florile şi înţelepciunea cîmpiilor şi a
bătrînelor. în acest pat partea pe care dormeam se credea culcată şi repede îmi regăsisem gîndul de atunci, cel
care apare primul cînd te întinzi în pat : era timpul să mă scol şi să aprind lampa ca să-mi învăţ lecţia înainte de
a pleca la şcoală, dacă nu vroiam să fiu pedepsit.
Dar o altă poziţie răsărea în memoria corpului meu, el se întorcea s-o prindă, patul îşi schimbase
direcţia, iar camera forma ; era vorba de camera de la Dieppe atît de înaltă şi de strîmtă, piramidală, unde
venisem să-mi termin convalescenţa, cameră cu a cărei formă, sufletul meu se obişnuise aşa de greu în primele
două seri. Căci sufletul nostru este obligat să umple şi să rezugrăvească orice spaţiu nou oferit, să-şi vaporizeze
parfumurile, să-şi acorde sunetele şi ştiu cît putem suferi, în primele seri, cînd sufletul este izolat şi obligat să
accepte culoarea fotoliului, tic-tac-ul pendulei, mirosul păturilor şi să încerce, fără succes, întinzîndu-se,
lungindu-se şi micşorîndu-se, să ia forma unei camere piramidale. Dar atunci, dacă sînt în această cameră
convalescent, mama doarme lîngă mine ! Nu-i aud răsuflarea şi nici pe cea a mării... Dar deja corpul meu a
evocat o altă poziţie. Nu mai e culcat, ci aşezat. Unde oare ? într-un fotoliu de răchită, în grădina de la Au-
25
teuil. Nu, e prea cald : în salonul cercului de joc de la Evian, unde se vor fi stins luminile fără ca nimeni
să-şi dea seama că adormisem... Dar pereţii se apropie, fotoliul se întoarce şi se sprijină de fereastră. Sînt în
camera mea din castelul Réveillon. Ca de obicei, m-am dus sus să mă odihnesc înainte de cină ; voi fi adormit
în fotoliu ,• poate că cina s-a şi terminat.
>:• * *
Nu s-ar fi supărat pe mine. Trecuseră mulţi ani de cînd locuiam la bunici. La Réveillon se cina la ora
nouă după plimbare, la care plecam atunci cînd, altădată, mă întorceam de la cele mai lungi plimbări. O altă
plăcere, mai misterioasă a urmat plăcerii întoarcerii la castel cînd el se profila pe cerul roşu, cînd şi apa
eleşteelor e roşie şi plăcerii lecturii de o oră la lumina lămpii, înainte de cina de la ora şapte. Plecam la căderea
nopţii, traversam strada principală a satului ; ici şi colo, vreo prăvălie luminată ca un acvarium şi inundată de
razele blînde, întreţesute cu paiete ale lămpii, ne arăta sub peretele ei de sticlă personagii alungite ale căror
umbre mari, se mişcau încet în licoarea de aur şi ignorînd privirile noastre, făceau ca totul să joace pentru noi
scenele sclipitoare şi secrete ale vieţii lor obişnuite şi fantastice.
Apoi ajungeam pe cîmp ; de o parte apusul deja stins, iar de cealaltă luna deja aprinsă. Curînd clarul de
lună învăluia cîmpiile. Nu mai întîlneam decît triunghiul neregulat, albăstrui şi mişcător al turmelor de oi care
se întorceau. înaintam ca o barcă plutind singuratecă. Deja, urmat de brazda umbrei mele, traversasem şi lă -
sasem în urmă o întindere fermecată. Uneori castelana ne însoţea. Depăşeam repede cîmpul la marginea căruia
nu am ajuns niciodată pe vremuri nici în cele mai lungi plimbări, cele de după amiază ; treceam de biserică şi de
castelul al cărui nume nu l-am cunoscut nicicînd şi care mi se păreau că există numai pe o hartă a Visului.
Regiunea se schimba, trebuia să urcăm, să coborîm, să
26
urcăm dealuri şi uneori, coborînd în misterul unei văi adînci tapisată de clarul de lună, ne opream o
clipă, tovarăşa mea şi cu mine, înainte de a coborî în caliciul de opal. Atunci doamna indiferentă obişnuia să-mi
spună ceva care fără ştirea mea mă transpunea deodată în viaţa ei, unde n-aş fi crezut că rămin pentru totdeauna
şi de unde, a doua zi după plecarea mea de la castel, m-ar fi alungat deja.
Şi astfel, corpul meu înălţa în juru-i camere după camere, cele de iarnă unde-ţi place să te izolezi, unde
ţii focul toată noaptea sau pui pe umeri o haină de culoare închisă, brăzdată de luminile focului şi fumegînd de
aer cald, sau cele de vară, în care dormi, în care îţi place să te contopeşti cu blîndeţea naturii, o cameră în care
dormeam la Bruxelles, atît de veselă şi spaţioasă dar totuşi atît de închisă încît te simţeai ascuns ca într-un cuib
şi liber ca în lumea largă. Toată această evocare n-a durat mai mult de cîteva secunde. Pentru încă o clipă mă
simt într-un pat îngust, între alte paturi din cameră. Nu a sunat încă deşteptătorul şi va trebui să mă scol repede
ca să am timp să-mi beau cafeaua cu lapte la cantină înainte să plec la ţară, în marş, cu muzica în frunte.
Noaptea lua sfîrşit în timp ce în mintea mea defilau încet diversele camere între care corpul meu ezitase,
nesigur de locul unde se trezise, înainte ca memoria să-i fi permis să afirme că este în camera mea de acum. O
reconstituise de îndată, în întregime, dar plecînd de la propria sa poziţie, destul de nesigură socotise greşit po-
ziţia lucrurilor din cameră. Stabilisem că în jurul meu se aflau aici comoda, acolo şemineul, mai departe fe-
reastra. Şi deodată vedeam deasupra locului atribuit comodei, geana de lumină a zorilor.
III
Zile
MAI MULT SAU MAI PUŢIN LUMINOASA, geana de deasupra perdelelor îmi spune cum e vremea şi
chiar, înainte de a mi-o spune, îmi hotărăşte buna sau proasta dispoziţie ; dar nici nu am nevoie de ea. întors cu
faţa la perete şi înainte s-o fi văzut, uruitul primului tramvai şi clopoţelul său îmi vestesc dacă înaintează rebegit
prin ploaie sau se avîntă spre azur. Căci nu numai fiecare anotimp dar şi fiecare fel de vreme dă tramvaiului
ceva din atmosfera ei, ca un instrument special pe care cu uruitul şi clopoţelul său, el execută aceiaşi melodie ;
iar melodia o vom auzi nu numai diferită dar va căpăta culoare şi semnificaţie şi va exprima un sentiment cu
totul diferit dacă se înăbuşă ca o tobă în ceaţă, curge şi cîntă ca o vioară, gata să primească orchestraţia colorată
şi vaporoasă, în atmosfera în care vîntul fugăreşte rîurile, sau dacă străpunge cu sfredelul unui fluier ghiaţa
albastră dintr-o zi însorită şi rece.
Primele zgomote ale străzii îmi aduc plictiseala ploii în care lîncezesc, lumina aerului îngheţat unde ele
vibrează, ceaţa care le învăluie şi le stinge, liniştea şi adierile unei zile furtunoase şi călduţe, cînd o ploaie
uşoară de abia le udă, ştearsă repede de o boare sau uscată de o rază.
în acele zile, mai ales dacă vîntul mă cheamă irezistibil prin horn, făcînd să-mi bată inima mai tare decît
unei tinere la auzul uruitului trăsurilor mergînd spre balul unde ea nu este invitată şi sunetele orchestrei prin
fereastra deschisă, aş vrea să fi petrecut noaptea într-un tren, să ajung în zori într-un oraş din Normandia,
Caudebec sau Bayeux, care îmi apare cu numele şi clopotniţa străvechi ca sub boneta tradiţională a ţărăncii
28
din partea locului sau cu cea de dantelă a reginei Ma-tilda 1 şi să plec îndată la plimbare, pe malul mării
furtunoase, pînă la biserica pescarilor, protejată moralmente de valuri care par că mai şiroiesc încă în transpa-
renţa vitraliilor şi unde ele poartă flota de azur şi purpură a lui Wilhelm şi a războinicilor şi par că s-au dat la o
parte pentru a rezerva între hula lor circulară şi verde această criptă submarină de linişte înăbuşită şi de
umezeală, unde mai stagnează încă ici şi colo vreun ochi de apă în căuşul de piatră al agheasmatarelor.
Iar vremea de afară nu mai are nevoie decît de culoarea zilei, de zgomotele străzii pentru a mi se revela
şi a mă chema către anotimpul şi clima spre care pare trimisă. Simţind calmul şi încetineala comunicaţiilor şi
schimburilor care domnesc în mica cetate interioară de nervi şi vase pe care o port în mine, ştiu că plouă şi aş
vrea să fiu la Bruges unde, lîngă cuptorul roşu ca un soare de iarnă s-ar coace pentru prînzul meu găinile,
lişiţele, porcul ca într-un tablou de Breughel.
Dacă deja prin somn am simţit micul meu popor de nervi activ şi trezit cu mult înaintea mea, mă frec la
ochi, mă uit la ceas să văd dacă am timp să ajung la Amiens să văd lîngă rîul Somme îngheţat, catedrala cu
statuile ferite de vînt de nişte cornişe sprijinite pe peretele său de aur, pe care statuile desenează în soarele de
amiază o viţă de umbră.
Dar în zilele cu brumă, aş vrea să mă trezesc pentru prima dată într-un castel pe care nu l-aş fi văzut
decît noaptea, să mă scol tîrziu şi tremurînd în cămaşa de noapte, întorcîndu-mă vesel să mă încing lîngă focul
cel mare din şemineu, lîngă care soarele îngheţat de iarnă vine să se încălzească pe covor, aş vrea să văd pe
fereastră un spaţiu necunoscut şi între aripile castelului care par foarte frumoase, o curte mare unde vizitii aduc
caii ce ne vor duce în curînd în pădure să vedem eleş-
 1
Prinţesă flamandă, devenită ducesă de Normandia şi regină a Angliei în urma căsătoriei cu Wilhelm I
Cuceritorul (moartă în 1083). (N. tr.).
29
teele şi mînăstirea, în timp ce castelana sculată devreme recomandă să nu se facă zgomot ca să nu fiu
trezit. Altădată, într-o dimineaţă de primăvară rătăcită în iarnă, cînd toaca păstorului de capre răsună mai clar în
azur decît fluierul unui păstor din Sicilia, aş vrea să trec Saint-Gothard-ul înzăpezit şi să cobor în Italia înflorită.
Şi deja, mîngîiat de raza de soare matinală, am sărit din pat, am făcut mii de mişcări de dans, şi gesticulări
fericite zărite în oglindă, pronunţ bucuros cuvinte care n-au nimic fericit şi cînt, căci poetul este ca statuia lui
Memnon1 : e deajuns o rază de răsărit de soare ca să-1 facă sa cînte.
«• * *
Cînd succesiv toţi ceilalţi bărbaţi din mine, unul peste altul sînt reduşi la tăcere, cînd extrema suferinţă
fizică sau somnul i-a făcut să cadă unul după altul, cel care rămîne ultimul, totdeauna în picioare, este, doamne,
cel care seamănă perfect cu călugărul pe care, în copilărie, îl vedeam în vitrina opticienilor, deschizîndu-şi
umbrela dacă ploua sau scoţîndu-şi pălăria pe vreme bună. Dacă e frumos afară, degeaba obloanele sînt ermetic
închise, ochii-mi pot fi închişi, o criză teribilă pricinuită tocmai de timpul frumos, pe o afurisită de ceaţă cu
soare mă face să horeai, pot să-mi pierd cunoştinţa de atîta suferinţă, să nu mai pot vorbi, nu mai pot spune
nimic, nu mă mai gîndesc la nimic, nu mai am putere să-mi doresc ca ploaia să pună capăt crizei. Şi atunci, în
liniştea profundă tulburată de horcăitul meu, aud în adîncul fiinţei o voce firavă şi veselă care spune : e frumos
– e frumos afară –, lacrimi de suferinţă mi se preling, nu pot vorbi, dar dacă mi-aş regăsi pentru o clipă răsufla-
rea, aş cînta, şi micul călugăr din vitrină, căci asta am mai rămas, îşi scoate pălăria şi anunţă soare.
»**
1
Memnon : personaj mitologic a cărui statuie gigantică ridicată de greci în împrejurimile Tebei scotea
sunete armonioase cînd era încălzită de razele soarelui. (N. tr.).
30

Iată de ce, atunci cînd, mai tîrziu am luat obiceiul să veghez noaptea şi să stau culcat ziua, o simţeam
lîngă mine, fără s-o văd, cu o poftă cu atît mai nebună de ea şi de viaţă cu cît nu o puteam satisface. Chiar de la
primele clinchete ale clopotelor de-abia albind, chemînd la slujba de dimineaţă, care trec prin aer slabe şi iuţi,
ca briza ce precede ivirea zilei, răzleţe ca picăturile unei ploi matinale, aş fi vrut să gust plăcerea celor ce pleacă
în excursie încă înaintea zorilor, sînt punctuali la întîlnirea din curtea unui neînsemnat hotel de provincie, bat
din picioare ca să se încălzească aşteptînd să se înhame caii, destul de mîndri pentru a arăta celor care nu
crezuseră în promisiunea lor din ajun că se vor scula la timp. Vor avea vreme bună. în zilele frumoase de vară,
somnul de după-amiază are farmecul siestei.
Ce-mi păsa că eram culcat, cu perdelele trase. La un singur semnal luminos sau înmiresmat al zilei,
ştiam că ora exista, nu în imaginaţia mea, ci în realitatea prezentă a timpului, cu toate posibilităţile de viaţă ce le
oferă oamenilor, nu o oră visată, ci o realitate la care participam, ca încă o mărturie a existenţei plăcerilor.
Nu ieşeam, nu prînzeam, nu părăseam Parisul. Dar cînd aerul dulceag al unei dimineţi de vară terminase
de lustruit şi de izolat mirosurile slabe ale lavabo-ului şi dulapului cu oglindă şi cînd ele se odihneau nemişcate
şi distincte într-un clar-obscur sidefiu pe care reflexul perdelelor de mătase albastră termina de „glasat", ştiam
că elevii de colegiu, aşa cum eram şi eu acum cîţiva ani, „oameni ocupaţi" cum aş putea fi şi eu, coborau din
tren sau din vapor ca să prînzească la ei acasă, la ţară, şi că sub teii aleii, în faţa prăvăliei toride a măcelarului,
scoţînd ceasul ca să vadă „dacă nu au întîrziat", gustau deja plăcerea de a traversa un curcubeu de miresme, în
salonaşul negru şi înflorat unde o rază de zi nemişcată pare să fi anesteziat atmosfera ; şi că după ce s-au în-
dreptat spre oficiul întunecat unde deodată lucesc irizări ca într-o grotă şi unde se răceşte în albii pline cu apă
cidrul – într-adevăr atît de „rece" încît în trecere va
31
apăsa pe toţi pereţii gîtlejului cu o aderenţă totală, îngheţată şi parfumată – ce se va bea îndată cu pahare
frumoase, brumate şi prea groase, precum carnea unor femei care te îndeamnă să împingi pînă la muşcătură
neîndestularea sărutului, ei gustau deja răcoarea sufrageriei unde atmosfera – în congelarea ei luminoasă
brăzdată ca o agată de parfumurile distincte ale feţei de masă, bufetului, cidrului, cel al caşcavalului căruia veci-
nătatea prismelor de sticlă menite să suporte cuţitele îi adăuga un aer mistic – se brăzda cu vinişoare parfumate
de cireaşă şi caisă odată cu sosirea compotierelor. Din cidru se urcau bule atît de numeroase încît altele
rămîneau spînzurate de-a lungul paharului de unde le puteai lua cu o lingură, ca şi viaţa care mişună în mările
Orientului şi de unde, cu o singură aruncătură de plasă prinzi mii de ouă. Văzute din afară, bulele îngroşau
paharul ca pe cel de Veneţia, împrumutîndu-i o gingăşie deosebită brodind cu mille points1 delicate suprafaţa pe
care cidrul o colora în trandafiriu.
Aşa cum unui muzician îi sună în urechi simfonia pe care o compune şi are nevoie să cînte cîte o notă ca
să se asigure că e de acord cu adevărata sonoritate a instrumentelor, şi eu mă ridicam o clipă şi trăgeam per-
deaua de la fereastră ca să fiu în ton cu lumina. Şi eram în ton şi cu celelalte realităţi pe care le doreşti mai mult
în singurătate şi a căror posibilitate, realitate, dă valoare vieţii : femeile pe care nu le cunoşti. Iată că trece una
care priveşte în dreapta, în stînga, nu se grăbeşte, îşi schimbă direcţia ca un peşte într-o apă transparentă.
Frumuseţea nu este ca un superlativ imaginat de noi, ca un tip-abstract în faţa ochilor noştri, ci dimpotrivă, un
tip nou, prezentat de realitate şi imposibil de închipuit. Aşa şi cu fata asta voinică de optsprezece ani,
dezgheţată, cu obrajii palizi, cu părul cîrlionţat. Ah ! dacă aş fi sculat ! Dar cel puţin ştiu că zilele sînt bogate în
astfel de posibilităţi şi pofta mea de viaţă creşte. întrucît fiecare frumuseţe este de un tip diferit,
1
Broderie cu acul. (N. tr.).
32
nu există frumuseţe ci femei frumoase, ea este o invitaţie la o fericire pe care numai ea o poate înfăptui.
Ce plăcute şi dureroase sînt balurile unde prin faţa noastră se perindă nu numai fetele frumoase cu pielea
parfumată, ci şirurile insesizabile, invizibile de vieţi necunoscute ale fiecăreia dintre ele, în care am dori să
pătrundem. Uneori, una dintre ele, cu tăcerea unei priviri plină de dorinţă şi regret, ne întredeschide viaţa ei
unde nu putem intra decît prin dorinţă. Căci numai ea e oarbă şi a dori o fată al cărei nume nici măcar nu-1
cunoaştem înseamnă să te plimbi cu ochii legaţi într-un loc despre care ai şti că e paradisul, dacă te-ai putea
întoarce de acolo, şi pe care nimic nu te-ar opri să-1 recunoşti...
Dar ea, cît de necunoscută ne rămîne ! Am vrea să-i ştim numele, ceea ce ne-ar permite s-o regăsim şi
datorită căruia ea l-ar dispreţui poate pe al nostru, să-i cunoaştem părinţii ale căror rînduieli şi obiceiuri sînt şi
ale ei, casa în care locuieşte, străzile pe care le traversează, prietenii cu care se întîlneşte, cei care, şi mai
fericiţi, vin s-o vadă, casa de la ţară unde se va duce vara şi care o va îndepărta şi mai mult de noi, gusturile,
gîndurile, tot ce-i certifică identitatea, constituie viaţa ei, îi atrage privirea, îi conţine prezenţa, îi împlineşte
gîndul, îi primeşte corpul.
Cîteodată, mă duceam pînă la fereastră şi ridicam un colţ al perdelei. într-un ochi de apă, de aur, vedeam
trecînd, urmate de învăţătoare acele tinere fete în drum spre lecţia de religie sau spre cursuri, cu mersul lipsit de
orice mişcare involuntară, plămădite dintr-o carne preţioasă, care par că aparţin unei mici societăţi de nepătruns,
fără să vadă poporul vulgar prin mijlocul căruia trec, dacă nu cumva rîd de el fără jenă, cu o obrăznicie pe care
ele o cred afirmarea superiorităţii lor. Tinere cu o privire ce pare că pune între tine şi ele distanţa pe care
frumuseţea lor o face dureroasă ; tinere nu din aristocraţie, căci nicăieri ca în aristocraţie crudele distanţe
datorate banului, luxului, eleganţei, nu sînt atît de complet suprimate. Ea poate căuta din plăcere bogă-
3 – Contra Iui Sainte-Beuve – c. 1/209
33
ţiile dar nu pune preţ pe ele, considerîndu-le simplu şi sincer pe acelaşi plan cu stîngăcia şi sărăcia
noastră. Tinere nu din lumea inteligenţei, căci ar putea găsi acolo alte divine egalităţi. Nici măcar din lumea
adevăratei finanţe, căci ea cinsteşte ceea ce vrea să cumpere, e mai aproape de muncă şi de consideraţie. Nu,
tinere crescute în lumea care poate pune între ea şi tine distanţa cea mai crudă, clanul lumii banului, care prin
frumoasa înfăţişare a soţiei sau frivolitatea soţului, începe să cocheteze cu aristocraţia la vînătoare, caută mîine
să se alieze cu ea, astăzi încă împotriva ei din prejudecată burgheză, care suferă deja că numele lui de rînd nu
lasă să se creadă că fetele lui întîlnesc în vizită vreo ducesă şi că profesia de agent de schimb sau de notar a
tatălui lor poate lăsa să se înţeleagă că duce aceeaşi viaţă ca majoritatea colegilor săi cărora nu mai vor să le
cunoască fiicele. Mediu în care e greu de pătruns căci colegii tatălui sînt deja excluşi şi în care nobilii ar fi siliţi
să se înjosească prea mult prezentîn-du-vă ; cizelate de mai multe generaţii de lux şi de sport, de cîte ori, în
clipa cînd frumuseţea lor mă în-cîntă printr-o privire m-au făcut să-mi dau seama de toată distanţa într-adevăr
de netrecut dintre ele şi mine şi cu atît mai inaccesibilă cu cît nobilii pe care-i cunosc nu le cunoşteau şi nu ar fi
putut să mă prezinte. Zăresc una din acele fiinţe ce prin chipul deosebit ne vesteşte posibilitatea unei noi
fericiri. Frumuseţea, fiind deosebită, înmulţeşte posibilităţile de fericire. Fiecare fiinţă este ca un ideal încă
necunoscut ce ni se oferă. Şi atunci cînd vedem trecînd un chip rîvnit, necunoscut, ni se oferă vieţi noi pe care
dorim să le trăim. Dar fiinţele dispar la colţul străzii, sperăm să le revedem, rămînem cu ideea că sînt mult mai
multe vieţi de trăit decît credem şi asta ne dă mai multă valoare. Un chip nou ce trece pe stradă este ca şi
farmecul unei ţări noi care ni se oferă dintr-o carte. îi citim numele, trenul va pleca. Ce contează dacă nu
plecăm, ştim că există, avem un motiv în plus de a trăi. Şi aşa, priveam pe fereastră ca să văd că realitatea,
posibilitatea de
34
viaţă pe care le simţeam în fiecare ceas lîngă mine conţineau nenumărate ocazii de fericiri deosebite.
încă o fată frumoasă îmi garanta realitatea, multiplele forme ale fericirii. Dar vai ! nu vom cunoaşte toate
fericirile, să urmăreşti veselia fetiţei blonde, să fii cunoscut de ochii gravi de pe chipul aspru şi întunecat, să
poţi ţine pe genunchi corpul acela svelt, să cunoşti poruncile şi legile nasului coroiat, ale ochilor reci, ale frunţii
albe şi înalte. Cel puţin ne dau motive noi de viaţă...
Uneori mirosul puturos al unui automobil intră pe fereastră, cel despre care noi cugetători spun că ne
strică aerul de la ţară şi cred că bucuriile sufletului omenesc ar fi diferite, dacă am vrea, etc., care cred că
originalitatea constă în fapt şi nu în impresie. Dar faptul este aşa de imediat transformat în impresie încît
mirosul de automobil intră foarte simplu în cameră ca şi cea mai îmbătătoare dintre miresmele de la ţară, vara,
cea care concentrează frumuseţea şi bucuria de a cutreiera cîm-piile ca să ajungi la un ţel dorit. Chiar şi
mireasma de păducel nu mi-ar fi adus decît evocarea unei fericiri nemişcate şi mărginite, cea legată de un gard
de mărăcini. Mirosul delicios de petrol de culoarea cerului şi a soarelui evoca toată imensitatea cîmpiei, bucuria
de a pleca, de a merge departe, printre albăstrele, maci şi trifoi violet, ştiind că vei ajunge la locul dorit, unde te
aşteaptă prietena. îmi amintesc că în tot cursul dimineţii pe cîmpiile din Beauce, plimbarea mă îndepărta de ea.
Rămăsese la vreo zece leghe. Din cînd în cînd bătea vîntul şi culca grîul în soare, făcînd să freamăte copacii. Şi
în ţinutul întins şi neted unde locurile cele mai îndepărtate par să continue, cît vezi cu ochii, aceleaşi meleaguri
simţeam adierea vîntului care venea drept de la locul unde m-aştepta ea, fără să întîlnească în drum decît
cîmpiile nesfîrşite de grîu, albăstrele şi maci, ca o singură cîmpie, iar la cele două capete am fi fost noi, şi ne-
am fi aşteptat drăgăstos, la distanţa pe care ochii nu o ajungeau, dar pe care o boare blîndă o traversa ca o
sărutare de la ea la mine, ca răsuflarea ei spre mine, distanţă pe care aş fi parcurs-o repede cu automobilul,
35
la ceasul întoarcerii lîngă ea. Am iubit alte femei, mi-au plăcut alte ţinuturi. Farmecul plimbărilor a
rămas legat mai puţin de prezenţa femeii iubite devenită repede aşa de dureroasă încît de frică să nu o plictisesc
şi să-i displac, nu mai zăboveam, decît cu speranţa de a mă duce la ea unde nu rămîneam decît sub pretextul că-
i cer ceva şi cu nădejdea că voi fi rugat să revin. Şi astfel, un ţinut depindea de un chip. Poate că aşa, chipul
depindea de ţinut. în ideea pe care mi-o făceam despre farmecul lui, ţinutul pe care-1 locuia ea, pe care m-ar
face să-1 îndrăgesc, unde m-ar face să trăiesc, pe care l-ar împărţi cu mine, unde m-ar face să găsesc bucuria,
era unul din elementele farmecului însuşi, al speranţei de viaţă, era în dorinţa de a iubi. Astfel, în profunzimea
unui peisagiu palpita farmecul unei fiinţe. Şi într-o fiinţă, un întreg peisaj îşi aşternea poezia. Şi aşa, fiecare
vacanţă de vară lua chipul, forma unei fiinţe şi a unui ţinut, mai degrabă forma aceluiaşi vis care era dorinţa de
o fiinţă şi de un ţinut pe care le amestecam repede ; fuioare de flori roşii şi albastre tre-cînd peste un zid însorit,
cu frunzele lucind de umezeală, erau semnătura după care se recunoşteau toate dorinţele mele de natură timp de
un an ; anul următor a fost un lac trist, dimineaţa, în ceaţă. An după an, şi oamenii pe care încercam să-i aduc în
astfel de ţinuturi şi ca să rămîn lîngă ei renunţam să mă duc acolo sau de care mă îndrăgosteam, căci crezusem –
înşelîndu-mă, adesea, dar prestigiul dăinuia odată ce ştiam că m-am înşelat – că ei locuiau acolo, mirosul
automobilului trecînd mi-a redat toate aceste plăceri şi m-a invitat la altele, un miros de vară, de putere, de
libertate, de natură şi de dragoste.
IV Contesa
NOI LOCUIAM ÎNTR-UN APARTAMENT DE LA etajul al doilea în corpul lateral al unei vechi
reşedinţe cum nu mai găseşti astăzi în Paris, unde curtea de onoare era – fie val invadator al democraţiei, fie
supravieţuire a meseriilor adunate sub protecţia seniorului – năpădită de tot atîtea prăvălioare ca şi
împrejurimile unei catedrale pe care estetica modernă nu a „degradat-o" încă, începînd cu o dugheană de
cîrpaci-cismar în locul „căsuţei" înconjurată de un pătrat de liliac şi ocupată de portar care cîrpea încălţămintea,
creştea găini şi iepuri, în timp ce în micile reşedinţe din fundul curţii şi bine înţeles, în virtutea unei închirieri
recente, dar, pare-mi-se printr-un privilegiu străvechi, locuia întotdeauna „contesa" din vremea aceea care cînd
ieşea, în caleaşca cea mare cu doi cai, cu pălăria ei cu irişi, asemănători celor ce creşteau pe marginea ferestrei
portarului – cîrpaci-croitor – şi care ca să arate că nu era trufaşă, împărţea zîmbete fără să se oprească şi schiţa
saluturi cu mîna spre sacagiu, părinţii mei şi copiii portarului...
Apoi odată cu ultimul huruit al caleştii, poarta principală se închidea în timp ce, foarte încet, la pasul
cailor enormi, cu un valet a cărui pălărie ajungea pînă la înălţimea primelor etaje, caleaşca lungă ca faţada case-
lor, trecea de la o casă la alta, sfinţea străzile insensibile cu un parfum aristocratic, se oprea să lase cărţi de
vizită, iar contesa chema furnizorii să le vorbească, în-tîlnind prietene ce se duceau într-o vizită dimineaţa sau
se întorceau deja de acolo. Dar caleaşca o lua pe o stradă
37
laterală, contesa vroia să se plimbe mai întîi la Bois 1 şi nu se va duce în vizita aceea decît la întoarcere,
cînd nu va mai fi nimeni şi cînd în curte se vor striga ultimele trăsuri. Ştia aşa de bine sa spună stăpînei casei,
strîngîndu-i mîinile cu mănuşile ei de Suedia, cu coatele lipite de corp, atingîndu-i talia ca să-i admire toaleta,
ca şi sculptorul ce-şi aşează statuia, sau ca o croitoreasă probînd un corsaj, cu o seriozitate ce se potrivea de
minune cu ochii ei blînzi şi vocea gravă : „într-adevăr, n-a fost chip să vin mai devreme, cu toată bunăvoinţa"
aruncînd o galeşă privire violetă peste şirul de obstacole ivite, asupra cărora păstra tăcerea, ca o persoană bine
crescută căreia nu-i place să vorbească despre sine. Apartamentul nostru, fiind situat în a doua curte, dădea spre
cel al contesei. Cînd mă gîndesc astăzi la ea, îmi dau seama de farmecul ei, ce se destrăma îndată ce-i vorbeai
fără ca ea să-şi dea seama. Era una din acele persoane care aveau o mică lampă, magică, a cărei licărire nu o vor
cunoaşte niciodată. Şi cînd le cunoşti, cînd stai de vorbă cu ele, devii ca şi ele, nu mai vezi lumina misterioasă,
farmecul, culoarea gingaşă, îşi pierd orice poezie. Trebuie să nu le mai cunoşti, să le revezi deodată în trecut ca
şi cum nu le-ai fi cunoscut, pentru ca luminiţa să se reaprindă, să se producă senzaţia de poezie. Probabil că aşa
se întîmplă şi cu obiectele, ţările, necazurile, iubirile. Cei care le au, nu-şi dau seama de poezia lor. Ea
luminează numai în depărtări. Iată dece, cei care au darul de a vedea lucirea poetică, au viaţa aşa de plină de
decepţii. Dacă ne gîndim la persoanele pe care am rîvnit să le cunoaştem, trebuie să ne mărturisim că atunci era
un frumos necunoscut a cărei cunoştinţă am dorit-o, dar care, din acel moment, a dispărut, îl revedem ca pe
portretul unei persoane pe care n-am cunoscut-o nicicînd de atunci, şi cu care, bineînţeles, prietenul nostru X...
n-are nicio legătură. Chipuri pe care le-am cunoscut de atunci încoace, aţi dispărut
1
Este vorba de pădurea Bois-de-Boulogne situată în partea de nord-vest a Parisului. (N. tr.).
3S
atunci ! Toată viaţa noastră se scurge lăsînd să se şteargă, cu ajutorul obişnuinţei, acele picături mari de
necunoscuţi pe «are ni le oferise prima impresie. Şi în clipele cînd avem tăria să ştergem toate adaosurile stîn-
gace care acoperă prima înfăţişare, vedem apărînd chipul celor pe care atunci nu-i cunoşteam încă, chipul
gravat de prima impresie, şi ne dăm seama că nu i-am cunoscut niciodată... Prietene inteligent, ca toată lumea,
cu care stau de vorbă în fiecare zi, ce-a mai rămas din tînărul iute cu ochii prea plini ce ieşeau din orbite, pe
care-1 vedeam trecînd prin culoarele teatrului, ca un erou al lui Burne-Jones1 sau un înger al lui Mantegna 2.
De altfel, şi în dragoste, chipul femeii se schimbă aşa de repede pentru noi ! Un chip care ne place este
unul creat de noi, cu o anume privire, un anume obraz, un anume desen al nasului, una din miile de persoane
care pot ţîşni dintr-una singură. Şi foarte repede un alt chip va întruchipa pentru noi pe acea persoană. (Cînd) 3
paloarea sa pămîntie, şi umerii au aerul că schiţează o ridicare dispreţuitoare. Acum este o figură blîndă,
aproape timidă, la care contrastul dintre obrajii albi şi părul negru nu mai are nici o importanţă. Cîte persoane
sînt pentru noi una singură, ce departe e cea din prima zi ! Intr-una din seri, însoţind-o pe contesă de la o serată,
în casa în care ea mai locuieşte încă şi unde eu nu mai locuiesc de atîţia ani, îmbrăţişînd-o, i-am îndepărtat
chipul, ca să încerc să o văd ca pe ceva departe de mine, ca pe o imagine, aşa cum o vedeam altădată, cînd se
oprea pe stradă să vorbească cu lăptăreasa. Aş fi vrut să regăsesc îmbinarea armonioasă dintre privirea violetă,
linia pură a nasului, gura dispreţuitoare, talia lungă, aerul trist, şi păstrînd în ochi trecutul regăsit, să-mi apropii
buzele şi să sărut ceea ce aş fi vrut să sărut atunci. Dar vai ! chipurile pe care le sărutăm,
1
Burne-Jones Edouard, pictor englez prerafaelit (1833–1898.) (N. tr.).
2
Mantegna Andrea, pictor şi gravor italian, unul dintre iniţiatorii Renaşterii italiene. (1431–1506). (N.
tr.).
3
Lacună în manuscris. (N. ed. fr.).
39
\
meleagurile pe care le locuim, morţii al căror doliu îl purtăm, nu mai au nimic din ceea ce ne-a făcut să
dorim să-i iubim, să trăim acolo, să tremurăm ca să nu-i pierdem. Acest adevăr al impresiilor imaginaţiei, atît de
preţios, arta care pretinde că seamănă cu viaţa, supri-mînd-o, suprimă lucrul cel mai preţios. în schimb, dacă
arta zugrăveşte viaţa, ea dă preţ lucrurilor celor mai vulgare ; ar putea preţui snobismul, dacă, în loc să
zugrăvească ceea ce înseamnă el pentru societate, adică nimic, ca şi dragostea, călătoria, durerea săvîrşite, ar
căuta să-1 regăsească în culoarea ireală – singura reală – pe care dorinţa tinerilor snobi o proiectează asupra
contesei cu privirea violetă, care pleacă în caleaşca ei, în duminicile de vară.
Bineînţeles, prima dată cînd am văzut-o şi m-am îndrăgostit de ea, n-am văzut din chipul ei decît ceva la
fel de efemer şi de fugar ca ceea ce alege arbitrar un desenator iar noi vedem „un profil pierdut". Dar pentru
mine era acea linie şerpuită care unea un nimic din privire cu curbura nasului şi o expresie de nemulţumire
dintr-un colţ al gurii, ignorînd restul ; şi cînd o întîl-neam în curte sau pe stradă, altfel îmbrăcată, pe chipul ei
din care cea mai mare parte îmi rămînea străin, aveam impresia că văd pe cineva necunoscut şi simţeam
deopotrivă o puternică lovitură în inimă căci sub deghizarea pălăriei cu albăstrele şi a chipului necunoscut, îmi
nălucise profilul şerpuit şi colţul gurii care deunăzi avusese acea expresie. Cîteodată o pîndeam ore întregi fără
s-o văd şi deodată era acolo, vedeam unduind linia care se termina cu ochii violeţi. Dar curînd, acest prim chip
arbitrar care înseamnă pentru noi o persoană, prezentînd mereu acelaşi profil, aceeaşi uşoară ridicare de
sprinceană, acelaşi surîs gata să mijească în ochi, aceeaşi unduire de nemulţumire din singurul colţ al gurii pe
care-1 vedeam şi toate acestea atît de arbitrar incizate în figură şi în succesiunea expresiilor posibile, atît de
parţial, de momentan, de nemişcat, ca un desen fixînd o expresie ce nu se mai schimbă – aşa ne apare persoana,
în primele zile. Iar în zilele următoare apare
40
o alta expresie, un alt chip ; apoi nu mai ţinem nici o socoteală de contrastul dintre parul negru şi
paloarea obrajilor, cel care, la început forma aproape tot chipul. Şi nu mai găsim veselia unei priviri
zeflemitoare, ci blîndeţea unei priviri sfioase.
Dragostea pe care mi-o inspira, întărind ideea de raritate a nobleţei sale, făcea ca mica sa reşedinţă din
fundul curţii noastre să-mi apară inaccesibilă şi chiar dacă mi s-ar fi spus că o lege a naturii împiedica pe orice
om de rînd ca mine să pătrundă vreodată în casa ei sau să zboare în mijlocul norilor, nu m-ar fi mirat de loc. Era
pe timpul fericit cînd nu cunoşteam viaţa, cînd fiinţele şi lucrurile nu erau rînduite pentru noi în categorii
obişnuite, dar cînd numele le deosebesc, le impun ceva din specificul lor. Eram întrucîtva ca şi Françoise a
noastră care credea că între titlul de marchiză al soacrei contesei şi soiul de verandă numită marchiză de
deasupra apartamentului acestei doamne, exista o legătură misterioasă şi că numai o marchiză putea avea o
astfel de verandă.
Uneori gîndindu-mă la contesă şi spunîndu-mi că nu aveam norocul s-o zăresc astăzi, coboram liniştit
strada, cînd, deodată, în clipa cînd treceam prin faţa prăvăliei lăptăresei, mă simţeam tulburat ca o păsărică la
vederea unui şarpe. Lîngă tejghea, pe chipul unei persoane care vorbea cu lăptăreasa alegînd nişte brînză cu
smîntînă, zărisem fremătînd şi ondulînd o uşoară linie şerpuită deasupra ochilor violeţi fascinanţi. A doua zi,
crezînd că se va întoarce la lăptăreasa, stăteam ore întregi la colţul străzii dar nu o vedeam, mă întorceam
mîhnit cînd, traversînd strada eram silit să mă feresc din faţa unei trăsuri care era cît pe ce să mă calce. Şi
vedeam sub o pălărie necunoscută, pe un alt chip, micul şarpe adormit şi ochii care aşa de abia păreau violeţi,
dar pe care-i recunoşteam bine şi inima-mi zvîcnise înainte de a-i fi recunoscut. De fiecare dată cînd o zăream,
păleam, mă clătinam, aş fi vrut să mă prostern, ea mă
41
găsea „bine crescut". în Salambo1 este un şarpe care reprezintă geniul unei familii. Mi se părea că linia
aceea uşor şerpuitoare se regăsea şi la sora ei, la nepoţii ei. Credeam că dacă i-aş fi cunoscut, aş fi regăsit în ei
puţin din acea alcătuire care era ea. Ei păreau toate schiţele diferite ale aceluiaşi chip, comun neamului lor.
Cînd, la cotitura unei străzi recunoşteam venind spre mine favoriţii blonzi ai majordomului ei care-i
vorbea, o vedea luînd masa, îi era ca un prieten, simţeam o întreită lovitură în inimă ca şi cum aş fi fost
îndrăgostit şi de el.
Dimineţile, zilele acelea nu erau decît fel de fel de şiraguri de perle ce o legau de plăcerile cele mai ele -
gante din vremea aceea ; îmbrăcată cu acea rochie albastră, după plimbare, ieşea iar să ia prînzul la ducesa de
Mortagne ; spre seară, cînd lumea primeşte la lumina lămpilor, se ducea la prinţesa d'Aleriouvres, la doamna de
Bruyvres, iar după cină, cînd o aştepta trăsura în care ea introducea un foşnet opalin de mătase, de pri viri şi de
perle, se ducea la ducesa de Rouen sau la contesa de Dreux. Mai tîrziu, cînd aceleaşi persoane au devenit
plictisitoare şi la care nu mai ţineam să mă duc, cînd am văzut că şi contesa simţea la fel, viaţa ei îşi pierdu din
mister, deseori prefera să stea de vorbă cu mine decît să ne ducem la serbările unde pe vremea aceea îmi
închipuiam că numai atunci era ea – însăşi, restul din ceea ce vedeam eu erau numai nişte culise de unde nu poţi
bănui nimic din frumuseţea piesei sau geniul actriţei. Mai tîrziu, uneori, judecata a surprins din viaţa ei, nişte
adevăruri care, exprimate, par să se identifice cu visurile mele : contesa este o persoană deosebită, nu
frecventează decît oameni de viţă veche. Dar nu mai erau decît nişte vorbe.
1
Roman dî Gustave Flaubert. (N. tr.).
V
Articolul din ziarul „Le Figaro"
AM ÎNCHIS OCHII IN AŞTEPTAREA DIMINEŢII. M-am gîndit la articolul trimis deja de mult la
ziarul Le Figaro. Corectasem chiar şi şpalturile. în fiecare dimineaţă, deschizând ziarul, speram să-1 regăsesc.
De cîteva zile însă renunţasem să mai sper şi mă întrebam dacă şi toate celelalte articole îmi vor fi refuzate.
Curînd am auzit pe cei din casă sculîndu-se. Mama nu va întîr-zia să intre în camera mea, căci pe atunci eu nu
dormeam decît ziua şi mi se spunea „bună seara" dimineaţa, după sosirea corespondenţei. Am deschis ochii. Se
făcuse ziuă. Cineva a intrat în cameră. Apoi şi Mama. Nu era nevoie niciodată să te întrebi ca să ştii ce avea de
gînd să facă. Cum toată viaţa ea nu s-a gîndit niciodată la ea, cum singurul ţel al celor mai mici sau mai mari
acţiuni ale ei a fost binele nostru – şi din clipa cînd am căzut bolnav, şi a fost nevoită să renunţe la ideea că aş fi
sănătos, ţelul ei a fost plăcerea şi consolarea mea, îmi era uşor cu această „cheie" pe care am avut-o încă din
prima zi, să-i ghicesc intenţiile din gesturi şi să mă regăsesc în toate intenţiile ei. Cînd, după ce mi-a spus bună
dimineaţa, i-am văzut chipul luînd un aer distrat, indiferent, în timp ce punea, nepăsătoare, ziarul lîngă mine –
atît de aproape încît nu mă puteam mişca fără să nu-1 văd – cînd imediat după aceea am văzut-o, ieşind grăbită
din cameră ca un anarhist ce a pus o bombă, îmbrîncind pe coridor cu o violenţă neobişnuită pe bătrîna mea
bonă care tocmai intra şi care nu a înţeles ce avea să se întîmple aici, aşa de misterios, şi la care ea nu trebuia să
asiste, am înţeles imediat ceea ce Mama voise să-mi ascundă, şi anume, apariţia articolului, am înţeles că ea nu-
mi spusese nimic ca să nu-mi ştirbească surpriza, că nu vroia
43
să fie nimeni de faţă care să-mi tulbure bucuria sau care din respect uman să mă oblige să o ascund.
Mama nu mi-a pus niciodată corespondenţa la îndemînă cu un aer nepăsător, fără ca să nu găsesc un articol de
al meu sau despre mine, despre cineva drag mie, vreo pagină din Jammes 1 sau din Boylesve2, care sînt pentru
mine o încîntare, sau vreo scrisoare cu un scris îndrăgit.
Am deschis ziarul – Ia uite, chiar un articol cu acelaşi subiect ca şi al meu. Nu, era prea de tot, chiar
aceleaşi cuvinte... Am să protestez... şi din nou aceleaşi cuvinte, semnătura mea... e chiar articolul meu. Dar
timp de o secundă gîndul meu, dus de vîrtej, elan şi poate deja puţin obosit pe vremea aceea continuă să creadă
că nu este articolul meu, ca şi bătrînii care continuă o mişcare începută ; dar revin repede la ideea mea : este
articolul meu.
Atunci iau foaia care, printr-o multiplicare misterioasă este în acelaşi timp una şi zece mii, lăsînd-o
identică şi fără s-o răpesc nimănui, dată tuturor vînzăto-rilor care o cer şi o aduc, umedă de ceaţă şi de cerneală
sub cerul roşu întins peste Paris, lîngă cafeaua cu lapte tuturor celor ce tocmai s-au trezit. Ceea ce ţin eu în mînă
nu este numai gîndirea mea cea adevărată ci, primind această gîndire, mii de atenţii trezite. Şi, pentru a-mi da
seama de fenomenul acesta, trebuie să ies din mine, să fiu pentru o clipă, unul din cei zece mii de cititori ale
căror perdele au fost date la o parte şi în al căror spirit proaspăt trezit se va ridica gîndirea mea într-o auroră
nemărginită, ceea ce mă umple de mai multă speranţă şi credinţă decît cea pe care o văd pe cer în clipa asta. Iau
deci ziarul ca şi cînd nu aş şti
1
Francis Jammes – prozator şi poet francez, (1868–1938). Prin originalitatea sa, poezia lui a constituit
un model : jammismul. (N. tr.).
2
René Tardiveau Boylesve : romancier francez, (1867–1926). Cadrul romanelor sale este provincia cu
moravuri libertine. (N. tr.).
44
că articolul meu e acolo ; îmi îndepărtez privirea de la frazele mele, încercînd să-mi imaginez ce s-ar
putea întîmpla, făcînd norocul să se încline de partea cui cred eu, ca şi cel ce aşteaptă lăsînd pauze între minute
pentru ca să nu numere prea repede. Simt pe chipul meu privirea indiferentă a cititorului neavertizat, apoi ochii-
mi cad pe articolul meu din mijloc şi încep. Fiecare cuvînt îmi aduce imaginea pe care vroiam s-o evoc. La
fiecare frază, cu primul cuvînt se conturează dinainte ideea pe care vroiam s-o exprim ; dar fraza mea o readuce
mai mărită, mai detailată, îmbogăţită, căci autor fiind, sînt totuşi cititor, într-o stare simplă de receptivitate şi
starea în care eram scriind era mai fecundă iar la aceeaşi idee care se recreează acum în mine, am adăugat
atunci prelungiri simetrice, la care nu mă gîndeam începînd fraza, şi care mă încîntă prin ingeniozitatea lor. Mi
se pare cu adevărat imposibil ca cele zece mii de persoane care citesc în clipa asta ziarul, să nu resimtă
admiraţia pe care o am eu, acum, faţă de mine însumi. Iar admiraţia lor astupă micile fisuri din a mea. Dacă aş
pune faţă în faţă articolul meu cu ceea ce aş fi vrut să fac, aşa cum vai ! mi se va întîmpla mai tîrziu, l-aş
considera, poate, drept o bîlbîială de afazic faţă de o frază savuroasă şi curgătoare, iar persoana înzestrată cu cea
mai puternică voinţă, de abia ar putea înţelege ceea ce m-aş fi crezut capabil să fac înainte de a lua tocul în
mînă. Am acest sentiment cînd scriu, cînd mă recitesc, îl voi avea peste o oră ; dar în clipa asta nu în gîndul meu
picur încet fiecare frază, ci în miile şi miile de gînduri ale cititorilor sculaţi din somn, cărora tocmai li se aduce
Le Figaro.
în efortul meu de a fi unul dintre ei, mă dezbrac de intenţii, îmi dezgolesc gîndirea care se aştepta să ci -
tească orice şi pe care imaginea fermecătoare, ideea rară, trăsătura de spirit, privirea pătrunzătoare, expresia
elocventă care nu încetează să se succeadă o asaltează, o farmecă, o umple de ideea talentului meu, făcînd astfel
să fiu preferat, fără nici o îndoială, celorlalţi scri-
45
itori. Deasupra tuturor acestor minţi care se trezesc, ideea gloriei mele ridkîndu-se deasupra fiecărui
spirit îmi apare mai rumenă decît aurora nemărginită care îmi scaldă fereastra într-o lumină trandafirie. Dacă un
cuvînt mi se pare nepotrivit, oh ! ei nu-şi vor da seama ; şi apoi nu e prea rău aşa, ei nu sînt obişnuiţi cu fraze
aşa de îngrijite. Sentimentul neputinţei mele, tristeţea vieţii mele, se schimbă într-un sentiment de vigoare
veselă, acum cînd mă bizui pe cele zece mii de admiraţii închipuite. Mă desprind din trista judecată despre mine
însumi, trăiesc prin cuvintele de laudă, din elogiile tuturor, gîndirea se obişnuieşte treptat cu admiraţia deosebită
pe care mi-o imaginez în toţi cititorii, lăsîndu-le dureroasa datorie de a mă judeca.
Dar vai ! chiar în clipa cînd am reuşit să nu mă mai judec, iată-mă judecîndu-mă. Imaginile pe care le
văd dincolo de cuvinte, sînt acolo pentru că am vrut eu să le închipui ; dar ele nu există. Şi chiar dacă pe unele
am reuşit să le strecor în frază, ca să le vadă şi să-i placă, cititorul trebuie să le aibă în spiritul său, să le
îndrăgească. Recitind cîteva fraze bine ticluite, îmi spun : Da, în cuvintele acestea se află acest gînd, această
imagine, sînt liniştit, misiunea mea s-a terminat, fiecare n-are decît să deschidă cuvintele, va găsi gîndul şi
imaginea, ziarul îi va aduce comoara de gîn-duri şi idei. Ca şi cum ideile ar fi acolo, pe hîrtie, iar ochii nu
trebuiau decît să se deschidă ca să le citească şi să le introducă într-un spirit unde nu existau încă. Iar ochii mei
nu pot decît să trezească idei asemănătoare în spirite care, posedă firesc astfel de idei. Cît despre ceilalţi, cei în
care cuvintele mele nu vor trezi nimic, ce părere absurdă îşi vor face despre mine ! Ce le vor putea spune nişte
cuvinte care înseamnă ceva, ceva pe care nu numai că nu-1 vor înţelege niciodată, dar care nici nu se poate
prezenta spiritului lor. Şi cînd le citesc, ce văd ? Şi astfel, toţi cititorii pe care-i cunosc, îmi vor spune : „Nu-i
grozav articolul dumneavoastră, destul de prost", „Păcat că scrieţi" în timp ce eu, gîndind că au dreptate şi
dorind să le împărtă-
46
şese părerea încerc să-mi citesc articolul cu spiritul lor. Dar eu nu-1 pot avea pe al lor, aşa cum ei nu l-au
avut pe al meu. încă de la primul cuvînt fermecătoarele imagini se trezesc în mine, fără părtinire, mă în-cîntă
una după alta, mi se pare că s-a terminat, că acolo, în ziar, aşa este, că nu poţi decît să le primeşti şi că dacă le-
aş spune cititorilor mei să fie mai atenţi, ei ar gîndi ca mine.
Aş vrea să cred că minunatele idei pătrund chiar acum în toate spiritele, dar pe loc mă gîndesc la cei ce
nu citesc Le Figaro, care poate nu-1 vor citi astăzi, care se duc la vînătoare sau nu l-au deschis. Şi apoi, cei care
citesc ziarul, vor citi oare articolul meu ? Vai ! cei ce mă cunosc îl vor citi, văzîndu-mi semnătura. Dar o vor
vedea oare ? Mă bucuram că articolul e pe prima pagină, dar în definitiv cred, că există oameni care citesc
numai pagina a doua. E adevărat că, pentru a o citi pe a doua, trebuie să deschizi ziarul, şi numele meu e chiar
în mijlocul paginii întîi. Totuşi, am impresia că, deschizînd la pagina a doua, cititorul zăreşte numai coloanele
din dreapta paginii întîi. încerc, sînt domnul grăbit să ştie cine se afla la doamna de Fitz-James, iau ziarul cu
intenţia de a nu vedea nimic din pagina întîi. Asta e, văd clar ultimele două coloane şi nici vorbă de Marcel
Proust, ca şi cînd nu ar exista. Totuşi, chiar dacă nu te interesează decît pagina a doua, trebuie să vezi cine a
scris articolul de fond. Mă întreb atunci cine 1-a scris pe cel de ieri, de alaltăieri, şi-mi dau seama că şi eu,
deseori, nu văd numele autorului articolului de fond. Şi-mi promit ca pe viitor să mă uit la el întotdeauna, ca un
amant gelos care vrea să se convingă că iubita nu-1 înşeală sau nu-1 mai înşeală. Dar din păcate, îmi dau seama
că ceilalţi nu vor fi tot aşa de atenţi ca mine şi ceea ce mi-am promis mie nu se va întîmpla şi cu ceilalţi. Ba
chiar dimpotrivă, nu cred că realitatea să fie într-atît de asemănătoare cu dorinţa mea, ca şi altădată, cînd
sperînd să primesc o scrisoare de la iubita mea, o scriam eu în gînd aşa cum aş fi dorit s-o primesc. Apoi, ştiind
că e imposibil ca
47
ea să-mi scrie tocmai ce-mi închipuiam, întîmplarea fiindu-mi potrivnică, încetam să-mi mai imaginez,
pentru ca ceea ce-mi închipuiam să poată deveni fapt şi ca ea să-mi scrie scrisoarea. Şi chiar dacă, printr-o
întîmplare, ea mi-ar fi scris ceea ce aş fi vrut, n-aş mai fi avut plăcerea, aş fi crezut că citesc o scrisoare de-a
mea. Dar vai ! chiar după prima dragoste, cunoaştem aşa de bine toate frazele care ne fac plăcere încît, nici una,
chiar cea mai dorită, nu ne mai aduce nimic nou. E de ajuns ca frazele să fie scrise cu cuvinte ce pot fi şi ale
noastre şi ale iubitei, cu gînduri ale ei sau ale noastre, pentru ca, citindu-le, să nu ieşim din noi şi să existe o
mică diferenţă pentru noi între a le fi dorit şi primit, căci împlinirea vorbeşte aceeaşi limbă ca şi dorinţa.
Am trimis valetul să-mi cumpere cîteva exemplare din Le Figaro, i-am spus că vroiam să le dau unor
prieteni şi chiar aşa era. Dar în special, am vrut să ating cu degetul întruchiparea gîndirii mele în aceste mii de
pagini umede, ca să am un alt jurnal pe care un alt domn ar fi venit să-1 cumpere de la chioşc în aceeaşi clipă cu
valetul meu şi ca să-mi imaginez că sînt un alt cititor în faţa altui exemplar de ziar. Iată dece, ca un nou cititor,
încep articolul ca şi cum nu l-aş ' fi citit, sînt plin de bunăvoinţă proaspătă, dar în realitate, impresiile celui de-al
doilea cititor nu sînt prea diferite şi tot atît de personale ca ale primului. Şi ştiu bine că mulţi nu vor înţelege
nimic din articol şi încă oameni pe care-i cunosc cel mai bine ! Dar, chiar şi acestora, îmi face plăcere să le ocup
azi gîn-durile, chiar dacă nu cu gîndurile mele pe care ei nu le văd scrise, cel puţin cu numele, cu personalitatea
mea, cu meritul pe care ei îl presupun cuiva care a putut scrie atîtea lucruri de neînţeles pentru ei. Există o
persoană căreia articolul meu îi va forma părerea pe care aş fi vrut s-o aibă despre mine ; acest articol pe care ea
nu-1 va înţelege, este prin el însuşi o laudă pe şleau la adresa mea. Dar vai ! Lauda aceluia pe care
48
ea nu-1 iubeşte nu-i va încînta inima aşa cum nici cuvintele pline de tîlc ce nu sălăşluiesc în ea, nu-i vor
încînta spiritul.
Aşa dar, mă duceam s-o sărut pe Mama s-o întreb ce crede despre articol, înainte să mă culc din nou şî
să adorm. Eram deja nerăbdător şi nu puteam verifica, prin experiment, dacă cei zece mii de cititori ai ziarului
Le Figaro l-au citit şi îndrăgit, aşa că aveam să fac cîteva sondaje printre cunoscuţi. Era ziua Mamei, poate i se
va vorbi despre articol.
înainte de a-mi lua rămas bun de la Mama, m-am dus să trag perdelele. Acum, pe cerul trandafiriu sim-
ţeam că soarele se rotunjise şi că va ţîşni prin propria-i elasticitate. Cerul trandafiriu îmi trezea o poftă grozavă
de călătorie, căci îl văzusem deseori prin geamurile vagonului, după o noapte dormită nu ca aici, în zăduful
lucrurilor închise şi nemişcate pe mine, ci în mijlocul mişcării, dus eu însumi, ca peştii ce plutesc prin somn şi
tot se deplasează în mijlocul apelor învolburate. Aşa vegheasem sau dormisem, legănat de zgomotele trenului
împerechiate de urechea mea după fantezia ei două cîte două, patru cîte patru, ca sunetul clopotelor, urmărind
un ritm pe care ea crede că-1 ascultă, şi care pare ca ciocnirea a două clopote şî aşa mereu, pînă cînd 1-a
înlocuit cu un altul, de care clopotele sau zgomotele trenului ascultă tot aşa de supuse. După astfel de nopţi, în
timp ce trenul mă purta cu toată viteza spre ţinuturile dorite, zăream la geam cerul trandafiriu pe deasupra
pădurilor. Apoi calea ferată cotea, stelele se iveau pe cer, deasupra unui sat cu străzi încă pline de lumina
albăstruie a nopţii. Atunci fugeam la cealaltă portieră, frumosul cer trandafiriu strălucea din ce în ce mai mult
deasupra pădurilor, şi mă mutam aşa de la o fereastră la alta pentru a nu-1 părăsi, i-egăsindu-1, după
schimbările de direcţie ale trenului, la fereastra din dreapta cînd îl pierdusem la cea
4 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1/209
49
din stînga. Şi îţi promiţi să călătoreşti fără încetare. Acum, dorinţa aceasta îmi revenea. Aş fi vrut să
revăd sub acelaşi cer cheile sălbatice ale munţilor Jura şi cantonul ce nu cunoaşte altceva decît cotitura de drum
de lîngă el.
Dar asta nu e tot ce aş fi vrut să văd acolo. Trenul se opri şi cum mă aşezam la geam pe unde intra un
miros de ceaţă de cărbune, o fată de şaisprezece ani, voinică şi rumenă trecea, oferind cafea cu lapte fierbinte.
Dorinţa abstractă de frumuseţe este fadă căci şi-o închipuie potrivit cu ceea ce cunoaştem, arătîndu-ne universul
realizat şi terminat în faţa noastră. Dar o altă fată frumoasă ne aduce cu siguranţă ceva ce nu ne închipuiam, nu
frumuseţea, ceva comun şi altora, ci o persoană, ceva deosebit, ce nu este altceva, totodată ceva individual, cu
care am fi vrut să ne unim viaţa. I-am strigat : „cafea cu lapte". Nu m-a auzit, vedeam îndepărtîndu-se această
viaţă în care eu nu existam, ochii ei care nu mă cunoşteau, din păcate, gînduri în care eu nu eram ; am chemat-o,
m-a auzit, s-a întors, a surîs, a venit, şi în timp ce beam cafeaua cu lapte, cînd trenul trebuia să plece, îi
imobilizam ochii ; nu ma ocoleau, fixîndu-i şi ei pe ai niei cu o oarecare surpriză, în care dorinţa mea citea
simpatie. Cît aş fi vrut să-i captez viaţa, să călătoresc cu ea, să am, dacă nu corpul, cel puţin atenţia, timpul,
prietenia, obiceiurile ei. Trebuia să mă grăbesc, trenul era gata de plecare. Mi-am spus : voi reveni mîine. Şi
acum, după doi ani, simt că m-aş întoarce acolo, aş încerca să locuiesc prin apropiere, şi în zori, sub cerul
trandafiriu deasupra cheilor sălbatice, aş săruta-o pe fata roşcată care-mi întinde cafeaua cu lapte. Un altul îşi ia
iubita în călătorie şi cînd trenul pleacă din nou, înăbuşe pe buzele ei dorinţa stîrnită de fetele întîlnite prin
ţinuturile prin care a trecut. Dar asta înseamnă o abdicare, o renunţare la cunoaşterea ţinutului, la esenţa
realităţii. Cei ce caută în realitate o plăcere sau alta, pot uita în braţele iubitei pe tînăra care le oferea surîzînd
cafea cu lapte. Văzînd turnurile unei alte catedrale frumoase, ei
50
îşi pot satisface dorinţa de a vedea turnurile catedralei de la Amiens. Pentru mine, realitatea este
individuală, nu caut plăcerea cu o femeie, ci anume femei, nu o catedrală frumoasă, ci pe cea de la Amiens,
locul unde este înlănţuită de pămînt, nu echivalentul ei, sau dublura ei, ci ea, cu oboseala de a ajunge la ea, pe
un astfel de timp, sub aceeaşi rază de soare care ne mîn-gîie pe ea şi pe mine. Şi deseori, două dorinţi se în -
lănţuie şi timp de doi ani doresc să mă întorc la Chartres şi după ce am admirat portalul, să mă urc în turn cu
fata paracliserului.
Soarele era deja sus, vedeam licăiiri fantastice de aur arătînd celor ce-şi deschid ferestrele, că nu e mult
de cînd s-a înălţat şi care fac să freamăte sorii imenşi din grădină, parcul în pantă şi acolo departe, Loara nemiş-
cată în pulberea de aur pe care nu o vor mai revedea decît la asfinţit, dar care atunci nu va mai avea această
frumuseţe a speranţei, care-i face să se grăbească să coboare pe drumul încă liniştit.
VI
Raza de soare pe baicon 1
ÎNAINTE SĂ MĂ CULC DIN NOU, VROIAM SA ştiu părerea Mamei despre articol :
– Félicie 2, unde este Doamna ?
– Doamna este în budoarul său, tocmai o pieptă-nam. Doamna credea că Domnul adormise.
 Profit că sînt încă sculat şi intru la Mama, unde venirea mea la această oră (cînd de obicei mă culc şi
adorm) este complet neobişnuită. Mama stă în faţa mesei de toaletă, într-un halat de casă lung, alb, cu frumosul
său păr negru revărsat pe umeri.
– Ce văd, Puiul meu la ora asta ?
– „Probabil că stăpînul meu a luat seara drept dimineaţă". 3
– Nu, dar Puiul meu nu a vrut să se culce, fără sa vorbească cu Mama lui despre articol.
– Cum îl găseşti ?
– Mama ta, care n-a studiat „le grand Cyre" 4 găseşte că e foarte bun.
– Nu-i aşa ca pasajul despre telefon nu e rău ?
– E foarte bine ; cum ar fi spus bătrîna ta Louise, nu ştiu unde o fi căutat copilul ăsta toate astea, eu am
ajuns la vîrsta mea fără să fi auzit vorbindu-se despre ele.
1
Proust publică capitolul în Le Figaro (4.VI.1912). (N. tr.).
2
Este tot Françoise. Este vorba de un fragment mai vechi (N. ed. fr.).
3
Molière, Amphitryon, actul I, scena II. (N. tr.).
4
Este vorba probabil de romanul Artamène ou le Grand Cyrus de Madeleine de Scudéry (1607–1701).
Aluzie la replica slujnicei Marotte în Les Précieuses Ridicules de Molière : „...Je n'ai pas appris comme vous la
filophie dans le Grand Cyre (act I, scena VII). (N. tr.).
52
– Nu, dar în sfîrşit, serios, dacă l-ai fi citit fără să ştii că e al meu, ţi-ar fi plăcut ?
– Mi-ar fi plăcut şi aş fi crezut că este al cuiva mult mai inteligent decît prostuţul meu, care nu ştie să
doarmă ca toată lumea şi care la ora asta este la Mama lui, în cămaşă de noapte. Félicie, fii atentă, mă tragi de
păr. Fugi iute să te îmbraci sau să te culci din nou, dragul meu, azi e sîmbătă şi nu am prea mult timp. Crezi că
dacă cei ce te citesc te-ar vedea aşa la ora asta, te-ar mai putea stima ?
într-adevăr, sîmbăta, tata ţinea un curs şi prînzul se servea cu o oră mai devreme. Mica schimbare de oră
făcea de altfel pentru noi toţi, ca sîmbăta să fie deosebită şi destul de simpatică. Ştiam că dintr-o clipă în alta
trebuia să luăm prînzul, aveam dreptul să intrăm în posesia omletei şi a bifteck-ului cu cartofi, la un moment
cînd, de obicei, mai aveam de aşteptat o oră. Ba şi mai mult, revenirea sîmbetei era unul din acele mici
evenimente care, în vieţile tihnite, absorb tot interesul, toată veselia, la nevoie tot spiritul inventiv şi cel şugubăţ
care prisoseşte în aceste mici comunităţi de provincie, unde nimic nu le stîrneşte niciodată. Sîmbăta era
subiectul permanent, nesecat şi drag al conversaţiilor şi dacă unul dintre noi ar fi avut talent epic, fără îndoială
că sîmbăta ar fi devenit subiectul unui ciclu. Ca şi bretonii care nu gustau niciodată un cîntec decît dacă amintea
de aventurile regelui Arthur, glumele noastre despre sîmbătă erau în fond, singurele care ne distrau, căci aveau
ceva naţional şi ne ajutau să ne deosebim mult de străini, de barbari, adică de toţi cei care sîmbăta luau masa la
aceeaşi oră, ca de obicei. Mirarea cuiva ce, fără să ştie că sîmbăta luam masa mai devreme, venea la noi
dimineaţa şi ne găsea la masa, era unul dintre cele mai frecvente subiecte de glumă şi stîrnea rîsul Françoisei
zile la rînd. Şi ştiam aşa de bine că vom stîrni rîsul, un rîs atît de molipsitor, prin care vom împărtăşi un
sentiment de patriotism atît de exclusiv, în jurul unui obicei local, încît invitam dinadins pe cineva, îi înteţeam
mirarea, pro-
53
vocam scena, ne închipuiam chiar şi dialogul. Spunea : „Cum, e numai două după amiază ? Aş fi crezut
că e mai mult". Şi i se răspundea : „Da, ceea ce vă încurcă, e că azi este sîmbătă".
– Stai, încă o vorbuliţă : să presupunem că nu mă cunoşti, că n-ai ştiut că zilele astea trebuie să apară un
articol de-al meu : crezi că l-ai fi văzut ? Mie mi se pare că partea asta nu se citeşte.
– Dar, prostuţule, cum vrei să nu se vadă ? Este primul lucru care se vede cînd deschizi ziarul. Şi încă un
articol de cinci coloane.
– Da, asta o să-1 necăjească pe dl. Calmette 1. El găseşte că asta face o impresie proastă în ziar, cititorilor
nu le place.
Aici figura Mamei devine într-adevăr plictisită.
– Dar atunci, de ce l-ai scris ? Nu-i frumos, el e aşa de drăguţ cu tine şi apoi înţelegi, dacă articolul nu
place, dacă e criticat, n-o să-ţi mai ceară altele. Poate sînt lucruri pe care ai fi putut să le scoţi. Şi Mama ia
ziarul, căci ceruse şi ea un exemplar ca să nu mi-1 ia pe al meu.
Cerul se întunecase, am auzit în cămin acele rafale de vînt care-mi duc inima la malul mării unde vreau
să plec, cînd aplecîndu-mi privirea pe Le Figaro, pe care mama îl citeşte ca sa vadă dacă n-aş putea să mai tai
ceva din articol, văd un alt articol pe care nu-1 remarcasem : Furtuna : Brest. De ieri seară bintuie furtuna,
parîmele portului au fost smulse, etc.. Vederea unei invitaţii la primul bal unde ar vrea să fie poftită, nu aţîţă
mai mult dorinţa unei fete decît acest cu-vînt : Furtună. Ea dă obiectului dorinţei mele forma, realitatea sa. Şi
lovitura în inimă dată de acest cu-vînt este dureroasă căci, în acelaşi timp cu dorinţa mea de plecare, apare
neliniştea călătoriei, care de cîţiva ani îmi împiedică în ultima clipă toate plecările.
1
Gaston Calmette, jurnalist francez (1858–1904). Director al ziarului Le Figaro (1903). Proust îi dedică
Du côté de chez Swann. (N. tr.).
54
– Mamă, e furtună şi fiindcă tot m-am sculat, am un chef grozav să plec la Brest.
Mama întoarce capul spre Félicie care rîde :
– Félicie, ce ţi-am spus eu ! Dacă domnul Marcel, vede că undeva e furtună, va dori să plece acolo.
Félicie o priveşte cu admiraţie pe Mama care ghiceşte totdeauna totul. în plus, văzîndu-ne unul lîngă
altul, şi eu sărutînd-o pe Mama din cînd în cînd, ea se înduioşează de această scenă de familie care, o simt, o
supără puţin pe Mama, încît sfîrşeşte prin a-i spune că părul îi stă bine acum, că se va pieptăna şi singură. Sînt
îngrijorat, două imagini îşi dispută gîndul meu : una mă cheamă spre Brest, iar cealaltă spre pat, prima mă
reprezintă, după prînz, terminînd de băut o cafea fierbinte, în timp ce un marinar mă aşteaptă să mă ducă pe
stînci să văd furtuna, e puţin soare ; cealaltă mă reprezintă în clipa cînd toată lumea se culcă şi eu trebuie să urc
într-o cameră necunoscută, să mă culc în cearceafuri jilave şi să ştiu că n-o voi vedea pe Mama.
în această clipă am văzut palpitînd pe pervazul ferestrei o zvîcnire fără culoare, fără lumină, mereu
umflîndu-se, mărindu-se şi pe care o simţeam devenind o rază de soare. Şi într-adevăr după un moment,
pervazul fu pe jumătate invadat, apoi, după o scurtă ezitare, o timidă retragere, tot balconul se inundă de o
lumină palidă pe care pluteau umbrele puţin stinse ale zăbrelelor din fier forjat ale balconului. O adiere le-a
împrăştiat, dar deja îm'blînzite, ele reveniră şi sub ochii mei am văzut lumina de pe pervazul ferestrei crescînd
în intensitate printr-o înaintare rapidă dar neîncetată şi susţinută, ca acea notă muzicală cu care deseori se
termină o uvertură. Ea a început atît de stinsă încît crescendo-ul a fost perceput înainte de a o auzi, apoi creşte,
creşte şi trece cu o iuţeală aşa de mare şi fără să slăbească peste toate treptele intensi-
55
taţii încît, după un moment, uvertura se termină cu un strigăt asurzitor şi triumfal. Astfel, după o clipă,
balustrada balconului era pictată în întregime şi ca pentru totdeauna cu acel aur compact, alcătuit din
splendorile invariabile ale unei zile de vară, iar umbrele zăbrelelor din fier forjat, care mi se păruseră totdeauna
lucrul cel mai urît din lume, erau acum aproape frumoase. Ele desfăşurau pe un singur plan cu o atare fineţe
volutele şi înfăşurările puţin perceptibile ale zăbrelelor, pînă la antena cea mai subţire şi tot cu aceeaşi precizie
înfăşurările cele mai subtile, încît păreau să trădeze plăcerea pe care un artist îndrăgostit de perfecţiune ar fi
avut-o desăvîrşindu-le, şi care poate adăuga la reproducerea fidelă a unui obiect o frumuseţe ce nu există în
obiectul însuşi. Şi prin ele însele umbrele se aşterneau în relief cu forme atît de alungite şi de palpabile, pe
această suprafaţă luminoasă, încît păreau duse de ea într-un fel de plenitudine fericită şi de odihnă tăcută.
***
Atunci cînd scriem, oricît am încerca să ne redăm cuvintele, ne conformăm totuşi unor anumite
obiceiuri vechi şi colective şi ideea de a descrie aspectul unui lucru care ne impresionează este poate ceva ce ar
fi putut să nu existe, ca şi obiceiul de a frige carnea sau de a se îmbrăca, dacă mersul civilizaţiei ar fi fost altul.
în orice caz, se pare că descrierea mai exactă a umbrelor pe care balconul le arunca pe piatra însorită poate reda
destul de slab plăcerea mea de atunci. Căci dintre toate plantele familiare şi domestice care se caţără la ferestre,
se prind de uşile din zid şi înfrumuseţează fereastra, iar dacă este mai impalpabilă şi fugară, nu este una mai vie,
mai reală, răspunzînd mai mult pentru noi unei schimbări efective din natură, unei posibilităţi diferite în timpul
zilei, decît această mîngîiere aurită a soarelui, acest frunziş delicat de umbră pe ferestre, floră spontană a tuturor
ano-
56
timpurilor care, pe cînd eram copii, venea în cea mai tristă zi de iarnă, cînd ninsese toată dimineaţa, să
ne anunţe că ne putem duce totuşi la plimbare pe Champs-Elysées şi că poate am vedea apărînd pe calea
Marigny, fetiţa cu cascheta de plimbare, cu chipul strălucind de prospeţime şi veselie, lăsîndu-se să alunece pe
gheaţă, în ciuda ameninţărilor guvernantei, fetiţa după care plîn-geam încă de dimineaţă, cînd era urît afară, la
gîndul că nu o vom putea vedea. Mai tîrziu vin ani cînd ţi se dă voie să ieşi chiar pe vreme rea, cînd nu mai eşti
mereu îndrăgostit şi nu numai la jeux de barres1 sau numai la jeux de barres de pe Champs Elysées o poţi vedea
pe domnişoara pe care o iubeşti.
Chiar cînd nu eşti decît un puşti, ajungi uneori la ţelul nesperat pe care-1 credeai inaccesibil, acela de a
primi o invitaţie la ceai, într-o zi ploioasă, în casa unde n-ai fi crezut niciodată că vei intra şi care răspîn-dea
pînă departe în jurul ei un renume atrăgător încît numai numele străzii, al străzilor învecinate, al arondis-
mentului 2 răsunau în noi, cu un farmec dureros şi nesănătos. Casă pe care dragostea mă făcea s-o văd măreaţă ;
dar unde, după obiceiul acelor timpuri care nu cunoşteau încă apartamentele luminoase şi saloanele albastre, o
semiobscuritate chiar în plină zi, oferea încă de pe scară un fel de mister şi de măreţie pe care bezna din
anticameră unde nu se putea distinge dacă persoana în picioare în faţa unui cufăr de lemn în stil gotic era un
valet aşteptîndu-şi stăpîna plecată în vizită, sau stăpînul casei venit în întîmpinare, în timp ce în salonul unde nu
se putea intra fără să treci pe sub baldachinele de hermină ale numeroaselor draperii din tapiţerie, vitraliile
colorate ale ferestrelor, căţeluşul, masa de ceai şi picturile de pe plafon păreau tot atîtea atribute şi vasali ale
castelanei din partea locului, ca şi cum acest apartament ar fi fost unic şi format din caracterul, numele, rangul,
individualitatea stăpînei ca-
1
Joc de copii în care primează agilitatea şi atenţia. (N. tr.).
2
Unitate administrativă a Parisului. (N. tr.).
57
sei, ceea ce se numeşte în algebră o secvenţă unică şi necesară. De altfel dragostea era de ajuns ca să ne
înfăţişeze cele mai mici particularităţi ale casei drept nişte superiorităţi de invidiat. Faptul că aceleaşi particula-
rităţi nu existau la mine acasă, mi se părea mărturisirea unei inegalităţi sociale care, dacă ar fi fost cunoscută de
fetiţa pe care o iubeam, m-ar fi despărţit de ea pentru totdeauna, ca fiind o specie mult inferioară ei ; şi neputînd
obţine de la părinţii mei barbari încetarea umilitoarei anomalii a apartamentului şi a obiceiurilor noastre,
preferam să-mi mint micuţa prietenă şi, sigur că nu va veni niciodată la noi ca să constate umilitorul adevăr, am
avut îndrăzneala s-o fac să creadă că la noi, ca şi la ea, mobilele din salon erau mereu acoperite cu huse şi că
niciodată nu se servea ciocolată la ora ceaiului.
Dar, chiar atunci cînd ocazia să iau ceaiul pe vreme rea la micuţa mea prietenă ar fi încetat să facă pen-
tru mine, dintr-o rază de soare nesperată spre ora două, graţierea unui condamnat la moarte, de cîte ori, de-a
lungul vieţii mele, o rază de soare aşezată pe fereastră a venit să-mi retopească proiectele la care a trebuit să
renunţ, să facă posibilă o plimbare plăcută la care nu mai speram, să ceară să se înhame caii ! Zilele fără soare,
ca şi dezgolite, au o cruditate care mai degrabă îţi face poftă să guşti din zi, să muşti din natură, zile pe care le
numeşti şterse şi cenuşii, cînd, fără ca soarele să fi apărut, trecătorii par prinşi ca scrumbiile în năvod, într-o
urzeală de argint a cărei strălucire răneşte ochii : şi totuşi, cu ce plăcere am simţit pe fereastră tresărirea unei
raze ce nu strălucise încă, la fel cum am ausculta inima nesigură a acestei după amieze al cărei surîs înnourat îl
consultam pe cer.
în dreptul ferestrei, bulevardul este urît ; între copacii dezgoliţi de toamnă se vede zidul acela zugrăvit
într-un roz prea ţipător şi pe care s-au lipit afişe galbene şi albastre. Dar raza a strălucit, incendiază toate
58
aceste culori şi din roşul copacilor, rozul zidului, galbenul şi albastrul afişelor şi al cerului albastru care
se descoperă deasupra între doi nori, clădeşte pentru ochi un palat atît de fermecat, cu o irizare atît de plăcută,
cu nuanţe atît de arzătoare, ca Veneţia.
De aceea, numai descriind desenele reflexelor de pe balcon puteam reda impresia provocată de raza de
soare, în timp ce Françoise o coafa pe Mama. Bineînţeles, această impresie ar putea fi redată printr-un desen,
ceva trasat pe un plan ; căci nu impresia mea vizuală de acum o reda pe cealaltă. Ca în acele re prezentaţii
extraordinare unde o mulţime de corişti invizibili susţin vocea unei cîntăreţe celebre şi puţin obosită venită să
cînte o melodie, nenumărate amintiri şterse, unele în spatele altora, pînă în adîncul trecutului meu, resimţeau
impresia acestei raze de soare odată cu ochii mei de astăzi şi dădeau acestei impresii un fel de volum, mă
umpleau de un fel de profunzime, de plenitudine, de realitate creată din întreaga realitate a acestor zile
îndrăgite, consultate, simţite în adevărul lor, în promisiunea lor de plăceri, în pulsaţia lor nesigură şi familiară.
Fără îndoială, impresia mea de astăzi este veche şi obosită ca şi cîntăreaţa. Dar toate aceste impresii o întăresc,
îi dau ceva admirabil. Poate de asemenea, ele îmi oferă un lucru delicios : plăcerea imaginaţiei, o plăcere ireală,
singura adevărată a poeţilor ; într-un minut de realitate, impresiile îmi permit una dintre rarele clipe fără
decepţii. Şi din această impresie, din toate asemănătoare ei, se desprinde ceva comun lor ceva a cărei
superioritate asupra realităţilor vieţii noastre, cele chiar ale inteligenţei şi ale sentimentului, n-am putea-o
explica. Această superioritate este aşa de sigură încît este aproape singurul lucru de care nu ne putem îndoi. în
clipa cînd acest ceva, esenţa comună a impresiilor noastre este percepută de noi, simţim o plăcere neasemuită în
timpul căreia ştim oă moartea nu are nici o importanţă. Şi după ce am citit pagini în care sînt exprimate
gîndurile cele mai înălţătoare, sentimentele cele mai frumoase, după ce am
59
spus „nu e rău", dacă, deodată, fără să înţelegem de ce, într-un cuvînt destul de indiferent în aparenţă ni
s-ar da să respirăm un grăunte din această esenţă, am şti că asta e frumuseţea.
Simţim o mare plăcere, în ziua cînd acest necunoscut dorit, care ne întrecea de pretutindeni, devine
cunoscut, posedat, căci noi sîntem cei care-1 depăşim. Toate aceste obiceiuri, această casă în care visam să ne
croim drum, toate sînt în mîna noastră, ne sînt oferite. Intrăm în templul inaccesibil ca într-o moară. Părinţii fe-
tei, cei care ni se păreau nişte divinităţi implacabile, barîndu-ne drumul mai des decît zeii infernului, sînt
schimbaţi în Eumenide binevoitoare, care ne invită să venim să o vedem, să cinăm cu ea, s-o învăţăm literatură
ca şi în halucinaţia nebunului de Huxley 1, care vedea, în acelaşi loc unde o bătrînă binevoitoare îi spunea să se
aşeze, un zid de închisoare. Aceste cine, gustări pe care prezenţa ei le făcea misterioase şi ne îndepărtau atît de
mult de ea, pe care încercam să ni le închipuim ca pe nişte acte din viaţa ei, care ne-o ascundeau, devin cine,
gustări la care sîntem invitaţi, unde sîntem oaspetele de onoare, care hotărăşte mesenii, meniurile, ziua. Facem
parte din misterioasele plimbări, din adunările duşmănoase, sîntem preferat şi prezentat prietenelor ei, cele care
ni se păreau că trezesc în ea afecţiuni deosebite, pe care noi nu le vom trezi niciodată, prietene cu care credeam
că ea îşi rîdea de noi. Sîntem unul dintre prieteni, cel mai iubit, cel mai admirat. Portarul misterios ne salută,
camera zărită din afară ne este destinată. Dragostea noastră e împărtăşită, gelozia stîrnită de prieteni e resimţită
şi de ei, noi exercităm autoritatea părintească, iar îngrozitoarele vacanţe le vor petrece unde vom merge noi.
1
Thomas Henry Huxley, (1825–1895), naturalist, fiziologist şi eseist englez, propovăduitor al
darwinismului (N. tr.).
60
Şi va veni o zi cînd intrarea nesperată în viaţa tuturor fetelor, cea de la poştă, marchiza, cea din
Rochemur, cea din Cabourg, nu ne va părea decît o carte de vizită pe care n-o vom folosi niciodată ; cine ştie,
printr-o ceartă vom ieşi de bună voie şi pentru totdeauna din viaţa lor.
Toată această viaţă, de nepătruns, noi o pătrundem, e a noastră. Şi iată, numai invitaţii la masă, plimbări,
conversaţii, plăceri, relaţii de prietenie mai plăcute decît celelalte, căci dorinţa pe care o nutream dă un gust
deosebit, dar suferinţa a dispărut şi cu ea şi visul. Dorinţa e a noastră, am trăit pentru ea, ne-am căsnit să nu ne
fie rău, să nu fim bolnavi, să nu fim obosiţi, să nu fim urîţi. Dumnezeu ne-a acordat graţia să ajungem în loja
principală, teferi şi nevătămaţi, să ne simţim bine şi în largul nostru, totul a contribuit să fim eleganţi, şi
spirituali. Spuneam : după asta, moartea, boala, urîţenia, jignirea. Şi iată-ne găsind insuficient preţul acestor
lucruri, am dori ca ele să ne fie păstrate. Şi regretăm înfăţişarea sănătoasă, eleganţa, obrajii proaspeţi, floarea
frumoasă, spunîndu-ne : de le-am putea păstra, căci deja nu mai sînt. Ne consolăm gîndind cel puţin le-am dorit
mult. Astfel încît pofta nesatisfăcută este de esenţa dorinţei, dar este o dorinţă tipică, completă, cea mai perfectă
judecată ; deci am ajuns la ce doream, nu lăsăm în urmă dorinţi nesatisfăcute, nu vom trăi mereu ca un ratat,
reducînd din dorit în favoarea nedoritului care ne înşală foamea. De aceea trebuie să trăim acolo unde dorinţa e
delicioasă, să mergem la baluri frumoase, pe străzi, să vedem trecînd ceea ce e frumos, să căutăm frumosul, ca
să dăm sufletului sentimentul împlinirii chiar dacă este dezamăgitor, a tot ce este mai perfect în lumea asta,
îmbrăţişînd cît mai bine chipurile dorinţei, să vezi trecînd într-o grădină frumoase flori omeneşti, şi să le culegi,
să priveşti pe fereastră, să te duci la bal, să-ţi spui : „Iată prilejurile cele mai ademenitoare", şi să le guşti.
Uneori intriga făcea ca într-o singură seară să dobori cele trei fructe, cele mai inaccesibile. De altfel, dorim
numai realizări
61
rare, ca să ne dovedim nouă înşine că le putem înfăptui. Pentru fiinţe realizarea este ca şi plimbarea pen-
tru bone ; priveşti ca să visezi, căci pentru fiinţe asta e ceva individual, trebuie să vezi, să-ţi fixezi o fiinţă, o
dată, şi abandonezi plăceri mult mai mari pentru a fi gustat realizarea. O anumită mîngîiere a unei fiinţe, chiar şi
mai puţin, un anumit gest, o anumită scădere a vocii, iată ce ne dorim pentru viitorul apropiat, iată mostra de
realizare pe care o cerem de la viaţă ; să fim prezentaţi unei tinere fete, să o facem să treacă de la necunoscut la
cunoscut, sau mai degrabă să trecem noi, pentru ea, de la necunoscut la cunoscut, de la dispreţuit la admirabil,
de la posedat la posesor, iată plă-pînda energie cu care apucăm viitorul de nepipăit, singura pe care i-o
impuneam, aşa cum călătoria în Bre-tania înseamnă pentru noi, sa vezi, la ora cinei, pe înserat, raza de soare la
jumătatea înălţimii stejarilor pe o alee umbrită. Şi cum o fiinţă ne determină să plecăm într-o călătorie, – sau,
dacă o cunoaştem, să mergem cu ea într-un anumit loc unde ea ne va vedea frumos, unde ne vom oferi una
dintre plăcerile vieţii realizată cu ea, aşa cum ea fusese pentru noi o realizare între celelalte –, acest lucru fără
însemnătate ne va face să-i sacrificam altele importante, ca să nu neglijăm, o realizare, să nu lăsăm, în sfîrşit,
singura micuţă făptură pe care ne-am propus arbitrar s-o dorim, întruchiparea dragostei, a femeilor frumoase,
aşa cum se întruchipează universul în acest soare, pe un palat din Veneţia, ceea ce ne face să alegem această
călătorie.
VII
Conversaţie cu Mama
FÉLICIE SE DĂDU PUŢIN ÎNAPOI, CĂCI SOA-rele o împiedica să vadă „ceea ce făcea", şi Mama
izbucni în rîs :
– Ce văd ? Iată-1 pe Puiul meu agitîndu-se şi de ce ? Nici urmă de furtună, frunzele copacilor nici nu se
mişcă. Ah ! astă noapte, cînd am auzit vîntul, am prevăzut totul. Mi-am spus : vom găsi un bileţel de la Puiul
meu, care nu va lăsa să-i scape ocazia să se agite sau să se îmbolnăvească. „Trimiteţi repede o telegramă la
Brest ca să ştiu dacă marea e agitată". Dar Mama ta îţi poate spune că nu-i nici urmă de furtună, ia te uită ce
soare !
Şi în timp ce Mama vorbea, eu vedeam soarele, nu direct, ci în aurul întunecat pe care-1 aşternea pe
girueta de fier de pe casa din faţă. Şi cum lumea nu este decît un nemărginit cadran solar, nu trebuia să văd mai
mult pentru ca să ştiu că în clipa asta, în piaţă, magazinul care-şi lăsase storurile din cauza căldurii avea să
închidă pentru slujba cea mare de la biserică, şi că patronul care se dusese să-şi pună haina de duminică
desfăcea ultimele batiste pentru cumpărători, tot uitîndu-se să vadă dacă nu era ora închiderii, într-un miros de
pînză neînălbită ; în tîrg vînzătorii erau pe cale să ofere ouăle şi păsările, la ora cînd, în faţa bisericii nu era încă
nimeni în afară de doamna în negru pe care, în oraşele de provincie, o vedem ieşind repede la orice oră. Dar
acum, aurul soarelui pe giruetă îmi trezea dorinţa să revăd altceva. Căci de atunci revăzusem deseori^ această
strălucire la zece dimineaţa şi nu pe ardezia bisericii, ci pe îngerul de aur de pe clopotniţa San Marco, cînd la
Veneţia, la Palazzo deschideam fereastra care dădea într-o străduţă. Şi din pat nu vedeam decît
63
un lucru, soarele, nu direct, ci în plăci de flăcări, pe îngerul de aur de pe clopotniţa San Marco, permiţîn-
du-mi imediat să ştiu exact ce ora şi cîtă lumină era în toată Veneţia şi aducîndu-mi pe aripile-i orbitoare o
făgăduială de frumuseţe şi de bucurie mai mare de-cît cea adusă vreodată sufletelor creştine cînd a venit să
anunţe „slavă lui Dumnezeu în ceruri şi pace pe pămînt oamenilor de bună credinţă" 1.
în primele zile, strălucirea de aur pe înger îmi amintea de cealaltă mai palidă, dar care-mi arăta aceeaşi
oră, pe ardezia bisericii din sat, şi ceea ce îngerul părea că-mi promite cu gestul său de aur la care nu mă puteam
uita, atît de tare mă orbea, era să cobor repede, îmbrăcîndu-mă, pe timp frumos, în faţa porţii noastre, să ajung
în locul unde era tîrgul plin de strigăte şi de soare, să văd umbra neagră a galantarelor închise sau încă deschise,
storul cel mare al magazinului şi să mă întorc în casa răcoroasă a unchiului meu.
Şi fără îndoială, cam asta îmi oferise Veneţia, îndată ce, îmbrăcat în grabă, ajungeam la treptele de
marmoră pe care apa le acoperă şi le părăseşte rînd pe rînd. Dar era de datoria lucrurilor artistice şi frumoase să-
mi dea aceleaşi impresii. Strada în plin soare era întinderea de safir a cărei culoare deopotrivă atît de pufoasă şi
de tare oferea un leagăn privirilor mele făcîndu-le să-şi simtă greutatea ca şî lemnul patului ce primeşte un corp
obosit, fără ca albastrul cerului să pălească şi să dispară şi pînă în clipa cînd simţeam că privirile mi se întorc în
ochi, susţinuţi de acest azur care nu dispărea, întocmai ca un corp ce transmite patului pînă şî 7 apăsarea uşoară a
muşchilor. Umbra proiectată de storul magazinului sau de firma frizerului era o simplă întunecare a safirului,
acolo unde un cap de zeu bărbos trece de poarta unui palat, sau pe o plazza 2, floricica albastră pe care umbra
unui relief delicat o decupează pe pă-mîntul însorit. La întoarcere, în casa unchiului meu,
1
Noul Testament : Luca, cap. II, verset 14.
2
în italiană piazza. (N. tr.).
64
găseam răcoarea de la curenţii de aer de mare şi de soare, lustruind cu umbră vaste întinderi de marmoră
ca într-o pînză de Veronese, dînd astfel lecţia contrară celei a lui Chardin, şi anume că şi lucrurile plate pot fi
frumoase.
Şi pînă şi aceste umile particularităţi care, pentru noi individualizează fereastra căsuţei de provincie,
locul său cam asimetric, la o distanţă inegală faţă de celelalte două, pervazul grosolan de lemn sau şi mai rău,
de fier, bogat dar urît lucrat, mînerul care lipsea de la obloane, culoarea perdelelor pe care un şnur le strîn-gea
sus şi le împărţea în două, toate aceste lucruri care între toate, de cîte ori ne întoarcem acasă, ne făceau să ne
recunoaştem fereastra şi care, mai tîrziu, cînd ea nu mai e a noastră, ne emoţionează cînd o revedem sau ne
gîndim numai la ea, ca o mărturie că aceste lucruri au fost şi astăzi nu mai sînt, acest rol atît de simplu, dar atît
de grăitor şi încredinţat de obicei lucrurilor celor mai simple îl atribuiam la Veneţia, ogivei arcuite a unei
ferestre, reprodusă în toate muzeele din lume, ca una din capodoperele arhitecturii Evului Mediu.
înainte de a ajunge la Veneţia şi în timp ce trenul depăşise... 1 Mama îmi citea descrierea strălucitoare pe
care Ruskin 2 o face Veneţiei comparînd-o, rînd pe rînd, cu stîncile de corali din marea Indiilor şi cu un opal.
Cînd gondola ne opri în faţa ei, bineînţeles că Veneţia nu putea găsi în ochii noştri aceeaşi frumuseţe pe care o
avusese, cu o clipă înainte în faţa închipuirii mele, căci nu putem vedea lucrurile în acelaşi timp cu spi ritul şi cu
simţurile. Dar, la fiecare amiază, cînd gondola mă aducea pentru ora mesei, deseori zăream de departe şalul
Mamei pe balustrada de alabastru, cu o carte care-1 ţinea să nu-1 ia vîntul. Şi deasupra, loburile
1
Lacună în manuscris (N. ed. fr.).
2
John Ruskin-scriitor englez (1819–1900). Admiraţia lui Proust pentru Ruskin se manifestă prin patru
studii ample despre scriitorul englez şi două traduceri : Biblia de la Amiens şi Sesam si crinii (N. tr.).
5 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1/209
 65
circulare ale ferestrei se deschideau ca un surîs, ca promisiunea şi încrederea unei priviri prieteneşti.
De departe şi încă de la Salente zăream fereastra aşteptîndu-mă şi văzîndu-mă, elanul ogivei adăuga su-
rîsului său distincţia unei priviri puţin neînţeleasă. Şi pentru că, în spatele stîlpilor balustradei din marmora de
diverse culori, Mama citea, aşteptîndu-mă, purtînd frumoasa pălărie de paie care-i închidea chipul în reţeaua
voalului alb, menit să-i dea un aer suficient de „îmbrăcat" pentru cei pe care i-am întîlni în sala res taurantului
sau la plimbare, pentru că, la chemarea mea nu mi-a recunoscut pe dată vocea, iar apoi recunoscîn-du-mi-o, îmi
trimitea din adîncul inimii duioşia ei care se oprea acolo unde se termina ultima suprafaţă pe care ar fi avut-o în
puterea ei, pe chipul ei, în gesturi, dar încercînd să o apropie cît mai mult de mine într-un surîs care-i purta
buzele spre mine şi într-o privire care încerca să se aplece în afara binoclului ca să se apropie de mine, pentru
toate acestea minunata fereastră cu ogivă unică într-un amestec de stil gotic şi arab, şi splendida încrucişare de
trefle de porfir de deasupra ei, fereastra aceea a căpătat în amintirea mea, gingăşia împrumutată lucrurilor
pentru care sună ceasul, în acelaşi timp ca şi pentru noi, un singur ceas pentru ea şi pentru noi, în sînul căruia
eram împreună, acest ceas însorit dinaintea prînzului, la Veneţia, ceasul ce părea că ne transmite ceva din
intimitatea ei. Oricît de plină de forme minunate, de forme de artă istorice, fereastra este ca un om de geniu pe
care l-am fi întîlnit la băi, v, cu care am fi trăit o lună în intimitate, care ar fi avut puţină prietenie pentru noi. Şi
dacă, în ziua cînd am revăzut-o am plîns, este pentru că ea mi-a spus : „îmi amintesc bine de mama dumitale".
Palatele de-a lungul Marelui Canal menite să-mi ofere lumină şi impresiile dimineţii, s-au asociat aşa de
bine cu fereastra încît acum, strălucirea giruetei din faţa mea nu mă mai îndeamnă să revăd diamantul negru al
soarelui pe ardezia bisericii şi în tîrg, ci numai făgă-duiala pe care-a ţinut-o îngerul de aur, Veneţia.
66
Dar îndată, revăzînd Veneţia, mi-am reamintit de o seara cînd cu răutate, după o ceartă avută cu
Mama, i-am spus că plec. Coborîsem, renunţasem să mai plec, dar vroiam să prelungesc supărarea Mamei, căci
ea credea că plecasem, iar eu stăteam jos, pe debarcaderul unde nu mă putea vedea, în timp ce un cîntăreţ într-o
gondolă, cînta o serenadă pe care soarele, gata să dispară în spatele bisericii Santa Maria délia Salute se oprise
să o asculte. Simţeam că supărarea Mamei se prelungea, aşteptarea devenea de nesuportat şi nu mă puteam
hotărî să mă scol şi să-i spun : rămîn. Serenada părea că nu poate să se termine, nici soarele să dispară, ca şi
cum angoasa mea, lumina amurgului şi metalul vocii cîntăreţului erau topite pe vecie într-un aliaj dureros,
echivoc si de nestrămutat. Ca să scap de amintirea acestei clipe de bronz nu voi mai avea pe Mama lîngă mine,
ca acum.
Amintirea de nesuportat a supărării pe care o prici-nuisem Mamei, m-a neliniştit nespus şi numai
prezenţa şi sărutarea ei mă puteau vindeca... Am simţit că e imposibil să plec la Veneţia sau oriunde fără s-o am
pe Mama lîngă mine... Nu mai sînt o fiinţă fericită încercată de o dorinţă ; nu mai sînt decît o fiinţă blîndă
chinuită de angoasă. Mă uit la Mama, o îmbrăţişez.
– La ce se gîndeşte, prostuţul meu, la vreo prostie ?
– Aş fi aşa de fericit dacă n-aş mai vedea pe nimeni.
– Nu vorbi aşa, Puiul meu. îmi plac toţi cei care sînt drăguţi cu tine, din contră, aş vrea să ai mai des
prieteni care să vină să stea de vorbă cu tine fără să te obosească.
– Mama mea îmi ajunge.
– Mamei tale i-ar place să creadă că tu vezi şi altă lume, care-ţi poate povesti lucruri pe care ea nu le ştie
şi pe care tu i le-ai spune după aceea. Dacă aş fi obligată sa călătoresc, mi-ar place să cred că Puiul meu
67
nu se plictiseşte fără mine, să ştiu, înainte să plec, cum îşi orînduieşte el viaţa, cine ar veni să stea de
vorbă cu el aşa cum facem noi acum. Nu e bine să trăieşti singur, tu ai nevoie de distracţii mai mult ca nimeni
altul, pentru că viaţa ta este mai tristă şi oricît mai retrasă. Mama era cîteodată tare necăjită, dar nimeni nu o
ştia, căci totdeauna vorbea cu blîndeţe şi cu duh. A murit citînd din Molière şi din Labiche. „Plecarea sa a fost
cum nu se poate mai bine venită. Micuţului aceluia să nu-i fie frică. Mama nu-1 va părăsi. Ar avea haz să fiu la
Etampes şi ortografia mea la Arpajon" 1. Şi pe urmă n-a mai putut vorbi. Numai odată, văzînd că-mi reţineam
plînsul, s-a încruntat şi s-a strîmbat surîzînd şi în vorba-i atît de încurcată am putut distinge :
Si vous n'êtes Roman, soyes digne de l'être 2
Mamă, îţi aminteşti că mi-ai citit Micuţa Fadette3 şi François le Champi4 cînd eram bolnav ? Chemaseşi
doctorul. îmi prescrisese nişte doctorii contra febrei şi mi-a dat voie să mănînc ceva. N-ai spus nimic. Dar din
tăcerea ta am înţeles că îl ascultai din politeţe şi că erai deja hotărîtă în sinea ta să nu iau nici o doctorie şi să nu
mănînc nimic cît timp se va menţine febra. Şi nu m-ai lăsat să beau decît lapte, pînă într-o dimineaţă cînd, în
ştiinţa ta, ai judecat că mă răcorisem, aveam puls normal. Atunci mi-ai dat voie să mănînc o mică limbă de
mare. Dar n-aveai deloc încredere în doctor, îl ascultai cu ipocrizie. Doctorul putea să ne prescrie tot, lui Robert
şi mie, dar cum pleca el : „copiii mei, acest doctor este poate mult mai învăţat
1
Eugène Labiche, Théâtre, La grammaire Marcel Proust citează din memorie. Fraza în original este :
„Nu-mi convine, ortografia mi-ar fi la Etampes iar eu la Arpajon. Imposibil !" (N. tr.).
2
Fierre Corneille, Horace, act. II, scena III : Dacă nu sînteţi roman, fiţi demn de a ţi. (N. tr.).
3 4
, Romane de George Sand. (N. tr.).
68
ca mine, dar Mama voastră se conduce după adevăratele principii". Ah ! nu nega. Cînd va veni Robert, o
să-1 întrebăm dacă nu e adevărat.
Mama nu putea să nu rîdă la amintirea purtării ei ipocrite faţă de doctor.
– Bineînţeles că frate-tău te va susţine, căci aceşti doi micuţi sînt mereu uniţi împotriva Mamei lor. Rîzi
de medicina mea, dar întreabă-1 pe domnul Bouchard ce crede despre Mama ta şi dacă nu găseşte că ea avea
principii sănătoase ca să-şi crească copiii. Degeaba rîzi de mine, erau vremuri bune, cînd erai sănătos, cînd erai
sub aripa mea şi erai obligat să faci ce-ţi spunea Mama. Te pomeneşti că erai nenorocit din cauza asta, ia
spune ?
Şi cum Mama a terminat să se pieptene, mă conduce în camera mea, unde mă voi culca :
– Măicuţă, vezi că e tîrziu : nu-i nevoie să-ţi recomand să nu se facă zgomot.
– Nu, prostule. De ce nu-mi mai spui să nu las pe nimeni să intre, să nu cînt la pian. Am oare obiceiul să
las pe cineva să te trezească ?
– Dar muncitorii aceia ce trebuiau să lucreze sus ?
– Li s-a spus să nu mai vină. S-au dat ordinele, totul pare liniştit.
Point d'ordre, point de hruit sur la ville.
– Şi încearcă să dormi cît mai tîrziu, nu va fi nici cel mai mic zgomot pînă la ora cinci sau şase dacă
vrei, noaptea ta va dura cît de tîrziu o să vrei tu.
Eh là là ! Madame la Nuit
Un peu doucement, je vous prie,
Que vos chevaux, aux petits pas réduits,
De cette nuit délicieuse
Fassent la plus longue des nuits 1
1
Molière – Amphitryon, Prolog, Opere, vol. III, p. 219. (N. tr.).
...Hei, mai domol, stimată Noapte... Sirepii tăi să aibă un pas mai reţinut... Iar din această noapte Fă
noaptea cea mai lungă.
69
Şi Puiul meu va sfîrşi prin a găsi că noaptea e prea lungă şi va cere zgomot. Şi~o să spui :
Cette nuit en longueur me semble sans pareille *
– Pleci ?
– Da.
– Nu uita să laşi vorbă să nu intre nimeni.
– Nu, i-am spus deja lui Félicie să stea aici.
– Ai face poate bine sa-i laşi vorbă lui Robert că dorm, de teamă să nu intre direct la mine.
– Să intre direct la tine ?
Peut-il donc ignorer quelle sévère loi Aux timides mortels cache ici notre roi, Que la mort est le prix de
tout audacieux Qui sans être appelé se présente à ses yeux ? 2
Şi Mama, gîndindu-se la Esther pe care o preferă între toate, fredonează timid, de frică parcă să nu-i
scape, cu o voce prea tare şi îndrăzneaţă, melodia divină pe care o simte lîngă ea : „Se linişteşte, iartă", aceste
coruri divine pe care Reynaldo Hahn 3 le-a scris pentru Esther. El le-a cîntat pentru prima dată la pianul acela
mic, de lîngă şemineu, în timp ce eram culcat, şi Tata, sosit pe nesimţite, se aşezase pe acest fotoliu, iar Mama
stătea în picioare să asculte vocea aceea care te vrăjea. Mama încerca timid o melodie din cor, ca una dintre
1
Ibidem, Act. I, Scena II.
...Acestei nopţi lungite nu-i văd asemănarea... (N. tr.).
2
Jean Racine, Esther, act. L, scena III (N. tr.).
...Neîndurătoarea lege s-o fi uitat el oare ? Ce-ascunde-al nostru rege privirii muritoare ? Căci,
nechemat aicea, nu va scăpa de moarte Acel pe care paşii ar îndrăzni să-l poarte ?... (traducere nepublicată de
Ştefan Scurtulescu). (N. tr.).
3
Compozitor francez (1875–1947), prieten apropiat al lui Marcel Proust din 1894. A compus muzică pe
versuri de Proust cu ocazia apariţiei volumului Les Plaisirs et les Jours (1896). (N. tr.).
70
 tinerele de Ia Saint-Cyr1 încercînd să fredoneze în faţa lui Racine. Şi frumoasele trasaturi ale chipului
său de evreică, pătruns de blîndeţea creştinească şi de curaj jansenist, semănau chiar cu cele ale lui Esther, în
acea modestă reprezentaţie de familie, aproape ca la mînăs-tire, imaginată de ea ca să-1 distreze pe despoticul
bolnav aşezat acolo, în pat. Tata nu îndrăznea să aplaude. Pe furiş, Mama îi arunca o privire ca să se bucure cu
emoţie de fericirea lui. Şi vocea lui Reynaldo relua cuvintele care se potriveau aşa de bine cu viaţa mea între
părinţii mei :
O douce paix
Beauté toujours nouvelle
Heureux le coeur épris de tes attraits !
O douce paix
O lumière éternelle
Heureux le coeur qui ne te perd jamais. 2
– Sărută-mă încă o dată, Măicuţa mea.
-^- Dar bine, Puiul meu, e stupid, haide, nu te enerva, trebuie să-mi spui la revedere, că te simţi minunat,
că eşti în stare să mergi zece leghe.
Mama mă părăseşte, dar mă gîndesc din nou la articolul meu şi deodată îmi vine ideea unui viitor articol
: Contra lui Sainte-Beuve. în ultimul timp l-am recitit, am luat, împotriva obiceiului meu, o mulţime de notiţe,
pe care le am aici, într-un sertar şi am lucruri importante de spus despre el. încep să construiesc ar-
1
Şcoală pentru tinerele nobile fără avere, inaugurată de Ludovic al XIV-lea în 1686. Esther şi Athalie au
fost jucate de aceste tinere şi reprezentate in faţa Curţii. (N. tr.).
2
O pace-ndurătoare
Frumuseţe fără moarte
Ferice-acela ce de tine are parte !
O pace-ndurătoare
O lumină făr-de moarte
Ferice cel ce-n veci de tine nu se desparte .'...
(traducere republicată, de Ştefan Scurtulescu). (N. tr.).
71
ticolul în capul meu. în fiece clipa am idei noi. N-a trecut nici o jumătate de oră şi tot articolul este gata
în mintea mea. Tare aş vrea să-i cer Mamei părerea. Chem, nici un zgomot nu răspunde. Chem din nou, aud paşi
furişaţi, o ezitare la uşa mea, care scîrţîie.
– Mamă.
– M-ai chemat, dragule ?
– Da.
– O să-ţi spun că mă temeam să nu mă fi înşelat şi Puiul meu să-mi spună :
C'est vous Esther qui sans être attendue...
Sans mon ordre on porte ici ses pas.
Quel mortel insolent vient chercher le trépas1
– Nu, Măicuţa mea.
Que craignez-vous, suis-je pas votre frère ? Est-ce pour vous qu'on fit un ordre si sévère ? 2
– Asta nu mă împiedică să cred că dacă l-aş fi trezit din somn, nu ştiu dacă Puiul meu drag mi-ar mai fi
întins atît de blajin sceptrul său de aur.
– Ascultă, vroiam să-ţi cer un sfat. Aşază-te.
– Stai să găsesc un fotoliu, e cam întuneric la tine. Pot să-i spun lui Félicie să aducă lampa ?
– Nu, nu, nu voi putea adormi din nou. Mama rîzînd.
E tot din Molière.
1
Ibidem, Act II, Scena VII :
...Esthera, tu, aicea, făr'să te fi chemat ?... Far de-a mea poruncă ce muritor de rind Îşi caută pieirea
aicea pătrunzînd ?
2
Nu-s oare al tău frate f Să n-ai teamă !
Nu-i pentru tine-aspra poruncă, n-o lua-n seamă !... (traducere nepublicată de Ştefan Scurtulescu). (N.
tr.).
72
Défendez, chère Alcmène, aux flambeaux d'approcher1
– Bine, iată. Iată ce vroiam să-ţi spun. Am o idee pentru un articol.
– Dar ştii că Mama ta nu-ţi poate da sfaturi în privinţa asta. Eu n-am studiat ca tine în le grand Cyre.
 – în sfîrşit, ascultă-mă. Subiectul ar fi : contra metodei lui Sainte-Beuve.
– Cum, credeam că e atît de bună. în articolul lui Bourget 2 pe care mi l-ai dat să-1 citesc, spunea că e o
metodă atît de minunată încît nu s-a găsit nimeni în secolul al XIX-lea care s-o aplice.
– Vai, da, spunea asta, dar e stupid. Ştii în ce constă această metodă ?
– Fă ca şi cum n-aş şti.
1
Amphitryon, Actul I scena III. (N. tr.).
Nu-ngădui, Alcmenă, să stea făclii pe-aproape...
2
Varianta : eseul lui Taine. (N. ed. fr.)-
;
VIII
Metoda lui Sainte-Beuve
AM AJUNS ÎN SITUAŢIA, SAU, DACĂ VREŢI, MĂ găsesc în astfel de împrejurări cînd te temi că
lucrurile pe care doreai cel mai mult să le spui – sau cel puţin în lipsa lor, dacă slăbirea sensibilităţii, care este
falimentul talentului, n-ar mai îngădui să le spui, cele care veneau apoi, cele pe care, prin comparaţie cu idealul
cel mai înalt şi cel mai sfînt ai fi înclinat să nu le pre-ţuieşti prea mult, dar în sfîrşit, cele pe care nu le-ai citit
nicăieri, care crezi că nu vor fi spuse niciodată dacă nu le spui tu, şi-ţi dai seama că totuşi ele depind de o parte
mai puţin profundă a spiritului tău – deodată nu le mai poţi spune. Nu te mai consideri decît depozitarul, ce
poate dispărea dintr-o clipă în alta, a unor secrete intelectuale ce vor dispare împreună cu tine. Şi ai vrea să
învingi forţa de inerţie a trîndăviei dinainte, ascultînd de o frumoasă poruncă a lui Cristos, în Sf. Ioan :
„Umblaţi cît încă mai aveţi lumină"1. Mi se pare că tot aşa aş spune şi eu despre Sainte-Beuve şi în curînd mult
mai mult în legătură cu el decît despre el însuşi, lucruri care probabil îşi au importanţa lor, cînd, arătînd prin ce
a păcătuit, după părerea mea, ca scriitor şi critic, voi ajunge poate să spun ceea ce trebuie să fie un critic şi ce
este arta, lucruri la care m-am gîndit deseori. în trecere şi apropo de el, aşa cum a făcut şi el atît de des, aş
profita de ocazie ca să vorbesc despre anumite forme ale vieţii, aş putea spune cîteva cuvinte despre unii dintre
contemporanii săi, asupra cărora am şi eu o părere. Şi apoi, după ce i-am criticat
1
Sf. Ioan XII, 35. Proust citează din memorie, schimbînd cuvîntul iniţial „marchez !" (umblaţi) în
„travaillez !" (munciţi !)
74
pe ceilalţi şi părăsindu-1 total pe Sainte-Beuve, mă voi strădui să spun ce-ar fi fost arta pentru mine,
dacă 1...
„Sainte-Beuve abundă în precizări, e generos în subtilităţi, ca să noteze bine pînă şi cea mai fină nuanţă,
înmulţeşte anecdotele ca să sporească punctele de vedere. E preocupat de individual şi de particular, şi dincolo
de această minuţioasă investigaţie, face să planeze un anume Ideal de regulă estetică, datorită căruia el încheie,
si-lindu-ne şi pe noi să încheiem".
Definiţia şi elogiul metodei lui Sainte-Beuve le-am citat din articolul lui Paul Bourget 2, pentru că
definiţia este scurtă şi elogiul autorizat. Dar aş fi putut cita alţi douăzeci de critici. Să faci istoria naturală a spi -
ritelor, să înţelegi prin biografia omului, prin istoria familiei sale, prin toate particularităţile sale valoarea
operelor şi natura geniului său, iată ceea ce toată lumea recunoaşte drept originalitatea lui Sainte-Beuve, ceea ce
recunoştea el însuşi, ' avînd de altfel dreptate. Chiar Taine, cel care visa la o istorie naturală a spiritelor, mai
sistematică şi mai bine codificată, şi cu care de altfel Sainte-Beuve nu era de acord cît priveşte chestiunile de
rasă, nu spune altceva în elogiul lui Sainte-Beuve. „Metoda lui Sainte-Beuve nu este mai puţin preţioasă decît
opera sa. în această direcţie, el a fost un inventator. A importat în istoria morală, procedeele istoriei naturale.
„El a arătat cum să faci ca să cunoşti omul ; a indicat suita de medii succesive care formează individul şi
care trebuie observate unul după altul per :ru a-1 înţelege : mai întîi rasa şi tradiţia sîngelui c^e se pot distinge
deseori studiind tatăl, mama, surorile sau fraţii ;
1
Plan de prefaţă pentru prima versiune a eseului, în forma sa clasică. (N. ed. fr.).
2
Articol publicat în Le Figaro, 7 iulie 1907 în memoria lui Spoeberch de Lovenjoul, mort la 4 iulie
1907.
75
apoi prima educaţie, împrejurimile casei părinteşti, influenţa familiei şi tot ceea ce modelează copilul şi
adolescentul, mai tîrziu primul grup de oameni însemnaţi în sinul cărora se dezvoltă individul, cercul literar
căruia îi aparţine. Urmează studiul individului astfel format, cercetarea particularităţilor care dezvăluie ade-
vărata sa fire, opoziţiile şi apropierile care scot la iveală pasiunea sa dominantă, orientarea specială a spiritului,
pe scurt, analiza omului însuşi, urmărită în toate consecinţele ei, printre şi în ciuda deghizărilor pe care ati-
tudinea literară sau prejudecata publică nu uită niciodată să le interpună între privirea noastră şi adevăratul
chip".
 Numai că adăuga : „Acest fel de analiză botanică practicată asupra indivizilor este singurul mijloc de a
apropia ştiinţele morale de cele pozitive, şi e destul s-o aplicăm la popoare, epoci, rase, pentru ca să dea roade".
Taine spunea acestea deoarece concepţia sa intelec-tualistă a realităţii nu găsea adevărul decît în ştiinţă.
Dar cum el avea totuşi gust şi pentru a admira diversele manifestări ale spiritului, pentru a le explica valoarea,
el le considera drept nişte auxiliare ale ştiinţei (vezi prefaţa la Despre Inteligenţă.) 11 considera pe Sainte-
Beuve un iniţiator remarcabil „pentru vremea sa" care aproape că a descoperit metoda lui, a lui Taine.
Dar filozofii, cei care nu au ştiut să găsească ceea ce este real în artă şi independent de orice ştiinţă, sînt
obligaţi să-şi închipuie arta, critica, etc.. drept nişte ştiinţe în care predecesorul este prin forţa lucrurilor mai
puţin avansat decît cel care-1 urmează. Ori în artă, nu există (cel puţin în sens ştiinţific) iniţiator, precursor.
Totul în individ1, fiecare individ reîncepe, pe socoteala lui, tentativă artistică sau literară ; şi operele
predecesorilor săi nu constituie, ca în ştiinţă, un adevăr dobîndit, de care să profite cel care urmează.
Fără îndoială se înţelege „totul este în individ..." (N. ed. fr.).
76
Astăzi, un scriitor de geniu are totul de făcut. Nu este mult mai înaintat decît Homer.
Dar, de altfel, la ce bun să numesc pe toţi cei care văd în asta originalitatea, perfecţiunea metodei lui
Sainte-Beuve ? N-avem decît să-i dăm cuvîntul :
„Nu avem suficiente mijloace ca să studiem viaţa Anticilor. Nu e cu putinţă, în majoritatea cazurilor
adevăraţilor Antici, să ajungi la om cu opera lui în mînă, cei a căror statuie nu o avem decît spartă pe jumătate.
Nu ne rămîne decît să ne mulţumim deci să le comentăm opera, s-o admirăm, să visăm autorul şi poetul prin
intermediul ei. Se pot reface astfel chipuri de poeţi şi de filozofi, busturile lui Platon, So-focle sau Virgil, cu un
sentiment de ideal înălţător ; e tot ce ne permit starea cunoştinţelor incomplete, lipsa izvoarelor şi a mijloacelor
de informare. în majoritatea cazurilor un fluviu mare şi fără vad ne desparte de marii oameni ai Antichităţii. Să-i
salutăm de la un mal la altul."
„Cu Modernii este cu totul altceva. Critica, potri-vindu-şi metoda după mijloace, are de data asta alte
îndatoriri. Să cunoşti şi să cunoşti bine încă un om, în special dacă este un individ însemnat şi celebru, iată un
lucru mare ce n-ar trebui să fie dispreţuit.
„Observaţia morală a caracterelor a rămas încă la detaliu, la descrierea indivizilor şi cel mult a cîtorva
specii : Teofrast şi La Bruyère nu merg mai departe. Va veni o zi pe care cred că am întrevăzut-o în cursul
observaţiilor mele, o zi în care ştiinţa va fi formată, în care marile familii înrudite prin spirit şi principa lele lor
ramuri vor fi determinate şi cunoscute. Atunci, fiind dat principalul caracter al unui spirit, se vor putea deduce
mai multe altele. Fără îndoială că pentru om nu se va proceda niciodată exact la fel ca pentru animale sau plante
; omul moral este mai complex ; el are ceea ce se numeşte libertate şi care în toate cazurile presupune o mare
mobilitate de combinaţii posibile. Orice ar fi, îmi închipui că, cu timpul se va ajunge, la constituirea mai pe larg
a ştiinţei moralistului ; ea se
77
află astăzi la punctul unde se găsea botanica înainte de Jussieu 1, anatomia comparată înainte de Cuvier,
în starea, ca să spunem aşa, anecdotică. în ceea ce ne priveşte, noi facem simple monografii, dar întrevăd
legături, relaţii şi un spirit mai larg, mai luminos, rămas fin în detaliu, care va putea descoperi într-o zi marile
ramuri naturale care corespund familiilor înrudite prin spirit."
„Literatura, spunea Sainte-Beuve, nu este pentru mine distinctă sau, cel puţin, separabilă de om, de
organizarea... N-am putea să procedăm niciodată destul de variat şi pe destule căi pentru a cunoaşte un om,
adică altceva decît un spirit pur. Atîta timp cît asupra unui autor nu ţi-ai pus un anumit număr de întrebări la
care nu ai răspuns, măcar pentru tine şi în şoaptă, nu eşti sigur că-1 cunoşti complet, chiar dacă acele întrebări
ar părea cu totul străine naturii scrierilor sale : Ce gîndea el despre religie ? Cum îl impresiona spectacolul
naturii ? Cum se purta cu femeile ? Ce părere avea despre bani ? Era bogat, sărac ? Care-i era regimul de viaţă,
felul de trai ? Ce vicKi avea sau ce slăbiciune ? La aceste întrebări nici un răspuns nu este indiferent pentru a
judeca pe autorul unei cărţi şi cartea ea însăşi, dacă nu este un tratat de geometrie pură, în special dacă este o
lucrare literară, adică o operă care conţine de toate".
Opera lui Sainte-Beuve nu este o operă profundă. Faimoasa metodă care, după Taine, Paul Bourget şi
alţii, face din autorul ei maestrul inegalabil al criticii secolului al XIX-lea, această metodă care constă în a nu
despărţi pe om de operă, – în a considera că nu este indiferent pentru a judeca pe autorul unei cărţi, socotind că
această carte nu este „un tratat de geome-
1
Probabil că Proust se referă la contribuţia adusă în botanică de cei cinci membri ai familiei Jussieu
(sec. XVII–XIX). (N. tir.).
78
trie pură", să fi răspuns la întrebările care par cele mai străine operei lui (cum se comporta el, etc), să te
înarmezi cu toate informaţiile posibile despre un scriitor, să-i cercetezi relaţiile, să întrebi oamenii care l-au cu-
noscut, stînd de vorbă cu ei dacă mai trăiesc încă, citind ce au putut să scrie despre el dacă sînt morţi, această
metodă ignoră ceea ce ne învaţă o analiză cît de cît adîncită în noi înşine şi anume : cartea este produsul unui alt
eu decît cel pe care-1 manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre. încercînd să-1 recreem
în noi, în străfundul fiinţei noastre, putem ajunge să înţelegem acest eu, dacă vrem să încercăm să-1 înţelegem.
Nimic nu ne poate scuti de acest efort al sufletului nostru. Adevărul acesta trebuie să-1 formăm în întregime şi e
foarte uşor să crezi că el va sosi, într-o bună dimineaţă, în corespondenţa noastră, sub forma unei scrisori inedite
pe care ne-o va comunica un prieten bibliotecar, sau că-1 vom culege de pe buzele cuiva care 1-a cunoscut bine
pe autor. Vorbind despre marea admiraţie pe care opera lui Stendhal o inspira multor scriitori din noua
generaţie, Sainte-Beuve spunea : „Să-mi dea voie să le spun, pentru a judeca fără ocolişuri acest spirit destul de
complicat şi fără să exagerez în nici un sens, că voi reveni de preferinţă şi independent de propriile-mi impresii
şi amintiri la ceea ce-mi vor spune cei care l-au cunoscut în anii săi buni în tinereţe, la ce vor spune despre el
domnul Mérimée, domnul Ampère 1, la ce mi-ar spune Jacquemont 2 dacă ar mai trăi, cei care, într-4in cuvînt au
fost în preajma lui mult timp şi l-au apreciat la începuturile activităţii lui." De ce asta ? în ce măsură oare faptul
de a fi fost prietenul lui Stendhal îngăduie să-1 judecăm mai bine ? în cazul prietenilor, eul care produce operele
este mascat de celălalt eu care poate fi mult inferior eu-lui ex-
1
Jean Jacques Ampère (1800–1864) scriitor francez de importanţă minoră. A scris lucrări de istorie şi
istorie literară. Bun prieten cu doamna de Récamier. (N. tr.).
2
Jacquemont François – scriitor jansenist (1757–1835). (N. tr.).
79
terior al multor oameni. De altfel, cea mai bună dovadă este că Sainte-Beuve, cunoscîndu-1 pe Stendhal,
după ce a strîns de la domnul Mérimée şi de la domnul Ampère toate informaţiile posibile, într-un cuvînt, înar-
mîndu-se cu tot ceea ce după el, permite criticului sa judece mai exact o carte, a vorbit astfel despre Stendhal :
„Tocmai am recitit sau am încercat să recitesc romanele lui Stendhal ; sînt de-a dreptul detestabile", în altă parte
1
revine asupra lor şi recunoaşte că Roşu şi Negru" intitulat astfel nu se prea ştie de ce şi prin-tr-un simbol ce
trebuie ghicit, are cel puţin acţiune. Primul volum prezintă interes în ciuda prezentării şi a lucrurilor
neverosimile2 (...) Este o idee acolo. Pentru acest început de roman Beyle 3 avea un exemplu precis, şi cît timp
s-a referit la acest exemplu romanul a putut părea adevărat. Prompta introducere a acestui tînăr timid într-o
lume pentru care nu a fost crescut, etc (...) toate astea sînt bine redate, sau cel puţin, ar fi dacă autorul, etc (...)
Nu sînt fiinţe vii ci automate construite ingenios (...) în nuvele, cu subiecte italiene, a reuşit mai bine (...)
Mînăstirea din Parma este, dintre toate romanele lui Beyle, cel care a dat citorva persoane, cea mai înalta idee
despre talentul său în acest gen (...) Se vede cît de departe sînt de a împărtăşi entuziasmul domnului Balzac 4 în
privinţa Minăstirii din Parma (...) Cînd ai citit-o, mi se pare foarte natural să revii la genul francez, etc. 5... Se
cere puţină judecată... aşa cum o oferă istoria romanului Logodnicii de Manzoni, orice roman frumos al lui
Walter Scott sau vreo nuvelă adorabilă şi într-adevăr simplă a lui Xavier de Mais-
1
In articolul din 9 ianuarie 1854. (N. tr.).
2
Deseori Froust alătură fraze disparate, omiţînd punctele de suspensie pe care le notăm între paranteze
(...). (N. tr.).
3
Stendhal.
4
In amplul său studiu despre Stendhal şi în special despre Mînăstirea din Parma (La Revue Parisienne –
25 septembrie 1840) cu ocazia apariţiei acesteia din urmă. (N. tr.).
5
Fraza aceasta ca şi următoarea, pînă la încheierea citatului se găsesc în articolul lui Sainte-Beuve
înaintea frazei referitoare la entuziasmul lui Balzac despre Mînăstirea din Parma. (N. tr.).
80
tre x ; restul nu este decît opera unui om inteligent" (...) Şi încheie cu aceste cuvinte tranşante :
„Criticînd astfel, cu oarecare sinceritate, romanele lui Beyle, sînt departe de a-1 blama că le-a scris. Romanele
sale sînt ce sînt, dar nu sînt vulgare. Sînt, ca şi critica sa, în special, spre folosinţa celor care scriu romane..." Şi
cuvintele cu care se termină studiul : „Beyle manifestă, în fond, o sinceritate şi o siguranţă în raporturile intime
pe care nu trebuie niciodată să uităm a le recunoaşte, atunci cînd i s-au reproşat de altfel, defectele". La urma
urmelor, cumsecade om, acest Beyle ! Ca să ajungă la acest rezultat poate nu merita osteneala să-1 întîlnească
atît de des la cină, la Academie, pe domnul Mérimée, „să-1 facă să vorbească pe domnul Ampère" atît de mult,
şi cînd ai citit acestea, eşti mai puţin îngrijorat ca Sainte-Beuve gîndind că vor veni alte noi generaţii. Barres2,
după o oră de lectură şi fără „informaţii" ar fi făcut mai mult. Nu spun că tot ce susţine Sainte-Beuve despre
Stendhal e fals. Dar cînd îţi aminteşti pe ce ton entuziast vorbeşte despre nuvelele doamnei Gas-parin 3, sau
Topffer, este clar că, dacă toate lucrările din secolul al XlX-lea ar fi ars în afară de Lundis4 şi că dacă ar fi trebuit
să ne facem, citind aceste volume, o idee despre ierarhia scriitorilor secolului al XIX-lea, Stendhal ne-ar apare
inferior lui Charles de Bernard5, lui Vinet6, lui Mole 7, doamnei de Verdelin,
1
Scriitor francez (1763–1852), fratele lui Joseph de Maistre, scriitor şi filozof francez. (N. tr.).
2
Maurice Barrés, scriitor francez (1S62–1923) membru al Academiei. Opera sa e străbătută de cultul
eului şi al energiei, al oămîntului şi al morţilor. (N. tr.).
3
Catherine-Valérie Gasparin –■ 1813) a scris unele lucrări de morală, de călătorie. (N. tr.).
4
în fiecare luni, Sainte-Beuve scria un articol de critică literară pentru ziarul Le Constitutionnel apoi
pentru Le Moniteur şi Le Temps. Aceste foiletoane vor constitui materia volumelor Les Causeries du Lundi
(1851-–1862) şi Les Nouveaux Lundis (1863–1869). (N. tr.).
5
Charles de Bernard, poet francez (1804–1850). (N. tr.).
6
Alexandre Rodolphe Vinet, gînditor şi critic literar francez (1797–1847). (N. tr.).
7
Louis-Mathieu Mole, ministru în diferite cabinete, membru al Academiei franceze (1781–1855). (N.
tr.).
6 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1/2C9 81
lui Ramond *, lui Sénac de Meilhan 2 lui Vicq d'Azyr 3, atîtor altora şi destul de confuz ca să vorbim
adevărat, între d'Alton Shée 4 şi Jacquemont. Voi arăta, de altfel, că a vorbit la fel despre aproape toţi
contemporanii săi cu adevărat originali ; frumos succes pentru un om care atribuia criticii numai rolul de a
desemna pe marii săi contemporani. Şi faţă de Stendhal, el nu avea, pentru a-1 descuraja, pizma pe care o
nutrea faţă de alţi scriitori.
„Un artist 5 spune Carlyle 6..." şi termină prin a nu mai vedea lumea decît „pentru a-i folosi la descrierea
unei iluzii".
Niciodată Sainte-Beuve nu pare a fi înţeles ceea ce este specific în inspiraţia şi munca literară şi ceea ce
o deosebeşte total de ocupaţiile celorlalţi oameni şi de celelalte ocupaţii ale scriitorului. El nu făcea nici o
distincţie între preocuparea literară cînd, în singurătate, făcînd să tacă aceste cuvinte care sînt atît ale altora cît
şi ale noastre şi cu care, chiar singuri, judecăm lucrurile fără a fi noi înşine, căutăm să auzim şi să redăm sincera
vibraţie a inimii noastre, şi conversaţia. „Cît despre mine, în acei ani pe care-i pot numi feri-
1
Ramond de Carbonnières (Louis-François), politician, geolog francez (1753–1827) (N. tr.).
2
Scriitor francez (1736–1803) (N. tr.).
3
Anatomist francez, a scris lucrări de medicină, de fizică (1748– 1794) (N. tr.).
4
D'Alton Shée-Edmond, conte, om politic francez, (1810– 1874), pair de France, partizan al Republicii
din 1848, autor de Memorii (1868). (N. tr.).
5
Citat incomplet conform articolului In memoria Bisericilor asasinate în Pastiches et Mélanges :
„Poetul era pentru Carlyle un fel de scrib, scriind sub dicté-ul naturii o parodie mai mult sau mai puţin
importantă a secretului său". (N. ed. fr.).
6
Carlyle, Thomas, istoric şi critic englez (1795–1881). (N.tr.).
82
citi (înainte de 1848) căutasem şi crezusem că am reuşit să-mi orînduiesc existenţa cu calm şi demnitate.
Să scriu din cînd în cînd lucruri plăcute, să citesc altele plăcute şi serioase, dar în special să nu scriu prea mult,
să-mi frecventez prietenii, să-mi păstrez din spirit pentru relaţiile de zi cu zi şi să ştiu să cheltuiesc din el fără să
ţin seama, să dau mai mult intimităţii decît publicului, să păstrez partea cea mai fină şi mai fragedă, floarea
fiinţei mele, pentru sufletul meu, ca să folosesc, cu cumpătare într-un schimb plăcut între inteligenţă şi
sentimente ultimele anotimpuri ale tinereţii, aşa se contura pentru mine visul omului de litere galant, care
cunoaşte preţul lucrurilor adevărate şi care nu lasă meşteşugul şi munca să-i încalce prea mult esenţa sufletului
şi a gîndurilor. De atunci însă, nevoia m-a ajuns şi m-a construis să renunţ la ceea ce consideram drept singura
fericire sau consolarea delicioasă a melancolicului şi a înţeleptului". Nu-i decît aparenţa înşelătoare a imaginii
care aici dă intimităţii o nuanţă îndepărtată şi ştearsă, ceva mai profund, mai recules, în realitate, ceea ce dăm
publicului este ceea ce am scris singur, pentru noi înşine, este chiar opera eului nostru. Ceea ce dăm intimităţii,
deci conversaţiei (oricît de rafinată ar fi ea, şi cea mai rafinată este cea mai păcătoasă căci ea denaturează viaţa
spirituală cu care se asociază : conversaţiile lui Flaubert eu nepoata sa şi cu ceasornicarul sînt inofensive)
producţiile hărăzite intimităţii, adică reduse după gustul cîtorva persoane şi care nu sînt decît conversaţie scrisă,
sînt opera unui eu mult exterior, nu a eului profund pe care nu-1 regăsim decît facînd abstracţie de ceilalţi şi de
eul care-i cunoaşte pe ceilalţi, eul care a aşteptat cît timp eram cu ceilalţi, pe care-1 simţim singurul real, pe
care ajung să-1 trăiască numai artiştii, ca un zeu pe care-1 părăsesc din ce în ce mai puţin şi căruia i-au
sacrificat o viaţă menită numai să-1 cinstească. Fără îndoială, de cînd va începe să scrie foiletoanele de luni,
Sainte-Beuve nu numai că-şi va schimba viaţa, dar se va ri-
85
dica – nu prea sus – la ideea că o viaţă de muncă silnică, ca cea pe care o duce el, este de fapt mai rod-
nică, necesară anumitor firi ce se lasă cu satisfacţie în voia lenei, şi care, fără ea, nu ne-ar arăta tot ce pot. „I s-a
întîmplat, spune el vorbind despre Fabre1, cam ce se întîmplă anumitor fete ce se căsătoresc cu bă-trîni : în scurt
timp frăgezimea lor se şterge, nu se ştie de ce, şi apropierea le încălzeşte nopţile mai mult decît ar face-o
furtunile dezlănţuite ale unei vieţi pasionate.
Je crois que la vieillesse arrive par les yeux
Et qu'on vieillit plus vite à voir toujours les vieux2
a spus Victor Hugo. Aşa şi cu tînărul talent a lui Victorin Fabre : a îmbrăţişat pentru totdeauna o litera -
tură care îmbătrînea şi chiar devotamentul său 1-a pierdut."
Sainte-Beuve va spune deseori că viaţa unui om de litere este în biroul său, în ciuda protestului de
necrezut pe care-1 va ridica împotriva a ceea ce a spus Balzac în Verişoara Bette : „Nu de mult s-a văzut şi s-a
remarcat modul de lucru şi de studiu al lui André Chénier : s-a asistat la ciornele nenumărate şi îngrijite, din
atelierul muzei. Cît de diferit este cabinetul pe care ni-1 deschide larg domnul de Lamartine şi în care ne
forţează, ca să spunem aşa, să intrăm. „Viaţa mea de poet, scrie el, reîncepe pentru cîteva zile. Ştiţi mai bine ca
nimeni altul că ea nu reprezintă decît a douăsprezecea parte, cel mult, din adevărata mea viaţă. Publicul bun,
care nu-şi creează ca Jehovah omul după imaginea sa, dar care-1 desfigurează după fantezia sa, crede că mi-am
petrecut treizeci de ani din viaţă ca să înşir
1
Marie Joseph Victorin Fabre, om de litere francez, laureat al Academiei, (1785–1831). (N. tr.).
2
...Prin ochi îmbătrînirea pătrunde-n – a ta viaţă De vezi bătrini în juru-ţi, şi sîngele-ţi îngheaţă...
(Traducere nepublicată de Ştefan Scurtulescu). (N. tr.).
84
rime şi să contemplu stelele. N-am folosit pentru asta nici treizeci de luni iar poezia n-a fost pentru mine
decît ce a fost rugăciunea". Dar va continua să nu înţeleagă lumea unică, închisă, fără comunicare cu exteriorul,
sufletul poetului. Va crede că ceilalţi pot să-i dea sfaturi, să-1 îndemne, să-1 domolească. Ce s-ar fi întîmplat
fără Boileau şi fără Ludovic al XIV-lea, care recunoştea în Boileau pe Controlorul general al Parnasului. Cele
mai mari talente ar fi creat în egală măsură tot ceea ce formează pe veci trainica lor moştenire de glorie ? Mă
tem că Racine ar fi scris mai des piese ca Bérénice, La Fontaine mai puţine Fabule şi mai multe Povestiri,
Molière el însuşi ar fi excelat în prezentarea unor personaje ca Scapin şi n-ar fi atins poate culmile severe al
Mizantropului. într-un cuvînt, fiecare dintre aceste mari genii s-ar fi întrecut în defecte. Boileau, adică bunul
simţ al poetului critic autorizat şi dublat de cel al unui mare rege, i-a stăpînit pe toţi şi i-a constrîns, prin
prezenţa sa respectată, să scrie operele cele mai bune şi cele mai serioase". Şi pentru că nu a văzut prăpastia
care desparte pe scriitor de omul de lume, pentru că nu a înţeles că eul scriitorului nu se arată decît în scrierile
sale şi că el nu arata oamenilor de lume (sau chiar acelor oameni de lume ce sînt în lume ceilalţi scriitori, care
nu redevin scriitori decît în singurătate) decît un om de lume ca şi ei, Sainte-Beuve va inaugura faimoasa
metodă, care, după Taine, Bourget şi atîţia alţii, este gloria lui, şi constă în aceea că pentru a înţelege un poet, un
scriitor, trebuie să chestionăm cu aviditate pe cei ce l-au cunoscut, l-au frecventat, cei ce ne vor putea spune
cum se purta cu femeile, etc.. adică tocmai în toate ocaziile unde eul adevărat al poetului nu este în joc.
«• * *
Cărţile sale, Chateaubriand şi grupul său literar1 mai mult ca celelalte, au aerul unui şir de saloane în
1
De fapt titlul lucrării este Chateaubriand et son groupe littéraire sous l'Empire (1861). (N. tr.).
85
care autorul a invitat diverşi interlocutori, ce sînt chestionaţi asupra persoanelor pe care le-au cunoscut,
care-şi aduc mărturiile menite sa contrazică pe cele ale altora şi prin asta, să arate că în omul pe care obişnuim
să-1 lăudăm sînt multe lucruri de care trebuie să vorbim, sau pentru a-1 situa astfel pe cel din altă familie spi -
rituală care va fi de alta părere.
Şi contradicţii sînt nu numai între doua vizite ci chiar la un acelaşi vizitator. Sainte-Beuve nu scăpa
ocazia să-şi amintească o anecdotă, să meargă să caute o scrisoare, să ceară mărturia unei persoane înţelepte şi
cu autoritate care-şi încălzea picioarele cu filozofie, dar care nu cere altceva decît să anunţe printr-o uşoară
lovitură de ciocan că cel care tocmai şi-a dat o astfel de părere avea cu totul alta.
Domnul Mole, cu jobenul în mînă, îşi aminteşte că aflînd că Royer-Collard 1 candida la Academie,
Lamartine i-a scris de grabă rugîndu-1 pe Mole să voteze pentru Royer-Collard ; dar în ziua alegerilor însuşi
Lamartine a votat împotriva lui Royer-Collard şi altă dată, după ce a votat împotriva lui Ampère, a trimis-o pe
doamna Lamartine să-1 felicite la doamna de Ré-camier 2.
Vom vedea ca această concepţie atît de superficială nu s-a schimbat, dar idealul artificial s-a pierdut pen-
tru totdeauna. Nevoia 1-a obligat să renunţe la această viaţă. După ce şi-a dat demisia din postul de admini-
strator al Bibliotecii Mazarine, ca să trăiască a fost nevoit mai întîi să accepte un curs la Liège, apoi să
redacteze foiletoanele de luni, Lundis la ziarul Le Constitutionnel. începînd din acest moment, timpul liber, pe
care şi–1 dorise a fost înlocuit printr-o muncă
1
Pierre Paul Royer-Collard, orator politic şi filozof spiritualist francez (1763–1845). (N. tr.).
2
De fapt doamna Récamier, aşa cum apare şi la Proust în paginile următoare.
86
înverşunată. „Nu mâ pot împiedica, ne spune unul dintre secretarii săi, să nu-mi amintesc pe ilustrul
scriitor, dimineaţa, în timpul toaletei, mîzgălind, cu un creion pe colţul vreunui ziar, un fapt, o idee, o frază ce-i
venea gata făcută şi căreia, în mintea sa, el îi găsise locul în articolul pe care-1 compunea. Soseam : trebuia să
păstrez colţul de ziar, uşor de rătăcit. Domnul Sainte-Beuve îmi spunea : „în locul acela vezi, ceea ce voi
pune..." Era de datoria mea de secretar să-mi amintesc într-o clipă, încă de dimineaţă, pe nepregătite, înainte
chiar de a ne fi aşezat la lucru, articolul pe care-1 scriam de două zile. Dar maestrul mă instruise repede şi eram
demult obişnuit cu aceste vioiciuni ale spiritului său".
Fără îndoială că această muncă 1-a obligat să dea la iveală o mulţime de idei care poate, nu ar fi văzut
lumina zilei, dacă ar fi dus în continuare viaţa de trîndăvie pe care şi-o preconizase la început. Se pare că a fost
surprins şi el de foloasele pe care anumite spirite le trag din nevoia de a produce (Fabre, Fau-riel 1, Fontanes 2).
Timp de zece ani, tot ce-ar fi păstrat pentru prieteni, pentru el însuşi, pentru o operă îndelung gîndită pe care,
bineînţeles n-ar fi scris-o niciodată, a trebuit să ia formă, să iasă din el fără încetare. Aceste rezerve în care
găsim gînduri preţioase, una în jurul căreia trebuie să se cristalizeze un roman, alta pe care o va dezvolta într-o
poezie, o alta a cărei frumuseţe o simţise într-o zi, toate se ridicau din adîn-cimea gîndirii sale, în timp ce citea
cartea despre care trebuia să vorbească, şi cu curaj, pentru ca ofranda să fie mai frumoasă, el sacrifica pe cel
mai drag Isaac, pe suprema sa Ifigenie. „Din orice lemn fac o săgeată, spune el, trag ultimele cartuşe". Se poate
spune că în fabricarea acestor rachete pe care le-a tras cu o strălu-
1
Claude-Charles Fauriel, filolog, istoric şi critic francez, (1772– 1S44). (N. tr.).
2
Louis de Fontanes, scriitor, om de stat francez, academician. (1757–1821). (N. tr.).
87
cire incomparabilă, timp de zece ani în fiecare luni, el a introdus substanţa, de aici înainte pierdută, a
cărţilor mai trainice. Dar Sainte-Beuve ştia foarte bine că toate acestea nu erau pierdute şi că ceva veşnic sau cel
puţin trainic intrase în compoziţia acestui efemer, că acest efemer va fi adunat, cules, că oamenii vor continua
să extragă din el ceva trainic. Şi, de fapt, iată substanţa cărţilor lui, uneori atît de distractive, uneori într-adevăr
plăcute, care produc clipe de un atît de real divertisment încît cîteva persoane, sînt sigur, ar atribui sincer lui
Sainte-Beuve ceea ce spunea el despre Horaţiu : „La popoarele moderne şi în special în Franţa, Horaţiu a
devenit un breviar al gustului, al poeziei, al înţelepciunii practice şi mondene".
Titlul, lor, Lundis, ne aminteşte că ele au însemnat pentru Sainte-Beuve munca înfrigurată şi încîntătoare
a unei săptămîni, trezirea glorioasă din această luni dimineaţă în căsuţa de pe strada Mont-Parnasse. Lunea
dimineaţă, la ora cînd, iarna, lumina este încă lividă deasupra perdelelor trase, el deschidea Le Constitutionnel
şi simţea că în aceeaşi clipă cuvintele pe care le alesese el, veneau să aducă în numeroase camere din Paris
vestea gîndurilor strălucitoare pe care le găsise şi stîrneau admiraţia pe care o simte faţă de el însuşi cel care a
dat naştere unei idei mai bune decît tot ce a citit vreodată şi a prezentat-o în toată puterea ei, cu toate detaliile pe
care nici el nu le găsise mai întîi în plină lumină, dar şi cu umbre, mîngîiate cu dragoste. Fără îndoială că
Sainte-Beuve nu avea emoţia debutantului care a dat demult un articol la un jurnal şi care, deschizînd jurnalul şi
negăsindu-1 niciodată sfîr-şeşte prin a dispera că nu mai apare. Dar într-o dimineaţă, mama, intrînd în camera
lui, a pus lîngă el jurnalul cu un aer mai distrat decît de obicei ca şi cum în jurnal nu ar fi fost nimic neobişnuit
de citit. Şi totuşi, ea a pus ziarul foarte aproape ca nu cumva el să nu-1 citească şi s-a retras repede împingînd
cu putere pe bătrîna servitoare ce tocmai intra în cameră. Iar el a surîs pentru că a înţeles că mama lui mult
iubită
88
vroia ca el să nu bănuiască nimic, să aibă toată surpriza bucuriei lui, să fie singur ca s-o guste citind şi să
nu fie iritat de cuvintele altora şi obligat, din mîn-drie, să-şi ascundă bucuria celor care ar fi cerut în mod
indiscret s-o împartă cu el. în acest timp, deasupra zilei livide, cerul are culoarea jăratecului pe străzile
înceţoşate, mii de ziare încă umede de la tipografie şi de ceaţă, alergînd, mai hrănitoare şi mai savuroase de-cît
cozonacii calzi ce vor fi sfărîmaţi – în jurul lămpii încă aprinse – în cafeaua cu lapte, vor duce gîndul său în
toate locuinţele. Cere repede să i se cumpere şi alte exemplare pentru a atinge cu degetul miracolul acestei
multiplicări surprinzătoare, vrea să intre în pielea altui cumpărător, deschide cu o privire neprevenită acest alt
exemplar şi găseşte aceleaşi gîn-duri. Şi după cum soarele crescînd, împlinindu-se, ilu-minîndu-se a sărit printr-
un mic efort de dilataţie deasupra orizontului violaceu, el vede triumfînd gîndirea sa în fiecare spirit, la aceeaşi
oră, înălţîndu-se ca un soare şi zugrăvindu-1 pe de-a întregul în culorile ei.
Sainte-Beuve nu mai era un începător, nu mai resimţea aceste bucurii. Şi totuşi, în dimineaţa de iarnă, în
patul său cu coloane înalte, el o vedea pe doamna de Boigne deschizînd Le Constitutionnel ; îşi spunea că la ora
două Cancelarul va veni s-o vadă şi vor vorbi despre articol, şi că poate, diseară, va primi vreun bileţel de la
doamna Allart sau de la doamna d'Arbouville spunîndu-i ce s-a discutat despre articol. Şi astfel, articolele sale îi
apăreau ca un fel de corabie al cărei început era prins în gîndul şi proza sa, dar al cărei sfîrşit se cufunda în
spiritul şi admiraţia cititorilor săi, unde ea îşi desăvîrşea curba şi primea ultimele culori. Cu un articol se
întîmplă ca şi cu frazele pe care le citim fremătînd, în ziar, la darea de seamă a Camerei : „Domnul Preşedinte al
Consiliului, ministru de Interne şi al Cultelor : „Veţi vedea... (Vii proteste la dreapta, salvă de aplauze la stingă,
rumoare prelungită") şi în compunerea cărora indicaţia care o precede şi dovezile de emoţie ce o urmează intră
ca o parte integrantă, ca şi cuvintele pronunţate în realitate.
89
La „veţi vedea", fraza nu e deloc terminată, de abia începe şi „vii proteste la dreapta, etc", este sfîrşitul
ei, mai frumos decît mijlocul, demn de început. Astfel frumuseţea gazetărească nu rezidă total în articol ; des-
prinsă de spiritele în care se termină, nu e decît o Venus sfărîmată. Şi cum ea îşi primeşte ultima expresie de la
mulţime (chiar dacă mulţimea a fost o elită), această expresie este cam vulgară. în funcţie de tăcerea aprobării
imaginată de cutare sau cutare cititor, jurnalistul îşi cîntăreşte cuvintele şi le găseşte echilibrul cu gîndirea sa.
Iată de ce opera lui, creeată cu inconştienta colaborare a altora, este mai puţin personală.
Aşa cum mai înainte îl vedeam pe Sainte-Beuve cre-zînd că viaţa saloanelor care-i plăcea, era absolut
necesară literaturii, proiectînd-o de-a lungul secolelor, aici curtea regelui Ludovic al XIV-lea, acolo cercul ales
al Directoratului, tot aşa acest creator timp de o săptă-mînă, care deseori nu se odihnea nici duminica şi-şi
primea salariul de glorie lunea datorită plăcerii pe care o producea bunilor judecători şi loviturilor administrate
celor răi, concepe întreaga literatură tot ca pe nişte foiletoane de luni, ce vor putea fi recitite poate, dar care au
fost scrise la timpul lor ţinînd seama de părerea bunilor judecători, pentru ca să placă, şi fără să se bizuie prea
mult pe posteritate. Sainte-Beuve raportează literatura la noţiunea de timp. „Vă aduc la cunoştinţă un interesant
sezon poetic, îi scrie lui Béranger 1. Eram aşteptaţi pe pajişte..." şi cum dă dovadă de o profundă înţelepciune
antică, spune : „După aceasta, eu în special, nu citesc o astfel de poezie ; nici dumneavoastră, este cea a
generaţiilor tumultoase, ameţite, care nu sînt foarte mofturoase". Se povesteşte că pe patul de moarte Sainte-
Beuve s-a întrebat dacă mai tîrziu, literatura va place şi a spus fraţilor Goncourt2, în legătură cu Madame
1
Pierre-Jean de Béranger, şansonetist francez (1780–1857). Unele din cîntecele sale au devenit
populare. (N. tr.).
2
Fraţii Edmond Louis Antoine, (1S22–1896), şi Jules Alfred Goncourt, (1830–1870), scriitori francezi
din şcoala naturalistă, într-o dispoziţie testamentară a lui Edmond de Goncourt se pre-
90
Gervaisais 1 : „întoarceţi-vă înapoi la lucru cu vioiciune ţi plăcere. Acest roman despre Roma va veni
tocmai la timp şi mi se pare că, în ceea ce vă priveşte, opinia literară este în stare de aşteptare şi de curiozitate
trezită şi nu e nevoie decît de afirmarea unui mare talent pentru a se hotărî un succes răsunător". Literatura i se
pare ceva de epocă, ce valorează cît personajul. în definitiv, e mai bine să joci un mare rol politic şi să nu scrii,
decît să fii un nemulţumit politic şi să scrii o carte de morală..., etc. Iată de ce el nu este ca Emerson 2 care spu-
nea că trebuia să-ţi înhami carul la o stea. Sainte-Beuve încearcă să-1 înhame la ceea ce este cel mai aproape,
politica : „mi s-a părut interesant să colaborez la o mare mişcare socială", spunea el. De douăzeci de ori a
revenit asupra regretului său că Chateaubriand, Lamartine, Hugo au făcut politică, dar, în realitate, politica este
mai străină operelor lor literare decît criticilor sale. De ce spune el despre Lamartine, „talentul este în afară" 3 ?
Despre Chateaubriand : „Aceste Memorii 4 sînt puţin. amabile, într-adevăr şi aici este marele defect. Căci, în
privinţa talentului, în mijlocul inspiraţiilor de prost gust şi al abuzurilor de tot felul, aşa cum se găsesc de altfel
în aproape toate scrierile domnului Chateaubriand, se simte în multe pagini trăsătura de maestru, gheara
bătrînului leu, înălţări neaşteptate pe lîngă copilării ciudate şi pasagii de o graţie, o suavitate magică, unde
recunoaştem mîna şi glasul vrăjitorului...", „într-adevăr, nu aş putea vorbi despre Hugo".
***
vede întemeierea unei Academii care să-i poarte numele (Académie Goncourt). (N. tr.).
1
Roman scris de fraţii Goncourt (1869). (N. tr.).
2
Ralph Waldo Emerson – filozof american, întemeietor al transcendentalismului (1803–1882). (N. tr.).
3
Iată pasajul : „Talentul poetului nu scade cu nimic. Folosirea talentului şi abaterile de la el cer un fel
de reprobare. (N. ed. fr.).
4
Este vorba de volumul Mémoires d'Outre tombe. (N. tr.).
91
Acolo S Sainte Beuve era gustat şi considerat. Aflaţi că daca dumneavoastră ţineţi la părerea altora, alţii
ţin la a dumneavoastră", îi scria doamna d'Arbouville şi el ne spune că ea îi dăduse ca deviză : să vrei să placi şi
să rămîi independent. în realitate era aşa de puţin independent, încît, cu doua pagini mai departe, atunci cînd de
exemplu tremura să spună ceva ostil despre Chateaubriand, cît timp a trait d-na Récamier, îndată ce au murit, el
a revenit asupra celor spuse ; nu ştiu dacă asta e ceea ce a numit el în notele şi gîndu-rile sale : „După ce am
fost avocat, am poftă să devin judecător". Cert e că şi-a distrus, cuvînt cu cuvînt, părerile precedente. Avînd de
recenzat Mémoires d'Outre tombe după o lectură ce avusese loc la doamna Récamier, ajuns la pasajul unde
Chateaubriand spune : „Dar nu sînt acestea nişte detalii ciudate, pretenţii necuviincioase într-o vreme cînd nu
vrei ca nimeni să fie fiul tatălui său ? Iată deşertăciuni într-o epocă a progresului şi a revoluţiei", Sainte-Beuve
protesta, găsea că acest scrupul scotea la iveală prea multă delicateţă 2 : „Nicidecum, în domnul de
Chateaubriand cavalerismul este o calitate inalienabilă, gentilomul din el n-a greşit niciodată, dar n-a stat
niciodată în calea propăşirii". Cînd, după moartea lui Chateaubriand şi a doamnei Récamier, el a recenzat
Mémoires. d'Outre tombe, ajuns la acest pasaj : „La vederea titlurilor mele de nobleţe nu ar depinde decît de
mine să mă cred din spiţa cadetă a ducilor de Bretagne, dacă aş fi moştenit îngîmfarea tatălui şi a fratelui meu",
Sainte-Beuve îl întrerupe pe augustul narator. De data asta nu pentru a-i spune : „Dar e foarte natural !" – „Cum
!" îi spune el. „Dar în această clipă ce faceţi decît să cumulaţi o rămăşiţă din acea îngîmfare, cum spuneţi
dumneavoastră cu pretenţia de a fi vindecat de ea ? Iată o dublă pretenţie şi
1
Este vorba de saloanele literare unde influenţa lui Sainte-Beuve se resimţea puternic. (N. ed. fr.).
2
Parafrazare a unui vers din fabula lui La Fontaine : Les Animaux malades de la Peste :... „Vos
scrupules font voir trop de délicatesse".
92
cel puţin îngîmfarea cu care-i trataţi pe tatăl şi fratele dumneavoastră era mai simplă."
Chiar atunci cînd vorbeşte despre cancelarul Pas-quier1, spunînd mult bine despre el, cu cea mai mare
strălucire, cel mai mult gust şi continuitate, mi se pare că nu a contrazis aceste elogii entuziaste pentru că bă-
trîneţea prelungită la nesfîrşit a doamnei de Boigne 1-a împiedicat s-o facă. „Doamna de Boigne, îi scrie Can -
celarul lui Sainte-Beuve, se plînge că nu vă mai vede (ca şi George Sand care-i scria : „Musset are deseori chef
să vină să vă vadă şi să vă piseze să veniţi pe la noi, dar eu îl împiedic s-o facă, cu toate că sînt gata să vin şi eu
cu el dacă nu m-aş teme că e inutil.") ; vreţi să veniţi să mă luaţi de la Luxembourg ? Vom sta de vorbă, etc". La
moartea Cancelarului doamna de Boigne mai trăieşte încă. Sainte-Beuve scrie trei articole despre Cancelar,
destul de elogioase ca să placă acestei prietene dezolate. Dar la moartea lui Pasquier, citim în Portrete :
„Cousin2 spune..." şi îi spune lui Goncourt la dineul de la Magny 3 : „Nu vă voi vorbi de el ca om de litere. în
societatea lui Chateaubriand era cu greu tolerat", la care Goncourt nu se poate împiedica să nu spună : „E
groaznic să fii deplîns de Sainte-Beuve".
Dar în general, susceptibilitatea, firea sa schimbătoare, promptul dezgust pentru ceea ce-1 entuziasmase
mai întîi, făceau ca atît timp cît oamenii trăiau el „să rămînă independent". Nu era nevoie să fii mort, era de
ajuns să te fi certat cu el, şi aşa avem articole contradictorii despre Hugo, Lamartine, Lamennais4, etc., despre
Béranger, despre care spunea în Lundis : „Şi ca
1
Pasquier Etienne Denis, om de stat francez, preşedinte al Camerei Pair-ilor sub domnia lui Ludovic-
Filip, cancelar în 1837, autor de Memorii (1767–1862) (N. tr.).
2
Victor Cousin, filosof şi politician francez, (1791–1867), şeful şcolii spiritualiste eclectice. (N. tr.).
3
Magny, probabil se referă la familia Magny tatăl Claude Drigon (1797–1879) şi fiul Ludovic (1826–
1890), heraldişti. (N. tr.).
4
Hugues Felicite Lamennais, (1782–1854), filozof şi teolog. A încercat să împace religia cu activitatea
revoluţionară.
93
să nu mai lungesc vorba, voi răspunde celor ce şi-ar aminti că altădată, acum mai bine de cincisprezece
ani, am făcut un portret luminos şi fără umbre al lui Béran-ger, că tocmai de aceea vreau să-1 refac.
Cincisprezece ani sînt de ajuns ca modelul să se schimbe sau cel puţin să i se accentueze trăsăturile ; şi în
special sînt de ajuns pentru cel care are pretenţia că zugrăveşte, să se corecteze, să se formeze, într-un cuvînt să
se schimbe el însuşi profund. Tînăr, treceam în portretele pe care le făceam poeţilor, multă afecţiune şi
entuziasm, nu-mi pare rău de asta ; puneam chiar puţină complicitate. Astăzi, mărturisesc că nu pun nimic, decît
o sinceră dorinţă de a vedea şi a arăta lucrurile şi persoanele aşa cum sînt, aşa cum cel puţin, mi se par mie
acum". Această „independenţă reluată" făcea din „dorinţa de a plăcea" o contra-greutate, absolut necesară
stimei. Trebuie să adaug că, în el, se afla, cu o anumită dispoziţie de a se înclina în faţa puterilor înscăunate, o
anumită tendinţă de a se elibera de ele, o tandreţă mondenă şi conservatoare, o tandreţe liberală şi liber cu-
getătoare. Primei îi datorăm locul enorm pe care toate marile personalităţi politice ale monarhiei din Iulie 1 îl
ocupă în opera sa, în care nu poţi face un pas, în aceste saloane unde el adună interlocutori celebri, gîn-dind că
din discuţie ţîşneşte lumină, fără să nu-1 întâlneşti pe domnul Mole, toţi Noailles-ii posibili, pe care-i respectă
într-atît încît găseşte că, după două sute de ani ar fi rău dacă ar cita în întregime, într-unui din articolele sale,
portretul doamnei de Noailles, scris de Saint-Simon2 şi că pe lîngă asta şi în schimb, el tună împotriva
candidaturilor aristocratice pentru Academie (totuşi apropo de alegerea atît de legitimă a ducelui de Broglie)
spunînd : „în cele din urmă aceşti oameni vor fi numiţi de către portarii lor".
1
în urma revoluţiei din 1830. (N. tr.).
2
Louis de Rouvray, duce de Saint-Simon, (1675–1755), autor al unor Memorii celebre care cuprind
perioada 1691 –1723 şi în care relatează în amănunţime viaţa de la curte. (N. tr.).
94
Chiar faţă de Academie, atitudinea lui Sainte-Beuve este în acelaşi timp cea a unui prieten al domnului
Mole, care găseşte că intenţia lui Baudelaire, totuşi marele său prieten, de a candida, ar fi o glumă, şi care scrie
că Baudelaire trebuie să fie mîndru că a plăcut academicienilor : „Aţi făcut impresie bună, asta nu înseamnă
nimic ?", şi cea a unui prieten al lui Renan care găseşte că Taine s-a umilit suptmîndu-şi lucrarea Essais 1
judecăţii academicienilor, care nu-l pot înţelege, care tună împotriva Monseniorului Dupanloup 2, care l-au
împiedicat pe Littré să intre în Academie şi care spune secretarului său, încă din prima zi : „Joia mă duc la
Academie, colegii mei sînt oameni neînsemnaţi". Sainte-Beuve a mărturisit că scrie articole de complezenţă
pentru unul, pentru altul, dar refuza cu violenţă să-1 vorbească de bine pe domnul Pongerville3 despre care
spune : „Astăzi n-ar mai intra în Academie". Are ceea ce numeşte el sentimentul demnităţii şi îl manifestă într-
un fel solemn, cîteodată comic. Să trecem peste faptul că, acuzat stupid de a fi luat mită o sută de franci,
povesteşte că a scris la Journal des Débats o scrisoare „al cărei accent nu înşală, aşa cum numai oamenii cinstiţi
pot scrie". Să trecem şi peste acuzarea adusă de domnul de Pontmartin4 ...sau peste faptul că, cre-
1
Essais de critique et d'histoire – 1858. Nouveaux essais de critique et d'histoire – 1865 Dernier essais
de critique et d'histoire – 1892
De l'Intelligence – 1870
2
Félix-Antoine Dupanloup, prelat francez, (1802–1878). In 1854 membru al Academiei. S-a
remarcat prin intoleranţa sa. în 1863 publică broşura Avertissement aux pères de familie, în care critică cu
violenţă doctrinele lui Littré, Taine şi Renan. A demisionat de la Academie la alegerea lui Littré, 1871. (N.
tr.).
3
Jean Baptiste Aimé de Fongerville, mediocru scriitor francez ales în 1830 în Academie (1792–
1870). (N. tr.).
1
Iată anecdota la care se pare că face aluzie Proust : Domnul de Pontmartin care, fără îndoială, avea de
ce să se plîngă de Sainte-Beuve, îi făcuse într-una din cărţile sale un portret destul de răutăcios : „Se spune că-şi
petrece timpul colecţionînd o mulţime de arme defensive şi ofensive cu care să doboare pe cei pe care-i iubeşte
astăzi şi pe care va putea să-i urască mîine, pe cei
95
zîndu-se direct vizat într-un discurs al domnului Ville-main 1 el exclamă : (...) Dar e ridicol după ce i-a
anunţat pe fraţii Goncourt că va vorbi de rău romanul Madame Gervaisais şi aflînd că ei i-ar fi spus prinţesei 2 :
„Sainte-Beuve vede clar..." se înfurie grozav din cauza cuvîntului critică acerbă, şi exclamă : „Eu nu fac critică
acerba". Sainte-Beuve a fost cel ce a răspuns la... 3
Mă întreb, în unele momente, dacă ceea ce este mai bun în opera lui Sainte-Beuve nu sînt versurile. A
încetat orice joc al spiritului. Cercul infernal şi magic este sfărîmat. Ca şi cum minciuna permanentă a gîn-dirii
ţinea, la el, de dibăcia artificială a expresiei şi în-cetînd să vorbească în proză, încetează să mintă. Ca un student
obligat să-şi traducă gîndul în latineşte, deci să-1 dea la iveală, Sainte-Beuve, se găseşte pentru prima dată
pe care-i detestă astăzi şi pe care vrea să se răzbune mai tîrziu". Sainte-Beuve răspunse indignat într-un
articol : „Ştiţi domnule că daca nu aţi fi un om uşuratic care nu-şi cîntăreşte cuvintele, aţi fi un calomniator ?"
(N. ed. fr.).
1
Abel François Villemain (1790–1870), om de stat şi critic. Ales la Academie în 1821. In 1839 –
ministrul Instrucţiunii publice în cabinetul Mole. (N. tr.).
2
Prinţesa Matilda. (N. ed. fr.).
3
Manuscrisul este întrerupt : Poate este vorba de răspunsul lui Sainte-Beuve către fraţii Goncourt care-i
cereau veşti despre articolul pe care îl promisese despre Madame Gervaisais. „Mi s-a părut, după o gîndire
îndelungată, că mă băgăm într-o treaba grea şE aproape imposibilă : să dezvolt în mijlocul multor elogii de
detalii, obiecţii asupra procedeelor şi ansamblului, s-o fac nu numai fara să-i rănesc pe autori, dar să scap de
comentariile mai mult sau mai puţin binevoitoare şi desigur foarte agere ale celor din preajma lor.
Eu însumi am ajuns la această reflecţie şi o voi mărturisi, de asemenea prin cîteva din acele ecouri care
nu au nimic grav dar care avertizează de pericol.
Cum intenţia mea şi spiritul în care contam să scriu aceste articole era foarte clar, şi ar fi fost aceleaşi
acum 6 luni ca şi astăzi, m-ar supăra ideea că au fost atribuite variaţiei de temperatură a mediilor, aşa cum
spune prietenul nostru Taine (N. ed. fr.).
96
în faţa realităţii şi primeşte de la ea un sentiment direct. Este mai mult sentiment direct în Les Rayons
Jaunes şi Les Larmes de Racine, în toate versurile sale, decît în proza sa. Numai că, dacă minciuna îl părăseşte,
toate avantajele ei îl părăsesc şi ele. Ca un alcoolic supus unui regim lactat, el îşi pierde, odată cu puterea
artificială, toată forţa : Cet être comme il est gauche et laid1. Nu e nimic mai emoţionant decît această sărăcie de
mijloace la marele şi prestigiosul critic, as în toate elegantele, fineţele, farsele, înduioşările, demersurile,
mîngîierile stilului. S-a isprăvit cu toate. Din imensa sa cultură, din exerciţiile de literat, îi ră-mîne numai
refuzul oricărei emfaze, a oricărei banalităţi, expresii puţin controlate, iar imaginile sînt îngrijite şi mult timp
căutate, avînd ceva ce aminteşte de elementul studios şi fin din versurile unui André Ché-nier sau unui Anatole
France. Dar toate astea sînt dorite, nu sînt ale lui. Caută să facă şi el ceea ce a admirat la Téocrit2, Cooper3,
Racine. A lui, cel inconştient, profund, personal, a lui e numai stîngăcia. Ea revine deseori, ca şi firescul. Dar
acest puţin, fermecător şi sincer de altfel care este poezia lui, acest efort savant şi cîteodată fericit ca să exprime
puritatea dragostei, tristeţea înserărilor în marile oraşe, magia amintirilor, emoţia lecturilor, melancolia
bătrîneţelor neîncrezătoare, arată – pentru că se simte că este singurul lucru adevărat în el – lipsa de însemnătate
a unei întregi opere de critică minunată, imensă, clocotitoare – căci toate aceste minunăţii se reduc la asta.
Foiletoanele de luni, aparenţă. Realitatea, aceste puţine versuri. Versurile unui critic sînt greutatea întregii sale
opere în balanţa eternităţii.
1
Referire la versul lui Baudelaire din 2. Albatrosul, trad. Alexandru Philippide, p. 19, ELU, 1967 ; (N.
tr.).
Ce voyageur ailé, comme il est gauche et laid ! ...Cit de greoi se mişcă drumeţul cu aripe !...
2
Théocrit, poet grec, (315–250 î.e.n.) (N. tr.).
3
Fénimore Cooper, romancier american (1789–1851) (N. tr.).
7 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1/209
IX
Gérard de Nerval
„GÉRARD DE NERVAL CARE ERA CA ŞI COMI-sul voiajor de la Paris la Munchen..."
Această părere pare surprinzătoare astăzi cînd lumea e de acord să proclame Sylvie drept o capodoperă.
O voi spune totuşi, Sylvie este admirată astăzi pentru motive atît de nepotrivite după părerea mea, încît aş pre-
fera aproape pentru ea uitarea în care a lăsat-o Sainte-Beuve şi de unde, cel puţin, putea ieşi neştirbită şi în
miraculoasa sa prospeţime. Este adevărat că din însăşi această uitare care o roade şi mai mult, o desfigurează
sub nişte culori pe care nu le are, o capodoperă iese repede cînd o interpretare adevărată îi scoate la lumină
frumuseţea. Sculptura greacă a fost poate mai desconsiderată de interpretarea Academiei, sau tragedia lui
Racine de către neo-clasici, decît o putea face o uitare totală. Era mai bine să nu-1 citeşti pe Racine decît să
găseşti ceva din opera lui la Campistron 1. Dar astăzi opera lui Racine a fost purificată de orice imitaţie şi ne
apare la fel de originală şi de proaspătă ca şi cînd autorul ar fi fost necunoscut. La fel şi cu sculptura greacă. Şi
un Rodin, adică un anticlasic poate demonstra acestea.
Astăzi ştim că Gérard de Nerval a fost un scriitor din secolul al XVIII-lea întîrziat, un gal pur, tradiţio -
nal şi local pe care romantismul nu 1-a influenţat, care a dat în Sylvie o pictură naivă şi fină a vieţii franceze
idealizate. Iată ce s-a făcut cu acest om care, la douăzeci de ani îl traducea pe Faust, se ducea să-1 vadă pe
Goethe, la Weimar, înzestra romantismul cu toată inspi-
1
Jean Galbert de Campistron, (1656–1723). Poet dramatic francez, academician, imitator al lui Racine.
(N. tr.).
98
raţia sa străină, era, încă din tinereţe supus unor accese de nebunie, era, într-un sfîrşit, închis, îi era dor
de Orient şi sfîrşea prin a pleca acolo, era găsit spîn-zurat de poarta unei curţi murdare, fără ca, în ciudăţenia
legăturilor şi înfăţişărilor spre care îl conduseseră excentricitatea firii sale şi dereglarea creierului său, să se fi
putut stabili dacă el se omorâse într-un acces de nebunie sau dacă fusese asasinat de tovarăşii obişnuiţi, cele
două ipoteze părînd Ia fel de plauzibile. Nebun, nu de o nebunie într-un fel pur organică şi fără influenţă asupra
gîndirii, nebuni din care am mai cunoscut noi, care în afara crizelor aveau mai degrabă bun simţ, un spirit poate
cu prea multă judecată, prea pozitiv, chinuit de o melancolie pur fizică. La Gérard de Nerval nebunia incipientă
şi nedeclarată încă nu este decît un fel de subiectivism excesiv, de o mai mare importanţă, ca să zic aşa, legată
mai degrabă de un vis, de o amintire, de calitatea personală a senzaţiei, decît de ceea ce aceasta senzaţie
reprezintă pentru toţi, este perceptibilă tuturor, realitatea. Şi cînd această înclinare artistică, cea care duce, după
expresia lui Flaubert, la nevoia de a nu considera realitatea decît „pentru a o folosi la descrierea unei iluzii", şi
la a-ţi face iluzii că ai putea preţui descrierea realităţii, sfîrşeşte prin a deveni nebunie, această nebunie este în
aşa măsură dezvoltarea originalităţii literare în esenţa sa, încît el o descrie pe măsură ce o resimte, cel puţin atît
timp cît ea rămîne aptă de a fi descrisă, aşa cum un artist şi-ar nota, adormind, etapele de conştiinţă care duc de
la veghe la somn, pînă în clipa cînd somnul face dedublarea imposibilă. Şi tot în această perioadă a vieţii sale
Gérard de Nerval a scris admirabilele poeme, poate cu cele mai frumoase versuri din limba franceză, dar la fel
de obscure ca cele ale lui Mallarmé, obscure, a spus Théophile Gautier, încît Lycophron* devine mai clar :
Poet grec, sec. III î.e.n. (N. tr.).
99
Je suis le ténébreux...1
şi atîtea altele.
Ori, nu există soluţie de continuitate între Gérard, poetul şi autorul romanului Sylvie. Se poate spune
chiar – şi iată unul din reproşurile care i se pot aduce, ceva care arată în el totuşi autorul, dacă nu de mîna a
doua, cel puţin fără geniu într-adevăr determinat, creînd forma sa de artă în acelaşi timp cu gîndirea – că
versurile şi nuvelele sale nu sînt (ca şi Mici poeme în proză ale lui Baudelaire, şi Florile Răului, de exemplu)
decît diferite încercări pentru a exprima acelaşi lucru. La astfel de genii, viziunea lăuntrică este foarte sigură,
foarte puternică. Dar, boală a voinţei sau lipsa instinctului determinat, predominare a inteligenţei care arată mai
degrabă diferitele căi, autorul încearcă mai întîi în versuri, apoi, pentru ca să nu piardă prima idee, face proză,
etc.
Sînt versuri care exprimă aproape acelaşi lucru. La fel ca şi la Baudelaire, există un vers :
Le ciel pur oii frémit l'éternelle chaleur2
şi în Mici poeme în proză, corespunzînd la
Un ciel pur où frémit l'éternelle chaleur3
tot aşa aţi recunoscut deja în versul pe care-1 citez acum :
Et la treille oii le pampre à la rose s'allie 4
1
Gérard de Nerval, poezia El Desdichado (din volumul Chimères) : Sînt văduvitul, sumbrul, în veci
neconsolat... (trad. Ştefan Aug. Doinaş, volumul Sunete fundamentale, ed. Univers). (N. tr.).
2
Versul : D'un ciel pur où frémit l'éternelle chaleur. (A unui cer fierbinte pornesc mereu la drum... trad.
Al. Phillipide), din poezia 24, la Chevelure (Părul). (N. tr.).
3
Poemul XVII, O emisferă în plete, trad. G. Georgescu. Pe un cer nemărginit unde se lăfăie o căldură
veşnică... (N. tr.).
4
Gérard de Nerval, poezia El Desdichado, (ELU, 1970) ...Şi arcu-n care viţa cu trandafiri se-mbie... (N.
tr.).
100
fereastra lui Sylvie :
OM le pampre s'enlace aux rosiers 1
Şi de altfel, mai departe, vom găsi în Sylvie, că la fiecare casă trandafirii se împletesc cu viţa de yie.
Domnul Jules Lemaître 2, care nu este deloc vizat, de altfeJ (mă voi explica îndată) a citat în volumul său
Racine acest început al lui Sylvie3 : „Tinere dansau în cerc pe peluză, cîntînd melodii vechi învăţate de la ma-
mele lor, într-o franceză atît de curată încît te simţeai trăind cu adevărat în aceasta bătrînă regiune Valois 4 unde,
timp de mai bine de o mie de ani a bătut inima Franţei". Sună tradiţional, într-adevăr francez ? Nu găsesc deloc.
Fraza aceasta trebuie aşezată la locul ei, în contextul ei. Intr-un fel de vis : „M-am vîrît din nou în pat, dar nu m-
am putut odihni. Cufundat într-o semi-somnolenţă, îmi aminteam toată tinereţea". Această stare în care spiritul
rezistă încă la ciudatele combinaţii ale visului, permite deseori să vezi îngrămă-dindu-se în cîteva minute,
tablourile cele mai semnificative dintr-o lungă perioadă de existenţă. Aţi recunoscut imediat această poezie a lui
Gérard :
// est un air pour qui je donnerais... 5
Deci, avem aici unul din acele tablouri cu culoare ireală, pe care nu-1 vedem în realitate, pe care nici
cuvintele
1
...unde viţa se împleteşte cu trandafirul. (N. tr.).
2
Scriitor francez, academician, (1853–1914). (N. tr.).
3
Cap. IL, Adrienne. (N. tr.).
4
Subtitlu la Sylvie : Souvenirs du Valois (N. tr.).
5
Gérard de Nerval, Fantaisie – Acest poem este romanţa lui Adrienne din Sylvie. Primul vers este : //
est un aire pour qui je donnerais... (Exista o romanţă pentru care a} da...) Poemul are patru strofe. In ultima,
versul întîti : Une dame... apoi versul trei şi patru : que dans une autre existence peut-être I J'ai vue et dont je
me souviens ! (O doamna pe care am văzut-o într-o altă existenţa poate, şi de care îmi amintesc ! Ultimele
versuri relevă o dată mai mult obsesia metempsihozei la Nerval. (N. tr.).
101
nu-1 evocă, dar care ne apare cîteodată în vis, sau e evocat de muzică. Uneori, în clipa cînd adormim, le
zărim, vrem să le fixăm şi să le definim forma. Şi ne trezim, nu le mai vedem, ne lăsăm duşi şi înainte de a fi
putut să le fixăm, adormim din nou, ca şi cum inteligenţa nu ar avea voie să le vadă. însăşi fiinţele din astfel de
tablouri sînt vise.
„Une femme que dans une autre existence peut-être J'ai vue et dont je me souviens"...
Ce poate fi mai puţin racinian decît aceste versuri ? Este foarte posibil ca obiectul însuşi al dorinţei şi al
visului să fie chiar acest farmec franţuzesc în mijlocul căruia a trăit Racine şi pe care 1-a exprimat fără de altfel
să-1 fi simţit, dar este ca şi cum s-ar crede că un pahar de apă rece şi un om cu febră mare fac parte din categorii
absolut asemănătoare, căci unul îl doreşte pe celălalt, sau nevinovăţia unei tinere şi lubricitatea unui bătrîn căci
primul este visul celui de al doilea. Domnul Lemaître, şi spun asta fără să ştirbesc cu nimic profunda mea
admiraţie pentru el, fără să scad nimic din valoarea minunatei şi incomparabilei sale lucrări despre Racine, a
fost inventatorul, în vremea aceasta cînd sînt aşa de puţini, a unei critici care este a lui, proprie, o întreagă
creaţie în care fragmentele cele mai caracteristice vor dăinui pentru că sînt complet personale ; îi place ca, dintr-
o operă literară să pună în lumină o mulţime de lucruri care curg apoi din ea din belşug ca şi cum ar fi strecurat
în lucrare nişte pahare.
Dar în realitate, nu găsim nimic din toate acestea nici în Fedra 1 nici în Bajazet 2. Dacă pentru vreun mo-
tiv oarecare se introduce într-o carte cuvîntul Turcia, dacă, de altfel nu avem nici o idee despre ea, nici o
impresie, nici o dorinţă, nu se poate spune că Turcia este în această carte. Racine solar, strălucirea soarelui,
V Piese de Jean Racine. (N. tr.).
102
etc. în artă nu te poţi bizui decît pe ceea ce este exprimat sau resimţit. Să spunem că Turcia nu este ab-
sentă dintr-o operă literară, înseamnă să spunem că ideea Turciei, că senzaţia de Turcia etc.
îmi dau foarte bine seama că în privinţa dragostei pentru anumite meleaguri sînt alte forme decît dra-
gostea literară, forme mai puţin conştiente dar poate Ia fel de profunde. Ştiu că există oameni care nu sînt artişti,
şefi de birou, mici sau mari burghezi, doctori, care, în loc să aibă un frumos apartament la Paris, sau o maşină,
sau să se ducă la teatru, îşi plasează o parte din venit într-o căsuţă din Bretania, unde se plimbă seara,
inconştienţi de plăcerea artistică pe care o resimt şi pe care o exprimă mai mult sau mai puţin spu-nînd din cînd
în cînd : „E frumos, e bine" sau „E plăcut să te plimbi seara". Dar nimic nu ne spune că la Racine există aşa
ceva, şi în nici un caz acest ceva nu ar fi avut caracterul nostalgic, culoarea de vis din Sylvie. Astăzi o întreagă
şcoală care a fost utilă, ca să spunem adevărul, ca o reacţie la logomahia abstractă dominantă, a impus artei un
joc nou pe care-1 crede o reînnoire a celui vechi şi se începe prin a stabili că pentru a nu îngreuna fraza se va
face în aşa fel ca ea să nu mai exprime absolut nimic, că pentru a face mai clar conturul cărţii, se va înlătura
exprimarea oricărei impresii greu de redat, orice gîndire, etc., şi pentru a păstra caracterul tradiţional al limbii se
vor mulţumi fără să-şi dea osteneala să le mai gîndească din nou. Nu este un merit deosebit acela că tonul este
destul de susţinut, sintaxa de o plămadă bună, destul de degajată. Nu e greu să faci un drum în pas alergător
dacă, înainte de a pleca, începi prin a arunca în rîu toate bogăţiile pe care erai obligat să le aduci. Numai că
iuţeala călătoriei şi uşurinţa sosirii sînt destul de indiferente, odată ce la sosire nu aduci nimic.
Greşit se crede că o astfel de artă a avut rădăcini în trecut. în orice caz şi mai puţin ca nimeni altul, Gé-
rard de Nerval nu este iniţiatorul ei. Au crezut aceasta deoarece în articolele lor, în poeme sau în romane le
103
place să se limiteze la descrierea unei frumuseţi franceze „moderată, cu arhitecturi luminoase, sub un
cer agreabil, cu dealuri şi biserici ca cele din Dammartin şi Ermenonville". Nimic nu e mai departe de Sylvie.
***
Dacă, atunci cînd domnul Barres ne vorbeşte de can-toanele din Chantilly, Compiègne şi Ermenonville,
cînd ne spune că ajunge în insulele din Valois, sau se duce în pădurile de la Chââlis sau Pontarmé, simţim acea
tulburare plăcută, înseamnă că am citit aceste nume în Sylvie, că sînt plămădite, nu din amintirile unei vremi
trăite, ci din acea plăcere de răcoare, din neliniştea resimţită de acest „nebun delicios" şi care făceau pentru el,
din dimineţile petrecute în pădure sau mai degrabă din amintirea lor" pe jumătate visată", o încîn-tare plină de
tulburare. Ile-de-France, ţinut de moderaţie, de graţie potrivită, etc ! Ce departe e de toate acestea, ck
inexprimabil, dincolo de răcoare, de dimineaţă, de timp frumos, de evocarea trecutului însuşi, este acel ceva
care4 făcea pe Gérard să sară, să se înalţe, să cînte, dar nu de o bucurie sănătoasă, care ne transmite acea
tulburare nemăsurată, la gîndul că acele ţinuturi există şi că ne putem duce să ne plimbăm pe meleagurile lui
Sylvie. Şi pentru a ni-1 sugera, ce face domnul Barrés ? Ne spune aceste nume, ne vorbeşte de lucruri care au
aer tradiţional şi al căror sentiment, faptul că-ţi place acolo, este foarte actual, dar destul de înţelept, destul de
puţin „graţie potrivită", destul de puţin „Île-de-France" după părerea domnilor Hallays 1 şi Boulanger, ca şi
divina blîndeţe a luminărilor tremurătoare în plină zi din timpul înmormîntărilor şi clopotele în ceaţa de
octombrie. Şi cea mai bună dovadă este că, cu cîteva pagini mai departe se poate citi aceeaşi evocare, scrisă
1
André Hallays, (1859–1930), critic francez, colaborator la Journal des Débats are studii despre Port
Royal, Mme de Sévigné, Perrault, La Fontaine. (N. tr.).
104
pentru domnul de Vogué 1 care rămîne credincios ' regiunii Touraine, peisagiilor „compuse după gustul
nostru", Loarei cea blondă. Cît de departe este asta de Gérard ! Sigur că ne amintim beţia primelor dimineţi de
iarnă, dorinţa de călătorie, încîntarea depărtărilor însorite. Dar plăcerea noastră este făcută din nelinişti. Graţia
măsurată a peisagiului îi este conţinutul, dar el trece dincolo. Şi acest dincolo este de nedefinit. într-o zi va
deveni nebunia lui Gérard. In aşteptare însă, nu are nimic măsurat, nimic într-adevăr francez. Geniul lui Gérard
a impregnat nume şi locuri. Cred că orice om cu o sensibilitate ascuţită poate fi sugestionat de această visare
care ne lasă ca un fel de înţepătură „căci nu există vîrf mai ascuţit ca al Infinitului" 2. Dar nu ni se redă
tulburarea provocată de iubită vorbindu-ne de dragoste şi evocînd-o prin nişte fleacuri cum ar fi poalele rochiei,
sau prenumele ei. Iată de ce toate acestea nu înseamnă nimic, numai cuvintele Chââlis, Pon-tarmé, insulele din
Île-de-France, exaltă pînă la beţie gîndul că putem pleca, într-o frumoasă dimineaţă de iarnă, să vedem
tărîmurile de vis pe unde s-a plimbat Gérard.
Iată de ce sîntem nepăsători la toate elogiile aduse unor ţinuturi. Dar am fi dorit aşa de mult să fi scris
noi aceste pagini din Sylvie. Nu se poate să fii deopotrivă bogat şi să ai împărăţia cerului de partea ta, spune
Baudelaire. Nu poţi să creezi cu inteligenţă şi cu gust un peisaj în vis, chiar ca Victor Hugo sau Hérédia3 şi să
întipăreşti unui ţinut această atmosferă de vis pe care Gérard a lăsat-o în Valois, căci într-adevăr din visul lui s-a
născut. Fără tulburare ne putem gîndi la
1
Eugène Melchior viconte de Vogué, scriitor francez, academician (1848–1910). A scris numeroase
eseuri despre scriitorii ruşi din sec. al XIX-lea. (N. tr.).
2
Ch. Baudelaire, Mici poeme în proză. III. Crezul artistului Ed. Univers, 1971. (N. ţi.).
3
José-Maria de Hérédia, poet parnasian, academician, (1842– 1905). Autor al sonetelor Les Trophées.
105
Villequier * al lui Hugo, la admirabila Loire a lui Héré-dia. Te înfiori citind într-un mers al trenurilor
numele Pontarmé. Este în acest nume ceva de nedefinit, care se transmite, ai vrea să-1 ai din calcul, fără să-1
simţi, dar este un element original, intrînd în compoziţia acestor genii şi nu în cea a celorlalţi, ceva în plus, aşa
cum în faptul de a fi îndrăgostit există ceva mai mult decît admiraţie estetică şi gust. Asta se află în anumite ilu -
minări de vis ca cea din faţa castelului Louis XIII şi chiar dacă ai fi la fel de inteligent ca şi Lemaître 2, greşeşti
citînd acest castel drept un model de graţie măsurată. Este un model de obsesie bolnăvicioasă... Amintind acum
de nebunia inofensivă a lui Gérard, tradiţională, veche şi numindu-1 un „nebun delicios", iată o dovadă de gust
încîntător din partea lui Barrés.
Dar oare Gérard se ducea să revadă ţinutul Valois pentru a compune Sylvie ? Sig\ir că da. Pasiunea crede
că obiectul său e real, îndrăgostitul de vis al unui ţinut vrea să-1 vadă. Fără asta, nimic nu ar fi sincer. Gérard
este naiv şi călătoreşte. Marcel Prévost3 îşi spune : să rămînem acasă, e un vis. Dar la urma urmei rămîne în
carte numai inexprimabilul, numai ceea ce credeam că nu vom reuşi să introducem în ea. E ceva vag şi
obsedant ca o amintire. O atmosferă. Atmosfera albăstrie şi purpurie din Sylvie. Cînd nu am resimţit acest
inexprimabil ne lăudăm că opera noastră preţuieşte cît cea a celor care l-au resimţit căci, în definitiv, cuvintele
sînt aceleaşi. Numai că nu în cuvinte, în ceea ce este exprimat, ci între ele, ca bruma dintr-o dimineaţă, la
Chantilly.
***
1
A Villequier, poemul cel mal important al cărţii a IV-1 (Pauca-Meae) consacrată în întregime morţii
tragice a fiicei sale Leopoldine (Volumul Les Contemplations). (M. tr.).
2
Lemaître, Jules François, (1853–1914), critic literar impresionist, autor de comedii.
3
Vol. Les contemporaines, (1885–1889), grupează o serie renumită de articole.
106
Dacă, la antipozii luminoaselor şi uşoarelor acuarele un scriitor a căutat cu trudă să se definească în faţa
lui însuşi, să prindă, să lumineze nuanţe tulburi, legi adinei, impresii aproape de nesesizat ale sufletului
omenesc, acesta este Gérard de Nerval în Sylvie. Amintiţi-vă că această poveste pe care o numiţi zugrăvire
naivă este visul unui vis. Gérard încearcă să-şi amintească de o femeie pe care o iubea în acelaşi timp cu o alta,
iar prima îi stăpîneşte astfel anumite ore din viaţă şi amintirea ei revine în fiecare seară la aceeaşi oră. Evocînd
într-un tablou de vis această perioadă din viaţa lui, este cuprins de dorinţa de a pleca în acel ţinut, coboară din
casă, i se deschide uşa, ia o trăsură. Şi, în zdruncinăturile trăsurii, pe drumul spre Loisy, îşi aminteşte şi
povesteşte. Soseşte după o noapte de nesomn şi ce vede atunci, ca să spunem aşa, rupt de realitate, după noap-
tea nedormită prin reîntoarcerea într-un ţinut care pentru el este mai degrabă un trecut existent în inima lui cel
puţin tot atît cît şi pe hartă, este legat aşa de strîns de amintirile pe care le evocă, încît eşti obligat, în fiecare
clipă, să revii la paginile dinainte ca să vezi unde te găseşti, dacă este prezentul sau evocarea trecutului.
Chiar şi fiinţele sînt ca femeia din versurile pe care le citam : „pe care am cunoscut-o într-o altă viaţă şi
de care îmi amintesc, poate. Aceasta Adrienne pe care el o crede comediantă 1 ceea ce-1 face să se îndrăgos-
tească de ea, şi care de fapt nu era ea, castelele, nobilii pe care el pare că îi vede trăind mai degrabă în trecut,
serbarea din ziua Sf. Bartolomeu şi de care el nu e prea sigur că a avut loc şi că nu e cumva un vis, „fiul
paznicului era băut", etc.. am dreptate să spun că în toate acestea, fiinţele înseşi nu sînt decît umbrele unui vis.
Minunata dimineaţă pe drum, vizita în casa bunicii lui Sylvie, asta este real... Dar amintiţi-vă : în
1
Este vorba de Jenny Colon, de care Nerval a fost îndrăgostit, a cărei imagine se confundă în amintirile
lui cu celelalte Filles du Feu. (N. tr.).
107
noaptea aceea el n-a dormit decît o clipa sub cerul liber, cu un somn ciudat în care percepea încă
lucrurile, căci se trezeşte avînd în urechi sunetul clopotelor vestind slujba de dimineaţă, pe care nu 1-a auzit.
Astfel de dimineţi sînt adevărate, dacă vrem. Dar în aceste clipe simţim acea exaltare cînd cea mai mică
frumuseţe ne îmbată şi ne dă aproape o plăcere de vis, cu toate că în mod obişnuit, realitatea nu poate s-o facă.
Adevărata culoare a fiecărui lucru ne emoţionează ca o armonie, îţi vine să plîngi vazînd că trandafirii sînt roz,
sau, dacă e iarnă, să vezi pe trunchiurile copacilor frumoasele culori verzi cu reflexe şi dacă o dîra de lumină le
atinge, ca de exemplu, la apusul soarelui, cînd liliacul alb îşi etalează albeaţa, te simţi copleşit de frumuseţe. în
locuinţele în care aerul tare al naturii vă mai exaltă încă, în locuinţele ţărăneşti sau în castele, această exaltare
este la fel de vie ca şi în timpul plimbării, iar un obiect vechi ce ne aduce un prilej de vis, amplifică această
exaltare. Cîţi castelani nu s-au mirat astfel de emoţia recunoştinţei sau admiraţiei mele, urcînd numai o scară
acoperită cu un covor de diverse culori, sau văzînd în timpul prînzului soarele palid de martie care făcea să
strălucească culorile verzi transparente de pe trunchiurile copacilor din parc şi venea să-şi încălzească palida
rază pe covor, lîngă focul cel mare, în timp ce vizitiul venea după ordine pentru plimbarea pe care trebuia s-o
facem. Aşa sînt aceste dimineţi binecuvîntate, săpate într-o noapte de nesomn, zguduirea nervoasă a unei
călătorii, o beţie fizică, o împrejurare excepţională, pe piatra dură a zilelor noastre, păstrînd în mod miraculos
culorile admirabile, exaltate, farmecul visului care le izolează în amintirea noastră ca o peşteră minunată,
magică şi multicoloră, în atmosfera sa speciala.
Culoarea lui Sylvie este purpurie, culoarea unui trandafir roşu aprins în catifea purpurie sau violacee, şi
nicidecum tonurile în acuarelă a Franţei lor moderate. La fiecare clipă această culoare revine, trageri la ţintă,
fulare roşii, etc. Şi chiar numele împurpurat cu doi de
108
i – Sylvie, adevărata Fiică a Focului1. în ceea ce ma priveşte, aş putea să număr aceste legi misterioase
ale gîndirii pe care deseori am dorit să le exprim şi să le găsesc exprimate în Sylvie – cred că aş putea număra
pînă la cinci şi şase – am dreptul să spun că oricîtă distanţă ar pune o execuţie perfectă – ceea ce este totul –
între o simplă veleitate a spiritului şi o capodoperă, între scriitori aşa zişi în derîdere gînditori, şi Gérard, ei sînt
cei ce se pot totuşi revendica drept urmaşi ai lui, mai degrabă decît cei la care perfecţiunea execuţiei nu este
greu de realizat căci ei nu execută absolut nimic. într-adevăr, tabloul prezentat de Gérard este delicios de
simplu. Şi iată unica şansă a geniului său. Senzaţiile sînt atît de subiective, încît dacă indicam numai numele
locului care le provoacă, nu redăm precis ceea ce le dă preţ în ochii noştri. Dar, analizînd impresia, dacă
încercăm să redăm elementul ei subiectiv, facem să dispară imaginea şi tabloul. Astfel încît, din disperare
alimentăm şi mai bine visările noastre cu ceea ce numeşte visul nostru fără să-1 explice, cu indicatoarele de cale
ferată, povestirile călătorilor, numele comercianţilor şi al străzilor unui sat, notele domnului Bazin2 în care este
menţionată fiecare specie de arbore, decît într-un prea subiectiv Pierre Loti. Dar Gérard a găsit mijlocul de a
zugrăvi numai şi de a da tabloului culorile visului său. Există poate puţin prea multă inteligenţă în nuvela sa...
1
Referire la volumul Les Filles du Feu apărut în 1854 în care a fost inclusă Sylvie apărută în 1853. (N.
tr.).
2
René Bazin, scriitor francez, academician, (1853–1932). Romanele sale exaltă virtuţile tradiţionale ale
ţăranilor francezi (N. tr.).
X
Sainte-Beuve şi Baudelaire
UN POET LEGAT DE SAINTE-BEUVE, CE ŢIE nu-ţi place decît pe jumătate şi faţă de care se ştie că
criticul a dat dovadă de admiraţia cea mai clarvăzătoare şi prezicătoare este Baudelaire. Chiar dacă Sainte-
Beuve a fost mişcat de admiraţia, respectul, gingăşia lui Baudelaire, care-i trimitea cînd versuri, cînd turtă dulce
şi îi scria scrisorile cele mai exaltate despre Joseph De-lormex, Les Consolations -, Lundis îi adresa scrisori
afectuoase, el nu a răspuns niciodată rugăminţilor repetate ale lui Baudelaire de a scrie măcar un singur articol
despre el. Cel mai mare poet al secolului al XIX-lea şi care îi era şi prieten, nu figurează în Lundis unde atîţia
conţi Daru, d'Alton Shée şi alţii îşi au locul lor. Cel puţin el nu figurează decît în treacăt. O dată, în vremea
procesului lui Baudelaire acesta a implorat o scrisoare din partea lui Sainte-Beuve care să-1 apere : dar Sainte-
Beuve a găsit că legăturile sale cu regimul imperial îi interziceau s-o facă şi se mulţumi să întocmească anonim
3
un plan de apărare de care avocatul era autorizat să se servească, dar fără să-1 numească pe Sainte-Beuve ; în
acest plan Sainte-Beuve spunea ca Béranger fusese la fel de îndrăzneţ ca şi Baudelaire, adăugind : „Departe de
mine ideea de a scădea cu ceva gloria unui poet ilustru (e vorba de Béranger şi nu de Baudelaire), unui poet
naţional, drag tuturor, pe care
1
Vie, poésies et pensées de Joseph Delorme, operă romantică de Sainte-Beuve. 1S29 (N. tr.).
2
Les Consolations, volum de versuri apărut în 1830. dedicat lui V. Hugo. (N. tr.).
3
„Sainte-Beuve fericit de a putea să-şi ajute prietenul fără să se compromită", cum spune naiv domnul
Crépet, crezînd că face elogiul lui Sainte-Beuve. (N. autorului).
110
împăratul 1-a considerat demn de funeralii naţionale, etc".
Dar îi adresase lui Baudelaire o scrisoarex despre Florile Răului, reprodusă în Causeries du Lundi, sco-
ţînd în evidenţă, pentru a scădea, fără îndoială, din însemnătatea elogiului, că aceasta scrisoare fusese scrisă cu
gîndul de a-1 ajuta în apărare. începe prin a-i mulţumi lui Baudelaire pentru dedicaţie, nu se poate hotărî să
spună o vorbă de laudă, spune că piesele pe care le citise deja au, reunite, „un cu totul alt efect", că evi dent, e
trist, dureros, dar că Baudelaire o ştie prea bine, aşa continuă o pagină întreagă, fără ca un singur adjectiv să
lase să se presupună că Sainte-Beuve găseşte cartea bună. El ne face să aflăm numai că Baudelaire ţine mult la
Sainte-Beuve şi că acesta cunoaşte calităţile sufleteşti ale lui Baudelaire. în sfîrşit, spre mijlocul paginii a doua,
se entuziasmează, dă în sfîrşit o apreciere (şi asta într-o scrisoare de mulţumire, adresată unei persoane care 1-a
tratat cu atîta duioşie şi respect !) : „Făcînd aceasta cu subtilitate (o primă apreciere, care poate fi luată în rău
sau în bine), cu rafinament, cu un talent straniu (este primul elogiu, dacă cumva este unul, de altfel nu trebuie să
fim prea pretenţioşi, va fi cam singurul) şi o neglijenţă aproape preţioasă în exprimare, vorbind (subliniat de
Sainte-Beuve) sau petrarchizînd asupra oribilului..."), apoi părinteşte : „Probabil că ai suferit mult, dragul meu
copil". Urmează cîteva critici, apoi elogioase complimente la adresa a două piese numai : sonetul Tristesse de
la Lune 2" care pare a fi scris de un englez contemporan cu tinereţea lui Shakespeare" şi A celle qui est trop
sage 3 despre care spune : „De ce această piesă n-a fost scrisă în latină sau în greacă r K Uit că puţin mai sus îi
vorbise de „fineţea sa de execuţie". Şi cum lui Sainte-
1
Din 20 iulie 1857. (N. tr.).
2
69 – Tristeţea Lunii. (N. tr.).
3
Proust se înşală asupra titlului : este vorba de poezia 133, A celle qui est trop gaie (Celei prea vesele)
din Piesele ostn-dite. (N.tr.).
111
Beuve îi plac metaforele îngrijite, termina astfel : „Dar, repet, nu este vorba de complimente unei
persoane iubite...'' – şi care tocmai v-a trimis Florile Răului, cînd ţi-ai petrecut toată viaţa trimiţînd volumul
atîtor scriitori fără talent.
Dar scrisoarea nu este totul, îndată ce Sainte-Beuve a aflat că aveau de gînd s-o publice, a cerut-o
înapoi, probabil ca să vadă dacă nu conţinea prea multe elogii (de altfel aceasta e doar o supoziţie de-a mea). în
tot cazul, făcînd-o să apară în Causeries du Lundi, a crezut de cuviinţă să o preceadă, aş spune pe şleau s-o facă
şi mai ineficace, de o mică introducere în care spune că scrisoarea fusese scrisă „cu gîndul de a veni în ajutorul
apărării". Şi iată cum vorbeşte despre Florile Răului în această introducere, cu toate ca de data asta, cînd nu se
mai adresează poetului „prietenul său", nu mai e nevoie să-1 certe şi ar putea să-1 laude : „Poetului Baudelaire
i-au trebuit ani de zile pentru a extrage din orice subiect şi orice floare (adică pentru a scrie Florile Răului) un
suc veninos, şi chiar trebuie spus, destul de agreabil veninos. Era de altfel (mereu acelaşi lucru !) un om
inteligent (!) destul de amabil în anumite ore (într-adevăr Baudelaire i-a scris lui Sainte-Beuve : „Am nevoie să
vă văd ca şi Anteu să atingă pămîntul") şi foarte capabil de afecţiune (iată într-adevăr tot ce e de spus despre
autorul volumului Florile Răului. Sainte-Beuve ne spusese deja, la fel, că Stendhal e modest şi că Flaubert e un
băiat bun). Cînd a publicat culegerea intitulată Florile Răului („Ştiu că faceţi versuri ; n-aţi fost tentat niciodată
să scrieţi o mică culegere ?", spunea un om de lume doamnei de Noailles1 n-a avut de-a face numai cu critica, s-
a amestecat justiţia ca şi cînd ar fi existat într-adevăr pericol „în aceste răutăţi înveşmîntate şi subînţelese în
rime elegante..." Apoi rîn-
1
Ana Brîncoveanu, contesă de Noailles, (1878–1933), poetă de limbă franceză, autoarea culegerilor Le
coeur Innombrable, Les Eblouissements, Les Vivants et les Morts. Invitată deseori în cercul familiei lui Marcel
Proust. (N. tr.).
112
durile care par să scuze într-un fel (cel puţin asta este impresia mea) elogiile din scrisoare determinate
de dorinţa de a face un serviciu acuzatului. în trecere, să remarcăm că „răutăţile înveşmîntate" nu prea merg cu
„Probabil că ai suferit mult, dragul meu copil". De cîte ori eşti tentat să exclami în privinţa lui Sainte-Beuve ce
animal bătrîn, ce canalie bătrînă !
Altă dată (şi poate pentru că Sainte-Beuve fusese atacat în public de către prietenii lui Baudelaire pentru
lipsa de curaj de a depune mărturie în favoarea poetului în curtea cu juri, aşa cum a făcut-o d'Aurevilly 1 şi alţii)
cu ocazia alegerilor în Academie, Sainte-Beuve a scris un articol despre diversele candidaturi. Baudelaire era
candidat. Sainte-Beuve, căruia de altfel îi plăcea să dea lecţii de literatură colegilor de la Academie, aşa cum îi
plăcea să dea lecţii de liberalism colegilor din Senat, pentru că, dacă rămînea în mediul său, îi era superior, şi
avea veleităţi, accese, mîncărimi de artă nouă, de anticlericalism şi de revoluţie, Sainte-Beuve a vorbit pe scurt
în termeni încîntători despre Florile Răului „acest mic pavilion pe care poetul şi 1-a construit la capătul
Kamciatkăi literare, numesc asta „Nebunia Baudelaire", (mereu „cuvinte", cuvinte pe care oamenii inteligenţi le
pot cita rînjind : el numeşte asta „Nebunia Baudelaire". Numai că cei care citau asta la masa de seară, o puteau
face cînd era vorba de Chateaubriand sau Royer-Collar. Ei nu ştiau cine era Baudelaire.) Şi articolul se termină
prin nişte cuvinte nemaiauzite : sigur este că domnul Baudelaire „cîştigă cînd este văzut, căci cel ce se aşteaptă
să vadă intrînd un bărbat ciudat, excentric, se găseşte în faţa unui candidat politicos, respectuos, exemplar, băiat
drăguţ, cu un limbaj fin şi cu totul clasic în forme". Nu pot să cred că scriind cuvintele băiat drăguţ, cîştigă
cînd îl cunoşti, clasic în forme, Sainte-Beuve nu a cedat acelei isterii de limbaj care din cînd în cînd îi producea
plă-
1
Jules Barbey d'Aurevilly, (1808–1889), scriitor francez de factură romantică. A scris poezii, nuvele,
romane. (N. tr.).
m
ceri irezistibile cînd vorbea ca un burghez analfabet, spunînd despre Doamna Bovary : „începutul este
fin creionat".
Şi mereu acelaşi procedeu : cîteva elogii „de prieten" lui Flaubert, fraţilor Goncourt, lui Baudelaire, şi să
spui că de altfel, în viaţa privată sînt oamenii cei mai delicaţi, prietenii cei mai siguri. în articolul retrospectiv
despre Stendhal, din nou acelaşi lucru („mai sigur în procedeul său"). Şi după ce 1-a sfătuit pe Baudelaire să-şi
retragă candidatura, şi cum Baudelaire 1-a ascultat scriind scrisoarea de retragere, Sainte-Beuve îl felicită şi-1
consolează astfel : „Cînd s-a citit (în şedinţa Academiei) ultima dumneavoastră frază de mulţumire, concepută
în termeni atît de modeşti şi aût de politicoşi, s-a strigat : Foarte bine. Aţi lăsat astfel o impresie bună. Asta nu-
i nimic ?" Să faci impresia unui om modest, unui „băiat drăguţ" domnilor de Sacy 1 şi Viennet2, asta nu-i nimic ?
Iar din partea lui Sainte-Beuve, marele prieten al lui Baudelaire, cel care a dat sfaturi avocatului cu condiţia să
nu i se pomenească numele, cel care a refuzat orice articol despre „Florile Răului", sau chiar despre traducerile
lui Poe, dar cel care a spus că „Nebunia Baudelaire" era un fermecător pavilion, etc.. asta nu-i nimic ?
Sainte-Beuve credea că făcuse foarte mult. Şi ceea ce este mai îngrozitor – şi vine în sprijinul celor ce
spuneam – oricît de fantastic ar putea părea, Baudelaire era de aceeaşi părere. Cînd prietenii săi sînt indignaţi că
Sainte-Beuve 1-a părăsit pe Baudelaire eu ocazia procesului şi lasă să se strecoare în presă aceste nemulţumiri,
Baudelaire este înnebunit, scrie scrisoare după scrisoare lui Sainte-Beuve să-1 convingă că nu e vina
1
Samuel Silvestre de Sacy, (1801–1879), jurnalist, critic literar, academician. (N. tr.).
2
Jean Pierre Guillaume Viennet (1777–1868), scriitor, om politic, academician, în 1830. Proust
comentează ironic scrisoarea lui Sainte-Beuve. (N. tr.).
114
lui, scrie lui Malassis * şi lui Asselineau 2 : „Ştiţi cît de neplăcută îmi este această afacere. Babou ştie
bine ca sînt prieten cu unchiul Beuve, că ţin mult la aceasta prietenie şi că mă străduiesc să-mi ascund părerea
cînd e contrară cu a lui, etc. Babou pare că vrea să mă apere împotriva cuiva care mi-a făcut multe servicii" (?)
îi scrie lui Sainte-Beuve că departe de a fi inspirat acest articol, îl convinsese pe autor că „dumneavoastră
(Sainte-Beuve) aţi făcut totdeauna tot ceea ce trebuia şi puteaţi face. Cu puţin timp înainte îi vorbeam lui
Malassis de această mare prietenie care mă onorează, etc".
Presupunînd că Baudelaire nu a fost sincer şi că numai din interes a ţinut să-1 menajeze pe Sainte-Beuve
şi să-1 lase să creadă că procedase bine, asta e acelaşi lucru, asta dovedeşte importanţa pe care Baudelaire o
acorda unui articol de al lui Sainte-Beuve (articol pe care nu-1 poate de altfel obţine) sau, în lipsa articolului,
unor fraze elogioase pe care, într-un sfîrşit i le va acorda. Şi ai văzut ce fraze ? Dar oricît de amărîte ni se par,
ele îl îneîntă pe Baudelaire. După articolul cu „cîştigă cînd îl cunoaştem, este un băiat drăguţ, nebunia
Baudelaire, etc.", acesta îi scrie lui Sainte-Beuve... „Vă datorez încă un serviciu ! Cînd se va termina ? Şi cum
să vă mulţumesc ? Dragă prietene, cîteva cuvinte, ca să vă descriu plăcerea deosebită pe care mi-aţi făcut-o...
Cît despre ceea ce numiţi Kamciatka mea, dacă aş primi mai des astfel de încurajări puternice, cred că aş avea
puterea sa fac din Kamciatka mea o imensă Sibérie, etc. Cînd văd activitatea dumneavoastră, vitalitatea
dumneavoastră sînt ruşinat (de neputinţa sa literară !). E nevoie acum ca eu, incorigibilul îndrăgostit al ver-
1
Faul-Auguste Poulet-Malassis, editor francez, (1825–1878). A editat Les Fleurs du Mal. Implicat în
procesul lui Baudelaire, este siiit să părăsească Franţa. (N. tr.).
2
François-Alexandre-Charles, (1820–1874), jurnalist, scriitor, critic literar. A rostit necrologul la
înmormîntarea lui Baudelaire la cimitirul Montmartre, 1867. (N, tr.).
115
surilor din Les Rayons jaunes 1 şi al romanului Volupté 2, al lui Sainte-Beuve poet şi romancier, să-1
elogiez pe jurnalist ? Cum aţi făcut să ajungeţi la această înălţime a formei, etc.. am regăsit aici elocvenţa
conversaţiei dumneavoastră, etc.." şi la sfîrşit : „Poulet-Malassis arde de nerăbdare să facă o broşură din
minunatul dumneavoastră articol". Recunoştinţa sa nu se mărgineşte numai la o scrisoare, scrie un articol
nesemnat în Revista anecdotică despre articolul lui Sainte-Beuve : „Orice articol este o capodoperă de bună
dispoziţie, veselie, înţelepciune şi ironie. Toţi cei care au onoarea să-1 cunoască mai îndeaproape pe autorul lui
Joseph Delorme, etc". Sainte-Beuve mulţumeşte directorului, spunînd la sfîrşit, tot cu acel gust de a face să
alunece sensul cuvintelor : „Salut şi respect pe binevoitorul anonim". Dar Baudelaire nefiind sigur că Sainte-
Beuve îl recunoscuse îi scrie spunîndu-i că el scrisese articolul. Toate acestea vin să sprijine ceea ce-ţi spuneam,
că omul care trăieşte în acelaşi corp cu un mare geniu are puţine legături cu el, că el e cel cunoscut de intimi şi
că este absurd să judeci, ca Sainte-Beuve, poetul prin om sau după spusele prietenilor săi. Cît despre omul el
însuşi, nu e decît un om şi poate foarte bine să ignore ceea ce vrea poetul, care trăieşte în el. Şi poate e mai bine
aşa 3. Judecata noastră este cea care, desprin-zînd din opera poetului măreţia sa, spune : este un rege, şi-1
consideră rege, ar vrea ca el să se poarte ca atare. Dar poetul nu are nevoie să se vadă astfel pentru ca realitatea
pe care o zugrăveşte să rămînă obiectivă şi ca să nu se gîndească la el. Iată de ce el se vede un biet om măgulit
dacă ar fi invitat la un duce şi dacă ar lua premii la Academie. Şi dacă această umilinţă
1
Poezie din volumul Joseph Delorme. (N. tr.).
2
Roman de Sainte-Beuve apărut în 1834. (N. tr.).
3
Ultimele rînduri ale acestui paragraf sînt extrase dintr-un alt caiet, unde sînt precedate de următoarea
menţiune : „De adăugat la Baudelaire, cînd mă refer la poetul care vrea să devină academician, etc. Supremă
ironie, Bergson şi vizitele academice". (N. ed. fr.).
116
este condiţia sincerităţii şi a operei sale, binecuvîntată fie ea.
Oare atît de mult se înşela Baudelaire în privinţa lui însuşi ? Poate că nu, din punct de vedere teoretic.
Dar dacă modestia, respectul său erau şiretenie, el se înşela totuşi asupra lui însuşi, căci el care scrisese
Balconul, Călătorea, Cei Şapte Bătrîni, se zărea într-o sferă în care un fotoliu la Academie, un articol al lui
Sainte-Beuve însemnau foarte mult pentru el. Şi se poate spune că sînt cei mai buni, cei mai inteligenţi care fac
la fel, cei care au coborît repede din sfera de unde scriu Florile Răului, Roşu şi Negru, Educaţia sentimentală 1
şi ne putem da seama, noi ce nu cunoaştem decît cărţile, adică geniile, şi pe care falsa imagine a omului nu ne
tulbură, la ce înălţime este această sferă faţă de cea în care s-au scris Lundis, Carmen şi Indiana – pentru ca să
admitem cu respect, din calcul, din eleganţa caracterului sau din prietenie, falsa superioritate a unui Sainte-
Beuve, unui Mérimée, unei George Sand. Acest dualism atît de firesc are ceva atît de tulburător. Să-1 vezi pe
Baudelaire, umil, respectuos cu Sainte-Beuve şi pe alţii in-trigînd pentru o decoraţie, Vigny care tocmai a scris
Les Destinées cerşind un articolaş într-un jurnal (nu-mî amintesc chiar bine, dar cred că nu mă înşel).
Ca şi cerul teologiei catolice, care se compune din mai multe ceruri suprapuse, persoana noastră, cu apa-
renţa pe care i-o dă corpul nostru, cu capul care circumscrie gîndirea unei mici sfere, persoana noastră morală
se compune din mai multe persoane suprapuse. Aceasta se vădeşte poate la poeţii care au un cer în plus, unul
intermediar între cerul geniului lor şi cel al inteligenţei, bunătăţii, delicateţii lor obişnuite, acest cer este proza
lor. Cînd Musset şi-a scris Povestirile, din cînd în cînd se simte la acel nu ştiu ce, o fremătare, ceva mătăsos,
acel gata să zboare al unor aripi ce nu se vor ridica. Este ceea ce de altfel s-a spus mult mai bine :
1
Roman de Gustave Flaubert. (N. tr.).
117
„Même quand l'oiseau marche on sent qu'il a des ailes" l
Un poet care scrie proză (afară de cazul, bineînţeles cînd face poezie în proză ca Baudelaire în Mici
Poeme şi Musset în teatrul său), Musset cînd scrie Povestirile, eseurile de critică, discursurile la Academie, lasă
la o parte geniul său, încetează să desprindă din el forme dintr-o lume supranaturală şi exclusiv personală de
care totuşî îşi reaminteşte, ne face să ne amintim şi noi de toate acestea. Cîteodată, la un pasaj, ne gîndim la ver-
suri celebre, invizibile, absente, dar a căror formă vagă, nehotărîtă, pare transparentă în spatele cuvintelor pe
care le-ar spune oricine şi le dă un fel de graţie şi de majestate, de emoţionantă aluzie. Poetul a dispărut deja dar
reflectarea sa se mai zăreşte încă în spatele norilor, în om, omul vieţii, al dineurilor, al ambiţiilor, nu mai rămîne
nimic şi acestuia Sainte-Beuve pretinde că-i cere esenţa celuilalt, din care n-a păstrat nimic.
Te înţeleg că Baudelaire nu-ţi place decît pe jumătate. Ai găsit în scrisorile lui ca şi în cele ale lui
Stendhal, lucruri cumplite despre familia lui. Cumplit este şi el în poezia sa, cumplit însă cu foarte multă
sensibilitate, cu atît mai uimitor în asprimea sa cu cît suferinţele de care-şi bate joc, pe care le afişează cu
nepăsare simţim ca l-au măcinat pînă în adîncul fiinţei. Este sigur că într-un poem sublim ca Les Petites Vieilles
nici una din suferinţele lor nu scapă poetului. Nu numai groaznicele lor dureri :
„Ces yeux sont des puits faits d'un million de larmes, Toutes auraient pu faire un fleuve avec leurs
pleurs !, 2
1
Vers al poetului puţin cunoscut Lemierre Antoine Marin (1723–1793).
2
95. Bătrînele, Florile Răului, Editura pentru Literatură Universală, 1967, trad. S. Bascovici.
Un milion de lacrimi în ochi fîntîni le sapa, Toate-ar putea să facă un fluviu cu-al-lor plîns !
118
poetul este prezent în corpul lor, freamătă odată cu nervii lor, tremură odată cu vlăguiala lor :
...Flagellées par les bises iniques,
Frémissant au fracas roulant des omnibus...,
Se traînent comme font les animaux blessés,1
Dar frumuseţea descriptivă şi caracteristică a tabloului tiu-1 face să dea înapoi în faţa vreunui detaliu
2
crud –
OM dansent, sans vouloir danser, pauvres sonnettes
Celle-là, droite encore, fière et sentant la régie...
Avez-vous observé que maints cercueils de vieilles
Sont presque aussi petits que celui d'un enfant ?
La Mort savante met dans ces bières pareilles
Un symbole d'un goût bizarre et captivant...
A moins que, méditant sur la géométrie,
Je ne cherche, à l'aspect de ces membres discords,
Combien de fois il faut que l'ouvrier varie
La forme de la boîte ou l'on met tous ces corps" 3.
1
Idem, Bătrînele.
...biciuite de vînturi nemiloase,
Cu pasu-n uruitul de roţi, cutremurat.
Cînd se tîrăsc, jivine rănite par c-ar fi.
2
Poezia sa, 95, Les Aveugles ; începe aşa :
Contemple-les, mon âme ; ils sont vraiment affreux !
(N. autorului). Orbii : O, suflete, priveşte-i ! sînt trişti şi singuratici (trad. Al. Hodoş)
3
Idem, Bătrînele.
Ori, ca-ntr-un joc în care n-au vrut să fie luate,
Bătrina dreaptă încă şi m'ndră stă deoparte,
– Nu aţi văzut atîtea sicrie de bătrîne
Că sînt la fel aproape cu cele de copil ?
Tot ştiutoarea moarte în racle mici rămîne
Un simbol ce te-nclină în faţa ei umil.
Dar măsurînd cu gîndul sicrie de tot felul,
Nu ţin să ştiu, la văzul acestor oase reci,
De cîte ori dulgherul o să-şi încerce zelul
Schimbînd cutia-n care s-or legăna pe veci.
119
Dar în special :
„Mais moi, moi qui de loin tendrement vous surveille, L'oeil inquiet, fixe sur vos pas incertains, Tout
comme si fêtais votre père, o merveille ! Je goûte à votre insu des plaisirs clandestins :1
Şi iată ce face ca Baudelaire să-ţi placă –, cum ar spune Sainte-Beuve a cărui formulă îmi interzic să mi-
o însuşesc aşa cum am fost deseori ispitit s-o fac, ca să înlătur din acest proiect de articol orice joc al inteli-
genţei, dar aici nu este pastişă, este o observaţie a mea, în care numele îmi vin în memorie sau pe buze şi care
mi se impune acum – să-ţi placă Baudelaire, adică să-ţi placă la nebunie în aceste poeme atît de jalnice şi de
umane, nu este neapărat un semn de mare sensibilitate. El a făcut din aceste viziuni care, în fond l-au durut, sînt
sigur, un tablou atît de grăitor, dar din care orice expresie a sensibilităţii este atît de absentă încît spirite ironice
şi îndrăgostite de culoare, inimi cu adevărat reci se pot delecta cu ele. Versul despre aceste bătrîne :
Débris d'humanité pour l'éternité murs 2
este un vers sublim pe care spiritele mari, inimile nobile îl citează cu plăcere. Dar de cîte ori l-am auzit
citat şi gustat din plin, de o femeie, despuiată de bunătate şi de moralitate, foarte inteligentă dar inumană, şi
care se amuza, amestecîndu-1 cu insulte spirituale şi îngro-
1
Idem, Batrinele :
Dar eu,, eu de departe, cînd va păzesc cu bune Priviri îngrijorate, atunci cînd şovăiţi, Ca un părinte
care v-aşteaptă, o, minune, Am o plăcere-ascunsă ce nici n-o bănuiţi :
2
Poemul Batrinele...
Umane vreascuri doară-n vecie înflorind!
120
zitoare, lansîndu-1 ca o prevestire a morţii apropiate cînd treceau asemenea femei bătrîne pe care le
detesta. Să simţi toate durerile dar să fii destul de stapîn pe tine ca să nu-ţi displacă privindu-le, să poţi suporta
durerea provocată artificial de o răutate (chiar atunci cînd, citîndu-1 uiţi cît de crud este versul minunat :
„Le violon frémit comme un coeur qu'on ajjige",1
Oh ! această înfiorare a unei inimi rănite – acum cîteva clipe nu era decît înfiorarea nervilor bătrînelor,
huruitul roţilor omnibuzelor.
Poate că această subordonare a sensibilităţii faţă de adevăr, faţă de expresie, este în fond o amprentă a
geniului, a forţei artei, superioară sentimentului de milă individuală. Dar în cazul Baudelaire lucrurile sînt şi
mai ciudate. în cele mai sublime expresii pe care le-a dat unor anumite sentimente, se pare că a făcut o zu -
grăvire exterioară a formei lor, fără însă să le simpatizeze. Unul din cele mai admirabile versuri despre caritate,
unul din acele versuri grandioase şi desfăşurate ale lui Baudelaire, este acesta :
„Pour que tu puisses faire à Jésus, quand il passe, Un tapis triomphal avec ta charité" 2
Dar poate exista ceva mai puţin caritabil (cu bună ştiinţă, dar asta nu face nimic) decît sentimentul prin
care este exprimat :
„Un Ange furieux fond du ciel comme un aigle, Du mécréant saisit à plein poing les cheveux, Et dit, le
secouant : „Tu connaîtras la règle ! (Car je suis ton bon Ange, entends-tu ?) Je le veux !
1
Ibidem, 51, Harmonie du soir (Armonie în amurg) (traducere de Al. Philippide). (N. tr.).
...Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plînge...
2
Ibidem, 144, Le Rebelle (Răzvrătitul) ...Şi lui Isus în cale, cu-a tale milostenii
Să-i poţi aşterne astfel un triumfal covor (trad. Al. Philippide) (N. tr.).
121
Sache qu'il faut aimer, sans faire la grimace, Le pauvre, le méchant, le tortu, l'hébété, Pour que tu
puisses faire à Jésus, quand il passe, Un tapis triomphal avec ta charité." 1
Desigur, el înţelege tot ce există în aceste virtuţi, dar pare că alungă esenţa acestor versuri. Iată tot
devotamentul, în aceste versuri din Bătrînele :
Toutes m'enivrent ; mais parmi ces êtres frêles Il en est qui, faisant de la douleur un miel, Ont dit au
Dévouement qui leur prêtait ses ailes : Hippogriffe puissant, mène-moi jusqu'au ciel ! 2
Se pare că eternizează prin forţa extraordinară, nemaiauzită a cuvîntului (de o sută de ori mai puternic
decît cel al lui Hugo, în ciuda a tot ce se spune) un sentiment pe care se străduieşte să nu-1 resimtă în clipa cînd
îl numeşte, cînd mai mult îl zugrăveşte decît îl exprimă. El găseşte pentru toate durerile, pentru toate blîndeţile
forme nemaiauzite, răpite din lumea lui spirituală, care nu se vor găsi niciodată în nici o altă lume, forme dintr-
o planetă pe care a locuit-o el singur şi care nu se aseamănă cu nimic din ce cunoaştem noi. Pe fiecare categorie
de persoane el pune, caldă şi suavă,
1
Ibidem :
Un Înger ca un vultur coboară drept din cer, înşfacă strins pe omul necredincios de chică. Si-i spune
zgîlţîindu-l : „De-acum vei şti de frică, Si, pentru că shit bunul tău înger, vreau şi cer :
Să-ndrăgeşti statornic şi-n veci ascultător Săracii şi schilozii, nerozii şi viclenii. Şi lui Isus în cale, cu-a
tale milostenii Să-i poţi aşterne astfel un triumfal covor...
2
Ibidem Bătrînele :
De toate-s prins in vrajă ! dar multe dintre ele Făcîndu-şi din durere un strop de miere-ascuns, Au spus
jertfirii care le dase aripi grele : „Cal năzdrăvan, o, du-ne spre cerul nepătruns !
 122
plină de dulceaţă şi parfum una dintre acele forme măreţe care ar putea conţine o sticlă sau o şuncă, dar
daca el o spune cu buze zgomotoase ca tunetul, s-ar crede că se străduieşte să n-o spună decît cu buzele, chiar
dacă ne dăm seama că a resimţit totul, a înţeles totul, că el este sensibilitatea cea mai fremătătoare, inteligenţa
cea mai profundă.
L'une, par sa patrie au malheur exercée,
L'autre, que son époux surchargea de douleurs,
L'autre, par son enfant Madone transpercée,
Toutes auraient pu faire un fleuve avec leurs pleurs ! *
Exercée este admirabil, surchargea este admirabil, transpercée este admirabil. Fiecare din aceste cuvinte
aşază pe idee una dintre acele frumoase forme întunecate, strălucitoare, hrănitoare.
L'une par sa patrie au malheur exercée...
Dintre aceste frumoase forme de artă inventate de el, despre care îţi vorbeam şi care se aştern mari, căl -
duroase şi colorate peste faptele pe care el le enumera, într-adevăr, un anumit număr dintre ele sînt forme de
artă, ce fac aluzie la patria bătrînilor.
„L'une, par sa patrie au malheur exercée... Les uns joyeux de fuir une patrie infâme... 2 C'est la bourse
du pauvre et sa patrie antique" 3
1
BStrînele
...Şi una-n ţara-i scumpă la pătimiri ajunsă,
O alta cărei soţul prea mari dureri i-a strîns,
$i alta, ca Madona de pruncul ei străpunsă,
Toate-ar putea să facă un fluviu cu al lor pllns ! Ibidem. 130, Le voyage (Călătoria)
...Unii fugind să scape de patrii ticăloase...
(traducere AI. Philippide) (N. tr.). 3 Ibidem, 126, La mort des pauvres (Moartea săracilor) (N. tr.).
...£ avuţia celor săraci, e ţara lor,...
123
Ca şi frumoasele forme despre familie : „d'autres l'horreur de leurs berceaux" 1, care intră repede în ca-
tegoria formelor biblice şi din toate aceste imagini care fac vigoarea impetuoasă a unei bucăţi ca Bénédiction în
care totul este înălţat prin această demnitate a artei :
Dans le pain et le vin destinés à sa bouche
Ils mêlent de la cendre avec d'impurs crachats ;
Avec hypocrisie ils jettent ce qu'il touche,
Ils s'accusent d'avoir mis leurs pieds dans ses pas.
Sa femme va criant sur les places publiques... Je ferai le métier des idoles antiques... Ah ! que n'ai-je
mis bas tout un noeud de vipères, Plutôt que de nourir cette dérision !2
Pe lîngă versurile raciniene atît de frecvente la Baudelaire :
Tous ceux qu'il veut aimer l'observent avec crainte3
măreţele versuri strălucitoare „ca nişte cruci", care sînt gloria poemelor sale :
1
Ibidem, Le voyage (Călătoria) (N. tr.).
...Alţii priviţi cu groază de ai lor...
2
Ibidem, 2, Binecuvîntare
Cu plinea lui cinstită şi vinul din pahar Amestecă cenuşă şi un scuipat murdar, Făţărnicia-i face s-
arunce tot ce-atinge Un ins îl dă în lături, şi altul îl împinge. Femeia lui îl face-n răspîntii de ocară
Îmi voi încinge fruntea, ca idolii, cu laur
Cum nu-mi secaşi, Tu, sinii, ca să rămîie sterpi ! Şi nu-ncolţi mai bine în ei un cuib de şerpi !
(traducere Tudor Arghezi) (N. tr.). 3 Ibidem, Binecuvîntare :
Cine-i drag se teme de el, şi fiecare,
124
Elle-même prépare au fond de la Géhenne Les bûchers consacrés aux crimes maternels1
şi toate celelalte elemente ale geniului lui Baudelaire pe care mi-ar place să ţi le înşir, dacă aş avea timp.
Dar în această poezie, deja frumoasele imagini ale teologiei catolice predomină :
Des trônes, des vertus, des Dominations Je sais que la douleur est la noblesse unique Ou ne mordront
jamais la terre et les enfers. Et qu'il faut pour tresser ma couronne mystique Imposer tous les temps et tous les
univers 2
(De data asta o imagine a durerii fără ironie, aşa cum erau cele ale devotamentului şi carităţii pe care le-
am citat, dar foarte nepăsătoare, mai frumoasă ca formă, aluzie la opere de artă din Evul Mediu catolic, mai
mult picturală decît emoţională !)
Nu vorbesc de versurile despre Madona, căci aici chiar este vorba de jocul de a surprinde toate aceste
forme catolice. Dar în curînd aceste imagini minunate :
„je traîne des serpents qui mordent mes souliers" 3 acest cuvînt pantof care-i place aşa de mult
1
Ibidem, Binecuvîntare :
Ea singură aţîţă rugul nestins de munci Păstrat, în Iad, pedeapsă uciderii de prunci
2
Ibidem, Binecuvîntare :
Al cetelor de îngeri, şi caut să mă-nvăţ Ştiu că durerea este cea mai înaltă treaptă Spre care nici ţarina,
nici omul nu se-ndreaptă, Şi că-mpletind cununa mea nouă, tu mă legi Să birui lumea toată ţi timpurile-ntregi.
3
Florile Răului, 140, La voix, (Vocea)
...Aduc tîrîs aspide muscîndu-mă de ghete...
(traducere Lazăr Iliescu), ELU, 196S. (N. tr.).
125
„Que tu es belle dans tes pieds sans souliers, o fille de
prince.1
Necredinciosul îşi lasă pantofii la uşa bisericii" şi aceşti şerpi sub picioare ca sub picioarele lui Isus", in-
calcabis aspidem „tu vei călca peste viperă". Dar încetul cu încetul, lăsînd de o parte pe cele foarte cunoscute
(şi care sînt poate cele mai esenţiale), mi se pare că aş putea să încep, formă cu formă, să-ţi evoc acea lume a
gîndirii lui Baudelaire, ţinut al geniului său, din care fiecare poem nu este decît un fragment, şi care, îndată ce-1
citeşti se alătură celorlalte pe care le cunoaştem, ca într-un salon, într-un cadru pe care nu-1 văzusem încă, un
anume munte antic unde se lasă apusul roşiatic şi pe unde trece poetul cu chip de femeie urmat de două sau trei
Muze, adică un tablou de viaţă antică cunoscută firesc, acele Muze fiind persoane care au existat, care se
plimbau seara, cîte două, cîte trei, cu vreun poet, etc., toate acestea într-o clipă, într-un anumit ceas, în
atmosfera ce atribuie ceva real legendei nemuritoare care îţi aminteşte de meleagurile lui Gustave Moreau 2.
Pentru asta, ar trebui să vezi toate porturile, nu numai un port ticsit de pînze şi de catarge, ci şi pe acelea unde
corăbiile înoată în aur şi moar şi deschid enormele braţe pentru a cuprinde slava unui cer pur „où frémit
l'éternelle chaleur3 dar şi pe acelea care nu sînt decît simple porţi :
1
Aluzie la psalmul IXC : „Călca-vei peste leu
şi peste viperă". (N. tr.).
2
Pictor francez, (1826–1898), artist strălucit, creatorul unei antichităţi romaneşti şi simbolice. (N. tr.).
3
Proust nu citează între ghilimele toate versurile, iar într-un vers înlocuieşte glissant (înaintînd) cu
nageant (înotînd).
Poemul 24, La Chevelure (Părul)
Ou les vaisseaux, glissant dans l'or et dans la moire, Ouvrent leurs vastes bras pour embrasser la gloire
D'un ciel pur on frémit l'éternelle chaleur. (Corăbiile-n aur şi azur înaintează $i deschizînd largi braţe spre
slava veşnic trează A unui cer fierbinte pornesc mereu la drum).
(traducere Al. Philippide). (N. tr.).
126
Que les soleils marins baignaient de mille feux1 Le portique ouvert sur des deux inconnus 2
Cocotierii din Africa, întrezăriţi palizi ca nişte fantome.
Les cocotiers absents de la superbe Afrique Derrière la muraille immense du brouillard 3 Des cocotiers
absents, les fantômes épars !4
Odată cu lăsarea înserării, cînd soarele îşi răspîndeşte :
„ses beaux reflets de cierge
Sur la nappe frugale et les rideaux de serge" 5
pînă la ora cînd seara este făcută „din roz şi din albastru mistic" 6, şi cu aceste unduiri de melodii ce
plutesc mereu în poezia lui şi i-au permis să creeze cea mai delicioasă exaltare care s-a scris poate de la
Simfonia Eroică a lui Beethoven :
...Ces concerts riches de cuivre
Dont nos soldats parfois inondent nos jardins
1
Ibidem, 13, La vie intérieure (In altă viaţă) Scăldat de cerul mării în flăcări mii ţi mii
(traducere Al. Philippide). (N. tr.).
2
Ibidem, 136, La mort des pauvres (Moartea sărmanilor) E poarta-ntredeschisă spre-un cer necunoscut
!
(traducere Al. Westfried). (N. tr.).
3
Ibidem, 93, Le Cygne (Lebăda)
 Cu ochii arşi de friguri, în ceaţă căutînd Pierduţii nuci de cocqs din Africa, de-acasă
(traducere Al. Hodoş) (N. tr.).
4
Ibidem. 137, A une Malabraise (Unei Malabreze) Fantoma tristă a unui absent cocotier !
(traducere Al. Philippide). (N. tr.),
5
Ibidem, 103, Je n'ai pas oublié (Eu nu am uitat)
...frumoase reflexe de făclii
Pe masa-ne frugală şi peste draperii
(traducere Perpessicius) (N. tr.).
6
Ibidem, 125, La Mort des Amants (Moartea Amanţilor)
Un soir fait de rose et de bleu mystique, (într-o sfintă seară roză şi albastră)
(traducere Al. Philippide). (N. tr.).
127
Et qui par ces soirs d'or ou l'on se sent revivre Versent quelque héroïsme au coeurs des citadins 1 Le son
de la trompette est si délicieux Dans ces soirs de célestes vendanges 2
Vinul, nu numai în toate poeziile divine în care este cîntat încă din clipa cînd a dat în pîrg
...sur la colline en flamme3
pînă în clipa cînd „pieptul cald" i al muncitorului îi e „dulce mormînt" 5, dar peste tot unde el, şi orice li-
coare, orice vegetală ambrozie (o alta dintre personalele şi delicioasele lui preparări), intră tiptil în fabricaţia
imaginii, aşa cum spune despre moarte că ea
...nous monte et nous enivre
El nous donne le coeur de marcher jusqu'au soir 6
Orizonturile albastre pe care s-au lipit pînze albe :
Brick ou fregate dont les formes au loin Frissonnent dans l'azur 7
1
Ibidem, Bătrînele (N. tr.).
...Concertele de goarnă
Ce prin grădini revarsă un mars, cuceritor, Si cari în seri de aur invietoare, toarnă Un val eroic parcă
in pieptul tuturor.
2
Ibidem, 151, L'Imprévu (Neprevăzutul)
Trompeta umple dulce cu sunetele ei Amurgurile-acestui cules de vie sfîntă
(traducere Al. Philippide). (N. tr.). 3, 4, 5 Ibidem, 108, L'Ame du vin (Sufletul vinului) ...pe-un dogorit
cobiic Et sa chaude poitrine est une douce tombe.
(traducere AI. Philippide) (N. tr.).
6
Ibidem, 126, La mort des pauvres (Moartea sărmanilor)
...ne-animă şi ne-mbată
Si care dă puterea să mai trăim o zi ;
(traducere Al. Westfried). (N. tr.).
7
Ibidem, 134, Lesbos (Lesbos)
Să desluşească-n zare catargele fregatei Ce, poate, se arată sub cerul de azur Proust citează din
memorie. De fapt versurile sînt : ...brick, tartame ou frégate Dont les formes au loin frissonnent dans l'azur.
(traducere Lazăr Iliescu) (N. tr.).
128
Şi negresa şi pisica, ca într-un tablou de Manet1. De altfel, a rămas ceva pe care Baudelaire să nu-1 fi
zugrăvit ? Am trecut peste tropice, fiind un aspect prea cunoscut al geniului său, cel puţin prea cunoscut de noi
doi, căci mi-a fost atît de greu să te obişnuiesc cu Părul, dar n-a zugrăvit el soarele în infernul său polar ca un
„bloc roşu şi îngheţat"2 ? Dacă a scris despre clarul de lună versuri care sînt ca şi piatra aceea ca şi sub sticlă,
într-o teacă de silex din care se taie opalul şi care este ca un clar de lună pe mare şi în mijlocul căreia, ca un fir
dintr-o altă esenţă, de violetă sau de aur, filtrează o irizare asemănătoare razei lui Baudelaire, a zugrăvit luna
diferită, ca o medalie nouă, şi dacă am omis toamna din care, ca şi mine, tu ştii pe dinafară toate versurile, a
avut despre primăvară versuri cu totul diferite şi divine :
Le printemps vaporeux fuira vers l'horizon 3 Le printemps adorable a perdu son odeur !" 4
Şi de altfel se pot compara aceste forme, cînd el n-a vorbit despre nimic (şi a vorbit din tot sufletul) fără
să nu-1 fi arătat printr-un simbol, mereu atît de material, de surprinzător, atît de puţin abstract, cu cuvintele cele
mai tari, mai folosite, mai potrivite ?
1
Referire Ia tabloul Olympia care a. provocat scandal cu ocazia expunerii lui în cadrul „Salonului
Refuzaţilor", 1863. (N. ir.).
2
Referire la Chant d'automne, poemul 60 :
 Mon coeur ne sera plus qu'un bloc rouge et glacé. (N. tr.).
3
Ibidem, 89, L'horloge (Ceasornicul) – Proust citează din memorie :
Le plaisir vaporeux fuira vers l'horizon Plăcerea ca un abur in zare va pieri
(traducere S. Bascovici)
4
Ibidem, 84, Le goût du néant. (Dor de neant)
Mireasma primăverii slăvite a pierit !
(traducere S. Bascovici) (N. tr.).
9 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1./209
129
Bâton des exilés, lampe des inventeurs,
Toi qui fais au proscrit ce regard calme et haut
Qui damme tout un peuple autour d'un échafaud 1
şi despre moarte :
C'est l'auberge fameuse, inscrite sur le livre
Ou l'on pourra manger, et dormir, et s'asseoir" ; 2
Et qui refait le lit des gens pauvres et nus ;
C'est la gloire des dieux, c'est le grenier mystique
C'est le portique ouvert sur les deux inconnus !" 3
şi despre pipă :
Je fume comme la cbaumine i
Şi toate femeile lui, primăverile lui cu miresmele lor, şi dimineţile cu praful de pe drumuri, oraşele lui
forate ca nişte furnicare, şi „vocile" lui ce promit lumi întregi, cele care vorbesc în bibliotecă, şi cele care vor -
besc în faţa vaporului, cele care spun că pămîntul este
1
Ibidem, 124. Les Litanies de Satan (Litanii către Satan) Toiag de exil şi lampă lucind la născociri,
Tu care-l faci să cate de sus pe osîndit La eşafod, în juru-i norodul pedepsit
(traducere S. Bascovici) (N. tr,).
2
Ibidem, 126, La mort des pauvres (Moartea sărmanilor) E circiuma vestită în care vom găsi
Şi somnul şi ospăţul şi liniştea visată ;
(traducere Al. Westfried). (N. tr.).
3
Ibidem,
Şi care dă culcuşul de veci sărmanilor ;
E-a zeilor mînie, e-un adăpost tăcut,
E avuţia celor săraci, e ţara lor,
E poarta-ntredeschisă spre-un cer necunoscut !
4
Ibidem, 72, La pipe (Pipa)
Eu fumez gros, precum cabana
(traducere Lucian Rădan). (N. tr.).
130
o prăjitură plină de dulceaţă şi cele care spun : aici se culeg strugurii
Les fruits miraculeux dont votre coeur a faim.1
Aminteşte-ţi că el este cel ce-a găsit toate culorile adevărate, moderne, poetice, nu foarte reuşite, dar
savuroase, în special culoarea roz, cu albastru, cu auriu sau cu verde :
Vous êtes un beau ciel d'automne, clair et rose... 2 Et les soirs au balcon, voilés de vapeurs roses ,-3
şi în fiecare seară culoarea roz.
Şi în acest univers, unul şi mai ascuns încă, sălăşluit în parfumuri, dar nu mai terminăm astfel ; şi dacă
am lua o poezie la întîmplare (nu vorbesc de marile lui poezii, sublime care-ţi plac ca şi mie, Balconul, Călă-
toria) poezii mai puţin importante, ai fi uimită să vezi la fiecare trei sau patru versuri, un vers celebru, nu
neapărat baudelairian, de care tu nu ştiai unde se află (lîngă alte versuri mai baudelairiene poate şi mai sublime)
:
Beaux écrins sans joyaux, médaillons sans relique 4
un vers matriţă, se pare, atît e de general şi de nou, mii de alte versuri de acelaşi fel dar pe care nimeni
nu
1
Ibidem, 130, Le Voyage (Călătoria)
Fantasticele poame pe care le-aţi dorit
(traducere Al. Philippide) (N. tr.).
2
Ibidem, 59, Causerie (In intimitate)
 Tu eşti un cer de toamnă frumos, trandafiriu...
(traducere C. Z. Buzdugan). (N. tr.).
3
Ibidem, 37, Le Balcon (Balconul)
Sau pe balcon în roze amurguri visătoare
(traducere Al. Philippide) (N. tr.).
4
Ibidem, 102, L'Amour du mensonge (De dragul minciunii)
Sînt scrinuri fără pietre, pustii medalioane
(traducere Ion Fillat) (N. tr.).
131
Ie-a spus aşa de bine, şi în toate genurile, versuri ca acesta :
Et les grand ciels qui font rêver d'éternité 1 pe care l-ai crede al lui Hugo, sau ca acesta :
Et tes yeux attirants comme ceux d'un portrait2 pe care l-ai crede al lui Gautier, sau ca acesta :
O toi que f eusse aimée, o toi qui le savais 3
pe care l-ai putea crede al lui Sully Prudhomme, sau ca acesta :
Tous ceux qu'il veut aimer l'observent avec crainte4
pe care l-ai crede al lui Racine, sau :
O charme d'un néant follement attifé 5
pe care l-ai putea crede al lui Mallarmé, ca şi atîtea altele pe care le-ai putea crede de Sainte-Beuve, de
Gérard de Nerval atît de mult asemănător lui, dar mai afectuos, şi el cu răfuieli de familie (o Stendhal, Baude-
laire, Gérard !), versuri în care este atît de tandru, un
1
Ibidem, 90, Paysage (Peisaj)
Spre cerul larg ce toarnă în noi eternitate
(traducere Al. Philippide) (N. tr.).
2
Ibidem, 102, L'Amour du mensonge (De dragul minciunii)
Şi ochii tăi ca ochii icoanei de pe zid
(traducere Ion Pillât) (N. tr.).
3
Ibidem, 97, A une passante (Unei trecătoare)
O, tu zadarnic dragă, o, tu care ştiai
(traducere Al. Philippide) (N. tr.).
4
Vezi nota 3, p. 124.
5
Ibidem, 101, Danse macabre (Dans macabru)
O vrajă nebunească, neant împodobit !
(traducere Grigore Hagiu) (N. tr.).
132
nevrozat ca şi Baudelaire şi care ca şi el a scris cele mai frumoase versuri, ce ar trebui reluate apoi, şi ca
şi el, leneş, cu siguranţă în execuţia detaliului şi nesiguranţă în plan. Curioase, aceste poeme ale lui Baudelaire
cu versurile măreţe pe care geniul său luat de vîrtejul emistihului precedent, e gata, cu toate forţele, să le
împlinească în grandioasa lor carieră, şi care dau astfel cea mai înaltă idee despre bogăţia, elocvenţa, infinitul
unui geniu :
Et dont les yeux auraient fait pleuvoir les aumônes
(tournant)
Sans la méchanceté qui brillait dans leurs yeux1,
...Ce petit fleuve, Triste et pauvre miroir ou jadis resplendit (tournant) L'immense majesté de vos
douleurs de veuve 2,
şi o sută de alte exemple. Cîteodată, fără ca versul următor să fie sublim, întîlnim totuşi această
minunată încetinire a emistihului care va lansa carul în cariera versului următor, această înălţare a trapezului din
ce în ce mai sus, fără ţel, pentru o lansare mai bună :
Nul oeil ne distinguait (pour mieux lancer sa pensée) De même enfer venu (tournant) 3
1
Ibidem, 94, Les sept Vieillards (Cei şapte bătrîni) Proust nu citează exact – iată versurile :
Et dont l'aspect aurait fait pleuvoir les aumônes, Sans la méchanceté qui luisait dans ses yeux l-ar fi
plouat in mină prisos de milostenii, De n-ar fi fost veninul din ochiul lui urît,
(traducere Al. Hodoş). (N. tr.).
2
Ibidem, 93, Le Cygne (Lebăda)
Săracul riu în care ţi-ai plîns imensa jale A mindrului tău doliu
(traducere Al. Hodoş). (N. tr.).
3
Ibidem, 94, Les sept Vieillards (Cei şapte bătrîni) Proust nu citează exact : iată versul :
 Nul trait ne distinguait du même enfer venu 11 arătau, în zdrenţe, de – acelaşi iad născut ;
(traducere Al. Hodoş). (N. tr.).
133
Şi sfîrşitul acestor poezii, oprite brusc, cu aripile tăiate, ca şi cum nu ar mai fi avut puterea să continue,
cel care făcea să zboare carul încă de la penultimul vers în imensa arenă.
Sfîrşitul Andromacăi ;
Aux captifs, aux vaincus, à bien à'autres encore 1
Sfîrşitul Călătoriei :
Au fond de l'Inconnu pur trouver du nouveau 12
Sfîrşitul poemului Cei şapte bătrini :
Et mon âme, dansait, dansait, vieille gabare
Sans mâts, sur une mer monstrueuse et sans bords !3
Este adevărat ca anumite repetări la Baudelaire par a fi un gust şi nu pot fi luate drept umplutură.
***
Dar vai ! a trebuit să vină o zi pentru el cînd 1-a ajuns ceea ce el a numit pedeapsa orgoliului :
...sa raison s'en alla.
L'éclat de ce soleil d'un crêpe se voila.
Tout le chaos roula dans cette intelligence,
Temple autrefois vivant, plein d'ordre et d'opulence.
Sous les plafonds duquel tant de pompe avait lui.
Le silence et la nuit s'installèrent en lui,
Comme dans un caveau dont la clef est perdue.
Dès lors il fut semblable aux bêtes de la rue
Et quand il s'en allait sans rien voir, à travers
1
Este vorba de sfîrşitul poeziei lui Baudelaire, 93, Le Cygne (Lebăda)
Ostatecii, învinşii, si-atîţia alţii încă !
(traducere Al. Hodoş). (N. tr.).
2
Ibidem, 130, Le Voyage (Călătoria)
Un singur gind ne arde ; să dăm de ceva nou.
(traducere Al. Philippide). (N. tr.).
3
Ibidem, 94, Les sept Vieillards (Cei şapte bătrini)
Iar inima mea, biata corabie bătrînă Pe-o mare monstruoasă juca fără catarg !
(traducere Al. Hodoş). (N. tr.).
134
Les champs, sans distinguer les étés des hivers, Sale, inutile et laid comme une chose usée, Il faisait des
enfants la joie et la risée" 1
Şi atunci, nemaiputînd să pronunţe decît cuvintele „nom, crenom" 2, el care, cu cîteva zile înainte
deţinuse vremelnic supremaţia cuvîntului cel mai expresiv care a izbucnit vreodată pe buze omeneşti, zărindu-
se într-o oglindă pe care o prietenă (una dintre acele prietene crude care cred că-ţi fac un bine obligîndu-te să
„fii îngrijit" şi care nu se tem să întindă o oglindă unui chip muribund care se ignoră şi care cu ochii săi aproape
stinşi îşi imaginează un chip plin de viaţă) i-o adusese ca să se pieptene, nemairecunoscîndu-se, a salutat !
***
Mă gîndesc la toate astea şi cum spune el, la multe altele, şi nu pot să cred că a fost totuşi un critic mare
cel care, vorbind pe larg de atîţia imbecili, de altfel îngăduitor faţă de Baudelaire, atras mereu de opera lui pe
care o pretindea asemănătoare cu a sa (Poeziile din Joseph Delorme sînt prin anticipaţie Florile Răului) a scris
despre Baudelaire numai cîteva rînduri în care în afara unor vorbe de spirit („Kamciatka literară" şi
1
Ibidem, 17, Châtiment de l'orgueil (Pedeapia trufiei) (traducere Ion Pillât).
Gîndirea lui în clipa aceea-l părăsi. Văpaia ei în soare în valuri se-adumbri ; Rostogolită-haos îi fu
înţelepciunea, Un templu-odinioară, ce-şi închega minunea, Sub ale cărui boite luciseră domnii. Şi noapte si
tăcere în el se prelungi, Ca-ntr-un cavou ce sade pustiu şi fără cheie. Ursit de-atunci pe stradă cu bestiile să
stele, Cum fără să mai vadă ceva, mergea pe cîmp, Nemaiştiind de-i vară sau iarnă iar, mai tîmp, Mai putred
ca o zdreanţă, urît si inutil. Trecea sub huiduială si rîset de copil.
2
Este vorba de „sacré nom de Dieu" – echivalent cu „dumnezeul ei de treabă !" (N. tr.).
135
„Nebunia Baudelaire") a spus numai atît, ceea ce putea spune foarte bine şi despre un conducător de
cotillon : „Băiat drăguţ, cîştigă cînd îl cunoşti, politicos, face impresie bună".
 Şi totuşi Sainte-Beuve este unul dintre cei care, datorită unei minunate inteligenţe, 1-a cunoscut cel mai
bine. El care a luptat toată viaţa împotriva mizeriei şi a calomniei, cînd a murit, atîtea i se spuseseră mamei sale
ca despre un nebun şi un pervers, încît a fost uluită şi fericită cînd o scrisoare a lui Sainte-Beuve i-a vor bit de
fiul său ca de un om inteligent şi bun. Bietul Baudelaire a trebuit să lupte toată viaţa împotriva dispreţului
tuturor. Dar
Les vastes éclairs de son esprit lucide
Lui dérobaient l'aspect des peuples furieux1
Furios pîna la sfîrşit : paralizat, pe patul de suferinţă unde negresa, singura sa pasiune, venea să-1 sîcîie
cerîn-du-i bani, trebuia ca bietele cuvinte de nerăbdare împotriva răului, pronunţate greu de gura lui afazică, să
fi părut nelegiuiri şi blesteme maicii superioare a mînăs-tirii unde era îngrijit şi pe care a trebuit s-o părăsească.
Dar ca şi Gérard, el se juca cu vîntul, vorbea cu norii, se îmbăta cîntînd despre drumul crucii 2. Ca şi Gérard
care cerea să li se spună părinţilor săi că el este inteligent 3. în această perioadă a vieţii sale Baudelaire avea
1
Ibidem, 2, Bénédiction (Binecuvîntare)
Şi lunga scăpărare a nimbului rotund Priveliştile lumii duşmane i le-ascund. In original versul începe cu
Et les vastes... lui dérobent...
(traducere Tudor Arghezi). (N. tr.).
2
Froust îl caracterizează pe Baudelaire cu două versuri din Bénédiction, Binecuvîntare :
Il joue avec le vent, cause avec le nuage Et s'enivre en chantant du chemin de la croix ; (Se zbenguie cu
luna, vorbindu-i şi cîntînd, Însufleţit de pilda Qolgotei pe pamlnt) (N. tr.).
3
De verificat (Nota autorului). 136

părul lung, alb, care, spune el, îi dădea aerul „unui academician (în străinătate !)". In acest ultim portret
semăna grozav cu Hugo, Vigny şi Leconte de Lisle, ca şi cum toţi patru n-ar fi fost decît copii puţin diferite ale
aceluiaşi chip, chipul marelui poet care este unul singur, încă de la începuturile lumii, a cărui viaţă intermitentă,
la fel de lungă ca cea a omenirii, a avut în acest secol orele sale chinuite şi crîncene, numite de noi viaţa lui
Baudelaire, orele rodnice şi liniştite, numite viaţa lui Hugo, cele hoinare şi nevinovate numite viaţa lui Gérard şi
poate a lui Francis Jammes, rătăcirile şi scăderile în ţeluri ambiţioase străină de adevăr, pe care le numim viaţa
lui Chateaubriand şi a lui Balzac, rătăcirile şi înălţarea deasupra adevărului, pe care le numim a doua perioadă a
vieţii lui Tolstoi, Racine, Pascal, Puşkin, poate a lui Maeterlinck1.
1
Maurice Maeterlinck (1862–1949), scriitor belgian. Premiul Nobel 1911.
A scris piese de factură simbolistă, dintre care Pelléas et M'el'i-iande celebră prin transpunerea muzicală
a lui Claude Debussv. (N. tr.).
XI
Sainte-Beuve şi Balzac
UNUL DINTRE CONTEMPORANII PE ^ CARE Sainte-Beuve nu i-a preţuit a fost Balzac. Te încrunţi.
Ştiu că nu-ţi place. Şi totuşi ai puţină dreptate. Vulgaritatea sentimentelor lui este aşa de mare încît viaţa nu 1-a
putut educa. Nu numai la vîrsta cînd debutează Rastignac x el a dat drept ţel vieţii satisfacerea celor mai josnice
ambiţii, sau, cel puţin a amestecat atît de bine alte ţeluri mai nobile cu acela, încît este aproape imposibil să le
separi. Un an înainte de moarte, pe punctul de a ajunge la realizarea marii dragoste din viaţa sa, căsătoria cu
doamna Hanska pe care o iubeşte de şaisprezece ani, el vorbeşte astfel despre ea, surorii lui 2 : „Haide, Laura, e
ceva să-ţi poţi deschide la Paris, cînd vrei salonul şi să aduni elita societăţii, care găseşte o femeie politicoasă,
impunătoare ca o regină, înrudită cu cele mai mari familii, spirituală, instruită şi frumoasă. Iată un mijloc
important de a domina... Ce vrei, pentru mine, afacerea actuala, lăsînd la o parte sentimentul (nereuşita m-ar
ucide moralmente) înseamnă tot sau nimic, chit sau dublu. Inima ivea, spiritul, ambiţia, nu vor altceva decît
ceea ce urmăresc de şaisprezece ani : dacă această fericire nemăsurată îmi scapă, nu mai îmi trebuie nimic. Să
nu crezi că-mi place luxul. îmi place luxul din casa de pe strada Fortunée eu toate accesoriile lui : o femeie
frumoasa, de viţă nobilă, înstărită şi cu relaţii grozave". în altă parte vorbeşte
1
Eugène de Rastignac, personaj din : Pielea de Sagri, Banca Nucingen. Le député d'Arcis, Mo} Goriot,
Iluzii pierdute, Strălucirea si suferinţele curtezanelor... (N. tr.).
2
Lr.ure Balzac, căsătorită Surville, născută la 29.IX.180C. a publicat Balzac sa vie et ses oeuvres,
d'après sa correspondance, Caïman Lévy (1378). (N. tr.).
138
despre ea în termenii următori : „Această persoană care aduce (în afara averii) cele mai preţioase
avantagii sociale". Iată de ce, să nu ne mire cînd în Crinul din vale femeia ideală prin excelenţă, „îngerul",
doamna de Mortsauf, scriind pe patul de moarte lui Félix de Van-denasse, bărbatului, copilului pe care-1 iubeşte
<■> scrisoare a cărei amintire îi va rămîne atît de sfîntă încît mulţi ani după aceea el va spune despre ea : „Iată
vocea adorabilă care a răsunat deodată în liniştea nopţii, iată chipul sublim care s-a înălţat ca să-mi arate drumul
cel bun", îi va da şi preceptele artei de a parveni. De a parveni în mod cinstit, creştinesc. Căci Balzac ştie că
trebuie să ne zugrăvească o figură de sfîntă. Dar el nu-şi poate închipui că, pentru o sfîntă reuşita socială nu este
ţelul suprem. Şi cînd va preamări surorii şi nepoatelor sale binefacerile intimităţii cu o creatură admirabilă ca
aceea a femeii iubite, perfecţiunea pe care ea le-o va putea comunica constă dintr-o anumită nobleţe în maniere
care ştie să sublinieze şi să păstreze distanţele datorate vîrstei, situaţiei, etc. fără să mai punem la socoteală ceva
bilete la teatru „locuri la teatrul des Italiens" la Operă sau la Opéra-Comique. Şi Rbstignac, cînd este îndrăgostit
de mătuşa sa, doamna de Beauséant1 îi va mărturisi fără răutate : „Puteţi face foarte mult pentru mine". Doamna
de Beauséant nu se miră şi surîde.
Nu mai vorbesc despre vulgaritatea limbajului 2. Este aşa d'e profundă, încît merge pînă la coruperea
vocabularului său, făcîndu-1 să folosească expresii care pătează conversaţia cea mai neîngrijită. Isteţimile lui
Quinola trebuiau să se numească mai întîi Les Rubriques de Quinola3. Ca să zugrăvească mirarea lui
1
Personaj din Moş Goriot, Femeia părăsită. (N. tr.).
In privinţa delicateţei morale, comparaţi nedumerirea eroinei din Noua Speranţă a doamnei de Noailles,
cînd bărbatul ce părea că-i face curte îi spune : „Fă în aşa fel încît să mă căsătoresc bine" (N. autorului).
2
Fragment intercalat. (N. ed. fr.).
3
Şiretlicurile lui Quinola.
139
d'Arthezi : „îi era frig la spate". Cititorului, orn de lume, ele îi par uneori să conţină un adevăr profund
asupra societăţii : „Vechile prietene ale lui Vandenesse doamnele d'Espard, de Manerville, Lady Dudley, altele
mai puţin cunoscute, au simţit că se trezesc şerpi în sufletele lor, au fost geloase pe fericirea lui Félix ;
bucuroase ar fi dat orice pe lume ca să i se întîmple vreo nenorocire". Şi de fiecare dată cînd vrea să-şi ascundă
vulgaritatea, el are distincţia oamenilor vulgari, acele atitudini sentimentale, acele degete ce se sprijină cu
preţiozitate pe fruntea unor îngrozitori jucători la Bursă în trăsura lor către Bois. Atunci, el spune „dragă" sau
mai bine „cară", „addio" pentru adio, etc.
Uneori l-ai găsit pe Flaubert vulgar în unele scrisori ale sale. Dar cel puţin el nu are nimic vulgar, căci el
a înţeles că ţelul vieţii unui scriitor se află în opera sa, şi că restul nu există „decît pentru a fi folosit în descrie -
rea unei iluzii". Balzac pune pe acelaşi plan succesele din viaţă cu cele literare. „Dacă nu sînt măreţ prin
Comedia umană, scrie el surorii lui, voi fi prin această reuşită (aceea a căsătoriei cu Dna Hanska2).
Dar, vezi tu, chiar această vulgaritate este poate cauza puterii anumitor descrieri ale lui. în fond, chiar
cei dintre noi cu sentimente înălţătoare, admit scopuri vulgare, le condamnă, le purifică, ele există, transfigu-
rate, în orice caz, cînd ambiţiosul are o dragoste ideală, chiar dacă el nu transfigurează în ea gînduri de ambi ţie,
vai ! această dragoste nu e toată viaţa lui, deseori nu e decît o clipă mai plăcută din tinereţe. Numai cu această
parte din el însuşi scriitorul îşi scrie cartea. Dar o parte întreagă din viaţa lui lipseşte din operă. lata
1
Personaj din Iluzii pierdute, etc. (N. tr.).
2
Adevărul, din punctul de vedere al lui Flaubert, Mallarmé etc. ne-a cam săturat oare şi vom începe să
ne fie foame de acea infimă părticică de adevăr care poate exista în greşeala opusă (ca acela ce, după un regim
lung şi util împotriva albuminii ar avea nevoie de sare, ca acei sălbatici care simt că au „gura rea" şi se aruncă,
aşa după cum spune dl. Paul Adam, asupra altor sălbatici pentru a mînca sarea pe care o au în piele) ? (N.
autorului).
140
de ce ne întrebăm ce forţa a adevărului găsim citind despre dragostea duioasă a lui Rastignac, dragostea
duioasă a lui Vandenesse, cînd ştim că aceşti Rastignac, Vandenesse sînt nişte ambiţioşi insensibili, a căror viaţă
a fost numai calcul şi ambiţie, în care acest roman al tinereţii lor (da, aproape mai mult un roman din tine reţea
lor deeît un roman de Balzac) este uitat, despre care ei vorbesc numai surîzînd, cu surîsul celor ce într-adevăr au
uitat, în care ceilalţi şi actorul însuşi vorbesc de aventura cu doamna de Mortsauf ca de o aventură oarecare şi
fără să se întristeze că amintirea ei n-a dăinuit toată viaţa. Ca să redea astfel sentimentul de viaţă potrivit lumii
şi experienţei, adică cea în care e stabilit că dragostea nu durează, că este o greşeală de tinereţe, că ambiţia şi
plăcerile trupeşti îşi au partea lor, că într-o zi, toate astea nu vor însemna mare lucru, etc. ca să arate că
sentimentul cel mai desăvîrşit poate să fie numai o prismă în care ambiţiosul îşi transfigu rează ambiţia
înfăţişîndu-1 într-un mod poate inconştient, dar cel mai pătrunzător, adică arătîndu-1 obiectiv drept cel mai
cinic aventurier pe cel care, subiectiv, în propriii săi ochi, se crede îndrăgostitul ideal, poate era un privilegiu,
chiar condiţia esenţială ca autorul să conceapă tocmai firesc sentimentele cele mai nobile într-un chip atît de
vulgar, încît atunci cînd ar crede că ne zugrăveşte împlinirea visului de fericire al unei vieţi, el să ne vorbească
despre avantajele sociale ale acestei căsătorii. Corespondenţa lui nu trebuie despărţită de romanele sale. Dacă s-
a vorbit mult că personajele lui erau pentru el făpturi reale şi că discuta serios dacă o oarecare partidă era mai
bună pentru dna. de Grand-lieu 1, pentru Eugénie Grandet, se poate spune că viaţa lui era un roman pe care-1
construia absolut la fel. Nu exista graniţă între viaţa reală (cea care după părerea noastră, nu este reală) şi viaţa
romanelor sale (singura adevărată pentru scriitor). în scrisorile către
1
Personaj din Strălucirea şi suferinţele curtezanelor, din Gobseck.
141
sora ra în care e vorba de perspectivele căsătoriei cu dna. Hanska, nu numai că totul este construit ca un
roman, dar toate caracterele sînt stabilite, analizate, descrise, ca şi în cărţile sale, ca nişte factori necesari în-
ţelegerii acţiunii. Vrînd să-i arate că felul în care mama lor îl tratează, în scrisori drept băieţaş şi de asemenea că
dezvăluirea nu numai a datoriilor sale cît şi a celor ale familiei sale, ar putea să împiedice căsătoria lui şi ar
face-o pe dna. Hanska să prefere o altă partidă, el scrie aşa cum ar fi făcut-o în Vicarul din Tours : „Atunci veţi
afla că meseria de sculptor are şanse, că guvernul îşi reduce comenzile, ca lucrările se opresc, că artistul a avut
datorii, le-a plătit, dar că, în sfîrşit, mai datorează ceva celui care-i procură marmora, unor cioplitori, şi că se
bizuie pe munca lui ca să plătească toate astea... O scrisoare de la un frate căsătorit vă aduce la cunoştinţa ca
luptă cu curaj pentru soţia şi copiii săi, că e în pericol ; că o soră care a făcut o căsătorie nefericită este la
Calcutta într-o mizerie groaznică, şi în sfîrşit o altă revelaţie vă face cunoscut că sculptorul are o mamă bătrînă
căreia este obligat să-i facă o pensie...
Presupune că în aceste circumstanţe se prezintă o alta partidă. Tînărul e prezentabil, nu are datorii, are
treizeci de mii de franci rentă şi este procuror general. Ce fac dna. Surville şi soţul său ? Ei văd pe de o parte o
familie săracă, un viitor nesigur, găsesc pretexte şi Sophie devine soţia procurorului general cu treizeci de mii
de livre rentă.
Sculptorul, respins îşi spune : „Ce dracu a făcut mama scriindu-mi, de ce dracu soră-mea din Calcutta
mi-a scris despre situaţia ei ? de ce frate-meu n-a stat la locul lui ? Halal de noi, aveam în perspectivă o căsă-
torie care însemna averea pentru mine, şi pe deasupra şi fericirea, toate s-au dus pe gîriă pentru nişte fleacuri."
Şi Balzac va folosi astfel de combinaţii în Căutarea Absolutului. La fel şi sora lui1, cumnatul, mama (mama
1
Fragment intercalat. (N. ed. fr.).
142
faţă de care, în adoraţia lui nu are totuşi acea umilinţă emoţionantă a oamenilor mari faţă de mama lor,
cei care rămîn pîna la sfîrşit nişte copii ce uită, aşa cum uită şi ea, că au geniu * ne plac ca şi personajele roma-
nului pe care-1 trăieşte, Un Grand Mariage, la fel şi tablourile sale, fie cele pe care le vede la Wierzchownia şi
care, aproape toate, trebuie fie aduse în strada Fortunée, aceste tablouri sînt şi ele ..personaje de roman", fiecare
este obiectul unor scurte prezentări, unor notiţe de amator, admiraţii care se transformă repede în iluzie, absolut
la fel ca şi cînd ar figura nu în galeria lui Balzac ci în cea a lui Pons 2 sau Claës 3, sau în simpla bibliotecă a
abatelui Chapeloud, în aceste romane ale lui Balzac în care tablourile au soarta personajelor şi în care cel mai
mic Coypel4 „ar fi la locul lui chiar în cea mai frumoasă galerie", la fel cum şi Bianchon 5 este egalul unor
Cuvier, Lamark, Geoffroy Saint-Hilaire. Şi mobilierul vărului Pons sau al lui Claës nu este el descris cu mai
multă dragoste, realitate şi iluzie decît galeria sa din strada Fortunée sau cea din Wierzchownia : „Am
1
EI spune „mama unui om ca mine *, şi cînd vorbeşte despre tandreţea lui pentru ea, de umilinţa faţă de
ea, este ca şi cînd ar zugrăvi natura ideală, angelică a dnei de Mortsauf, el împinge, exaltă, exagerează acest
ideal, dar aliajul impus rămîne totuşi : pentru el, o femeie ideală este o femeie căreia îi place ca un necunoscut
s-o cuprindă de umeri şi care cunoaşte şi profesează politica mondenă. îngerii lui sînt îngerii din Rubens, cu
aripi şi cu grumaz puternic. (N. autorului).
:;
' „Biata mea mamă încheie prin a declara că îşi subordonează tandreţea purtării mele (o mamă stăpînă
să iubească sau nu pe un fiu ca mine). Această mamă scrie fiului ei care e David, sau Pradier, sau Ingres, o
scrisoare în care-1 tratează ca pe un puşti şi-i spune că-1 iubeşte cu anumite condiţii". (N. autorului).
2
Personajul principal din romanul Vărul Pons, de H. de Balzac. (N. tr.).
3
Personaj din romanul Căutarea absolutului. (N. tr.).
4
Noël Coypel, pictor francez, (1628–1707). (N. tr.).
s
Horace Bianchon, personaj din Iluzii pierdute, Liturghia Ateului, Muza Departamentului, Punerea sub
interdicţie. Balzac a avut ca mode! pe doctorul Regnault, prietenul său. Se spune că pe patul de moarte, Balzac
ar fi exclamat „Numai Bianchon mă poate salva". (N. tr.).
143
primit fîntîna de sufragerie pe care Bernard Palissy 1 a făcut-o pentru Henric al II-lea sau Carol al IX-lea,
este una din primele lucrări şi dintre cele mai ciudate, nepreţuite, căci are de la patruzeci la cincizeci de cen-
timetri în diametru şi şaptezeci de centimetri înălţime, etc. Căsuţa din strada Fortunée va primi în curînd ta-
blouri frumoase, un cap fermecător al lui Greuze 2, care provine din galeria ultimului rege al Poloniei, două ta-
blouri de Canaletto 3 care au aparţinut Papei Clement al XIII-lea, două tablouri de Van Huysum 4, unul de Van
Dyck5, trei pînze ale lui Rotari6, un Greuze al Italiei, o Judith al lui Cranach 7, care este o minunăţie. Aceste
tablouri sînt di primo cartello 8 şi şi-ar găsi locul în cea mai frumoasă galerie". „Ce diferenţă cu tabloul acela de
Holbein9 din galeria mea, proaspăt şi pur după trei sute de ani". Sfîntul Petru al lui Holbein a fost găsit sublim ;
într-o licitaţie ar putea să valoreze aproape trei mii de franci". La Roma a cumpărat un Sebastien del Piombo10,
un Bronzino11 şi un Sèvres „care au fost probabil oferite lui Latreille12, căci nu
1
Bernard Palissy, (1510–1590), olar, emailor, scriitor şi savant francez, creatorul artei ceramicii
franceze. (N. tr.).
2
Jean Baptiste Greuze, pictor francez, (1725–1805). Autorul unor compoziţii cu subiecte moralizante.
(N, tr.).
3
Giovanni Antonio-Canal supranumit Canaletto, pictor şi gravor veneţian (1697–1768). (N. tr.).
4
Van Huysum, pictor olandez, (1659–1715), elevul tatălui său, Van Huysum se remarcă prin precizia
desenului. (N. tr.).
5
Antoine Van Dyck, pictor flamand (1599–1641). (N. tr.).
6
Fietro Rotari, pictor italian, (1707–1764). Subiectele tablourilor lui sînt în general religioase. (N. tr.).
7
Lucas Cranach, pictor şi gravor german, (1472–1553). (N. tr.).
8
In italiană în original – „de mîna întîi". (N. tr.).
9
Holbein Hans cel Bătrîn, celebru pictor german, (1460– 1524) (N. tr.).
10
Sebastien del Piombo, pictor italian, născut la Veneţia. (1485–1547). (N. tr.).
11
Bronzino Angiolo, pictor portretist şi poet italian, născut h Florenţa (1503–1573). (N. tr.).
12
Latreille André, naturalist francez, unul din întemeietorii entomologiei, (1762–1833). (N. tr.).
144
s-a putut lucra aşa ceva decît, „pentru o mare celebritate a entomologiei. Este o adevărată descoperire, o
ocazie cum n-am mai văzut niciodată". în altă parte vorbeşte despre lustra sa „care face parte din mobilierul
vreunui împărat al Germaniei, căci are deasupra un vultur cu două capete". Despre portretul reginei Maria, pe
care-1 are, spune : „nu este făcut de Coypel, dar oricum în atelierul său, de un elev, fie Lancret1, fie altul,
trebuie să fii cunoscător ca să nu-1 crezi al lut Coypel". Un tablou de Natoire 2, fermecător, semnat şi autentic,
puţin cam drăgălaş totuşi în mijlocul picturilor serioase din Cabinetul meu". „O schiţă delicioasă a naşterii lui
Ludovic al XIV-lea, o Adoraţie a Păstorilor, în care păstorii sînt coafaţi după moda de atunci şi reprezintă pe
Ludovic al XIV-lea şi pe miniştrii săi". Despre Cavalerul de Malta3 „una din luminoasele capodopere care sînt,
ca şi violonistul, soarele unei galerii de artă. Totul este armonios ca într-un tablou original al lui Tiţian, bine
păstrat ; ceea ce trezeşte mai mult admiraţia, este veşmîntul care, după cum s-au exprimat cunoscătorii, conţine
un bărbat... Sebastien del Piombo este incapabil să facă aşa ceva. în orice caz este una din cele mai frumoase
opere ale Renaşterii italiene, din şcoala lui Rafaël eu un anume progres în culoare. Dar atîta timp cît nu veţi
vedea portretul de femeie pè care-l am eu, de Greuze, nu veţi şti, credeţi-mă, ce înseamnă şcoala franceză de
pictură. într-un anumit sens, Ru-bens, Rembrandt, Raphaël, Tiţian nu sînt mai grozavi, în genul său, e la fel de
frumos ca şi Cavalerul de Malta. O Auroră a lui Guidoi în felul său puternic, atunci cînd picta în maniera lui
Caravaggio 5. îl amin-
1
Nicolas Lancret, pictor francez (1690–1743). A pictat scene galante şi portrete. (N. tr.).
2
Natoire-Charles Joseph, pictor decorator şi gravor francez (1700–1777) (N. tr.).
3
Fînză de Tintoretto Jacopo Robusti, (1518–1594). (N. tr.).
4
Guido Reni, pictor italian (1575–1642). (N. tr.).
5
Michelangelo Âmerighi, zis Caravaggio, pictor italian, (1573 – 1610). (N. tr.).
10 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1/209 14f>
teste pe Canaletto, dar e mai măreţ. în sfîrşit, eu cel puţin 1 sînt de părere că este incomparabil".
„Serviciul meu Watteau, cana de lapte este minunată şi cele două cutii de ceai", „cel mai frumos Greuze pe care
l-am văzut, făcut de Greuze pentru doamna Geoffrin 2, două tablouri de Watteau făcute pentru doamna
Geoffrin ; aceste trei valorează optzeci de mii de franci. Mai sînt şi două tablouri admirabile de Leslie 3 : Iacob
al II-lea şi prima sa soţie ; un Van Dyck, un Cranach, un Mig-nard 4, un Rigaud5 sublime, trei Canaletto
cumpărate de rege, un Van Dyck cumpărat chiar de la pictor de un străbunic al doamnei Hanska, un Rembrandt,
ce tablouri ! Contesa doreşte ca cei trei Canaletto să fie în galeria mea. Sînt două Van Huysum, care, acoperite
cu diamante, nu ar fi plătite. Ce comori în casele astea mari poloneze !"
Această realitate la jumătate distanţă prea înălţătoare pentru viaţă, prea pămînteană pentru literatură, ne
face să gustăm adesea în literatura lui Balzac plăceri foarte puţin diferite de cele pe care ni le oferă viaţa. Vrînd
să citeze nume de mari medici, mari artişti nu din pură închipuire, el va cita talmeş-balmeş nume reale şi pe cele
ale personajelor sale, spunînd : „Avea geniul unor
1
Spunea deseori „cel puţin după părerea mea". Vorbind despre Vărul Pons : „Cel puţin după părerea
mea este una din acele lucrări frumoase". Probabil că mama lui i-a spus „Spune cel puţin după părerea mea
cînd vorbeşti astfel". (N. autorului).
2
Marie Thérèse Geoffrin, (1699–1777) – filozofi şi oameni de artă ai epocii se întruneau în salonul ei.
(N. tr.).
3
Leslie Charles Robert, pictor englez, (1794–1859). A pictat ^n special tablouri inspirate din opera lui
Cervantes, Shakespeare. Sterne, Addison, Goldsmith, Molière. (N. tr.).
4
Nicolas Mignard, pictor francez, (1606–1668). (N. tr.).
5
Hyacinthe Rigaud, pictor francez, (1659–1743). (N. tr.).
146
Claude Bernard 1, Bichat 2, Desplein 3, Bianchon, ca acei pictori de panorame, care amestecă în primele
planuri ale operelor lor, figurile în relief real, şi iluziile decorului. Foarte des personajele sînt reale. Nimic mai
mult. Viaţa lor 4 este un efect al artei lui Balzac, dar produce autorului o satisfacţie ce nu e de domeniul artei. El
vorbeşte despre ele ca despre nişte personaje reale, chiar ilustre : „celebrul minister al răposatului de Marsay 5,
singurul mare om de stat produs de revoluţia din Iulie, singurul prin care Franţa ar fi putut fi salvată", cînd cu
complezenţa unui parvenit care nu se mulţumeşte numai să posede nişte tablouri frumoase, ci face să răsune
mereu numele pictorului şi preţul care i s-a oferit pe ele, cînd cu naivitatea unui copil care, după ce şi-a botezat
păpuşile, le conferă o existenţă adevărată. Merge chiar 6 pînă acolo încît le numeşte aşa deodată, cînd s-a vorbit
puţin despre ele, cu prenumele lor, fie că e prinţesa de Cadignan 7 („Desigur Diane nu părea sa aibă douăzeci de
ani"), doamna de Sérizy8 („Nimeni n-ar fi putut s-o urmeze pe Léontine, zbura") sau pe doamna de Bartas
(„Biblic ? răspunse Fifine mirată"), în această familiaritate vedem puţină vulgaritate şi nicidecum snobismul
care o făcea pe dcamna de Nu-cingen 9 să spună „Clotilde" vorbind despre domnişoara de Grandlieu „pentru a-
şi da aerul, spune Balzac, s-o
1
Fiziologist francez, (1813–1878), academician. Lucrarea sa „Introducere în studiul medicinii
experimentale" a definit principiile oricărei cercetări ştiinţifice. (N. tr.).
2
Xavier Bichat, anatomist şi fiziologist francez, (1771 –1802) (N. tr.).
3
Personaj din Liturghia Ateului ; i-a servit drept model, celebrul doctor Dupuytren, (1777–1835). (N.
tr.).
4
Fragment intercalat (N. ed. fr.).
5
De Marsay, personaj din Iluzii pierdute, Istoria, celor 1}, Contractul de căsătorie, O fată a Evei, O
afacere întunecoasă ; om politic, produs al revoluţiei din Iulie 1830. (N. tr.).
6
Nota intercalată (N. ed. fr.).
7
Personaj din Les secrets de la princesse de Cadignan. (N. tr.).
8
Personaj din Iluzii pierdute, Strălucirea şi suferinţele curtezanelor. (N. tr.).
9
Personaj din Mo; Goriot, Iluzii pierdute, Banca Nucingen. (N. tr.).
14'
numească cu prenumele ei, ca şi cum ea, Nucingen, născută Goriot, ar frecventa această societate".
Sainte-Beuve îi reproşează lui Balzac * că în cele din urma, a făcut din abatele Troubert un fel de
Richelieu, etc. A făcut la fel cu Vautrin 2 şi cu cîţi alţii., Nu numai din admiraţie şi din dorinţa de a înălţa aceste
personaje, dar şi din dorinţa autorului de a le face să exceleze fiecare în genul său, ca Bianchon şi Desplein care
devin egali cu Claude Bernard sau cu Laënnec 3 şi domnul de Grandville cu d'Aguesseau4, dar şi din vina unei
teorii dragi lui Balzac despre oamenii iluştri cărora le-au lipsit măreţia împrejurărilor şi pentru că, în realitate,
acesta este scopul său de romancier : să facă o istorie anonimă, să studieze anumite caractere istorice, aşa cum
se prezintă ele în afara factorului istoric care le împinge spre mărire. Atît timp cît este vorba de o părere a lui
Balzac, nu deranjează pe nimeni. Dar cînd Lucien de Rubem-pré 5 în momentul sinuciderii, îi scrie lui Vautrin :
„Cînd vrea Dumnezeu, aceste fiinţe misterioase sînt Moise, Attila, Carol cel Mare, Mahomet sau Napoleon ; dar
cînd lasă să ruginească în fundul oceanului unei generaţii aceste instrumente gigantice, ei nu mai sînt decît
Pugaciov 6, Fouché7, Louvel 8 sau abatele Carlos Her-rera9. Rămas bun, rămas bun, dumneavoastră care pe
1
Fragment intercalat (N. ed. fr.).
2
Personaj din Moş Goriot, Iluzii pierdute. (N. tr.).
3
René Laënnec, celebru medic francez (1781–1826). (N. tr.).
4
Henri François d'Aguesseau, (1668–1751). Cancelar.
5
Personaj din Iluzii pierdute. (N. tr.).
6
Emelian Pugaciov (impostor rus, care s-a dat drept ţarul Petru al IlI-lea. A fost decapitat la Moscova,
(1742–1775). (N. tr.).
7
Joseph Fouché – om politic francez, ministru al poliţiei sub primul Imperiu, 1-a trădat pe Napoleon
după cele o sută de zile (1759–1820). (N. tr.).
 8
Louis-Pierre Louvel, (1783–1820), muncitor şelar, asasinul ducelui de Berry •– fiul viitorului rege al
Franţei Carol al X-lea, nepotul regelui Ludovic al XVIII-lea. Louvel a murit pe eşafod. Dorea exterminarea
Bourbonilor. (N. tr.).
9
Alias Jacques Colin, fost ocnaş, alias Vautrin din Moş Goriot. Pentru a contura acest personaj, Balzac
i-a împrumutat multe trăsături ale ocnaşului-poliţist François-Eugène Vidocq (1775–
vi857). (N. tr.).
148
drumul cel bun, aţi fi putut fi mai mult decît Ximenez 1, mai mult decît Richelieu, etc", Lucien prea
vorbeşte ca Balzac şi încetează să mai fie o persoană reală, diferită de toate celelalte. Ceea ce se întîmplă
uneori, dintr-un motiv sau altul cu personajele lui Balzac în ciuda prodigioasei diversităţi dintre ele şi identităţii
cu ele înşile.
De exemplu, cînd tipurile sînt mai puţin numeroase decît indivizii, se simte că un personaj nu este decît
unul din diferitele nume ale aceluiaşi tip. Din cînd în cînd, doamna de Langeais 2 pare a fi doamna de Cadi-
gnan, sau domnul de Mortsauf 3 domnul de Bargeton 4.
După aceste trăsături îl recunoaştem pe Balzac, şi surîdem, nu fără simpatie. Dar, din această cauză toate
detaliile menite să asemene şi mai mult personajele din romane cu cele reale, produc efectul contrar ; personajul
trăia, Balzac e atît de mîndru de asta încît citează, fără să fie nevoie, cifra la care se ridică zestrea sa, înrudi rile
cu alte personaje ale Comediei umane care astfel sînt considerate ca fiind reale, ceea ce îl face să creadă ca dă o
dublă lovitură : „Doamna de Sérizy nu era primită acolo (cu toate că era născută Ronquerolles)". Dar pentru că
realizăm „trucul" lui Balzac, credem mai puţin în realitatea acestor Grandlieu care nu o primeau pe doamna de
Sérizy. Dacă impresia vitalităţii şarlatanului, a artistului este accentuată, aceasta e în detrimentul vieţii operei de
artă ! Şi totuşi opera de artă care, dacă se mai combină puţin cu toate aceste detalii mult prea reale, de tipul
Musée Grévin 5 le atrage spre ea, face din ele puţină artă. Şi cum toate acestea sînt raportate la o epocă, îi scot la
iveală veşmintele înve-
1
François de Cisneros, cardinal, mare inchizitor spaniol (1436– 1517). (N. tr.).
2
Fersonaj din romanul Istoria celor treisprezece, La duchesse de Langeais. (N. tr.).
3
Fersonaj din Crinul din Vale. (Nr. tr.).
4
Personaj din Iluzii pierdute a cărui soţie avea deschis un salon frecventat de Lucien de Rubempré. (N.
tr.).
5
Celebră galerie de figuri de ceară, creată la Paris în 1882 de desenatorul Alfred Grévin, (1827–1892).
(N. tr.).
149-
chite, îi judeca esenţa cu inteligenţă ascuţită, cînd interesul romanului a secat, romanul reîncepe o viaţă
nouă ca document al unui istoric. La fel ca şi Eneida care, atunci cînd nu are nimic de spus poeţilor, poate să-i
pasioneze pe mitologi, Peyrade1, Félix de Vande-nesse, şi mulţi alţii nu ne-au părut că au o viaţă prea
interesantă. Albert Sorel2 ne va spune că prin ei va trebui să studiem poliţia Consulatului sau politica Re-
stauraţiei. Chiar şi romanul trage foloase din asta. în clipa aşa de tristă cînd trebuie să părăsim un personaj de
roman, clipa pe care Balzac a întîrziat-o cît a putut fâcîndu-1 să apară în alte romane, în clipa cînd personajul se
va stinge şi nu va mai fi decît un vis, ca şi oamenii pe care i-ai cunoscut în călătorie şi pe care trebuie să-i
părăseşti dar afli că iau şi ei acelaşi tren cu tine, şi-i vei regăsi la Paris, Sorel ne spune : „Nu, nu este un vis,
studiaţi-i, este adevărul, istoria".
Iată de ce, citindu-1 pe Balzac vom continua să resimţim şi aproape să ne satisfacem pasiunile de care
literatura bună trebuie să ne vindece. O serată în înalta societate descrisă de Balzac 3 este dominată în roman de
gîndirea scriitorului, mondenitatea noastră este aici purificată, cum ar spune Aristotel, la Balzac avem aproape o
satisfacţie mondenă de a asista la aceste reuniuni. Titlurile romanelor sale poartă şi ele o amprentă pozitivă 4. In
timp ce, deseori, la alţi scriitori titlul este mai mult sau mai puţin un simbol, o imagine luată într-un sens mai
general, mai poetic decît va rezulta din lectură, la Balzac este mai degrabă invers. Lectura acestei admirabile
cărţi care se cheamă Iluzii pierdute, restrînge şi materializează mai degrabă acest frumos titlu : Iluzii
1
Persona) poliţist din Strălucirea ţi suferinţele curtezanelor-
(N- "■)• . „ .. , . ,
2
Istoric francez, autorul lucrării Europa s: Revoluţia franceza ;
unul dintre maeştrii istoriei diplomatice, academician, (1842–1906). (N. tr.).
3
Lapsus probabil. Fără îndoială aici trebuie citat alt nume. Tolstoi de exemplu (K. ed. ir.).
4
Fragment intercalat (N. ed. fr.).
150
pierdute. El spune că Lucien de Rubempré, ajuns la Paris, îşi dă seama că doamna de Bargeton e
ridicolă şi provincială, că gazetarii sînt ticăloşi, că viaţa e grea. Iluzii cu totul individuale, cu totul întîmplătoare,
a căror pierdere îl poate duce la disperare şi care dau cărţii un puternic simţ al realităţii, dar care tac sa scadă
puţin din poezia filozofică a titlului. Fiecare titlu trebuie luat literal : Un geniu provincial la Paris1, Strălucirea
şi suferinţele curtezanelor, Cit îi costă amorul pe bătrîni 2.
în Căutarea absolutului, absolutul este mai degrabă o formulă, ceva mai mult alchimic decît filozofic.
De altfel se vorbeşte puţin despre asta. Iar subiectul cărţii îi constituie mai degrabă ravagiile pe care egoismul
unei pasiuni le răspîndeşte într-o familie unită, oricare ar fi de altfel obiectul acestei pasiuni. Balthazar Claës
este fratele unor Hulot3, unor Grandet. Cel care va scrie viaţa familiei unui neurastenic va putea face o descriere
asemănătoare.
Stilul este în aşa măsură pecetea transformării pe care gîndirea scriitorului o aplică realităţii încît, într-
adevăr, nu există stil. Sainte-Beuve s-a înşelat total în aceasta privinţă : „Acest stil susceptibil şi corupător,
enervat, trandafiriu şi brăzdat cu toate nuanţele, de o corupţie delicioasă, complet asiatică, cum spuneau
profesorii noştri, mai spart în unele locuri şi mai moleşit decît corpul unui mim antic". Nimic mai fals. în stilul
lui Flaubert, de exemplu, toate părţile extrase din realitate sînt convertite în aceeaşi substanţă cu suprafeţe
intense de o oglindire monotonă. Nici o impuritate nu a rămas. Suprafeţele redau reflexul tuturor lucrurilor, fără
să le altereze substanţa omogenă. Tot ceea ce era diferit a fost c-avertit şi absorbit. La Balzac, din contră toate
elementele unui stil pe care-1 aşteptăm dar care nu
1
Partea a doua din Iluzii pierdute. (N. tr.).
2
Partea a doua din Strălucirea şi suferinţele curtezanelor
(N;tr-)-
" Personaj din Verifoara Bette.
151
există, coexistă, nedigerate, netransformate încă. Stilul nu sugerează, nu reflectă, explică. De altfel, el
explică cu ajutorul celor mai pătrunzătoare imagini dar nu contopite cu restul, care te fac să înţelegi ce vrea să
spună autorul aşa cum se întîmplă şi în cazul unei conversaţii geniale în care nu exista preocuparea pentru ar-
monia întregului şi alte intervenţii. Dacă, în corespondenţă, Balzac va spune : „Căsătoriile reuşite sînt ca şi o
cremă : un nimic le poate strica", prin astfel de imagini, adică izbitoare, juste dar care distonează, care explică
în loc să sugereze, care nu se subordonează nici unui ţel de frumuseţe şi armonie, el va folosi : „Rîsul domnului
de Bargeton era ca /nişte ghiulele adormite ce se trezesc, etc.". „Tenul său luase tonul cald al unui porţelan în
care este închisă o lumină". „în sfîrşit ca să-1 zugrăvească pe acest om printr-o trăsătură a cărei valoare va fi
apreciată de cei obişnuiţi să trateze afaceri, el purta ochelari cu lentile albastre menite să-i ascundă privirea sub
pretextul că-i apără vederea de strălucitoarea reverberaţie a luminii".
Şi, de fapt, Balzac are o idee atît de neînsemnata despre frumuseţea imaginii, încît doamna de Mortsauf
îi va scrie lui Félix de Vandenesse : „Pentru a folosi o imagine care se întipăreşte în spiritul dumneavoastră
poetic, chiar dacă cifra este de o mărime nemăsurată, trasată în aur, scrisă cu creionul, dar nu va fi niciodată
decît o cifră." 1
Dacă se mulţumeşte să găsească trăsătura care va putea să ne facă să înţelegem cum este persoana, fără
să caute să topească această trăsătură într-un tot frumos, tot aşa dă exemple precise în loc să le extragă conţi-
nutul. Iată cum descrie starea sufletească a doamnei de Bargeton : „Ea şi-1 imagina pe paşa din Janina ; ar fi
vrut să se lupte cu el în serai şi găsea ceva măreţ în faptul de a fi cusută într-un sac şi aruncată în apă. O invidia
pe Lady Esther Stanhope, această intelectuală pedantă a deşertului". Iată cum, în loc să se mulţu-
1
Notă intercalată (N. ed. fr.).
152
mească inspirîndu-ne sentimentul pe care el vrea să-1 simţim despre un lucru, îl califică imediat : „Avu
o expresie îngrozitoare. Avu atunci o privire sublimă". Ne va vorbi despre calităţile doamnei de Bargeton ce
devin exagerări cînd e vorba de nimicurile provinciei. Şi autorul adaugă ca şi contesa d'Escarbagnas 1 : „Desigur,
un asfinţit de soare este un poem măreţ, etc." Chiar în Crinul din vale 2, „una din pietrele cele mai meşteşugite
din edificiul său", spune chiar el, şi se ştie că cerea tipografilor pînă la şapte opt şpalturi, e aşa de grăbit să
prezinte faptul încît fraza se aranjează cum poate mai bine. El i-a dat informaţia cu care trebuie să-1 instruiască
pe cititor, e treaba ei acum să se descurce cum va putea : „în ciuda căldurii, am coborît pe pajişte ca să revăd
Indra şi insulele ei, valea şi dealurile, al căror admirator pasionat păream".
Balzac se serveşte de toate ideile care-i vin în minte şi nu caută să le facă să intre dizolvate, într-un stil
în care ele s-ar armoniza şi ar sugera ceea ce vrea să spună autorul. Nu, el o spune foarte simplu, şi oricît de
heteroclită şi disparată ar fi imaginea, totdeauna justă de altfel, el o juxtapune. „Domnul du Châtelet 3 era ca
acei pepeni verzi, care devin galbeni într-o noapte". „Nu se putea să nu-1 compari pe domnul X... cu o viperă
îngheţată".
 Pentru că nu concepea că fraza este făcută dintr-o substanţă deosebită de unde trebuie să dispară şi să
devină de nerecunoscut tot ceea ce a constituit obiectul conversaţiei al cunoştinţelor, etc., el adaugă fiecărui
cuvînt noţiunea pe care o are despre el, reflectarea pe care cuvîntul i-o inspiră. Dacă vorbeşte despre un artist,
spune îndată tot ce ştie despre el, printr-o simplă opoziţie. Vorbind despre tipografia Séchard 4, spune că era
necesar să se adapteze hîrtia nevoilor civilizaţiei
1
Personaj din comedia cu acelaşi nume de Molière.
2
Nota intercalată (N. ed. fr.).
3
Domnul du Châtelet, personaj din Iluzii pierdute. (N. tr.),
4
Personaj din Iluzii pierdute. (N. tr.).
153
franceze şi să se bazeze pe o continuă manifestare a gîndirii individuale – o adevărata nenorocire, căci
popoarele care deliberează, acţionează foarte puţin, etc. Şi pune astfel la un loc toate cugetările care, din cauza
acestei vulgarităţi înnăscute sînt deseori mediocre şi care au o notă de inocenţă datorită căreia, în mijlocul unei
fraze, ele apar ca ceva destul de comic. Cu atît mai mult cu cît expresiile „potrivite la", etc. a căror folosire vine
tocmai din nevoia de a defini în mijlocul unei fraze şi de a da o informaţie, le dă un aer mai solemn. De
exemplu în Colonelul Chabert, este vorba în mai multe rînduri despre „îndrăzneala firească a avocaţilor, despre
neîncrederea firească a avocaţilor". Şi cînd trebuie să dea o explicaţie, Balzac nu face fasoane ; el scrie iată
pentru ce : urmează un capitol. Tot aşa, are rezumate în care afirmă tot ce trebuie să ştim noi, fără să lase loc
imaginaţiei noastre : „încă din a doua lună a căsătoriei, David * îşi petrecea cea mai mare parte a timpului, etc.,
după trei luni de la sosirea sa la Angoulême, etc". „Călugăriţa a interpretat Magnificat 2 cu nuanţe bogate şi
graţioase ale căror ritmuri diferite revelau o veselie omenească". „Motivele au avut strălucirea trilurilor unei
cîntăreţe, cîntecele ei săltau ca pasărea, etc."
El nu ascunde nh-nic, spune totul 3. Iată de ce sîntem miraţi să vedem că totuşi, în opera sa există
frumoase efecte ale tăcerii. Goncourt se mira de L'Educationi, eu mă mir mai mult de dedesubturile operei lui
Balzac „îl cunoaşteţi pe Rastignac ? Adevărat ?..."
Balzac este ca aceia 5 care, auzind un domn zicînd : „Prinţul" vorbind despre ducele d'Aumale,
„Doamna ducesă" vorbind unei ducese, şi văzîndu-1 că-şi pune
1
Este vorba despre David Séchard, din romanul Iluzii pierdute (N, tr.).
2
Cîntec religios din timpul slujbei de seară. (N. tr.).
3
Notă intercalată (N. ed. fr.).
4
Este vorba despre romanul Education sentimentale de Gustave Flaubert. (N. tr.).
5
Fragment intercalat (N. ed. fr.).
154
pălăria pe jos, într-un salon, înainte de a afla că se spune despre un prinţ : Prinţul, fie că se numeşte con-
tele de Paris, prinţul de Joinville sau ducele de Chartres, şi alte obiceiuri, a spus : „De ce spuneţi : Prin-ţule,
odată ce e duce ? De ce spuneţi Doamna ducesă, ca un servitor, etc." Dar, de cînd ştiu că aşa e obiceiul, ei cred
că l-au ştiut din totdeauna sau chiar dacă-şi amintesc că au făcut aceste obiecţii, nu uită să dea lecţii celorlalţi şi
le place să le explice obiceiurile societăţii înalte, obiceiuri pe care le cunosc şi ei de puţin timp. Tonul lor fără
replică de savanţi deveniţi peste noapte este desigur cel al lui Balzac cînd spune ceea ce se face şi ce nu.
Prezentarea lui d'Arthez prinţesei de Cadignan : „Prinţesa nu făcu omului celebru nici unul dintre
complimentele cu care-1 copleşeau oamenii vulgari. Persoanele cu gust ca prinţesa se disting în special prin
felul lor de a asculta. La dineu d'Arthez fu aşezat lîngă prinţesa care departe de a imita exagerările de dietă pe
care şi le permit toate sclifositele, mîncă, etc." Prezentarea lui Félix de Vandenesse doamnei de Mortsauf :
„Doamna de Mortsauf începu o conversaţie despre ţinut, despre recolte, la care eram străin. La o gazdă această
manieră dă la iveală lipsă de educaţie, etc. Dar după cîteva luni, am înţeles cît de semnificativ era, etc." Cel
puţin aici, tonul de siguranţă se explică deoarece "nu face decît să constate nişte obiceiuri. Dar va păstra acelaşi
ton cînd va face o constatare : „în lume, pe nimeni nu interesează o suferinţă, o nenorocire, toate-s numai
vorbe" – sau va face interpretări : „ducele de Chaulieu se duse să caute în biroul său pe ducele de Grandlieu
care-1 aştepta : „Spune drept, Henri (aceşti doi duci se tutuiau şi se chemau pe nume. Iată una din nuanţele
inventate pentru a marca gradele de intimitate, pentru a respinge năvălirile familiarităţii franceze şi a umili
amorul propriu"). Trebuie spus, de altfel că la fel cu literaţii neo-creştini care în scrierile lor atribuie Bisericii o
putere la care papii cei mai severi nici nu s-au gîndit vreodată, Balzac conferă ducilor nişte privilegii ce l-ar
155
mira grozav pe Saint-Simon care, totuşi, i-a aşezat aşa de sus. „Ducele aruncă asupra doamnei Camusot 1
una din acele priviri agere prin care marii seniori analizează o întreagă existenţă, deseori şi sufletul. Ah ! dacă
soţia judecătorului ar fi putut să cunoască acest dar al ducilor". Dacă într-adevăr ducii din timpul lui Balzac
posedau acest dar, trebuie să recunoaştem că, după cum se spune, e ceva schimbat.
Uneori Balzac nu exprimă direct această admiraţie pe care i-o inspiră cuvintele cele mai neînsemnate. 2
El încredinţează personajelor în scenă expresia acestei admiraţii. Există o celebră nuvelă a lui Balzac numită Alt
Studiu despre Femeie. Ea se compune din două povestiri care n-ar necesita o figuraţie prea mare, dar aproape
toate personajele lui Balzac sînt rînduite acolo în jurul povestitorului ca în „ocazii", acele „ceremonii" pe care
Comedia Franceză le dă cu ocazia unei aniversări, unui centenar. Fiecare îşi are replica, la fel ca în dialogurile
morţilor în care vrei să figureze o întreagă epocă. în fiecare clipă apare altul. De Marsay îşi începe povestirea
explicînd ca omul de Stat este un soi de monstru de sînge-rece. „Dumneavoastră ne explicaţi prin asta de ce
omul de Stat este atît de rar în Franţa, spuse bătrînul Lord Dudley". Marsay continuă : a devenit monstru
datorită unei femei. „Credeam ca mai de grabă noi evităm politica decît o facem, spuse doamna de Montcornet3
surîzînd". „Dacă e vorba de o aventură de dragoste, spuse doamna de Nucingen, vă rog n-o întrerupeţi prin nici
o remarca". „Remarca este aşa de contrară, strigă Joseph Bridau4..." „S-a săturat 5, spuse doamna de Sérizy."
„Oh ! scutiţi-ne de oribilele dumneavoastră sentinţe, spuse doamna de Camps,
1
Personaj din Vărul Pons, Iluzii pierdute. (N. tr.).
2
Fragment intercalat (N. ed. fr.).
3
Personaj şi din Iluzii pierdute, Ţăranii. (N. tr.).
4
Personaj şi din Iluzii pierdute. (N. tr.).
5
Joc de cuvinte : în text : il n'a pas voulu souper (n-a vrut să supeze pentru că era sătul) şi : il en a
soupe (s-a săturat – sens figurat).
156
surîzînd". Şi pe rînd, prinţesa de Cadignan, Lady Ba-rimore, marchiza d'Espard 1, domnişoara des
Touches 1, doamna de Vandenesse, Blondet1, Daniel d'Arthez, marchizul de Montriveau 2, contele Adam
Laginski, etc. vin unul după altul să-şî spună replica, la fel ca şi societarii defilînd la aniversarea lui Molière în
faţa bustului poetului şi depunînd o ramură de palmier. Ori, acest public adunat puţin cam artificial, este pentru
Balzac şi tot atît cît Balzac el însuşi al cărui interpret este, un public bun. De Marsay, după ce a făcut această
cugetare : „Dragostea unică şi adevărată produce un fel de apatie corporală în armonie cu contemplarea, în care
caz inteligenţa complică totul, se munceşte, îşi desenează fantezii, face din ele realităţi, chinuri şi această
gelozie este pe atît de fermecătoare pe cît e de stânjenitoare", un ministru străin zîmbeşte, evocînd, în lumina
unei amintiri, adevărul acestei observaţii. Puţin mai departe, el termină portretul uneia dintre iubitele sale printr-
o comparaţie nu prea frumoasă, dar care probabil că-i place lui Balzac, căci regăsim una asemănătoare în Les
secrets de la Princesse de Cadignan : „Există totdeauna o maimuţă grozavă în femeia cea mai frumoasă şi cea
mai pură". La aceste cuvinte, spune Balzac, toate femeile îşi pleacă privirile, ca rănite de acest adevăr atît de
crud constatat".
„Nu vă spun nimic despre noaptea şi nici despre săptămîna pe care le-am petrecut, reluă de Marsay ; m-
am recunoscut om de Stat – Acest cuvînt a fost aşa de bine spus încît toţi am lăsat să ne scape un gest de
admiraţie". De Marsay explică apoi că iubita lui se prefăcea că-1 iubeşte numai pe el : „Ea nu putea să trăiască
fără mine, etc. în sfîrşit, făcea din mine Dumnezeul ei". Femeile care-1 auziră pe de Marsay părură ofensate
văzîndu-se atît de bine imitate, „femeia cinstită poate să dea prilej calomniei, spune mai departe de Marsay şi
niciodată bîrfei". „Totul este
1
Personaje şi din Iluzii pierdute.. (N. tr.).
2
Personaj şi din Ducesa de Langeais. (N. tr.).
157
groaznic de adevărat, spune prinţesa de Cadignan". (Şi încă ultimul cuvînt are o justificare în caracterul
deosebit al prinţesei de Cadignan). De altfel, Balzac nu ne-a lăsat să ignorăm dinainte încîntarea pe care o vom
savura : „Numai la Paris abundă acest spirit deosebit... Parisul, capitala bunului gust, cunoaşte numai el această
ştiinţă care transformă o conversaţie într-o întrecere... Răspunsuri ingenioase, observaţii fine, excelente
zeflemeli, picturi desenate cu o claritate strălucitoare, scînteiară şi se îmbulziră, au fost foarte plăcut simţite şi
delicat savurate". (S-a văzut că despre asta Balzac spunea adevărul). Noi nu sîntem mereu aşa de prompţi în a
admira, ca acest public. E adevărat că noi nu asistăm ca ei la mimica povestitorului, în lipsa căreia, ne
avertizează Balzac, rămîne intraductibilă „această fermecătoare improvizaţie". într-adevăr, sîntem obligaţi să-1
credem pe Balzac pe cuvînt cînd ne spune că un cuvînt al lui de Marsay „a fost însoţit de expresii ale feţei,
mişcări ale capului şi sclifoseli care aveau tîlc" sau că „femeile n-au putut să nu rîdă de sclifoselile cu care
Blondet îşi ilustra zeflemelile".
Şi aşa, Balzac nu vrea să ne lase să ne scape tot succesul acestor cuvinte. „Acest strigăt firesc care avu
ecou în inimile invitaţilor le stîrni curiozitatea atît de măiestrit aţîţată... Cuvintele determinară la toţi această
mişcare pe care jurnaliştii o descriu astfel în discursurile parlamentare : senzaţie profundă". Vrea oare Balzac să
ne arate succesul povestirii lui de Marsay, succesul lui, al lui Balzac la acea serată la care noi nu am asistat ?
Cedează el oare, aşa, simplu, admiraţiei pe care i-o inspiră trăsăturile care scapă peniţei sale : şi una şi alta
poate. Am un prieten, unul din rarele genii autentice pe care le-am cunoscut, dotat cu un minunat orgoliu
balzacian. Repetînd pentru mine o conferinţă pe care o ţinuse într-un teatru şi la care nu asistasem, se întrerupea
din cînd în cînd pentru ca să bata din palme acolo unde publicul aplaudase. Dar făcea asta cu atîta patimă, atîta
vervă, atît de prelungit, în-
158
cît cred mai degrabă că în loc să-mi descrie fidel şedinţa, ca Balzac, el se aplauda pe sine.
Dar, tocmai toate astea plac celor care-1 iubesc pe Balzac ; ei îşi spun surîzînd : „renumele urit al lui
Amélie", „biblică repetă Fifine mirată", „prinţesa Ca-dignan era una dintre femeile cele mai pricepute în
materie de toalete". Să-1 iubeşti pe Balzac ! Sainte-Beuve căruia îi plăcea atît de mult să definească ce
înseamnă să iubeşti pe cineva, ar fi avut serios de lucru. Căci pe ceilalţi autori îi iubeşti supunîndu-te lor, pri -
meşti de la Tolstoï adevărul ca de la cineva mai mare şi mai puternic decît tine. Lui Balzac, îi cunoaştem
vulgarităţile, la început deseori ne-au displăcut, apoi am început să-1 iubim, surîdem la toate naivităţile care îl
reprezintă ; îl iubim cu foarte puţină ironie amestecată cu duioşie ; îi cunoaştem defectele, micimile, dar ne plac
pentru că ele îl caracterizează din plin.
Deoarece, pe alocuri Balzac a păstrat un stil dezordonat, s-ar putea crede că nu a încercat să obiectiveze
limbajul personajelor sale, sau cînd o face, s-ar crede că nu s-a putut abţine să nu remarce în fiecare clipă ceea
ce era deosebit. Ba dimpotrivă. Acelaşi om care-şi etalează cu naivitate părerile despre istorie, artă, etc. îşi
ascunde cele mai profunde scopuri, şi lasă să vorbească de la sine adevărul zugrăvirii limbajului personajelor
sale, atît de fin încît acest adevăr de-abia se percepe, iar autorul nu caută să-1 semnaleze cu nimic. Cînd o face
să vorbească pe frumoasa doamnă Roguin care, cu spirit parizian, pentru Tours este soţia prefectului de
provincie, toate glumele pe care le face despre interiorul familiei Rogron1 sînt ale ei nu ale lui Balzac !
Glumele slujbaşilor din birourile notarilor, cîntecul lui Vautrin : „Trin la la trim trim !" nulitatea con-
1
Silvye Rogron şi fratele ei, personaje din romanul Pierrette. (N. ».).
159
versaţiei ducelui de Grandlieu şi vidamului de Pa-miers : „Contele de Montriveau 1 a murit, spuse vida-
mul, era un bărbat gras cu o pasiune de necrezut pentru stridii. – Cîte mînca oare ? spuse ducele de Grandlieu. –
în fiecare zi zece duzini –. Fără să-i facă rău ? – Absolut deloc. – Oh ! dar e extraordinar ! Gustul ăsta nu i-a
provocat piatră la... ? – Nu, s-a simţit foarte bine, a murit întîmplător. – întîmplător ? Natura îi spusese să
mănînce stridii, probabil că-i erau necesare." Lucien de Rubempré, chiar în intimitate, are tocmai veselia
vulgară, izul urît mirositor al tinereţii inculte, care-i place lui Vautrin : „Deci, gîndi Lucien, el cunoaşte buiota".
„Iată-1 prins". „Ce fire de arab !" Lucien îşi spune : „îi voi arăta aşa cum este". „E un pehlivan care-i popă ca şi
mine". Şi de fapt Vautrin n-a fost singurul care 1-a iubit pe Lucien de Rubempré. Oscar Wilde2, pe care, vai,
mai tîrziu, viaţa îl va învăţa că există dureri mai mari decît cele pe care ni le dau cărţile, spune în prima sa
perioadă (în perioada cînd spunea : „Numai din timpul lakiştilor 3 există ceţuri pe Tamisa") : „Cel mai mare
necaz al vieţii mele ? Moartea lui Lucien de Rubempré în Strălucirea şi suferinţele curtezanelor". E de altfel4
ceva deosebit de dramatic în această predilecţie şi înduioşare a lui Oscar Wilde, în timpul vieţii sale
strălucitoare, pentru moartea lui Lucien de Rubempré. Fără îndoială îl impresiona ca şi pe toţi cititorii,
apropriindu-şi punctul de vedere al lui Vautrin care este şi cel al lui Balzac. Şi în această privinţă, de altfel,
Wilde era un cititor deosebit de avizat, ales să-şi însuşească mai deplin acest
1
Personaj din Ducesa de Langeais (din Istoria celor treisprezece). (N. tr.).
2
Scriitor englez născut la Dublin, (1854–1900), autor de poeme, comedii (Ce înseamnă să fii onest) şi a
unui roman celebru, Portretul lui Dorian Gray (1891). (N. tr.).
3
Se spune despre poeţii englezi care locuiau sau frecventau ţinutul lacurilor din Nord-Vestul Angliei şi
cărora le plăceau descrierile de natură (Wordsworth, Coleridge, Southey, etc.). (N. tr.).
4
Nota intercalată. (N. ed. fr.).
160
punct de vedere decît majoritatea cititorilor. Dar nu ne putem împiedica să ne gîndim că, cu cîţiva ani
mai tîrziu, el va fi chiar Lucien de Rubempré. Şi sfîrşitul lui Lucien de Rubempré la închisoarea de la Concier-
gerie, văzînd cum se prăbuşea strălucitoarea sa existenţă mondenă din cauza dovezii că trăia în intimitatea unui
ocnaş, nu era decît anticiparea – necunoscută încă de Wilde, e adevărat – a ceea ce i se va întîm-pla chiar lui
Wilde.1
în această ultimă scenă din prima parte a Tetralogiei lui Balzac (căci la Balzac romanul este rareori o
unitate, romanul este constituit printr-un ciclu, el este numai o parte2, fiecare cuvînt, fiecare gest are dedesubturi
de care Balzac nu-1 avertizează pe cititor şi care au o profunzime admirabilă. Ele relevă o psihologie atît de
specială pe care, în afară de Balzac, nimeni nu a mai avut-o, încît este destul de delicat să le indici. Totul, de la
felul cum Vautrin îl opreşte pe drum pe Lucien pe care nu-1 cunoaşte şi al cărui fizic îi inte resează, pînă la
gesturile involuntare cu care-1 ia de braţ, nu trădează oare sensul foarte diferit şi precis al teoriilor despre
dominaţie şi alianţă în doi în viaţă, etc., eu care falsul canonic colorează un gînd nemărturisit în ochii lui Lucien
şi poate şi în ai săi proprii. Paranteza în legătură cu omul a cărui pasiune este să mănînce hîrtie nu este oare o
trăsătură admirabilă de caracter a lui Vautrin şi a celor de teapa lui, una din teoriile lor favorite, o părticică din
taina lor ce iese
1
Proust se referă la condamnarea lui Oscar Wilde la doi ani muncă silnică. La ieţirea din închisoare
părăseşte definitiv Anglia. Puţin timp după aceea, în timpul şederii în Franţa, compune Balada închisorii de la
Reading, pe care o semnează cu iniţialele de ocnaş : C.3.3. (N. tr.).
2
Trebuie arătat la Balzac (Fata cu ochii de aur, Sarrazine, Ducesa de Langeais, etc) pregătirile
îndelungi, subiectul legat încetul cu încetul, apoi sugrumarea fulgerătoare de la sfîrşit. De asemenea
interpolarea timpurilor (Ducesa de Langeais, Sarrazine) ca într-un teren în care se amestecă lave din epoci
diferite. (N. autorului).
11 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1/209 161
la iveală ? Dar cel mai frumos, fără tăgadă, este minunatul pasaj în care cei doi călători trec prin faţa
ruinelor castelului lui Rastignac. Eu numesc asta Tristesse d'Olympio 1 a Pederastiei. El a vrut să revadă totul,
eleşteul de lingă izvor. Se ştie că la pensiunea Vau-quer, în Moş Goriot, Vautrin a încercat degeaba să-1 subjuge
pe Rastignac aşa cum face acum cu Lucien de Rubempré. Planul a eşuat, dar asta nu înseamnă că Rastignac nu
a fost mult amestecat în viaţa lui Vautrin ; Vautrin a pus să fie ucis fiul lui Taillefer2 ca Rastignac să se poată
căsători cu Victorine3. Mai tîr-ziu, cînd Rastignac îi va fi ostil lui Lucien de Rubempré, Vautrin mascat îi va
aminti anumite lucruri de la pensiunea Vauquer şi-1 va constrînge să-1 protejeze pe Lucien, şi chiar dupa
moartea lui Lucien, deseori Rastignac îl va chema pe Vautrin într-o stradă întunecoasă.
Astfel de efecte nu sînt posibile decît datorită minunatei invenţii a lui Balzac de a păstra aceleaşi perso-
naje în toate romanele sale. Astfel, o rază desprinsă din adîncimea operei trecînd peste o întreagă viaţă, poate
veni să atingă cu licărirea sa melancolică şi tulbure, micul castel din Dordogne şi această oprire a celor doi
călători. Sainte-Beuve nu a înţeles absolut nimic din nevoia de a menţine numele personajelor : „Această
pretenţie 1-a dus în final, la o idee dintre cele mai false şi mai contrarii interesului său, mă refer la aceea de a
face să reapară continuu de la un roman la altul aceleaşi personaje, ca nişte figuranţi cunoscuţi deja. Ni-
1
Olympio, un alt eu al lui Victor Hugo, apare prima dată în volumul Les voix intérieures (1837), A
Olympio, (1835). Tristesse d'Olympio (1837) face parte din volumul Les Rayons et les Ombres (1840).
2
Personaj din Iluzii pierdute, care apăruse deja în povestirea fantastică Hanul roşu, (N. tr.).
3
Personaj din Hanul Roşu, Moş Goriot. (N. tr.).
IM
mic nu dăunează mai mult curiozităţii care se naşte din noutate şi farmecului neprevăzutului care consti-
tuie atracţia romanului. în orice clipă te afli în faţa aceloraşi chipuri". Sainte-Beuve desconsideră însăşi ideea de
geniu a lui Balzac. Fără îndoială se va spune că Balzac nu a avut ideea aceasta de la început. O anumită parte
din marile sale cicluri nu a fost adăugată operei sale decît mai tîrziu. Dar ce importanţă are asta.
L'enchantement du vendredi saint este o bucată pe care Wagner a scris-o înainte de a se fi gîndit să scrie
Parsifal şi pe care a introdus-o mai tîrziu în operă. Dar aceste adăogiri, frumuseţi destăinuite, noile legături
observate brusc de către geniu între părţile distincte ale operei sale, care se adună, trăiesc şi nu s-ar mai putea
despărţi, nu sînt oare cele mai reuşite intuiţii ale creatorului lor ? Sora lui Balzac ne-a povestit bucuria lui din
ziua cînd i-a venit această idee, şi eu o găsesc la fel de măreaţă ca şi cînd ar fi avut-o înainte de a-şi începe
opera. O rază care s-a ivit, s-a aşezat în acelaşi timp pe diversele părţi mai şterse pînă atunci ale creaţiei sale, le-
a unit, le-a dat viaţă, lumină, dar această rază tot din gîndirea lui a izvorît.
Celelalte critici ale lui Sainte-Beuve nu sînt mai puţin absurde. După ce i-a reproşat lui Balzac acele
„delicii de stil" de care, din nenorocire, el este lipsit, îi reproşează greşeli de gust, ceea ce este foarte adevărat,
dar de exemplu, citează o frază care depinde de una dintre bucăţile scrise admirabil, din care găsim nenumărate
la Balzac, în care gîndirea a retopit, a unificat stilul, în care fraza este meşteşugită : acele fete bătrîne „găzduite
toate în oraş, asemănătoare vaselor capilare ale unei plante aspirînd cu setea unei frunze pentru rouă, veştile,
secretele fiecărei familii, şi pom-pîndu-le, transmiţîndu-le maşinal abatelui Troubert aşa cum frunzele comunică
tulpinii răcoarea pe care au absorbit-o". Şi cu cîteva pagini mai departe, fraza criticată de Sainte-Beuve :
„aceasta era substanţa frazelor citate de tuburile capilare ale marelui conciliabul femeiesc şi repetate cu
complezenţă prin tot oraşul
163
Tours". Sainte-Beuve îndrăzneşte să motiveze succesul lui Balzac prin faptul că acesta a flatat
infirmităţile femeilor, cele care încep să nu mai fie tinere (Femeia de treizeci de ani) : „Severul meu prieten
spunea : Henri IV şi-a cucerit regatul oraş cu oraş, domnul de Balzac şi-a cucerit publicul bolnăvicios prin
infirmităţi. Astăzi prin femeile de treizeci de ani, mîine prin cele de cincizeci (au existat chiar şi cele de şaizeci),
poi-mîine prin cele anemice, prin cele diforme în Căutarea Absolutului, etc". Şi îndrăzneşte să adaoge un alt
motiv al succesului rapid al lui Balzac în toată Franţa : „Dibăcia în alegerea succesivă a locurilor unde îşi sta -
bileşte urmarea povestirilor sale". în una din străzile din Saumur se va arăta călătorului casa Eugeniei Grandet,
la Douai probabil că se arată deja casa Claës. Cu ce blînd orgoliu o fi surîs proprietarul casei de ţară La
Grenadière, oricît de indulgent locuitor din Touraine ar fi el. Această măgulire adresată fiecărui oraş în care
autorul îşi plasează personajele îi aduce succesul. Vorbind despre Musset care spunea că-i plac bomboanele şi
trandafirii, etc. adaugă : „Cînd ţi-au plăcut atîtea lucruri...", îl înţelegi *. Ajunge să-1 învinovăţească pe Balzac
de imensitatea ţelului său, de multitudinea descrierilor, pe care Sainte-Beuve le numeşte un talmeş balmeş,
îngrozitor : „Scoateţi din povestirile sale Femeia la treizeci de ani, Femeia părăsită, Le Réquisition-naire2, La
Grenadière3, Les Célibataires, scoateţi din romanele sale povestea lui Louis Lambert şi Eugénie Grandet,
capodopera sa, ce sumedenie de volume, ce potop de povestiri, de romane de tot felul, comice, economice,
filozofice, magnetice şi teozofice mai rămîn încă !" Ori, în aceasta constă însăşi măreţia operei lui Balzac.
Sainte-Beuve a spus că Balzac s-a năpustit asupra secolului al XIX-lea ca asupra unui supus de-al
1
Erau lucruri de care îi plăcea să vorbească şi a spus asta şi despre Chateaubriand. (N. autorului).
2
Traducere din 1918, Groaza. (N. tr.).
3
Traducere din 1921, Grădina cu rodii. (N. tr.).
164
său, că societatea este o femeie, că-şi dorea un pictor, ca el a fost acela, că zugrăvind-o nu a ţinut seama
de tradiţie, că a reînnoit procedeele şi artificiile penelului spre folosinţa acestei societăţi ambiţioase şi cochete
care ţinea ca totul să înceapă de la ea şi să nu semene de-cît cu ea. Dar Balzac nu şi-a propus această simplă
zugrăvire, cel puţin în sensul simplist de a picta nişte portrete fidele. Cărţile sale luau naştere din idei frumoase,
dacă vreţi idei de picturi frumoase (căci deseori el concepe o artă în forma alteia) dar atunci din-tr-un frumos
efect de pictură, dintr-o măreaţă idee de pictură. Aşa cum vedea într-un efect de pictură o idee frumoasă, t:t aşa
putea sa vadă într-o idee de carte un efect frumos. îşi reprezenta lui însuşi un tablou unde apărea vreo
originalitate emoţionantă şi uluitoare. Să ne închipuim astăzi un literat căruia i-ar veni ideea să trateze de
douăzeci de ori, dar din unghiuri diferite, aceeaşi temă, şi care ar avea senzaţia că face ceva profund, subtil,
puternic, zdrobitor, original, pătrunzător, ca cele cincizeci de catedrale sau cei patruzeci de nuferi ai lui Monet1.
Pasionat amator de pictură, se bucura uneori la gîndul că şi el avea o idee ingenioasă de tablou, a unui tablou
care va place la nebunie. Dar era totdeauna o idee, o idee dominantă, şi nu o pictură ce nu era preconcepută, aşa
cum o credea Sainte-Beuve. Din acest punct de vedere chiar Flaubert avea o idee mai puţin preconcepută ca a
lui. Culoarea din Salammbô, Bovary. început de subiect care nu-i place, ia orice ca să lucreze. Dar toţi scriitorii
mari se întîlnesc din anumite puncte de vedere şi sint ca şi diferite momente, contradictorii uneori, ale unui
singur geniu care ar trăi cît şi omenirea. Flaubert se întîlneşte cu Balzac atunci cînd spune : „îmi trebuie un
sfîrşit minunat pentru Felicite" 2.
1
Claude Monet – pictor francez (1840–1926). Cel mai mare peisagist al impresionismului. Aici Proust
se referă la seria de tablouri reprezentînd catedrala din Rouen şi nuferi. (N. tr.).
2
Personaj din nuvela Un coeur simple. (N. tr.).
165
Această realitate izvorîtă din viaţa romanelor lui Balzac face ca ele să ofere pentru noi, valoare literară
miilor de lucruri din viaţă, care pînă atunci ne păreau mult prea întîmplatoare. Dar chiar legea faptelor
întîmplătoare se degajă din opera sa. Să nu mai vorbim din nou despre evenimente, personaje balzaciene. Noi
doi nu spunem niciodată, nu-i aşa, decît lucruri care nu s-au mai spus. De exemplu, să ne gîndim la o femeie de
moravuri uşoare care 1-a citit pe Balzac şi care, într-o ţară unde nu o cunoaşte nimeni, simte o dragoste sinceră,
împărtăşită ; sau chiar să extindem subiectul la un bărbat cu un trecut păcătos, sau cu o reputaţie politică
proastă, de exemplu, şi care, într-o ţară unde nu-1 cunoaşte nimeni îşi formează prietenii duioase, se vede
înconjurat de relaţii plăcute şi se gîn-deşte că în curînd, cînd aceşti oameni vor întreba cine este el, îi vor
întoarce poate spatele, iar el caută soluţii de a abate năpasta. Pe drumurile acestei vilegiaturi pe care o va părăsi
şi unde vor parveni poate în curînd informaţii supărătoare despre el, el plimbă singuratic o melancolie
îngrijorată dar nu lipsită de farmec, căci a citit Les Secrets de la Princesse de Cadignan, ştie că ia parte la o
situaţie într-un fel literară, înfrumuseţată tocmai prin asta. în timp ce de-a lungul drumurilor de toamnă trăsura îl
duce spre prietenii încă încrezători, acestei nelinişti i se contopeşte un farmec pe care nu l-ar avea tristeţea
iubirii dacă n-ar exista poezia. Cu atît mai mult dacă crimele care i se reproşează sînt imaginare, el aşteaptă cu
nerăbdare ora cînd prietenii săi credincioşi, d'Arthez, Rastignac şi de Marsay vor primi botezul noroiului. într-
un fel întîmplător şi individual adevărul situaţiilor ne face capabili să botezăm o mulţime de situaţii ca de
exemplu Rastignac căsătorindu-se cu fiica amantei sale Delphine de Nu-cingen, Lucien de Rubempré arestat în
ajunul căsătoriei cu Domnişoara de Grandlieu, Vautrin moştenindu-1 pe Lucien de Rubempré atunci cînd vroia
să-1 îmbogăţească, familia Lanty întemeindu-şi averea pe dragos-
166
tea unui cardinal pentru un castrat *, bătrînelul căruia fiecare îi face servicii, acest adevăr este aici
surprinzător. Balzac are nişte adevăruri2 fine culese la suprafaţa vieţii mondene şi toate la un grad destul de
mare de generalitate, pentru ca, mult timp după aceea să se spună : cît e de adevărat ! In O fiică a Evei, cele
două surori : doamna de Vandenesse şi doamna du Tillet, atît de diferit căsătorite şi care totuşi se adoră, şi în
urma revoluţiilor, cumnatul du Tillet fără titluri de nobleţe devenit pair de France cînd Félix de Vandenesse nu
mai e şi cele două cumnate, contesa şi marchiza de Vandenesse, care au necazuri din cauza asemănării de nume.
Sînt însă adevăruri mult mai profunde, ca acela cînd Paquita Valdès3 iubeşte tocmai pe bărbatul care seamănă cu
femeia cu care trăieşte ea.
Vautrin care întreţine pe femeia care poate să-1 vadă în fiecare zi pe Sallenauve 4, fiul lui ; Sallenauve
căsă-torindu-se cu fiica doamnei de l'Estorade 4. Aici, sub acţiunea aparentă şi exterioară a dramei, circulă legi
misterioase ale trupului şi ale sentimentului.
Singurul lucru care sperie puţin în cadrul acestei interpretări a operei sale sînt tocmai aceste lucruri des-
pre care el n-a vorbit niciodată în corespondenţă, în care spune despre cea mai neînsemnată carte că e sublimă,
unde vorbeşte cu cel mai mare dispreţ despre Fata cu ochii de aur, dar nici un cuvînt despre sfîrşi-tul romanului
Iluzii pierdute, despre admirabila scenă despre care am vorbit. Caracterul Evei, care ni se pare neînsemnat s-ar
spune că îi apare ca o altă descoperire. Dar toate astea depind poate de scrisorile pe care le avem, şi chiar de
cele pe care le scria Balzac.
Cu Balzac, Sainte-Beuve procedează ca întotdeauna, în loc să vorbească despre femeia de treizeci de ani
a lui Balzac, el vorbeşte despre femeia de treizeci de
1
Este vorba despre nuvela Sarrazine.
2
Notă intercalată. (N. ed. fr.).
3
Personaj din Fata cu ochii de aur, episod din Istoria celor treisprezece. (N. tr.).
4
Personaje din Mémoires de deux jeunes mariées. (N. tr.).
167
ani în afara lui Balzac, şi după cîteva cuvinte despre Balthazar Claës (din Căutarea Absolutului) el
vorbeşte despre un Claës din viaţa reală, care tocmai a lăsat o lucrare asupra propriei sale Căutări a Absolutului
şi dă lungi citate despre această cărticică, bineînţeles fără vreo valoare literară. Din înălţimea falsei şi primej-
dioasei sale idei de diletantism literar, Sainte-Beuve se înşeală asupra severităţii lui Balzac pentru Steinbock din
Verişoara Bette, un simplu amator care nu înfăptuieşte nimic, nu produce nimic, nu înţelege că pentru a fi un
artist trebuie să te dăruieşti în întregime artei, în această privinţă, Sainte-Beuve se ridică cu o demnitate
ofensată împotriva exprimării lui Balzac care spune : „Homer... trăia în concubinaj cu Muza". Cu-vîntul nu este
poate foarte bine găsit. Dar în realitate, nu poate să existe interpretare a capodoperelor trecutului decît dacă sînt
considerate din punctul de vedere al celui care le-a scris, şi nu din afară, la o distanţă respectuoasă, cu o
deferentă academică. Este posibil ca în cursul ultimului secol să se fi schimbat condiţiile exterioare ale
producţiei literare, meseria de om de litere să fi devenit un lucru mai absorbant şi mai exclusiv. Dar legile
interioare, mintale ale acestei producţii nu s-au putut schimba. Un scriitor care din cînd în cînd ar avea geniu
pentru ca să poată duce în restul timpului o viaţă plăcută de diletantism monden şi literar, este o concepţie la fel
de falsă şi de naivă ca cea a unui sfînt, cu cea mai înălţătoare viaţă morală ca să poată duce în paradis o viaţă de
plăceri vulgare. Eşti mai aproape de înţelegerea marilor antici înţelegîndu-i ca Balzac decît ca Sainte-Beuve.
Diletantismul n-a creat niciodată nimic. Chiar şi Horaţiu era cu siguranţă mai aproape de Balzac decît de
domnii Daru sau Mole.
XII
Balzac şi domnul de Guermantes
BINEÎNŢELES CĂ BALZAC, CA ŞI CEILALŢI RO-mancieri, şi mai mult decît ei, a avut cititori care
nu căutau în romanele sale o operă literară, ci doar fructul imaginaţiei şi al observaţiei. Ei treceau peste de-
fectele stilului său apreciind mai degrabă calităţile şi rafinamentul. în mica bibliotecă de la etajul al doilea,
unde, duminica, domnul de Guermantes se grăbea să se refugieze la prima sonerie a invitaţilor soţiei sale şi
unde i se aducea siropul şi biscuiţii la ora ceaiului, avea toată opera lui Balzac legată în piele de viţel, aurită, cu
o etichetă de piele verde, luată de la domnul Bechet sau domnul Werdet, editorii cărora Balzac le-a scris ca să-i
înştiinţeze despre efortul supraomenesc pe care-1 va face ca să le trimită cinci coli în loc de trei dintr-o operă
care va avea un mare răsunet, şi cărora le cere, în schimb, o majorare a preţului. Deseori, cînd mă duceam s-o
văd pe doamna de Guermantes şi cînd simţea că vizitatorii ei mă plictiseau, ea îmi spunea : „Vreţi să urcaţi să-1
vedeţi pe Henri ? Spune el că nu e acasă, dar pe dumneavoastră va fi încîntat să vă vadă !" (spulberînd astfel
dintr-o lovitură cele o mie de precauţii pe care le lua domnul de Guermantes ca să nu se ştie că era acasă şi
absenţa lui să nu se considere o impoliteţe). „Veţi fi condus în biblioteca de la etajul al doilea, îl veţi găsi
citindu-1 pe Balzac". „Ah ! dacă-1 întrebi pe soţul meu despre Balzac !" spunea ea deseori, cu un aer de frică şi
de laudă ca şi cum Balzac ar fi fost deopotrivă un obstacol care ar fi împiedicat ieşirea la ora fixă şi care i-ar
face să piardă plimbarea, dar şi un fel de favoare deosebită acordată domnului de Guermantes pe care acesta la
rîndul lui nu o
!69
acorda tuturor, şi de care trebuia să mă consider fericit.
Doamna de Guermantes explica celor ce nu ştiau : „Ştiţi, soţul meu, cînd este întrebat despre opera lui
Balzac, este ca un stereoscop ; vă va spune de unde vine fiecare fotografie, ţara pe care o reprezintă ; nu ştim
cum îşi poate reaminti toate astea şi totuşi e mult diferit de Balzac, nu înţeleg cum poate să se ocupe de mai
multe lucruri atît de diferite în acelaşi timp." O rudă antipatică, baroana de Tapes, lua în asemenea ocazii o
expresie rece, dînd impresia că nu aude, că e absentă şi totuşi blamînd, căci după părerea ei Pauline era ridicolă
şi fără tact spunînd toate astea, domnul de Guermantes „ocupîndu-se în acelaşi timp", într-adevăr, de multe
aventuri care erau poate mai obositoare şi care ar fi trebuit să atragă atenţia soţiei sale mai mult decît lectura lui
Balzac şi mînuirea stereosco-pului. Ca să spun drept eram printre privilegiaţi, căci era de ajuns să fiu acolo ca
domnul de Guermantes să consimtă să-mi arate stereoscopul. Stereoscopul conţinea fotografii din Australia
aduse de nu ştiu cine domnului de Guermantes, dar ar fi fost capabil să le facă singur în locuri descoperite de el,
defrişate şi colonizate, dacă „arătarea stereoscopului" nu ar fi părut o comunicare mai preţioasă, mai directă şi
mai greu de obţinut de la priceperea domnului de Guermantes. Cu siguranţă că, dacă în casa lui Victor Hugo un
invitat ar fi dorit ca după cină gazda să citească o dramă inedită, n-ar fi fost mai intimidat de enormitatea pro-
punerii decît îndrăzneţul care în familia Guermantes ar fi întrebat dacă, după cină, contele n-ar vrea să arate
stereoscopul. Doamna de Guermantes ridica braţele vrînd să spună : „Cereţi aşa de mult !" Şi în anumite zile,
cînd vroiau să celebreze în mod special pe vreun invitat sau să-i recunoască serviciile ce nu se uită, contesta
şuşotea cu un aer intimidat, confidenţial şi mirat, ca şi cum nu ar îndrăzni să încurajeze prea mari speranţe fără
să fie absolut sigură, dar îţi dădeai seama că pentru a o spune cu îndoială era nevoie ca
170
ea să fie sigură : „Cred că după cină domnul de Guer-mantes vă va arăta stereoscopul". Şi dacă domnul
de Guermantes îl arăta pentru mine, ea spunea : „Ei ce vreţi, pentru micuţul acesta nu ştiu ce n-ar face soţul
meu". Iar persoanele prezente mă priveau cu invidie, şi o anumită verişoară săracă din familia Villeparisis
căreia îi plăcea să flateze gazdele spunea pe un ton de bîrfă ascuţită : „Dar domnul nu este singurul, îmi amin-
tesc foarte bine că vărul meu a arătat stereoscopul şi pentru mine, acum doi ani, nu vă amintiţi ? Oh ! eu nu uit
aşa ceva, sînt chiar foarte mîndră !" Dar veri-şoarei nu i se permitea să urce în biblioteca de la etajul doi.
Încăperea era răcoroasă şi dacă era prea cald afară obloanele rămîneau mereu închise, chiar şi fereastra.
Dacă ploua, fereastra era deschisă ; se auzea apa şiroind pe copaci, dar chiar dacă ploaia înceta, contele nu
deschidea obloanele de teamă să nu fie văzut de jos şi să se afle că era acolo. Dacă mă apropiam de fereastră el
mă trăgea brusc : „Ai grijă să nu fi văzut, s-ar afla că sînt aici", fără să ştie că soţia sa şi spusese tuturor :
„Urcaţi la etajul al doilea, să-1 vedeţi pe soţul meu". Nu spun că zgomotul ploii ce se auzea prin fereastră
depăna în el parfumul fin şi îngheţat, substanţa fragilă şi preţioasă pe care Chopin o înşira pînă la sfîrşitul
celebrei sale piese Ploaia. Chopin, acest mare artist bolnăvicios, sensibil, egoist şi dandy, care desfăşoară timp
de o clipă în muzica sa, aspectele succesive şi contrastante ale unei dispoziţii intime ce se schimbă neîncetat şi
care o clipă nu mai creşte lent, fără ca alta să o oprească, lovindu-se de ea şi alătu-rîndu-i-se, cu totul diferită,
dar mereu cu un ton intim bolnăvicios, adîncit în sine-însuşi, în freneziile de acţiune, cu sensibilitate dar
niciodată cu suflet, deseori cu avînturi furioase, niciodată cu destinderea, blîndeţea, contopirea cu altceva decît
cu sine-însuşi ca la Schu-mann. Muzică blîndă ca privirea unei femei care vede că cerul este închis pentru toată
ziua şi a cărei singură mişcare este ca şi gestul mîinii ce în încăperea umedă
171
de abia îşi adună pe umeri o blană preţioasă, fără să aibă curajul, în această anestezie generală la care
participă, să se ridice, să se ducă să spună în camera de alături o vorbă de împăcare, de îndemn, de căldură şi de
viaţă, lăsînd, secundă după secundă, să i se slăbească voinţa şi corpul să îngheţe, ca şi cum, fiecare lacrimă pe
care o înghite, fiecare clipă care trece, fiecare picătură de ploaie ar fi o picătură din sîngele ei care se scurge
lăsînd-o mai slăbită, mai îngheţată, mai sensibilă la blîndeţea bolnăvicioasă a zilei.
De altfel ploaia pe copaci unde corolele şi frunzele par certitudinea şi promisiunea de nezdruncinat şi în-
florită a soarelui şi căldurii ce vor reveni în curînd, ploaia nu este decît zgomotul unei stropiri îndelungate la
care asistăm fără tristeţe. Dar, fie că intra astfel pe fereastra deschisă, fie că, în după amiezile însorite şi
înăbuşitoare se auzea în depărtare muzică militară sau de la bîlci, ca un tiv strălucitor al căldurii prăfuite,
domnului de Guermantes îi plăcea desigur să stea în bibliotecă, încă din clipa cînd, intrînd şi închizînd
obloanele, gonea soarele întins pe canapea şi pe vechea hartă regală a provinciei Anjou, agăţată deasupra, cu
aerul de a-i spune : „Dă-te la o parte să m-aşez" pînă în clipa cînd cerea să i se aducă lucrurile şi ordona să se
înhame caii.
Dacă era ora cînd tatăl meu ieşea după treburi şi cum domnul de Guermantes îl cunoştea puţin şi deseori
îi cerea anumite servicii, ca între vecini, castelanul fugea spre el, îi aranja gulerul de la pardesiu şi nu se
mulţumea să-i strîngă mîna ci i-o reţinea într-a lui şi-1 conducea astfel de la uşa scării pînă la căsuţa portarului.
Căci unii mari seniori, în dorinţa lor de a flata arătînd că nu văd nici o distanţă între ei şi dumneavoastră, au
amabilităţi de valet şi chiar lipsa de pudoare a unei curtezane. Contele avea mereu mîi-nile umede şi iată de ce
tata se făcea că nu-1 vede, că nu-1 aude, mergea pîna acolo încît nu-i răspundea cînd îi vorbea. Celălalt nu se
fîstîcea, spunea numai : cred ca e „preocupat" şi se întorcea la caii lui.
172
De mai multe ori ei loviseră cu copitele în prăvălia florarului, spărseseră un geam şi glastre de flori.
Contele nu consimţise să-1 despăgubească decît sub ameninţarea unui proces şi găsea că e îngrozitor din partea
florarului „cînd se ştia cîte făcuse doamna contesă pentru firmă şi pentru cartier". Dar florarul care, din-potrivă,
părea că nu ştia nimic despre cîte „făcuse contesa pentru firmă şi pentru cartier" şi care găsea chiar extraordinar
faptul că ea nu cumpără niciodată flori de la el pentru recepţii, avea cu totul alt punct de vedere, ceea ce-1 făcea
pe conte să-1 găsească îngrozitor. Pe deasupra, florarul spunea mereu „Domnule" şi niciodată „Domnule conte".
Contele nu se plîngea, dar într-o zi cînd vicontele de Praus care tocmai se instalase la etajul al patrulea şi stătea
de vorbă cu contele, ceru o floare, florarul care nu-i ştia încă bine numele spuse : „Domnule Praus". Contele din
amabilitate pentru viconte izbucni în rîs : „Domnule Praus, e bine spus ! Ah ! în vremurile astea, con-sideră-te
fericit că nu ţi spune încă cetăţeanul Praus".
Coritele lua masa în fiecare zi la club, în afară de duminică, zi cînd lua masa cu soţia sa. în anotimpul
cald, contesa primea în fiecare zi de la două la trei. Contele îşi fuma ţigara de foi în grădină, întrebîn-du-1 pe
grădinar „Ce floare e asta ? Vor fi mere anul acesta ?" şi bătrînul grădinar, emoţionat ca şi cum l-ar fi văzut
prima oară pe conte, îi răspundea cu un aer mai mult recunoscător decît respectuos, ca şi cum, în faţa acestei
dovezi de interes pentru flori, el trebuia să-i mulţumească în numele lor. La primul clopoţel ce anunţa sosirea
oaspeţilor contesei, contele urca repede în biroul său, în timp ce servitorii începeau să aducă în grădină
lichiorurile de coacăze negre şi apa minerală.
Deseori seara erau zăriţi, în grădiniţa îngustă, ducele de X... sau marchizul de Y... care veneau de mai
multe ori pe săptămînă ; în vîrstă, îşi impuneau oboseala de a se îmbrăca, de a sta toată seara pe un scaun puţin
comod, în acest petec de grădină, cu singura pers-
173
pectivă a lichiorului, cînd, în atîtea case luxoase de mari bancheri, gazdele ar fi fost fericite să-i aibă nu-
mai în haină, pe sofale, comode, cu lux de blănuri şi ţigări de foi. Dar biftek-ul şi cafeaua fără asociaţii de idei
vulgare, aceasta era, bineînţeles, plăcerea pe care o gustau la familia Guermantes. Erau oameni culţi şi cînd
contele din nevoia unor aventuri amoroase aducea din cînd în cînd vreun tînăr „pe care nimeni nu-1 cunoştea"
ei ştiau să-1 farmece vorbindu-i despre lucruri familiare lui („Sînteţi arhitect, domnule ?") cu multă dibăcie,
gust şi chiar o amabilitate al cărei sfîr-şit era marcat printr-un rămas bun foarte rece ; şi totuşi, după plecarea
noului venit ei vorbeau despre el cu cea mai mare bunăvoinţă, ca pentru a justifica fantezia celui care-1 adusese,
lăudîndu-i inteligenţa, purtările şi pronunţîndu-i numele de mai multe ori ca pentru a se exersa, ca şi cum ar fi
fost în prezenţa unui cuvînt nou, străin şi preţios. Se vorbea despre căsătoriile plănuite în familie, tînărul fiind
mereu un subiect excelent, erau mulţumiţi pentru Isabelle, se discuta dacă fiica ei făcea o căsătorie demnă de
rangul ei. Toţi aceşti nobili, bogaţi, puneau în valoare nobleţea şi averea unor oameni care, desigur, nu erau mai
nobili şi mai bogaţi decît ei, ca şi cum ar fi fost fericiţi să fie la fel. Contele spunea : „Are o avere imensă", sau
„E tot ce poate fi mai vechi ca nume, înrudit cu tot ce poate fi mai bun, mai nobil", cînd el era, cu siguranţă de o
viţă la fel de nobilă şi cu rude la fel de importante.
Nimeni nu o dezaproba pe contesă cînd făcea ceva reprobabil, nimeni nu-şi spunea părerea despre un
lucru făcut de conte sau de contesă, asta făcea parte din buna creştere. De altfel, conversaţia era foarte deslînată,
cu voce destul de joasă. Numai problema înrudirilor îl înfierbînta brusc pe conte. „Dar e vară-mea" exclama
cînd se pronunţa un nume, ca şi cum ar fi fost vorba despre o şansă nesperată şi pe un ton care-ţi făcea poftă să-i
răspunzi : „Dar eu nu spun contrariul". El spunea asta în special străinilor căci ducele de X... şi
174
marchizul de Y... nu mai aveau nimic de aflat de la el în această privinţă. Totuşi cîteodată, ei i-o luau
înainte şi spuneau : „Dar e verişoara dumneavoastră, Astolphe, prin familia Montmorency. – Dar bineînţeles",
exclama Astolphe, temîndu-se ca afirmaţia ducelui de X... să nu fie absolut sigură.
Contesa folosea un limbaj „rural". Spunea : „E o verişoara a lui Astolphe, e proastă ca un 1 gîscă. La
curse ducesa de Rouen (pentru Rohan)". Dar ea vorbea frumos. Dimpotrivă, conversaţia contelui, cît mai
vulgară, permitea să culegi toţi paraziţii limbajului, tot aşa cum anumite plaje sînt favorabile zoologilor căci
găsesc mari cantităţi de moluşte. „Mătuşa mea de Ville-parisis, care-i o bucăţică bună", sau „dată naibii", sau „e
o şireată", sau „e o ciumă" „vă asigur că a luat-o din loc", „mai fuge încă". Dacă simpla suprimare a unui
articol, trecerea de la singular la plural dădea o nuanţă vulgară unui cuvînt, să fiţi sigur că pe aceasta o prefera
contele. Era normal să spui că un vizitiu ieşea de la familia Rothschild. Spunea : „Iese de la F.othschild", fără ca
prin asta să înţeleagă un anumit Rothschild pe care-1 cunoscuse, spunînd prin vocea omului de rînd, născut
nobil şi crescut la Iezuiţi, dar totuşi om de rînd „Rothschild", în frazele în care mustaţa sună mai bine la plural,
el spunea „mustaţa". Dacă i se spunea să ia braţul gazdei şi era şi ducele de X... acolo, spunea : „nu vreau să
trec înaintea ducelui de X...". Cînd scria, era mai grav, cuvintele nu-şi dezvăluiau niciodată pentru el sensul
exact, el le împerechea mereu cu un cuvînt nepotrivit. „Vreţi să veniţi să mă luaţi de la Agricola, căci de anul
trecut fac parte din acel loc" ; „regret că nu am putut face cunoştinţa domnului Bourget, aş fi fost fericit să
strîng mîna acestui spirit atît de distins". „Scrisoarea dumneavoastră e fermecătoare, în special peroraţia",
„regret că nu am putut aplauda ciudata
1
în original : „C'est une cousine à Astolphe, elle est bête comme eun oie. C'est su le champ de courses,
la duchesse de Rouen (pour Rohan)". (N. tr.).
175
audiţie (e adevărat ca adaugă, ca nişte mănuşi gris – deschis pe o mînă murdară : a acestor muzici
delicate)." Căci găsea că e mai rafinat să spui „muzici" şi în loc de „sentimentele mele distinse", „distinsele
mele sentimente".
Dar de altfel conversaţia sa se compunea mult mai puţin din cuvinte decît din nume. Cunoştea atîta lume
încît cu ajutorul legăturii „tocmai" putea vorbi pe dată de ceea ce în lume se chema o „anecdotă", şi care în
majoritatea cazurilor suna cam aşa : „Dar tocmai în 186... da în 67... eram la un dineu la marea ducesă de Bade,
tocmai sora Prinţului, pe atunci de Weimar, de atunci prinţ moştenitor, care s-a căsătorit cu nepoata mea
Villeparisis, îmi amintesc perfect că marea ducesă care era foarte curtenitoare şi avusese amabilitatea să mă
aşeze lîngă ea a vrut să-mi spună că singurul fel de a păstra blănurile, scuzaţi-mi această expresie puţin cam
vulgară, ea nu se ferea, cîteodată, s-o spună pe şleau, era să pui în loc de naftalină coajă de ridichi curăţate. Vă
asigur că asta nu a spus-o pentru un surd. De fapt, am dat reţeta lui Ketty de Dreux – Brézé şi lui Loulou de la
Chapelle-Marinière-sur-Avre care au fost încîntate, nu-i aşa Floriane ?" Şi contesa spunea simplu : „Da,
excelentă. încearcă cu blănurile tale Juliette, vei vedea. Vrei să-ţi trimit puţin ? Aici servitorii o prepară foarte
bine şi vor putea să-i înveţe şi pe ai tăi, nu ? E un fleac, cînd ştii s-o prepari".
Cîteodată marchizul venea să-şi vadă fratele ; atunci se „apucau" bucuroşi de Balzac căci era o lectură
din vremea lor, citiseră aceste cărţi în biblioteca tatălui lor, pe care o moştenise contele. Gustul lor pentru Bal-
zac păstrase, în naivitatea sa de început, preferinţele lecturilor de atunci, înainte ca Balzac să fi devenit un mare
scriitor şi supus ca atare variaţiilor gustului literar. Cînd cineva pronunţa numele lui Balzac, dacă persoana era
persona grata, contele cita cîteva titluri,
176
dar nu cele ale romanelor lui Balzac pe care le admiram cel mai mult. Spunea : „Ah ! Balzac ! Balzac !
Trebuie timp ! Bal la Sceaux de exemplu ! Aţi citit Bal la Sceaux ? E fermecător !" E adevărat că vorbea la fel
şi despre Crinul din Vale : „Doamna de Mort-sauf ! Ce ştiţi dumneavoastră, dacă n-aţi citit toate astea ! Charles
(adresîndu-ne fratelui său), doamna de Mortsauf, Crinul din Vale, e fermecător !" Mai vorbea şi despre
Contractul de Căsătorie pe care-1 numea cu primul său titlu „La Fleur des Pois" de asemenea despre Casa la
Motanul cu mingea. în zilele cînd se consacra în întregime lui Balzac cita şi opere care la drept vorbind nu sînt
de Balzac, ci de Roger de Beauvoir1 şi de Celeste de Chabrillan2. Dar ca să-1 scuzăm trebuie spus că mica
bibliotecă unde i se aduceau siropul şi biscuiţii şi unde, în zilele ploioase, dacă nu era nimeni să-1 vadă de jos,
primea prin fereastra deschisă saluturile plopului biciuit de vînt care făcea reverenţe de trei ori pe minut, poseda
totodată operele lui Balzac, ale lui Alphonse Karr 3, Céleste de Chabrillan, Roger de Beauvoir, şi cele ale lui
Alexandre Duval4, toate legate la fel. Cînd deschideai aceste volume şi cînd aceiaşi hîrtie subţire cu caractere
mari îţi prezenta numele eroinei aşa cum ţi s-ar fi prezentat ea însăşi sub această aparenţă portativa şi
confortabilă, însoţită de un uşor miros de clei, praf şi bătrîneţe care era ca şi emanaţia farmecului său, era foarte
greu să stabileşti între aceste cărţi o împărţire pretins literară care se baza în mod artificial pe nişte idei străine
atît subiectului cît şi înfăţişării volumelor! Iar Blanche de Mortsauf, etc., foloseau ca să vi se adreseze caractere
de o claritate atît de convingătoare (singurul efort pe care trebuia să-1
 1
Edouard Roger de Brelly zis şi Roger de Beauvoir, (1809– 1866), scriitor romantic. A scris romane,
poeme, lucrări dramatice.
2
Céleste Venard, zisă şi Magador, născută în 1824, căsătorită cu contele de Chabrillau, autoare a
numeroase lucrări literare, piese şi romane.
3
Scriitor francez, (1808–1890), uitat astăzi.
4
Dramaturg, academician, adversar al romantismului.
12 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1/209 177
faceţi era să întoarceţi paginile pe care bătrîneţea le făcuse transparente şi aurite, dar care păstrau
moliciunea muselinei) încît era imposibil să nu crezi că povestitorul nu e acelaşi şi că nu este înrudire mult mai
strînsă între Eugénie Grandet şi ducesa de Mers 1, decît între Eugenie Grandet şi un roman de Balzac de un
franc.
Trebuie să mărturisesc că-1 înţeleg pe domnul Guer-mantes, eu care în toată copilăria mea am citit la
fel, pentru care Colomba 2 a fost atît de mult timp „volumul în care nu mi se dădea voie să citesc Venus a"Iile 3
(tu îmi interziceai asta). Aceste volume în care ai citit o lucrare pentru prima dată, sînt ca şi prima rochie în care
ai văzut o femeie, ele ne spun ce a însemnat pentru noi atunci, ce eram noi pentru ea. Să le caut, iată singura
mea modalitate de a fi bibliofil. Ediţia în care am citit o carte pentru prima dată, ediţia în care cartea mi-a făcut
o impresie originală, iată singurele „prime" ediţii, „ediţiile originale" de care sînt amator. Şi încă e destul pentru
mine să-mi amintesc de acele volume. Paginile lor îngălbenite sînt aşa de poroase în amintiri încît mi-ar fi frică
să nu sugă şi impresiile de astăzi şi să nu-mi mai găsesc impresiile de altă dată. Vreau, de fiecare dată cînd mă
voi gîndi la ele, să se deschidă la pagina la care le închideam, lîngă lampă, sau pe fotoliul de răchită din
grădină, cînd tata îmi spunea : „Stai drept".
Şi mă întreb uneori dacă nu cumva felul meu de a citi de astăzi nu se aseamănă mai mult cu cel al
domnului de Guermantes decît cu cel al criticilor contemporani. O lucrare este încă pentru mine ceva viu, cu
care fac cunoştinţă chiar de la primul rind, pe care-1 ascult cu respect, căruia îi dau dreptate atîta timp cît sîntem
împreună, fără să aleg şi fără să dis-
1
Personaj din piesa La duchesse de Mers de Céleste de Chabril-lan (1881).
2
Nuvelă de Prosper Mérimée (1840).
3
Titlul sub care au apărut în 1837, şase nuvele ale lui Mérimée.
178
eut. Cînd îl vad pe domnul Faguet1 spunînd în ale sale Essais de Critique că primul volum din Căpita-
nul Fracasse2 este minunat şi că al doilea este insipid, că în Moş Goriot tôt ce se referă la Goriot este de mîna
întîi iar tot ce se referă la Rastignac este sub orice critică, sînt la fel de mirat ca şi dacă aş auzi spunîndu-se că
împrejurimile de la Combray sînt urîte dinspre Méseglise dar frumoase dinspre Guer-mantes. Cînd domnul
Faguet continuă să spună că amatorii nu citesc din Căpitanul Fracasse mai mult de primul volum, nu pot decît
să-i plîng pe amatori, eu cel care am savurat volumul al doilea, dar cînd adaugă că primul volum a fost scris
pentru amatori iar al doilea pentru şcolari, mila mea pentru amatori se transformă în dispreţ faţă de mine
însumi, căci descopăr cît de mult am rămas şcolar. în sfîrşit, cînd ne asigură că Gautier a scris volumul doi fiind
tare plictisit, sînt foarte mirat că ceva atît de distractiv la citit a putut fi atît de plictisitor cînd a fost scris.
La fel şi cu Balzac, în opera căruia Sainte-Beuve şi Faguet disting şi lămuresc, găsesc că începutul este
admirabil şi că sfîrşitul nu face două parale. 3
Singurul progres pe care l-am putut face din acest punct de vedere începînd chiar din copilărie, singurul
punct prin care, dacă vreţi, mă deosebesc de domnul de Guermantes, este că această lume neschimbătoare, acest
bloc din care nu poţi scoate nimic, această realitate
1
Emile Faguet, (1847–1916). Critic şi istoric literar, cu multă autoritate în cercurile universitare ale
vremii. (N. tr.)
2
Roman de Théophile Gautier, (1811–1870), apărut în 1863. (N. tr.)
3
Ceea ce este destul de comic şi de liniştitor este că Sainte-Beuve spune : „Cine a descris vreodată mai
bine ducesele Restauraţiei ?" Domnul Faguet îşi rîde de aceste ducese şi dă cuvîntul domnului Feuillet. In
sfîrşit, Domnul Blum căruia-i place să facă deosebirea, îşi admiră ducesele, dar nu ca pe nişte ducese ale
Restauraţiei. Eu, vă mărturisesc, voi spune ca Sainte-Beuve : „Cine v-a spus-o, ce ştiţi despre ele ?" şi „în
această privinţă prefer să dau crezare persoanelor pe care le-am cunoscut, şi... lui Sainte-Beuve în primul rînd"
(N. autorului).
179
dată, ei bine i-am mai extins puţin limitele, nu mai înseamnă pentru mine o singură carte ci opera unui
autor. Nu pot găsi între diferitele sale lucrări mari deosebiri. Criticii care, ca domnul Faguet, sînt de părere că
Pescuitorii în apă tulbure1 este o capodoperă a lui Balzac şi că Crinul din vale este cea mai proastă lucrare, mă
miră la fel de mult ca şi doamna de Guer-mantes care găsea că în anumite seri ducele de X... fusese foarte
inteligent şi că în altă zi fusese prost. Cît despre mine, ideea pe care mi-o fac despre inteligenţa oamenilor se
schimbă uneori, dar ştiu foarte bine că ideea mea se schimbă şi nu inteligenţa lor. Şi nu cred că inteligenţa poate
fi o forţă schimbătoare pe care Dumnezeu o face uneori puternică şi uneori slabă. Cred că înălţimea la care ea
se ridică în spirit este constantă şi că tocmai la această înălţime, fie că e vorba de Pescuitorii în apă tulbure sau
Crinul din Vale, ea se ridică în acele vaze ce comunică cu trecutul şi care sînt Operele...
* =:- *
Şi totuşi, dacă domnul de Guermantes găsea „fermecătoare", adică, în realitate, amuzante şi neveridice,
nestatornicia vieţii, povestea lui René Longueville sau a lui Félix de Vandenesse, prin contrast, aprecia deseori
la Balzac exactitatea observaţiei : „Viaţa avocaţilor, biroul lor, este exact aşa : am avut de-a face cu oamenii
aceştia ; este exact aşa, César Birotteau2 şi Slujbaşii.
O persoană care nu împărtăşea părerea lui şi de care-ţi vorbesc pentru că este un alt tip de cititoare a lui
Balzac, era marchiza de Villeparisis. Ea nega exactitatea descrierilor lui : „Acest domn ne spune : voi pune un
avocat să vă vorbească. Niciodată un avocat nu a vorbit aşa". Dar în special, ea nu putea ad-
1
în original Un ménage de gar<çon (La Rabouilleuse). (N. tr.)
2
Titlul complet : Mărirea si decăderea lui César Birroteau.
180
mite pretenţia lui de a fi zugrăvit societatea : „Mai întîi de toate, el nu o frecventase, nu era primit, ce
putea să ştie despre ea ? Mai tîrziu a cunoscut-o pe doamna de Castries, dar nu la ea putea să vadă ceva, ea nu
însemna nimic pentru societate. L-am văzut odată la ea pe vremea cînd eram proaspăt căsătorită, era un bărbat
tare comun, n-a spus decît lucruri banale, nici n-am vrut să-mi fie prezentat. Nici nu ştiu cum a făcut la sfîrşit de
s-a căsătorit cu o poloneză de familie bună, înrudită de departe cu verii noştri Czarto-ryski. Toată familia a fost
mîhnită şi vă asigur că nu sînt deloc mîndri cînd li se vorbeşte despre această căsătorie. De altfel, s-a terminat
foarte prost. El a murit aproape imediat". Şi, plecîndu-şi ochii cu un aer îmbufnat pe lucrul de mînă : „Am auzit
chiar lucruri urîte despre asta. Serios vorbiţi, a vrut să intre la Academie ? (cum se spune la Jockey). Mai întîi,
nici nu avea un „bagaj" pentru asta. Şi apoi, Academia este o „selecţie". Sainte-Beuve, iată un bărbat
fermecător, fin, plăcut în societate, stătea la locul lui şi–1 vedeai numai cînd vroiai. Era altceva decît Balzac. Şi
pe urmă, Sainte-Beuve fusese la Champlâtreux, el cel puţin, ar fi putut povesti lucruri din lumea bună. Dar n-o
făcea pentru că era om de lume. De altfel, acest Balzac era un om rău. Nu există un sentiment bun în ceea ce
scrie, nu există oamerfi buni. E foarte neplăcut să-1 citeşti, nu vede decît partea urîtă a lucrurilor. Totdeauna
răul. Chiar cînd descrie un biet vicar, trebuie să fie nenorocit, toţi să fie împotriva lui. – Mătuşă dragă, nu poţi
nega, spunea contele în faţa galeriei entuziasmate că asista la o întrecere atît de pasionantă şi care-şi dădea
coate arătînd-o pe marchiză „amba-lîndu-se", că vicarul din Tours la care te referi, nu este bine descris. Viaţa de
provincie, nu e aşa? Ba tocmai, cu ce mă poate interesa să văd reproduse lucruri pe care le ştiu la fel de bine ca
şi el ? spunea marchiza căci acesta era unul din raţionamentele sale preferate şi singurul fel de a judeca toate
producţiile literare,. Mi se spune : aşa e viaţa de provincie. Desigur, eu o ştiu,
181
am trăit acolo, atunci ce interes mai are ?" Era atît de mîndră de această părere la care ţinea mult, încît
un zîmbet de orgoliu îi strălucea în privirea care se îndrepta spre persoanele de faţă, iar pentru a pune capăt
furtunii adăuga : „O să spuneţi că sînt cam proastă, dar mărturisesc că atunci cînd citesc o carte, am slă biciunea
să-mi placă să aflu ceva". Şi timp de două luni se povestea pînă la cele mai îndepărtate verişoare ale contesei că
în ziua aceea, la familia Guermantes se discutase tot ce poate fi mai interesant.
Cînd citeşte o carte, precizia observaţiei sociale, părerea preconcepută pesimistă sau optimistă sînt
pentru un scriitor nişte condiţii date, pe care nu le discută, de care nici nu-şi dă seama. Dar pentru cititorii
„inteligenţi", faptul că lucrarea e „falsă" sau „tristă" este ca un defect personal al scriitorului pe care sînt miraţi
dar destul de încîntaţi să-1 regăsească, defect chiar exagerat, în fiecare volum al său, ca şi cînd nu s-ar fi putut
corecta, care sfîrşesc prin a conferi scriitorului caracterul antipatic al unei persoane fără judecată care te
predispune la gînduri negre, pe care e preferabil să nu o frecventezi în aşa fel încît, de fiecare dată cînd un librar
le prezintă un volum de Balzac sau Eliot1, ei răspund respingîndu-1 : „Oh ! nu, e totdeauna fals, sau trist,
ultimul mai mult decît toate celelalte, nu mai vreau".
în privinţa contesei, cînd contele spunea : „Ah ! Balzac ! Balzac ! Ar trebui timp, aţi citit La Duchesse
de Mers ?, ea spunea : „Mie nu-mi place Balzac, găsesc că exagerează". în general, ei nu-i plăceau cei „ce
exagerează" şi care, prin asta, par un fel de blam al celor ce nu exagerează ca ea, cei ce dau bacşişuri
„exagerate" ceea ce făcea ca ale ei să pară grozav de meschine, cei care, la moartea vreunei rude manifestau o
tristeţe mai mult decît obişnuită, cei care, pentru un
1
George Eliot, (1819–1880), pseudonimul romancierei engleze Mary Ann sau Marian Evans, una dintre
cele mai impunătoare figuri ale romanului englez.
182
prieten în nenorocire făceau mai mult decît) se face deobicei, sau se duceau special la o expoziţie ca să
vadă un tablou care nu era un portret al unuia dintre prieteni sau ceva „de văzut". Contesa, care nu exagera, cînd
era întrebată dacă la expoziţie văzuse un anumit tablou răspundea simplu : „Dacă era de văzut, l-am văzut".
Persoana din familie asupra căreia Balzac a avut cea mai mare influenţă, a fost marchizul1...
Cititoarea asupra căreia influenţa lui Balzac s-a resimţit cel mai mult a fost tînăra marchiză de Car-
dallec, născută Forcheville. Printre proprietăţile soţului său se afla la Alençon o veche reşedinţă a familiei
Forcheville, cu o faţadă mare ce dădea spre piaţa publică ca în Salonul cu vechituri, cu o grădină ce cobora pînă
la Gracieuse, ca în Fata batrma. Contele de Forcheville lăsase acest palat grădinarilor căci nu găsea nici o
plăcere să meargă să se „înmormînteze" la Alençon. Dar tînăra marchiză îl redeschisese şi petrecea cî-teva
săptămîni în fiecare an, găsind că această reşedinţă avea un farmec balzacian. A pus să i se aducă la Alençon
cîteva mobile din podurile castelului, ale bunicii contelui de Forcheville, uitate acolo ca demodate, cîteva
obiecte legate de istoria sau de vreo amintire deopotrivă sentimentală şi aristocratică a familiei. Marchiza
devenise, într-adevăr, la Paris, una dintre acele tinere doamne din societatea aristocratică ce-şi iubesc casta cu
un gust într-un fel estetic, şi care sînt pentru vechea nobilime ceea ce sînt pentru plebea bretonă sau normandă
hotelierii isteţi de la mont Saint-Michel sau de la „Wilhelm Cuceritorul", doamne care au înţeles că farmecul lor
constă tocmai în apărarea acestei vechi spiţe nobiliare, farmec retrospectiv trans-
1
Marchizul de Quercy, fără îndoială, care va reveni în capitolul următor. (N. autorului.)
185
mis de literaţi îndrăgostiţi de farmecul lor, al doamnelor, ceea ce dă o dublă sclipire de literatură şi de
frumuseţe contemporană (chiar dacă e de rasa) acestui estetism.
Fotografiile celor mai frumoase dintre marile doamne de astăzi erau aşezate de domnişoara Cormon în
hotelul de la Alençon pe consolele din stejar bătrîn. Dar în aceste fotografii doamnele aveau atitudini de demult,
artistice, atît de bine asociate prin capodopere de artă şi de literatură cu graţiile de altă dată, încît ele nu adăugau
decît un farmec artistic decorului, în care de altfel încă din vestibul, prezenţa servitorilor, sau, în salon,
conversaţia stăpînilor erau din nenorocire, precis de astăzi. în aşa fel încît, modesta evocare a reşedinţei de la
Alençon a fost în special balzaciană pentru persoanele cu mai mult gust decît imaginaţie, ştiind să vadă dar
avînd nevoie să vadă, şi care se întorceau încîntate. în ceea ce mă priveşte, am fost puţin decepţionat. Cînd am
aflat că doamna de Cardaillec locuia la Alençon, reşedinţa domnişoarei Cormon sau a doamnei de Bargeton, că
ceea ce vedeam aşa de bine în mintea mea există în realitate, asta mi-a făcut o impresie prea puternică pentru ca
frînturile realităţii să o poată reconstitui.
Trebuie să spun totuşi, şi pentru a-1 părăsi în sfîr-şit pe Balzac, că doamna de Cardaillec arăta reşedinţa
ca o balzaciană inteligentă : „Dacă vreţi, veniţi mîine cu mine la Forcheville, îmi spunea ea, veţi vedea impresia
pe care o vom face în oraş. E ziua cînd domnişoara Cormon îşi înhăma iapa ca să meargă la Prébaudet, în
aşteptare, să ne aşezăm la masă. Şi dacă aveţi curajul să staţi pînă luni seară cînd „primesc", nu-mi veţi părăsi
provincia, fără să fi văzut, cu ochii dumneavoastră pe domnul din Bousquier şi pe doamna de Bargeton, veţi
vedea că în cinstea tuturor se va aprinde lustra, ceea ce vă amintiţi, îl emoţiona atît de profund pe Lucien de
Rubempré".
Persoanele la curent, vedeau în această pioasă reconstituire a trecutului aristocratic şi provincial, un
184
efect al sîngelui Forcheville. Eu însă ştiam că era efectul sîngelui Swann, de care ea uitase, dar care
păstrase inteligenţa, gustul şi chiar această detaşare intelectuală aşa de completă a aristocraţiei (oricîtă înclinare
spre util ar fi investit în ea) pentru a-i găsi, ca unui lucru străin, inutil şi mort, un farmec estetic.
XIII
Nume de persoane
DACĂ AŞ PUTEA SĂ MĂ ELIBEREZ UŞOR DIN păienjenişul obişnuinţei şi să revăd în prima sa
prospeţime acest nume de Guermantes, pe cînd numai visul meu îl colora, să-mi amintesc de doamna de
Guermantes pe care am cunoscut-o şi al cărei nume înseamnă acum pentru mine închipuirea ce prinsese viaţă
prin cunoştinţa cu ea şi se destrămase, nu mai mult decît oraşul Pont-Aven care era construit din elementele cu
totul închipuite evocate de sonoritatea numelui său, doamna de Guermantes nu era plămădită numai din
materia, culoarea şi legenda pe care o vedeam pronun-ţîndu-i numele. Era şi o persoană din zilele noastre, pe
cînd numele ei mă trimitea în acelaşi timp astăzi şi în secolul al XIII-lea, deopotrivă într-un palat ce părea o
vitrină şi în turnul unui castel singuratic, ce primea ultima rază a asfinţitului, iar rangul său o împiedica să
vorbească cu cineva. La Paris, în palatul vitrină mai gîndeam că vorbea cu alte persoane deopotrivă din secolul
al XIII-lea şi din al nostru, care şi ele aveau castele melancolice şi care nici ele, nu vorbeau cu alte persoane.
Dar aceşti nobili misterioşi probabil că aveau nume de care nu auzisem nicicînd, nume celebre ale nobilimii, La
Rochefoucauld, La Trémoille, cele care au devenit nume de străzi, nume de opere ce mi se păreau prea publice,
devenite nume prea comune din cauza asta.
Diverşii membri ai familiei Guermantes se vor recunoaşte în piatra rară a societăţii aristocratice unde
erau zăriţi ici şi colo, ca venele unei materii mai blonde, mai preţioasă ce brăzdează o bucată de jasp. Le zăreai
numai în sînul mineralului unde erau răspîn-dite, supla unduire a şuviţelor de aur ca părul lumi-
186
nos ce goneşte despletit în peretele neted al agatei. Firul de lumină străbătuse sau atinsese şi viaţa mea,
mai adînc sau mai superficial. Desigur, uitasem că în cîntecele pe care mi le cînta bătrîna mea dădacă era unul
Gloire à la Dame de Guermantes de care-mi amintea mama. Şi mai tîrziu, an cu an, aceşti Guermantes se iveau
de o parte şi de alta a întîmplăislor şi sinuozităţilor vieţii mele, ca un castel pe care din tren îl vezi mereu, fie la
stînga, fie la dreapta.
Şi tocmai din această cauză în întorsăturile deosebite din viaţa mea care mă situau în prezenţa lor, de
fiecare dată altfel, nu mă gîndisem niciodată, în aceste situaţii deosebite, la neamul Guermantes, ci numai la
bătrîna doamnă căreia îi fusesem prezentat de bunica mea şi pe care trebuia s-o salut, la ceea ce se gîndea
domnişoara de Quimperlé văzîndu-mă cu ea etc. Cunoştinţa mea cu fiecare membru al familiei Guermantes se
născuse în împrejurări atît de întîmplătoare şi fiecare fusese prezentat atît de material în faţa mea prin imaginile
senzoriale aduse de ochii şi urechile mele, tenul aprins al bătrînei doamne, cuvintele ei – „Veniţi să mă vedeţi
înaintea cinei", încît n-am avut impresia unui contact cu acest neam misterios, cam ce ar fi însemnat pentru
popoarele vechi un neam cu sînge pă-mîntesc sau divin. Şi tot din această cauză, dînd poate un aer mai poetic
existenţei, la gîndul că numai împrejurările, sub diverse pretexte, alăturaseră vieţii mele, de atîtea ori, ceea ce
fusese închipuirea copilăriei mele. La Querqueville, într-o zi pe cînd vorbeam de domnişoara de Saint-Etienne,
Montargis îmi spusese : „Oh ! e o Guermantes veritabilă, ca mătuşa mea Septimie, sînt nişte saxe, nişte figurine
de Saxa". Aceste cuvinte, intrîndu-mi în ureche aduc o imagine atît de vie, încît simt nevoia să cred ce mi se
spune, imagine care merge mai departe decît cea mai stupidă naivitate. în-cepînd din ziua aceea nu pot să mă
mai gîndesc la surorile domnişoarei de Saint-Etienne şi la mătuşa Septimie decît ca la nişte figurine de Saxa
rînduite într-o vitrină numai cu lucruri preţioase, şi de cîte ori cînd
187
vorbea de un palat Guermantes la Paris sau la Poitiers, îl vedeam ca un dreptunghi de cristal, fragil şi
pur, intercalat între case ca o săgeată gotică între acoperişuri, şi în spatele cristalului le vedeam pe doamnele de
Guermantes lîngă care nimeni din restul omenirii nu avea dreptul să se furişeze, strălucind cu cele mai blinde
culori ale figurinelor de Saxa.
Cînd am văzut-o pe doamna de Guermantes, am avut aceeaşi mică decepţie văzînd că are obraji de carne
şi poartă costum taior în timp ce mi-o închipuiam o statuetă de Saxa, decepţie pe care am avut-o văzînd faţada
catedralei Saint-Marc, descrisă de Ruskin ca fiind din perle, safire şi rubine. Dar tot îmi mai închipuiam că
palatul ei e o vitrină şi de fapt ceea ce se vedea, semăna cu o vitrină şi de altfel nu trebuia să fie decît un
ambalaj protector. Dar locuinţa ei era probabil la fel de deosebită de restul lumii, la fel de ne-pătrunsă şi
imposibil de călcat de picioare omeneşti ca şi policioarele de cristal dintr-o vitrină. La drept vorbind adevăraţii
Guermantes, chiar dacă se deosebeau total de cei din visul meu erau totuşi destul de deosebiţi odată admis că
erau bărbaţi şi femei. Nu ştiu ce neam mitologic se născuse dintr-o zeiţă şi o pasăre, dar sînt sigur că
Guermantes erau aceia.
Din păcate membrii familiei Guermantes nu erau înalţi şi, ca pentru a stabili o medie constantă, un fel de
linie ideală, armonie pe care trebuie s-o crezi tu însuţi ca pe corzile unei viori, între umerii lor prea laţi, gîtul
prea lung, pe care-1 înfundau nervos între umeri, ca şi cum i-ai fi sărutat sub o ureche, sprînce-nele inegale,
deseori şi picioarele inegale datorita accidentelor de vînătoare, aceşti oameni se sculau mereu, se răsuceau, nu-i
vedeai decît oblic, sau în picioare, fixînd un monoclu, ridicînd din sprîncene, sucind un genunchi stîng cu mîna
dreaptă.
188
Toţi cei ce păstrează tipul familiei aveau nasul prea coroiat (fără nici o legătură cu nasul coroiat al evrei-
lor) prea lung, care în special la femei cînd erau frumoase, la doamna de Guermantes mai mult ca la celelalte, se
săpa în memorie ca ceva neplăcut, la prima vedere, ca acidul care lasă urme ; sub acest nas pro eminent, buza
prea subţire, prea puţin cărnoasă, dădea gurii un aer sever şi o voce aspră ca un fel de strigăt al unei păsări, cam
acru dar îmbătător. Ochii erau de un albastru pătrunzător, ce strălucea de departe ca o lumină şi te priveau fix,
cu asprime, păreau că sprijină pe tine vîrful dur al unui safir cu un aer nu atît de dominare cît de profunzime, de
scrutare. Cei mai proşti din familie moşteneau de la mamă şi-1 perfecţionau prin educaţie acel aer de psihologie
la care nimic nu rezista şi de dominaţie a fiinţelor, căruia însă prostia şi slăbiciunea îi împrumutaseră o notă
comică dacă privirea nu le-ar fi fost de o frumuseţe de nespus. Părul familiei Guermantes era deobicei blond-
roşcat dar deosebit, un fel de spumă de aur jumătate ghem de mătase, jumătate blană de pisică. Tenul lor
proverbial deja în secolul al XVII-lea era roz-mov, ca cel al unor ciclame, se granula deseori la colţul nasului
sub ochiul stîng de un coş mic uscat mereu în acelaşi loc, pe care oboseala îl umfla uneori. In unele ramuri ale
familiei în care căsătoriile nu se făcuseră decît între verişori, coşul acela căpătase o culoare întunecată şi
violacee. Unii membrii ai familiei veneau rar la Paris şi răsucindu-se ca toţi din aceiaşi familie sub ciocul
proeminent, dintre obrajii grenat şi pomeţii ametist, semănau cu o lebădă împodobită majestuos cu pene
purpurii, care se îndîrjeşte cu răutate lîngă tufele de iris şi heliotrop.
Cei din această familie aveau purtări din lumea bună şi totuşi ele răsfrîngeau mai degrabă acea
independenţă a nobililor care ţinuseră totdeauna piept regilor, decît vanitatea deşartă a altora la fel de nobili ca
şi ei cărora le plăcea să fie distinşi de ei şi să le facă servicii. Şi iată de ce, cînd ceilalţi spuneau între ei : „Am
fost
1S9
la doamna ducesă de Chartres", cei din familia Guer-mantes spuneau chiar şi servitorilor : „Chemaţi
trăsura ducesei de Chartres". în sfîrşit, mentalitatea lor era formată din două trăsături. Din punct de vedere
moral importanţa capitală ce o recunoşteam bunelor instincte. De la doamna de Villeparisis pînă la ultimul şi cel
mai neînsemnat Guermantes, aveau aceiaşi intonaţie a vocii ca să spună despre un vizitiu care-i dusese o dată
cu trăsura : „Se simte că-i un om cu instincte bune, o fire dreaptă, un fond bun". Şi printre ei, la fel ca în orice
familie, degeaba erau unii nesuferiţi, mincinoşi, hoţi, cruzi, desfrînaţi, falsificatori, asasini, aceştia, mai
fermecători decît ceilalţi, simţitor mai inteligenţi, mai amabili, nu păstrau, în ciuda înfăţişării, a privirii albastre
scrutătoare şi a safirului neştirbit, decît o trăsătură comună cu ceilalţi şi asta în momentele cînd îşi dădeau la
iveală fondul, firea, spunînd : „Se simte că are instincte sănătoase, o fire dreaptă, o inimă curajoasă, toate
astea !"
Celelalte două trăsături ale mentalităţii familiei Guermantes erau mai puţin generale. Erau trăsături in-
telectuale, care nu apăreau decît la Guermantes-ii inteligenţi, adică la cei care credeau că sînt grozav de in-
teligenţi, căci erau foarte mulţumiţi de ei. Una din aceste trăsături era convingerea că inteligenţa şi bunătatea,
cucernicia constau în lucruri exterioare, în cunoştinţe. O carte care vorbea despre lucruri cunoscute le părea
lipsită de însemnătate. „Acest autor ne vorbeşte numai de viaţa la ţară, despre castele. Dar oricine a trăit la ţară
ştie asta. Avem slăbiciunea că ne plac cărţile din care aflăm ceva nou. Viaţa e scurtă, n-o să pierdem o oră
preţioasă ca să citim L'Orme du Mail în care Anatole France ne povesteşte despre provincie lucruri pe care le
cunoaştem la fel de bine ca şi el .
Dar această originalitate a familiei Guermantes pe care viaţa mi-a dat-o în compensaţie ca pe o plăcere
spirituală, nu are originalitatea pe care am pierdut-o îndată ce i-am cunoscut şi care-i făcea poetici şi au-
190
riţi ca şi numele lor, legendari, de neatins ca proiecţiile lanternei magice, inaccesibili ca şi castelul lor,
viu coloraţi într-o casă transparentă şi luminoasă, într-un cabinet de sticlă, ca statuetele de Saxa. De altfel, atîtea
nume nobile au farmecul numelor de castele, sau de gări în care, deseori, uitîndu-te în mersul trenurilor, ai visat
să cobori într-o înserare de vară, cînd în nord carpenii singuratici şi deşi între care se pierde gara, sînt deja
roşiatici de umezeală şi răcoare, ca în alte părţi, la începutul iernii.
Şi astăzi încă, unul din farmecele familiilor nobile constă în situarea lor într-un loc cu totul deosebit, şi
în faptul că numele lor, mereu un nume de aşezare, sau numele castelului lor (şi uneori este acelaşi) declanşează
în imaginaţie impresia unei reşedinţe şi dorinţa de a călători. Fiecare nume nobil conţine în spaţiul colorat al
silabelor sale un castel unde, după un drum greu, ajungi încîntat, într-o seară de iarnă veselă şi de jur împrejur
poezia eleşteului, a bisericii care, la rîndul ei repetă destul de des numele, cu armele încrustate pe pietrele
funerare, la picioarele statuilor pictate ale strămoşilor, în trandafiriul vitraliilor heraldice. îmi vei spune că
această familie care locuieşte de două secole în castelul său de lîngă Bayeux, ce dă impresia că a fost construit
în după amiezile de iarnă de către ultimii fulgi de spumă, prizonier în ceaţă, îmbrăcat în interior în tapiţerie şi
dantelă, are un nume provensal. Dar asta nu-1 împiedică să-mi evoce Normandia, aşa cum mulţi arbori, aduşi
din Indii şi de la Cap, s-au aclimatizat aşa de bine în provinciile noastre încît nimic nu ne dă o impresie mai
puţin exotică şi mai mult franceză decît frunzişul şi florile lor. Dacă numele acelei familii italiene se ridică
mîndru de trei secole deasupra unei văi normande adînci, dacă de acolo, cînd terenul scade, se zăreşte faţada
castelului din şist roşu şi piatră cenuşie, pe acelaşi plan cu clopotele de
191
purpură din Saint-Pierre-sur Dives, ei bine, acest nume este normand ca şi merii care... şi care nu au fost
aduşi de la Cap decît în...x Dacă această familie provensală de două secole îşi are palatul în colţul pieţei cele
mari de la Falaise, dacă invitaţii obişnuiţi veniţi în vizită seara şi la plecare după ora zece ar risca să trezească
pe burghezii din Falaise, iar paşii ar răsuna în noapte pînă în piaţa donjonului ca într-un roman de Barbey
d'Aurevilly, dacă acoperişul palatului se zăreşte încastrat între două săgeţi de biserică, ca pe o plajă normandă o
pietricică între două cochilii ajurate, între turnuleţele roze şi nervurate a doi crusta-cei, dacă invitaţii sosiţi mai
devreme la dineu pot, co-borînd din salonul împodobit cu preţioase piese chinezeşti achiziţionate pe vremea
importantelor schimburi între marinarii normanzi şi Extremul-Orient, să se plimbe cu membrii diferitelor
familii nobile cu reşedinţa de la Coutances la Caen, şi de la Thury-Har-court la Falaise, în grădina care coboară
în pantă, mărginită de fortificaţiile oraşului, pînă la torentul unde, în aşteptarea dineului, se poate pescui ca într-
o nuvelă de Balzac, ce importanţă are dacă această familie vine din Provenţa să se stabilească aici şi că numele
ei e provensal ? Numele a devenit normand ca şi frumoasele hortensii roze ce se zăresc de la Honfleur la Va-
lagnes şi de la Pont L'Evêque la Saint-Vaast ca un fard potrivit, dar care îşi pune pecetea acum pe cîmpul pe
care-1 înfrumuseţează şi care într-o formă normandă aduc culoarea delicată veche şi proaspătă a unei faianţe
chinezeşti adusă de la Pekin, dar de către Jacques Cartier. 2
Alţii au un castel pierdut în păduri iar drumul pînă acolo este lung. în Evul Mediu, în jurul lui nu se
auzeau decît sunetul cornului şi lătratul cîinilor. în zilele noastre, cînd un călător vine pe seară să le facă
1
Lacună în manuscris (N. Ed.).
2
Navigator francez, (1491–1557), care a luat în posesiune Canada în numele regelui Francise I, (1523).
(N. tr.)
192
o vizită, sunetul claxonului de la automobil a înlocuit şi pe unul şi pe celălalt, armonizîndu-se ca şi
sunetul cornului cu atmosfera umedă pe care o străbate sub frunziş, apoi saturat de mireasma trandafirilor din
curtea de onoare, şi emoţionat, aproape omenesc ca şi lătratul cîinilor, anunţă pe castelană care apare la fe-
reastră, că nu va fi singură în seara asta la cină, nici la jocul de cărţi, în faţa contelui. Fără îndoială, cîîid mi se
spune numele unui castel superb în stil gotic lîngă Ploërmel, mă gîndesc la lungile galerii de mănăstire, şi la
aleile pe unde mergi printre grozame şi trandafiri, pe mormintele preoţilor care au trăit acolo sub aceste galerii,
cu vederea spre aceeaşi vîlcea încă din secolul al VIII-lea, cînd Carol cel Mare încă nu trăia, cînd turnurile
catedralei de Chartres încă nu se înălţau, nici mănăstirea de pe dealul Vézelay, deasupra rîului Cousin adînc şi
plin de peşte, fără îndoială că dacă într-un moment cînd limbajul poeziei este încă prea precis, prea încărcat de
cuvinte, deci de imagini cunoscute, ca să nu tulbure acest curent misterios pe care Numele anterior cunoaşterii,
îl face să fugă, care nu seamănă cu nimic din ce nu cunoaştem ca şi uneori, în visele noastre, fără îndoială că
după ce a sunat la peron şi a văzut apărînd cîţiva servitori, unul cu un elan melancolic, nasul încovoiat, strigătul
răguşit te face să te gîndeşti că, o dată cu desecarea eleşteului o lebădă s-a încarnat în el, altul cu un chip
pămîntiu cu privire temătoare care pare o cîrtiţă dibace şi gonită, vom găsi în marele vestibul aceleaşi
portmantouri, aceleaşi mantouri ca peste tot şi în acelaşi salon, aceeaşi Revue de Paris şi Comoedia. Şi chiar
dacă totul ar mirosi încă a secolul al XIII-lea, gazdele, chiar inteligente, mai ales inteligente, ar vorbi despre
lucruri inteligente din vremurile noastre. (Poate că ar trebui să nu fie inteligenţi, conversaţia lor să nu aibă
legătură de-cît cu lucruri privind locul respectiv, ca şi acele descrieri ce nu sînt evocatoare decît cînd sînt
precise şi abstracte).
13 – Contra lui Sainte-Beuve – c. 1/209 193
Tot aşa se întîmplă şi cu nobilii străini. Numele unui oarecare senior german este străbătut ca de un suflu
de poezie fantastică în mijlocul unui miros de cameră închisă, iar repetarea burgheză a primelor silabe te face să
te gîndeşti la nişte bomboane colorate mîncate într-o mică băcănie dintr-o veche piaţă germană, în timp ce
sonoritatea multicoloră a ultimei silabe întunecă bătrînul vitraliu al lui Aldgrever * în vechea biserică din faţă.
Şi un altul este numele unui pîrîu născut în Pădurea Neagră la picioarele anticului Wart-bourg2 şi care
traversează toate văile bîntuite de pitici, rîu dominat de toate castelele unde au domnit seniori de altă dată şi
unde a visat Luther ; şi toate fac parte din domeniile seniorului şi-i poartă numele. Dar aseară am cinat cu el,
chipul său este din vremea noastră, hainele-i sînt de astăzi ca şi cuvintele şi gîn-durile. Şi dacă prin înălţarea şi
lărgirea spiritului i se vorbeşte despre nobilime sau de Wartburg el spune : „Oh ! astăzi, nu mai sînt prinţi".
Cu siguranţă, n-au existat niciodată. Dar în singurul sens imaginativ în care pot să existe prinţi, numai
astăzi un trecut îndelungat a împlinit visuri în nume (Clermont-Tonnerre, Latour şi P... ale ducilor de C.T.).
Castelul al cărui nume se găseşte în opera lui Shakespeare şi a lui Walter Scott, al acestei duchess3, este din
secolul al XIII-lea din Scoţia. Pe pămînturile ei se află superba mănăstire pe care Turner 4 a descris-o de atîtea
ori, şi ale strămoşilor ei sînt mormintele rîn-duite în catedrala distrusă unde acum pasc boii, printre arcadele în
ruine şi tufe de mure înflorite, care ne impresionează mai mult încă la gîndul că este o catedrala, pentru că
sîntem obligaţi să impunem ideea
1
Heinrich Aldgrever, gravor şi bijutier german, (1503–155S) (N. tr.). . .
2
Castel întărit din landul Saxe-Weimar, locuit un timp de Luther (1521).JN. tr.)
 3
In engleză în original. (N. tr.)
4
William Turner, pictor englez (1775–1851). Prin îndrăzneala viziunii sale asupra naturii, anunţă arta
impresionistă. (N. tr.)
194
imanentă unor lucruri care fără ea ar fi altceva şi să numim pavajul din naos această păşune şi intrarea
corului acest boschet. Catedrala a fost ridicată pentru strămoşii ei şi-i mai aparţine încă pe pămînturile ei, acest
torent divin numai prospeţime şi mister sub două acoperişuri cu nemărginirea cîmpiei şi soarele apunînd pe
cerul albastru înconjurat de două livezi care marchează ca un cadran solar, la căderea luminii ce le atinge,
ceasul fericit al unei după-amieze tîrzii şi întregul oraş întins pe dealuri în depărtare, pescarul cu undiţa, atît de
fericit, cel din tabloul lui Turner, şi am parcurge tot pămîntul ca să găsim, ca să aflăm că frumuseţea, farmecul
naturii, fericirea vieţii, că nepreţuita frumuseţe a clipei şi a locului există, fără să ne gîndim că Turner şi după el
Stevenson1 – nu ne-au arătat decît că un anumit loc pe pămînt, ales la fel de bine ca şi un altul, este deosebit şi
dorit, acolo unde mintea lor a ştiut să confere frumuseţea rîvnită şi specificul lui. Dar ducesa m-a invitat la
dineu cu Marcel Prévost, va veni să cînte Melba, şi eu nu voi străbate trecătoarea.
Dar chiar dacă m-ar invita în mijlocul seniorilor din Evul Mediu, decepţia mea ar fi aceeaşi, căci e
imposibil să existe identitate între poezia necunoscută a unui nume adică o urnă plină cu necunoscut, şi lucrurile
revelate de experienţă şi care corespund unor cuvinte, lucrurilor cunoscute. Din decepţia inevitabilă produsă de
întîlnirea noastră cu lucruri al căror nume ne este cunoscut, de exemplu cu purtătorul unui nume important din
punct de vedere teritorial şi istoric, sau mai bine din orice călătorie, se poate trage concluzia că deoarece
farmecul imaginativ nu corespunde realităţii, el este o poezie convenţională. Dar pe lîngă faptul că nu cred asta,
intenţionez să stabilesc într-o zi tocmai contrariul, din simplul punct de vedere al realismului, acel realism
psihologic, că descrierea exactă
1
Robert Louis Balfour Stevenson, scriitor englez (1850–1894) autor de romane de aventuri. (N. tr.)
195
a visurilor noastre ar valora cît celălalt realism deoarece are ca obiect o realitate mult mai vie decît ce-
lălalt, care la noi tinde mereu să se închege, care părăsind ţările vizitate, se întinde şi pe toate celelalte şi
acoperă din nou ţările pe care le-am cunoscut, de îndată ce le-am uitat, redevenite pentru noi numai nişte nume,
realitatea care ne urmăreşte şi în vis şi dă ţărilor, bisericilor copilăriei şi castelelor din visele noastre aparenţa
unei aceleiaşi naturi ca şi numele, aparenţa născută din imaginaţie şi din dorinţă pe care nu le mai regăsim la
trezire, sau în clipa cînd o zărim, adormim, căci ea ne produce mult mai multă plăcere decît cealaltă realitate
care ne plictiseşte şi ne decepţionează, este un principiu de acţiune şi-1 pune pe călător mereu în mişcare, acest
îndrăgostit dezamăgit şi mereu pe drumuri ; căci numai paginile care ne relevă realitatea ne dau impresia
geniului.
Nu numai nobilii au un nume care te face să visezi, dar, cel puţin pentru un număr mare de familii,
numele părinţilor, bunicilor, şi aşa mai departe, sînt nume la fel de frumoase, şi iată de ce nici o materie fără
poezie nu poate intercepta această grefă constanta de nume colorate şi totuşi transparente (pentru că nici o
materie ordinară nu aderă la ele), nume ce ne dau posibilitatea să ne întoarcem înapoi din lăstar în lăstar de
cristal colorat ca pe arborele lui Eseu de pe un vitraliu. în mintea noastră persoanele împrumută pu ritate de la
numele lor imaginative. La stînga o garoafă roz, şi arborele tot se înalţă, la dreapta un trandafir tot se înalţă, la
stînga un crin, tulpina continua la dreapta negrilica cu flori albastre, tatăl se căsătorise cu o Montmorency,
trandafir de Franţa, mama tatălui era o Montmorency-Luxembourg, garoafă roz cu mai multe nuanţe, al cărui
tată se căsătorise cu o Choiseul, negrilica cu flori albastre, apoi cu o Charost, garoafă roz. Uneori un nume
foarte local şi vechi, ca o floare rară care nu se mai vede decît pe pînzele lui Van Huysum, pare mai întunecat
pentru că ne-am uitat mai rar la el. Dar curînd avem plăcerea să vedem că de
196
cele două părţi ale vitraliului unde a înflorit tulpina lui Eseu încep alte vitralii povestind viaţa
personajelor ce nu erau la început decît negrilică şi crin. Dar cum poveştile astea sînt foarte vechi şi pictate pe
sticlă, totul se armonizează de minune. „Prinţ de Wurtemberg, mama lui era născută Marie de France, a cărei
mamă se născuse în Regatul celor două Sicilii". Dar atunci, mama ei ar trebui să fie fiica lui Ludovic Filip şi a
lui Marie-Amélie, care s-a căsătorit cu ducele de Wurtemberg ? Şi atunci zărim în amintirea noastră la dreapta
micul vitraliu, prinţesa în rochie de grădină la sărbătorile ocazionate de căsătoria fratelui ei ducele de Orléans,
ca să dea dovada proastei sale dispoziţii, căci ambasadorii săi fuseseră refuzaţi cînd au cerut pentru ea mîna
prinţului de Syracuza. Pe urmă iată un tm& frumos, ducele de Wurtemberg, care vine să-i ceară mîna, ea e aşa
de fericită să plece cu el încît îşi îmbrăţişează în prag, surîzînd, părinţii cu lacrimi în ochi, iar scena e judecată
sever de servitorii nemişcaţi din fundul sălii ; curînd ea se întoarce bolnavă, dă naştere unui copil (cu siguranţă
acest duce de Wurtemberg, gălbinea galbenă, care, de-a lungul arborelui său genealogic ne-a făcut să ajungem
la mama lui, trandafir alb, de la ea ne-am uitat la vitraliul din stînga) fără să vadă unicul castel al soţului ei,
Fantaisie, al cărui nume o hotărîse să-1 ia în căsătorie. Şi, curînd, fără să mai aşteptăm cele patru poveşti din
partea de jos a vitraliului care ne reprezintă pe biata Prinţesă în Italia, muribundă, şi pe fratele ei Nemours
gonind spre ea, în timp ce regina Franţei pregăteşte o flotă ca să vină la căpătîiul fiicei sale, privim castelul
Fantaisie unde şi-a petrecut Prinţesa viaţa-i dezordonată, iar în vitraliul următor zărim, căci locurile au povestea
lor ca şi neamurile, în acelaşi castel Fantaisie un alt prinţ, fantezist şi el, care va muri şi el tînăr, după nişte
aventuri amoroase la fel de ciudate, Ludovic al II-lea al Bavariei ; şi într-adevăr, sub primul vitraliu citisem fără
să ne dăm seama cuvintele reginei Franţei : „Un castel lîngă Barent". Dar trebuie să reluăm arborele lui
197
Eseu, prinţ de Wurtemberg, gălbinea galbenă, fiu al lui Louise de France, negrilică cu flori albastre. Dar
cum ! Mai trăieşte fiul pe care Prinţesa de-abia 1-a cunoscut ? Şi cînd, întrebîndu-şi fratele care era starea
sănătăţii ei, el i-a spus : „Nu prea rău, dar doctorii sînt îngrijoraţi", ea a răspuns : „Nemours, te înţeleg", iar mai
pe urmă a fost blinda cu toţi, dar nu a mai cerut să-şi vadă copilul de teamă să nu se trădeze din cauza lacri -
milor. Cum ! Mai trăieşte încă acest copil, trăieşte, prinţul regal de Wurtemberg ? Poate că-i seamănă, poate a
moştenit de la ea puţin din gustul ei pentru pictură, vis, fantezie, aşa de bine adăpostit în castelul ei Fantaisie.
Chipul lui de pe micul vitraliu dobîndeşte un sens nou, odată ce ştim că este fiul lui Louise de France. Căci
aceste frumoase nume sînt sau fără istorie şi obscure, ca o pădure, sau istorice şi mereu lumina proiectată din
ochii mamei bine cunoscuţi nouă luminează tot chipul fiului. Chipul unui fiu în viaţă, cruce de altar pe care o
sublimă mamă moartă şi-a sprijinit toată credinţa, este ca o profanare a acestei amintiri sfinte. Căci chipul lui a
privit ochii aceia rugători ce i-au zis adio, imagine de neuitat. Căci nasul lui e croit după linia frumoasă a
nasului mamei lui, cu surîsul ei el cheamă fetele la desfrîu, cu mişcarea de sprîncene a mamei care-1 priveşte
cum minte, el are expresia liniştită a mamei cînd vorbea despre tot ce-i era indiferent, adică tot ce nu îl viza pe
el, expresie liniştită acum, cînd vorbeşte de ea, ca să spună cu indiferenţă „biata mea mamă".
Alături de aceste vitralii sînt altele secundare, pe care surprindem nume nedesluşite, numele căpitanului
de gărzi care-1 salvează pe Prinţ, patronul corăbiei care o îmbarcă pe Prinţesă înlesnindu-i fuga, nume nobil dar
obscur care de atunci a devenit cunoscut, născut printre evenimente tragice, ca o floare între două pietre şi care
poartă în el pentru totdeauna oglindirea devotamentului care-1 ilustrează şi–1 hipnotizează încă. Găsesc aceste
nume nobile şi mai emoţionante, aş vrea să pătrund mai adînc în sufletul fiilor luminat numai de strălucirea
198
acestei amintiri, avînd despre toate lucrurile viziunea absurdă şi deformată pe care o conferă lucrurilor
această lumină tragică. îmi amintesc că am rîs de omul cu părul cărunt care interzicea copiilor săi să stea de
vorbă cu un evreu, făcîndu-şi la masă rugăciunile atît de corect, de zgîrcit, ridicol, atît de duşman al poporului.
Dar numele lui mi-1 luminează acum, numele tatălui său care a ajutat-o pe ducesa de Berri să fugă pe un vapor,
suflet în care această strălucire a vieţii înflăcărate ce înroşeşte apa în clipa cînd ducesa, sprijinită de el porneşte
pe mare, a rămas singura lumină. Suflet de naufragiat, de torţe aprinse de devotament fără judecată, suflet de
vitraliu. Poate că sub acest nume aş găsi ceva atît de deosebit de mine încît în realitate, asta ar fi aproape din
aceeaşi materie cu un Nume. Dar cum îşi bate joc natura de toţi ! Iată că fac cunoştinţa unui tînăr foarte
inteligent, mai degrabă un mare om al viitorului decît al prezentului, care nu numai că a atins şi înţeles dar a
depăşit şi reînoit socialismul, doctrina lui Nietzsche etc. Şi aflu că este fiul omului pe care-1 vedeam în
sufrageria hotelului, sală atît de simplă cu ornamentele ei englezeşti încît părea camera din Visul sfintei Ursula
1
, sau camera în care regina primeşte ambasadorii ce o imploră să fugă în vitraliu înainte de a pleca pe mare, a
cărei reflectare tragică lumina pentru mine silueta ei, aşa cum fără îndoială, din interiorul gîndirii ei, îi lumina
lumea,
Fiica regelui Bretaniei, martiră.
XIV
Dini nou la Guermantes
EI NU MAI SINT UN NUME ; PRIN FORŢA LU-crurilor ei ne aduc mai puţin decît visasem despre ei.
Mai puţin ? Şi poate mai mult. La fel se întâmplă şi cu un monument şi cu o persoană. Ni se impune prin-tr-un
semn care în general scapă descrierilor ce s-au făcut despre el. Aşa cum o cută a pielii cînd rîde, sau ceva
neghiob din expresia gurii, nasul prea mare sau umerii căzuţi ne vor izbi cînd vom cunoaşte un personaj celebru
de care ni s-a vorbit, tot aşa cînd vom vedea pentru prima oară San-Marco, la Veneţia, monumentul ni se va
părea scund şi larg cu stîlpi de sărbătoare ca un palat de expoziţie, sau la Jumièges acele turnuri gigantice de
catedrală în curtea portarului unei mici proprietăţi din apropierea oraşului Rouen, sau la Saint-Wandrille această
legătură rococo a unei cărţi romane de rugăciuni ca într-o operă de Rameau 1, acest exterior galant dintr-o
dramă antică. Lucrurile sînt mai puţin frumoase decît în visul nostru, dar mai deosebite decît noţiunea abstractă
pe care o avem despre ele. îţi aminteşti cu ce plăcere primeai simplele cărţi poştale atît de fericite pe care ţi le
trimiteam de la Guermantes. De atunci, deseori mi-ai cerut. „Povesteşte-mi puţin despre plăcerea ta". Dar
copiilor nu le place să pară că s-au distrat, de teamă ca părinţii să nu-i compătimească.
Te asigur că nu le place nici să pară necăjiţi căci părinţii îi compătimesc prea mult. Nu ţi-am povestit
nimic despre Guermantes. Mă întrebai de ce, cînd tot ce-am văzut, lucru pe care tu contai ca să-mi faci plă-
1
Jean Philippe Rameau, (1683–1764), celebru muzician clasic, compozitor, clavecinist şi organist. (N.
tr.)
200
cere, a fost o decepţie pentru mine, Guermantes nu a fost o decepţie. Ei bine, nu am găsit ce căutam la
Guermantes. Dar am găsit altceva. Ceea ce-i frumos la Guermantes este că secolele care au trecut încearcă să
dăinuie încă ; timpul a luat forma spaţiului, dar totuşi îl recunoşti. Cînd intri în biserică pe stînga, sînt patru
arcade rotunde care nu seamănă cu cele ogivale din restul bisericii, şi care dispar cuprinse în piatra zidului, în
construcţia mai nouă în care au fost încastrate. Este secolul al XI-lea zidit acolo cu umerii rotunzi şi grei ce
trece încă pe furiş, privind mirat la secolele XIII şi XV care i se aşează în faţă, ascunzîndu-1 pe acest brutal şi
surîzîndu-ne. Dar el reapare mai jos, mai liber în umbra criptei unde, între două pietre, ca şi pata crimelor din
trecut pe care acest prinţ le-a comis asupra copiilor lui Clotar 1, (xxx) două grele arcu-leţe barbare din vremea lui
Chilpéric2. Simţi că străbaţi veacuri, ca atunci cînd ne revine o amintire îndepărtată. Nu mai e în memoria vieţii
noastre ci în cea a secolelor. Cînd ajungi în sala mănăstirii, prin care se intră în castel, calci pe mormintele
preoţilor care au condus această mănăstire încă din secolul al VUI-lea, şi care sub paşii noştri sînt întinşi sub
pietrele sculptate ; ei dorm cu crosa în mînă, călcînd în picioare o frumoasă inscripţie latinească.
Şi dacă Guermantes nu te decepţionează, la fel ca toate lucrurile imaginare ce devin realităţi, este pentru
că în nici o clipă nu este ceva real, deoarece chiar cînd te plimbi prin acest domeniu simţi că lucrurile pe care le
vezi nu sînt decît învelişul altora, că realitatea nu este aici, ci frarte departe, că aceste lucruri atinse nu sînt decît
înfăţişare a Timpului, imaginaţia lucrează asupra reşedinţei Guermantes văzută ca şi asupra celei citite, pentru
că toate aceste lucruri nu sînt încă decît nişte cuvinte, cuvinte pline de imagini minunate şi care
1
Clotar I, (497–561), fiul lui Clovis, regele Francilor. (N. tr.)
2
Chilpéric I, (539–584), fiul lui Clotar, rege al Francilor. (N. tr.)
201
înseamnă altceva. Este chiar această mare sală de mese pavată cu zece, apoi douăzeci, apoi cincizeci de
preoţi de Guermantes, toţi în mărime naturală, reprezentînd corpul care e dedesubt. Ca şi cum un cimitir vechi
de zece secole ar fi fost răsturnat ca să ne servească drept pardoseală. Pădurea care coboară în pantă sub castel,
nu este una obişnuită care înconjoară castelele, pădure de vînătoare, îngrămădire de copaci. Este bătrîna pădure
Guermantes în care vîna Childebert1, şi zău, că nu lanterna mea magică, ca în Shakespeare sau în Maeterlinck,
„la stînga, se află o pădure". Pădurea e pictată pe dealul ce domină Guermantes, a catifelat cu verde tragic
partea de vest, ca în ilustraţia colorată dintr-o cronică merovingiană. Datorită acestei perspective, cu toată
profunzimea, ea e delimitată. Este „pădurea" din „stînga" în dramă. Şi de partea cealaltă, jos, fluviul în care au
fost depuşi „les énervés" 2 din Jumièges. Chiar şi turnurile castelului sînt încă, nu-ţi spun de pe vremea aceea ci
în lăuntrul acelei vremi. Iată ce emoţionează cînd le priveşti. Se spune mereu că lucrurile vechi au văzut multe
de atunci şi că acesta este secretul emoţiei lor. Nimic mai fals. Priveşte turnurile de la Guermantes, ele încă mai
văd cavalcada reginei Matilda, consacrarea lor de către Carol cel Rău 3 de atunci turnurile nu au mai văzut
nimic. Clipa în care trăiesc lucrurile este pecetluită de gîndirea care le reflectă. în clipa aceea ele sînt gînduri, îşi
primesc forma. Iar forma lor, veşnic le face să dureze cîtva timp în mijlocul altora. Gîndeşte-te că turnurile de la
Guermantes au fost ridicate, înălţînd pentru vecie şi
1
Childebert I, fiul lui Clovis, fratele lui Clotar I, mort în 558. (N. trO^
2
„Cei fără nervi" : tortură prin secţionarea nervilor. Este vorba despre doi din fiii lui Clovis al II-lea,
revoltaţi împotriva mamei lor Bathilde. Clovis i-a pedepsit ordonînd torturarea lor iar apoi părăsirea lor pe o
corabie, în voia apelor care i-au purtat pînă la Jumièges. Pictorul Evariste Vidai Luminais, născut în 1821 s-a
inspirat din această întîmplare pentru a realiza pînza intitulată Les Enervés de Jumièges, (1880). (N. tr.)
3
Charles II Le Mauvais, (1332–1387), rege al Navarei. (N. tr.)
202
<_..
secolul al XHI-lea odată cu ele, la o vreme cînd, oricît de departe le-ar fi ajuns privirea, nu ar fi zărit ca
să le salute şi să le surîdă nici turnurile de la Chartres, nici cele de la Amiens, nici cele ale Parisului care nu
existau încă. Mai vechi decît ele, gîndeşte-te la acest lucru imaterial, abaţia de la Guermantes mai veche decît
aceste construcţii, exista de mult timp, cînd Guillaume a plecat să cucerească Anglia, pe vremea cînd turnurile
de la Beauvais, de la Bourges nu se ridicaseră încă iar călătorul ce se îndepărta nu le vedea înălţîn-du-se spre
cer deasupra colinelor de la Beauvais, pe vremea cînd familiile La Rochefoucauld, Noailles, Uzès îşi ridicau de
abia puterea care, ca un turn se va înălţa încetul cu încetul pe firmamentul istoriei, va străbate secolele, pe
vremea cînd, turn de unt al rodnicei Nor-mandii, Harcourt cu nume mîndru, nu cizelase încă în vîrful turnului
de granit cele şapte flori ornamentale ale coroanei ducale, pe vremea cînd, bastion de tip italian care va deveni
cel mai mare castel din Franţa, Luynes nu făcuse să ţîşnească din pămîntul nostru acele seniorii, toate acele
castele de prinţi şi castele întărite, reşedinţa princiară de la Joinville, meterezele crenelate de la Châteaudun şi
Montfort, umbrariile pădurii Che-vreuse cu herminele şi căprioarele sale, toate aceste bunuri sub soare unite
mistic străbătînd Franţa, un castel în sud, o pădure în vest, un oraş în nord, totul legat prin alianţe şi metereze,
toate aceste bunuri sub soarele strălucitor, adunate unul lîngă altul, abstracte în puterea lui, ca într-un simbol
heraldic, ca un castel de aur, un turn de argint, stele de nisip pe care de-a lungul secolelor, cuceriri şi căsătorii
le-au înscris simetric în parcelele unui cîmp de azur.
– Dar dacă te simţeai aşa de bine acolo, de ce te-ai întors ?
– Iată de ce. într-o zi, contrar obiceiului nostru, ne-am dus să ne plimbăm ziua. Intr-un loc pe unde mai
trecusem cu cîteva zile mai înainte şi unde privirea îmbrăţişa o frumoasă cîmpie, păduri, cătune, deodată, la
stînga, o fîşie de cer deasupra unei mici întinderi
203
păru că se întunecă şi ia consistenţă, un fel de putere, o iradiaţie, pe care n-ar fi avut-o un nor, şi în fine
se cristaliza după un sistem arhitectural într-o mică cetate albăstrie dominată de o clopotniţă dublă. Am
recunoscut pe dată silueta neregulată, de neuitat, dragă şi temută, Chartres ! De unde venea această apariţie a
oraşului la marginea cerului, ca o mare figură simbolică ce apărea eroilor Antichităţii în ajunul unei bătălii,
ca...1 văzu Cartagina, ca Enea1 ?...
Dar dacă această construcţie geometrică şi vaporoasă ce sclipea vag, ca şi cum briza ar fi legănat-o
imperceptibil avea caracterul unei apariţii supraomoneşti, mi-era la fel de familiară, căci făcea să apară la
orizont silueta iubită a oraşului copilăriei noastre, ca în nişte peisaje de Ruysdaël 2, căruia îi plăcea să lase să se
întrevadă în depărtarea cerului albastru şi gri, draga sa clopotniţă din Harlem.
Cînd plecam cu bunica la Combray, ea se oprea mereu la Chartres. Fără să ştie prea bine de ce, ea găsea
3
că le lipseşte vulgaritatea şi micimea, specifice naturii, cînd mîna omului nu o desăvîrşeşte, cărţilor pe care cu
două condiţii – nimic vulgar, nimic afectat – le credea inofensive pentru copii, persoanelor care n-au nimic
vulgar sau meschin. Cred că găsea că aceste clopotniţe aveau aerul „natural" şi „distins". în orice caz ei îi
plăceau şi credea că era spre binele nostru să le vedem. Cum nu se pricepea deloc la arhitectură, ea nu-şi dădea
seama că erau frumoase şi spunea : „Copii, o să rîdeţi de mine, dar nu sînt la fel, poate nu sînt frumoase „după
reguli", dar bătrîna lor siluetă neregulată îmi place. Asprimea lor are ceva ce-mi place.
1
Lacună în manuscris (N. ed. fr.).
2
Jacob van Ruysdaël, peisagist olandez (1629–1682). Peisa-giile sale au un colorit cald şi bogat. (N. tr.)
3
Este vorba de clopotniţe (N. ed. fr.).
204
Cred că dacă ar cînta la pian, nu ar cînta fără gingăşie". Şi privin4u-le, se adresa atît de bine
clopotniţelor încît capul ei, privirea, se avîntau, ai fi spus că vrea să se avînte odată cu ele, şi în acelaşi timp
surîdea cu blîndeţe bătrînelor pietre tocite.
Mă gîndesc chiar că ea, care nu „credea", avea totuşi această credinţă implicită, căci frumuseţea unor
monumente o transpunea fără să ştie pe un alt plan, mai real decît viaţa noastră. Căci în anul cînd a murit de o
boală de care ştia şi a cărei scadenţă o cunoştea, a văzut pentru prima oară Veneţia unde nu i-a plăcut într-a-
devăr decît palatul Dogilor. Era fericită cînd îl zărea de departe pe lagună la întoarcerea dintr-o plimbare, şi
surîdea pietrelor cenuşii şi roz cu acel aer vag pe care-1 avea atunci cînd vroia să se retragă într-un vis nobil şi
întunecat. Ori, a spus de nenumărate ori că era fericită că 1-a văzut înainte de moarte, că s-ar fi putut să nu-1 fi
văzut. Cred că într-un moment cînd plăcerile care nu sînt decît plăceri, nu mai contează căci fiinţa de care sînt
legate nu va mai exista, şi că dacă unul din cei doi termeni se spulberă, dispare şi celălalt, bunica nu ar fi dat
atîta importanţă acestei bucurii dacă nu ar fi simţit-o drept una dintre acelea ce supravieţuiesc veşnic, într-un fel
pe care-1 înţelegem greşit, pentru că ea se adresează în noi unui lucru care nu este sub imperiul morţii. Poetul
care-şi dă viaţa unei opere care va străluci numai după moartea lui, ascultă el oare de o glorie pe care n-o va
cunoaşte ? Şi nu cumva el lucrează la o parte veşnică din el însuşi în timp ce el e lăsat (chiar dacă ea nu poate
lucra decît în acest lăcaş efemer) unei opere nemuritoare şi ea. Şi dacă exista contradicţie între ceea ce ştim
despre fiziologie şi doctrina nemuririi sufletului, nu este oare o contradicţie între anumite instincte şi ideea
morţii totale ? Poate că nici una nici alta nu sînt adevărate şi adevărul este cu totul altul, ca de exemplu, două
persoane cărora li s-ar fi vorbit acum cincizeci de ani despre telefon, dacă una ar fi crezut că e vreun şiretlic, iar
cealaltă că e un fenomen acustic şi că vocea e păs-
205
 trată nelimitat în tuburi, amîndouă s-ar fi înşelat deopotrivă.
Dimpotrivă eu nu revedeam clopotniţele din Chartres decît cu tristeţe, căci deseori o întovărăşeam pe
Mama pînă la Chartres atunci cînd părăsea Combray înaintea noastră. Şi imaginea de neînlăturat a celor două
clopotniţe îmi apărea la fel de teribilă ca şi gara. Mă îndreptam spre ele ca spre clipa cînd trebuia să-mi iau
rămas bun de la Mama, simţind că inima mi se zbate în piept, se desprinde de mine ca să o urmeze pe Mama şi
apoi revine singură ! îmi amintesc de o zi deosebit de tristă...
Deoarece fusesem invitaţi de doamna de Z... pentru cîteva zile, se hotărîse ca Mama să plece cu fratele
meu, iar eu cu tata să ne ducem puţin mai tîrziu. Nu mi s-a spus dinainte acest aranjament ca să nu fiu prea
necăjit. Dar n-am putut să înţeleg niciodată cum, atunci cînd ni se ascunde ceva, secretul oricît de bine ar fi
păstrat, acţionează involuntar asupra noastră, naşte în noi un fel de iritaţie, de sentiment de persecuţie, de delir
al căutărilor ? Iată de ce, la o vîrstă cînd copiii nu pot avea nici o idee despre legile generaţiei, simt că sînt
înşelaţi, au presentimentul adevărului. Nu ştiu ce semne obscure se acumulau în creierul meu. Cînd în
dimineaţa plecării, Mama intră veselă la mine, ascunzînd cred destulă supărare, şi-mi spuse rîzînd, citind din
Plutarh : „Leonidas în marile catastrofe ştia să facă faţă1... Cred că preţiosul meu copil va fi demn de Leonidas,
i-am spus : „Pleci", pe un ton atît de disperat încît ea fu vizibil tulburată, cred că am simţit că aş putea s-o reţin
sau să mă ia cu ea, asta i-a spus şi tatii, dar fără îndoială că el a refuzat, iar ea mi-a spus că mai avea puţin timp
înainte de a se
1
Lacună în manuscris (N. ed. fr.).
206
pregăti de plecare şi că-şi rezervase acest timp ca să-mi facă o vizită.
Aşa cum am mai spus, ea trebuia să plece cu frăţiorul meu şi deoarece el părăsea casa, unchiul îl dusese
să-1 fotografieze la Evreux. Ii încreţiseră părul ca la copiii portarilor cînd îi fotografia, chipul îi era în conjurat
de părul negru înfoiat cu noduri mari, fixate ca fluturii unei infante a lui Velasquez ; îl privisem cu surîsul
fratelui mai mare pentru cel mic pe care-1 iubeşte, surîs care nu ştii prea bine dacă exprimă mai multă
admiraţie, superioritate ironică sau tandreţă. Mama şi cu mine ne-am dus să-1 căutăm, ca să-mi iau rămas bun
de la el, dar nu l-am găsit. Aflase că nu putea lua cu el iedul pe care-1 primise şi care împreună cu un cărucior
minunat pe care-1 tîra mereu cu el constituia întreaga sa tandreţă, şi pe care-1 „împrumuta" cîteodată tatii, din
bunătate. Cum după întoarcerea de la doamna de Z... el se întorcea la Paris, iedul urma să fie dat unor fermieri
din vecinătate. Fratele meu, pradă durerii, voise să-şi petreacă ultima zi cu iedul său, sau poate să se ascundă ca
să se răzbune şi Mama să piardă trenul. Iată de ce, după ce l-am căutat peste tot, mergeam de-a lungul păduricii
în mijlocul căreia se găsea locul unde se înhămau caii pentru pompa de apă şi unde nu se ducea nimeni, fără să
bănuim măcar că fratele meu ar fi acolo, cînd ne ajunse la ureche o conversaţie întretăiată de gemete. Era
desigur vocea fratelui meu şi curînd l-am zărit, el nu ne putea vedea, stătea pe jos, lipit de iedul său mîngîindu-i
tandru capul, sărutîndu-1 pe botul curat puţin cam roşu de om fudul neînsemnat şi încornorat ; acest grup nu
amintea decît foarte puţin pe cel reprodus deseori de pictorii englezi, un copil mîngîind un animal. Dacă fratele
meu, cu rochiţa lui de sărbătoare şi fustiţa de dantelă, ţinînd într-o mînă alături de inseparabilul cărucior,
săculeţe de satin cu gustarea, trusa de voiaj şi nişte oglinjoare de sticlă, avea măreţia copiilor englezi lîngă
animal, în schimb chipul lui nu exprima sub luxul care făcea contrastul mai evident decît disperarea cea mai
207
sălbatică, ochii îi erau roşii, gîtul prins între volanele plisate, ca o prinţesă de tragedie pompoasă şi
disperată. Din cînd în cînd, cu mîna ocupată cu căruciorul şi săculeţele pe care nu vroia să le lase în jos, căci
cealaltă mînă nu înceta să strîngă şi să mîngîie iedul, îşi ridica părul de pe frunte cu nerăbdarea Fedrei :
Quelle importune main en formant tous ces noeuds, A. pris soin sur mon front d'assembler mes cheveux
1
?
„Ieduţul meu, striga, atribuind iedului tristeţea lui, o să fii nenorocit fără micuţul tău stăpîn, n-o să mai
mă vezi niciodată", şi lacrimile-i încîlceau vorbele „nimeni n-o să fie drăguţ cu tine, n-o să te mai mîngîie ca
mine ! îţi plăcea cînd te mîngîiam ; copilaşul meu, drăguţul meu" şi simţind că plînsul îl înăbuşe, ca să fie şi
mai disperat, îi veni ideea să cînte o melodie pe care o auzise de la Mama şi a cărei asemănare de situaţii îl făcu
să suspine mai tare. „Rămas bun, voci misterioase mă cheamă departe de tine, blinda soră a îngerilor".
Dar fratele meu, cu toate că nu avea decît cinci ani şi jumătate, era mai degrabă o fire violentă şi trecînd
de la înduioşarea născută din necazul lui şi al iedului, la o furie împotriva persecutorilor, după o clipă de ezitare
începu să spargă oglinjoarele, să calce în picioare săculeţele de satin, să smulgă, nu părul, ci no-duleţele care i
se puseseră în păr, să-şi rupă frumoasa rochie asiatică cu ţipete stridente : „De ce să fiu frumos dacă n-o să te
mai văd" striga printre lacrimi. Mama, văzînd dantelele rochiei rupte, n-a putut rămîne indiferentă la un
spectacol care pînă acum o înduioşase. Ea înainta, fratele meu auzi zgomot, tăcu pe dată, o zări, şi fără să ştie
dacă ea îl văzuse, cu un aer foarte
 1
Actul I, Scena III : „Ce mînă nedorită, cu grijă-ntr-adevăr Mi-a împletit pe frunte şuviţele de păr ?"
Traducere de Tudor Măinescu, Racine, Teatru, ESPLA. (N. tr.)
208
atent, dîndu-se înapoi, se ascunse în spatele iedului. Dar Mama se duse la el. Trebuia să plece, dar
fratele meu impuse condiţia ca iedul să-1 întovărăşească pînă la gară. Era tîrziu, tata se mira că nu ne
întorsesem, mama mă trimisese să-i spun să ne întîlnim la calea ferată pe care o traversam apucînd pe o
scurtătură din spatele grădinii, căci altfel riscam să scăpăm trenul, iar fratele meu înainta, ducînd de o mînă
iedul ca la sacrificiu şi cu alta trăgînd săculeţele pe care le strîn-sesem de pe jos, resturile oglinjoarelor, trusa de
voiaj şi căruciorul care se tîra pe pămînt. Din cînd în cînd, fără să îndrăznească să se uite la Mama, tot mîngîind
iedul, lansa la adresa ei cuvinte asupra cărora ea nu se putea înşela : „Bietul meu ieduţ, nu tu ai fi vrut să mă
necăjeşti, să mă desparţi de cei pe care-i iubesc. Tu nu eşti o persoană, dar tu nu eşti rău, nu eşti ca răii ăştia"
spunea privind pieziş la Mama, ca şi cum ar fi vrut să vadă efectul vorbelor lui şi dacă nu cumva depăşise
măsura, „tu nu m-ai necăjit niciodată", şi începea să suspine. Dar ajuns la calea ferată şi ru-gîndu-mă să-i ţin o
clipă iedul, în furia lui contra Mamei, dădu buzna, se aşeză pe calea ferată şi nu se mai mişcă, privindu-ne cu un
aer de dispreţ. în locul acela nu era barieră. In orice clipă putea să treacă un tren. Mama, înebunită de frică, se
aruncă asupra lui, dar degeaba îl trăgea, cu o forţă nemaipomenită de fund pe care el avea obiceiul în zile rnai
bune, să se lase să alunece şi să străbată aşa toată grădina, cîntînd, dar acum se lipise de şine fără să reuşească
să-1 smulgă. Era albă de frică. Din fericire, tata tocmai venea împreună cu doi servitori, ca să vadă dacă era
nevoie de ceva. Dădu buzna, îl smulse pe fratele meu, îi dădu două palme şi ordonă să fie luat iedul. Copilul
speriat a trebuit să meargă şi privindu-1 lung pe tata izbucni furios : „No să-ţi mai dau niciodată căruciorul
meu". Apoi, înţelegând că nimic nu putea fi mai tare decît vorbele astea, tăcu. Mama mă luă de-o parte şi-mi
spuse : „Tu eşti mare, fii înţelegător, te rog, nu mai fii trist din cauza despărţirii, tata e deja necăjit că plec
209
eu, fâ aşa ca să nu se supere pe noi". Nu m-am plîns deloc ca să mă arăt demn de încrederea ei, de
misiunea pe care mi-o încredinţa. Din cînd în cînd simţeam o furie irezistibilă împotriva ei, a tatălui meu, mă
rugam să scape trenul, să se ruineze planul urzit de a mă despărţi de Mama. Dar furia mea se stingea în faţa
fricii că o s-o necăjesc, şi surîdeam, distrus, îngheţat de tristeţe.
Ne-am întors acasă pentru prînz. Din cauza „călătorilor", se pregătise un prînz copios cu intrări, pasăre,
salată, dulciuri. Fratele meu, sălbatic în durerea lui, nu a scos o vorbă în timpul mesei. Nemişcat pe scaun, părea
complet pradă necazului. Se vorbea dejuna, de alta, cînd, la sfîrşitul mesei, la desert, un strigăt ascuţit răsună :
„Marcel a avut frişca cu ciocolată mai multă decît mine", striga fratele meu. Fusese nevoie de o justă indignare
împotriva unei astfel de nedreptăţi, ca să-1 facă să uite durerea despărţirii de ied. De altfel, Mama mi-a spus că
n-a mai vorbit niciodată de acest prieten pe care a fost obligat să-1 lase la ţară din cauza apartamentelor
pariziene şi credem că nici n-a mai vorbit vreodată de el.
Am plecat la gară. Mama mă rugase să n-o însoţesc, dar la rugăminţile mele, cedase. încă de la ultima
seară părea că găseşte legitimă amărăciunea mea, că o înţelege, dar îmi cerea numai să mi-o dispreţuiesc. Pe
drum o dată sau de două ori m-a cuprins un fel de furie, mă consideram persecutat de ea şi de tata, care mă
împiedica sa plec cu ea, aş fi vrut să mă răzbun făcînd-o să scape trenul, împiedicînd-o să plece, dînd foc casei,
dar gîndurile astea nu durau decît o secundă ; un singur cuvînt cam tare o sperie pe Mama, dar repede am reluat
blîndeţea pasionată cu ea, şi n-am îmbrăţişat-o atît cît aş fi vrut ca să n-o mai necăjesc. Ajunşi în faţa bisericii,
grăbirăm pasul, mersul acesta progresiv spre ceva de care te temi, paşii ce înaintează şi inima care o ia la fugă...
Apoi am mai cotit odată. „O să ajungem cu cinci minute mai devreme", spuse tata. în
210
sfîrşit, am zărit gara. Mama îmi strînse uşor mîna, făcîndu-mi semn să fiu tare. Am ajuns pe peron, ea s-
a urcat în vagon şi îi vorbeam de jos. Ni se spuse să ne îndepărtăm, trenul trebuia să plece. Surîzînd, Mama mi-
a spus : „Regulus1 mira pe toată lumea prin tăria sa sufletească în situaţiile dureroase". Surîsul ei era cel pe
care-1 avea cînd cita lucruri pedante, şi pentru a preîntîmpina ironiile, dacă cumva se înşela. Zîmbea ca să-mi
arate că n-aveam motiv să mă necăjesc. Şi cu toate astea mă simţeam tare nenorocit, şi cum îşi luase rămas bun
de la toţi, îl lăsă pe tata să se îndepărteze, mă rechemă o secundă, şi-mi spuse : „Ne înţelegem amîndoi, nu-i aşa
puiul meu ? Dragul meu va primi mîine un bileţel de la Mama dacă e cuminte. Sursum corda2, adăugă cu acea
nehotărîre pe care o afişa cînd cita din latină, ca să pară că se înşeală. Trenul plecă, am rămas acolo, dar mi s-a
părut că şi ceva din mine se ducea cu ea.
* J:- #
Aşa am revăzut-o 3 cînd mă întorceam de la Guer-mantes şi tu nu mai veneai să-mi spui bună seara la
pat, aşa o vedeam cînd te urcasem în tren, şi simţeam că va trebui să trăiesc într-un oraş fără tine. Atunci, am
simţit nevoia de aceea pe care nimeni nu putea s-o audă, micuţa mea Mamă, să fiu lîngă tine şi să te îmbrăţişez.
Şi cum cei mari sînt mai puţin curajoşi decît copiii şi viaţa lor e mai puţin crîncenă, am făcut, ceea ce aş fi făcut,
dacă aş fi îndrăznit în zilele cînd tocmai părăsiseşi Combray, am luat trenul. în capul
1
General roman, celebru prin devotamentul şi cinstea sa ; consul, în luptele cu Cartagina fu prins de
cartaginezi şi trimis la Roma ca să propună un schimb de prizonieri. Romanii l-au implorat să ră-mînă la Roma,
dar el s-a întors în Cartagina unde l-au aşteptat torturi îngrozitoare. (N. tr.)
2
în latină în original „Sus inima" – Plîngerile lui Ieremia, 3,41. (N. tr.)
3
Clopotniţa din Chartres (N. ed. fr.).
2U
meu se loveau toate posibilităţile de plecare, poate cu trenul de seară, rezistenţa din partea celorlalţi care
nu vor înţelege dorinţa mea sălbatică, nevoia mea de tine, ca nevoia de aer cînd te înăbuşi. Şi doamna de Ville-
parisis, care nu înţelegea, dar simţea că vederea oraşului Combray mă mişcase profund, tăcea. Nu prea ştiam ce
să-i spun. Nu vroiam să vorbesc decît pe lucruri sigure, să ştiu ce trenuri sînt, să comand trăsura pentru ca să nu
mă poată nimeni împiedica să plec. Mergeam alături de ea, se vorbea despre vizitele de a doua zi, eram sigur că
nu le voi face. în sfîrşit, am ajuns, satul, castelul nu-mi mai dădeau ideea că trăiesc viaţa mea, ci una care
continua fără mine, ca viaţa oamenilor care ne părăsesc la plecarea trenului şi se întorc, fără noi, să-şi reia
ocupaţiile din sat. Am găsit o telegramă fără importanţă de la Montargis, am spus că era de la tine, că trebuia să
plec, că aveai nevoie de mine pentru o afacere. Doamna de Villeparisis fu dezolată, foarte drăguţă mă conduse
la gară, îmi spuse cuvinte pe care cochetăria unei gazde le fac să pară spuse cu emoţie şi prietenie. Dar la Paris,
adevărat sau nu, ea mi-a spus mai tîrziu : „Nu mai era -nevoie să văd telegrama. Am şi spus soţului meu. Pe
drum, cînd ne întorceam acasă, nu mai erai acelaşi şi am înţeles pe dată : Iată un băiat neliniştit. Face planuri
pentru vizitele cu mine de a doua zi, dar deseară va fi în drum spre Paris".
– Bietul meu pui, spuse Mama cu vocea tulburată, mă întristează gîndul că altă dată micuţul meu era aşa
de necăjit cînd părăseam Combray. Dar, puiul meu, trebuie să fim mai curajoşi în viaţă. Ce-ai fi făcut dacă
Mama ar fi călătorit ?
– Zilele mi-ar fi părut lungi.
– Dar dacă aş fi plecat pentru luni de zile, ani, pentru...
Am tăcut amîndoi. N-a fost niciodată nevoie să ne dovedim unul altuia că ne iubeam mai mult decît
orice pe lume : nu ne-am îndoit niciodată de asta. A trebuit să ne amăgim că ne iubim mai puţin decît se părea şi
212
că viaţa va fi suportabilă pentru cel ce va rămîne singur. Nu vroiam ca tăcerea noastră să continue, căci
pentru Mama ea era plină de o mare spaimă simţită atît de des încît prind mai multă putere la gîndul că nu e
ceva nou, ca să mi-o amintesc că o va avea în clipa morţii. Aproape liniştit i-am luat mîna, am sărutat-o şi i-am
spus :
– Ştii, poţi să-ţi aminteşti cît de nenorocit eram la început cînd ne despărţeam. Apoi, ştii că viaţa mea se
organizează astfel, şi fără să uit de fiinţele pe care le iubesc, nu mai am nevoie de ele, mă descurc foarte bine şi
fără ele. Sînt nebun primele opt zile. La urma urmelor, o să rămîn tare singur luni întregi, ani, pentru totdeauna.
Am spus : pentru totdeauna. Dar seara, apropo de altceva, i-am spus că, contrar celor ce crezusem pînă
acum, ultimele descoperiri ale ştiinţei şi cele mai profunde cercetări ale filozofiei ruinau materialismul, făceau
din moarte ceva aparent, că sufletele erau nemuritoare şi că se întîlneau într-o zi...
XV
Concluzie
DE ÎNDATĂ CE ÎNCEPEAM SĂ CITESC UN AU-tor, descifram repede din cuvinte melodia
cîntecului, diferită de la autor la autor şi tot citind, fără să-mi dau seama o fredonam, mai repede, mai rar, cu
pauze, ca să marchez notele, măsura şi repetarea lor, aşa cum faci cînd cînţi şi, dupa măsura melodiei, aştepţi
cîte-odată mult timp înainte să cînţi sfîrşitul cuvîntului.
Ştiam bine că dacă nu am putut lucra niciodată, nu ştiam să scriu, aveam urechea mult mai fină decît al -
ţii, ceea ce mi-a permis să fac pastişe, căci la un scriitor, cînd îi cunoşti melodia, cuvintele vin repede. Acest har
eu nu l-am folosit şi din cînd în cînd, în diverse perioade ale vieţii mele, harul acesta, ca şi cel de a descoperi o
legătură adîncă între două idei, două senzaţii, îl simt mereu mai viu în mine, dar nu mai puternic, ci tot mai slab,
mai stins. Totuşi îi va fi greu să se stingă, căci adesea, cînd sînt foarte bolnav, fără idei şi fără putere, acest eu pe
care-1 recunosc, descoperă legaturi între două idei, cum se întîmplă adesea toamna, cînd nu mai sînt flori şi nici
frunze şi simţi în natură acordurile cele mai profunde. Şi băiatul ăsta care se joacă în mine pe nişte ruine, nu are
nevoie de nici o hrană, se hrăneşte simplu din plăcerea pe care i-o dă ideea ce-o descoperă, o creează, ea îl
creează, el moare, dar o idee îl învie, ca seminţele care se opresc din germinare într-un mediu uscat şi mor : cu
puţină umiditate şi căldură renasc.
Şi cred că băiatul care se distrează aşa în mine, trebuie să fie acelaşi cu acel cu auzul fin şi precis ca să
simtă între două impresii, două idei, o armonie foarte subtilă pe care alţii nu o simt. Cine e fiinţa asta, nu ştiu
deloc. Dar dacă ea creează aceste armonii, trăieşte
214
din ele, apare îndată, germinează, creşte din tot ceea ce ele îi dau ca viaţă şi moare apoi, pentru că n-a
putut trăi decît datorită lor. Dar oricît de lung ar fi somnul de care e cuprinsă apoi (ca şi seminţele dom nului
Becquerel1) ea nu moare, sau mai degrabă moare ca să renască dacă apare o altă armonie, chiar dacă între două
tablouri ale aceluiaşi pictor, zăreşte aceeaşi linie a profilurilor, aceeaşi bucată de stofă, acelaşi scaun, arătînd că
între cele două tablouri există ceva comun : preferinţa şi esenţa spiritului pictorului. Ceea ce se află într-un
tablou al unui pictor, într-o carte a unui autor, al doilea tablou al pictorului, a doua carte a autorului, nu o
hrănesc nicidecum. Dar dacă în al doilea tablou sau a doua carte, zăreşte ceva ce nu există în al doilea sau în
primul, dar care într-un fel se află între cele două, într-un fel de tablou ideal pe care-1 vede modelîndu-se dintr-
o materie spirituală, în afara tabloului, fiinţa şi-a primit hrana, începe să existe şi să fie fericită. Căci pentru ea,
să existe şi să fie fericit înseamnă acelaşi lucru. Şi dacă între tabloul ideal şi cartea ideală, fiecare fiind suficient
ca s-o facă fericită, găseşte o legătură şi mai profundă, bucuria îi e mai mare 2 căci, în particular, ea se stinge de
îndată, dar în general reîncepe să plutească şi să trăiască. Nu trăieşte decît în general, generalul o însufleţeşte şi
o hrăneşte, moare pe loc în particular. Dar cît timp trăieşte, viaţa-i este numai extaz şi fericire. Numai ea ar
trebui să-mi scrie cărţile. Vor fi oare mai frumoase ?
Ce importanţă are dacă ni se spune : cu asta vă pierdeţi îndemînarea. Ceea ce facem înseamnă să re-
1
Este vorba fie despre Henri Becquerel, (1852–1908), fizician, descoperitorul radioactivităţii (1896), fie
despre Edourad Becquerel, fizician (1820–1891). (N. tr.)^
2
Variantă : dacă descoperă între două tablouri de Verraeer (N. éd.). Verraeer de Delft (Jan) pictor
olandez renumit pentru peisajele şi interioarele sale (1632–1675). (N. tr.)
21S
venim la viaţă, să spargem cu toată puterea ghiaţa obişnuinţei şi a raţionamentului care se agaţă pe data
de realitate şi face să n-o mai vedem niciodată, înseamnă să plutim în larg. De ce oare coincidenţa între două
impresii ne redă realitatea ? Poate pentru că atunci ea învie cu ceea ce omite, în timp ce, dacă ju decăm, dacă
încercăm să ne amintim, adăugăm sau înlăturăm ceva.
Cărţile frumoase sînt scrise într-un fel de limba străină. în fiecare cuvînt, fiecare dintre noi pune sensul
său, sau cel puţin imaginea sa, care deseori este un contrasens. Dar în cărţile frumoase orice contrasens este
frumos. Cînd citesc despre păstorul din l'Ensorcelée 1, văd un bărbat à la Mantegna, în culorile lui T... a lui
Botticelli2. Probabil că Barbey nu a văzut la fel. Dar în descrierea lui este un ansamblu de raporturi care, avînd
în vedere punctul de plecare greşit al contrasensului meu, îmi dau aceeaşi dezvoltare a frumuseţii 3.
Se pare că originalitatea unui geniu e ca o floare, ca o culme suprapusă peste acelaşi eu al unui talent
mediocru din generaţia lui ; acelaşi eu, acelaşi talent mediocru. Credem că Musset, Loti 4, Régnier 5 sînt fiinţe
deosebite. Dar cînd Musset rasolea critica de artă 6, vedeam cu groază cum frazele cele mai anoste ale lui
1
Vrăjita, roman de Barbey d'Aurevilly ; apărut în 1854, evocă un episod din lupta şuanilor. (N. tr.)
2
Botticelli Sandro, pictor italian florentin, autor a numeroase tablouri de inspiraţie religioasă şi păgînă.
(1444–1510). (N. tr.)
3
Notă marginală : „Iată de ce variantele, corecturile celei mai bune ediţii nu au atîta importanţă.
Diversele versiuni ale sonetului lui Verlaine The et Bérénice" (N. éd. fr.).
4
Fierre Loti, pseudonimul lui Julien Viaud, (1850–1923), considerat ca cel mai mare romancier francez
exotic ; cei 42 de ani petrecuţi pe mare ca ofiţer de marină i-au furnizat un material bogat pentru romanele sale.
(N. tr.)
5
Régnier, Henri de, (1864–1936), scriitor francez, simbolist, academician, autor de romane şi poezii.
(N. tr.)
6
Articole grupate ulterior de Ed. E. Flammarion sub titlul Mélanges de littérature et de critique, (N. tr.)
216
Villemain1 apar sub pana lui, sîntem stupefiaţi să descoperim în Régnier pe un Brisson 2, cînd Loti are de
compus un diseurs academic şi cînd Musset are de înjghebat un articol despre mîna de lucru pentru o revistă
oarecare, pentru că nu are timp să-şi sondeze eul obişnuit, ca să-1 facă pe celălalt să iasă la iveală, su-
prapunîndu-i-se, vedem că gîndirea şi limbajul său sînt pline 3 de...
Atît de intim, de unic e principiul care lucrează în noi atunci cînd scriem şi creează încetul cu încetul
opera noastră, încît în aceeaşi generaţie spiritele asemănătoare, de aceeaşi familie, cultură, aceeaşi inspiraţie,
acelaşi mediu, aceeaşi condiţie, iau pana ca să scrie aproape la fel despre acelaşi lucru descris şi fiecare adaugă
o broderie deosebită numai a lui, care face ca acelaşi lucru să fie ceva nou, în care toate proporţiile calităţilor
celorlalte sînt deplasate. Şi aşa dăinuie genul scriitorilor originali, fiecare cu o notă esenţială, care totuşi, printr-
un interval inperceptibil, este în mod cert diferită de cea precedentă şi de cea următoare. Priveşte unul lîngă
altul, pe toţi scriitorii noştri : pe originali numai, şi pe cei mari care sînt şi ei originali şi din cauza asta, nu-i poţi
deosebi. Uite cum se aseamănă şi cum se deosebesc. Urmăreşte-i unul lîngă altul, ca într-o ghirlandă din flori
nenumărate, dar fiecare deosebite, pe un rînd France4, Henri de Régnier, Boylesve, Francis Jammes, pe altul îl
vei vedea pe Barres, pe altul pe Loti.
Fără îndoială că Régnier şi France, cînd au început să scrie, aveau aceeaşi cultură, aceeaşi idee despre
artă,
1
Villemain, François, (1790–1870), profesor la Sorbona, Ministrul Instrucţiunii Publice (1839–1844)
istoric literar. (N. tr.).
2
Brisson, Adolphe – scriitor şi critic francez (1860–1925). (N. tr.).
3
Manuscris întrerupt (N. ed. fr.).
4
Este vorba de Anatole France. (N. tr.)
217
căutînd să zugrăvească la fel. Şi în descrierile pe care încercau să le facă aveau aproape aceeaşi idee
despre realitatea obiectivă. Pentru France, viaţa este visul unui vis, pentru Régnier lucrurile au înfăţişarea
visurilor noastre. Dar această asemănare dintre gîndurile noastre şi lucruri, iată-1 pe Régnier, meticulos şi
profund îngrijorat să nu cumva să uite s-o verifice, să demonstreze coincidenţa, răspîndind în opera sa gîndul
său, fraza se lungeşte, se precizează, se răsuceşte, întunecată şi minuţioasa ca o căldăruşă, pe cînd cea a lui
France strălucitoare, înflorită şi netedă, e ca un trandafir de Franţa.
Şi pentru că realitatea este interioară, se poate desprinde dintr-o impresie cunoscută, chiar frivolă sau
mondenă, la o anumită profunzime şi eliberată de aparenţe şi din această cauză nu fac nici o deosebire între arta
elevată care nu se ocupă decît de dragoste, de idei nobile, şi arta imorală sau fără valoare, între cei care fac mai
degrabă psihologia unui savant sau a unui sfînt decît a unui om de lume. De altfel, cît priveşte caracterul,
pasiunile, reflexele, nu e deosebire ; caracterul e acelaşi la amîndoi, ca şi plămînii şi oasele, iar fiziolo-gul, ca să
demonstreze legile circulaţiei sîngelui nu se îngrijeşte dacă viscerele au fost extrase din corpul unui artist sau
unui negustor. Poate cînd vom avea de-a face cu un adevărat artist, care sfarîmînd aparenţele va cobori la
profunzimea vieţii adevărate, vom putea atunci, căci va fi o operă de artă, să ne interesăm mai mult de o operă
punînd în joc probleme mai vaste1. Dar mai întîi sa fie profunzime, să se fi atins regiunile vieţii spirituale, în
care opera de artă se poate naşte. Dar, cînd vom vedea ca la fiecare pagină, în fiecare situaţie în care se găseşte
personajul său,
1
Proust adăugase între paranteze : să modific acest stil îngrozitor (N. ed. fr.).
218
scriitorul nu-1 studiază cu atenţie, nu-1 face să se gîn-dească la sine-însuşi, ci se va servi de expresii
gata făcute, ce ne vin de la alţii – şi de la cei mai răi – la care ne gîndim cînd vrem să vorbim despre un lucru,
dacă nu coborîm în acea linişte profundă în care gîndirea îşi alege cuvintele în care se va reflecta în întregime ;
un scriitor care nu-şi vede propria-i gîn-dire, atunci invizibilă lui, ci se mulţumeşte cu aparenţa grosolană care o
maschează fiecăruia dintre noi în orice moment al vieţii, cu care cel vulgar e mulţumit într-o continuă ignoranţă
şi pe care scriitorul o dă la o parte, căutînd să vadă ce se află în adîncuri ; cînd prin alegerea sau mai degrabă
prin absenţa completă a alegerii cuvintelor, a frazelor, prin banalitatea repetată a imaginilor, prin lipsa adîncirii
unei situaţii, vom simţi că o astfel de carte, chiar dacă la fiecare pagină vestejeşte arta afectată, arta imorală,
arta materialistă, este ea însăşi cu mult mai materialistă, căci nici măcar nu coboară în regiunea spirituală de
unde au izvorît aceste pagini, mulţumindu-se să descrie poate numai lucruri materiale, dar cu acel talent care
este dovada de netăgăduit că ele sînt produse ale spiritului. Degeaba ne va spune că arta cealaltă nu este artă
populară, ci artă pentru o elită, noi vom gîndi că arta aceea este chiar a scriitorului, căci nu există decît un
singur fel de a scrie pentru toţi, şi anume să scrii fără să te gîndeşti la nimeni atîta timp cît ceea ce este esenţial
şi profund se află în tine însuţi. Pe cînd el scrie gîndindu-se la anumiţi oameni, la acei artişti pretinşi manieraţi,
fără să încerce să vadă prin ce păcătuiesc, încercînd să găsească impresia de neşters pe care ei i-o lasă, acel
etern pe care impresia îl posedă ca şi mireasma păducelului sau ca orice lucru în care reuşeşti să pătrunzi ; dar şi
aici ca peste tot, ignorînd ce se petrece în el, mulţumindu-se cu formule uzate şi cu proasta dispoziţie, fără să
caute să vadă în adîncime : „Aer închis de capelă, duceţi-vă deci afară. Ce-mi pasă de gîndurile tale ! Ce-mi
pasă că eşti partizan al clerului. Mă dezguşti, femeile acelea ar trebui bătute la spate. N-avem soare
219
în Franţa. Nu puteţi să compuneţi muzică uşoară. Nu se poate să nu murdăriţi totul etc." De altfel se
simte întrucîtva obligat să se complacă în superficialitate şi minciună, deoarece îşi alege ca erou un geniu
nesuferit, ale cărui vorbe de spirit îngrozitor de banale sînt insuportabile, dar pe care le-am putea întîlni la un
geniu. – Din nefericire, cînd Jean Christophe, căci la el mă refer, încetează să vorbească, Dl. Romain Rolland
continuă să îngrămădească banalităţi peste banalităţi şi cînd caută o imagine mai precisă, rămîne în stadiul de
căutare fără să găsească ceva deosebit, ceea ce îl pune într-o poziţie inferioară faţă de oricare scriitor de astăzi.
Clopotniţele bisericilor lui, ca nişte braţe lungi, sînt mai prejos decît tot ce-au putut găsi Domnul Renard 1,
domnul Adam2 poate, chiar domnul Leblond 3.
Iată de ce această artă este cea mai superficială, cea mai nesinceră, cea mai materială (chiar dacă
subiectul său este spiritul şi nu subiectul contează ci spiritul care a făurit cartea. Găsim mai mult spirit în
Vicarul din Tours de Balzac decît în caracterul pictorului Stein-bock 4) şi cea mai mondenă. Căci numai
persoanele care nu ştiu ce-i profunzimea şi care tot timpul au de-a face cu banalităţi, cu judecăţi greşite, cu
lucruri urîte, ajung să nu-şi mai dea seama de ele şi se îmbată cu elogiul profunzimii zicînd : „Iată artă profundă
!" aşa cum cineva repetă mereu : „Ah ! sînt sincer, eu spun pe şleau ce gîndesc, toţi aceşti frumoşi domni sînt
nişte linguşitori iar eu sînt un bădăran", amăgind pe cei care nu ştiu, un om fin ştie că astfel de declaraţii n-au
nimic de-a face cu adevărata sinceritate în artă. Se în-tîmplă ca şi în morală : pretenţia nu poate fi socotită
1
Jules Renard, scriitor, (1864–1910), autorul celebrului Poil de Carotte (Morcoveaţă), a nuvelelor,
tablourilor grupate sub titlul Histoires naturelles. (N. tr.)
2
Paul Adam (1862–1920), romancier fecund, liric.
3
Leblond (Marius şi Ary) pseudonimul lui Georges Athenas, (1877–1955), şi Aimé Merlo, (1880–
1958), romancieri. (N. tr.)
4
Personaj din romanul Verisoara Bette de Balzac. (N. tr.)
220
fapt. în definitiv, toată filozofia mea ca orice filozofie autentică, vrea să justifice, să reconstruiască ceea
ce este. (în morală, în artă, nu se mai judecă un tablou numai după pretenţiile că ar aparţine picturii valo roase şi
nici valoarea morală a unui om după discursurile sale.) Bunul simţ al artiştilor este talentul, singurul criteriu al
spiritualităţii unei opere.
Talentul este criteriul originalităţii, originalitatea este criteriul sincerităţii, plăcerea (pentru cel ce scrie)
este poate criteriul autenticităţii talentului.
E cam tot aşa de prostesc să spui despre o carte : „E foarte inteligentă" ca şi „O iubea mult pe mama
lui". Dar primul nu este încă pus în evidenţă.
Cărţile sînt opera singurătăţii şi copiii tăcerii. Copiii tăcerii nu trebuie să aibă nimic comun cu copiii
vorbelor, cu gîndurile izvorîte din dorinţa de a spune ceva, dintr-o dezaprobare, dintr-o părere, adică dintr-o idee
nedesluşită.
Plămada cărţilor noastre, substanţa frazelor noastre nu trebuie să fie imaterială, luată nu aşa cum este ea
în realitate, dar înseşi frazele noastre şi episoadele trebuie să fie făcute din substanţa transparentă a clipelor
noastre minunate, în care sîntem în afara realităţii şi a prezentului. Stilul şi acţiunea unei cărţi se încheagă din
aceste picături de lumină pietrificate.
Pe de altă parte, e tot aşa de zadarnic să scrii, numai pentru popor ca şi numai pentru copii. Nu o carte
plină de copilării va îmbogăţi viaţa copilului. De ce să credem că un electrician are nevoie să scrii prost şi să
vorbeşti despre Revoluţia franceză ca să te înţeleagă ? E tocmai pe dos. Aşa cum parizienilor le place să
citească despre călătorii în Oceania şi bogaţilor povestiri despre viaţa minerilor ruşi, poporului îi place să
citească despre lucruri care n-au legătură cu viaţa lui. în plus, de ce să stabilim această barieră ? Un muncitor
(vezi Halévy) poate să fie bau-delairian.
Această proastă dispoziţie care nu vrea să vadă în sine însuşi (care în estetică este perechea omului care
221
ţine să cunoască pe cineva şi care declară cu snobism : „Am eu nevoie de acest domn ? Ce mă
interesează să-1 cunosc, mă scîrbeşte"), şi tocmai asta îi reproşez mai mult lui Sainte-Beuve, (eu toate că
autorul nu vorbeşte decît despre Idei etc.) critica materială cu cuvinte care fac plăcere buzelor, gurii,
sprîncenelor ridicate, umerilor şi spiritul n-are curajul să urce contra curentului ca să vadă ce este acolo sus. Dar
totuşi la Sainte-Beuve, mult mai multă artă dovedeşte mult mai multă gîndire.
Arhaismul este făcut din multe nesincerităţi, dintre care una este aceea de a socoti ca trăsături de geniu
la cei vechi trăsături exterioare, evocatoare într-o pastişă de care chiar cei vechi nu-şi dădeau seama, căci stilul
lor nu avea pe atunci un sunet de patină. în zilele noastre poţi întîlni un poet 1 care crede că a moştenit gingăşia
firii lui Virgiliu şi a lui Ronsard pentru că îl numeşte pe primul aşa cum 1-a numit cel de al doilea „eruditul din
Mantua2". Opera sa Eriphyle3 are graţie, căci poetul a simţit printre primii că graţia a trăit cîndva, făcînd fata să
pronunţe sîsîit ca o femeie „soţul meu era un erou, dar avea barba mare" şi scutură din cap supărată ca o iapă
(poate că observase viabilitatea anacronismelor involuntare ale Renaşterii şi secolului XVII) ; iubitul său îi
spune : „Nobilă doamnă" (biserica în căutarea harului, nobilul din Pe-loponez). El face parte din şcoala
(Boulanger ?) – şi Barres – întrucît arată cu un cuvînt şcoala subînţelesului. E tocmai la polul opus faţă de
Romain Rolland. De fapt e o calitate, dar care nu poate să ne facă să uităm nimicnicia fondului şi absenţa
originalităţii. Ce-
1
Este vorba de poetul Jean Moréas, (1856–1910), de origină greacă, (Johanes Fapadiamantopoulus),
şeful grupării simboliste. Poeziile sale sînt turnate în tipare clasice. (N. tr.)
2
Virgiliu s-a născut lîngă Mantua (70–19 î.e.n.). (N. tr.)
3
Volum de versuri de Jean Moréas apărut în 1894. (N. tr.)
222
lebrele sale Stances 1 rezistă numai datorită faptului că poetul lasă intenţionat, să plutească acel ceva
neterminat, o lipsă de elan, o neputinţă de a se avînta, un fel de banalitate şi întrucît ele ar fi altfel involuntare,
defectul poetului conspiră cu ţelul său. Dar de îndată ce se uită şi vrea să spună ceva, de îndată ce vorbeşte,
scrie astfel2 :
Ne dites pas : la vie est un joyeux festin ; Ou c'est d'un esprit sot ou c'est d'une âme basse. Surtout ne
dites pas : elle est malheur sans fin. C'est d'un mauvais courage et qui trop tôt se lasse 3.
Riez comme au printemps s'agitent les rameaux Pleurez comme la bise ou le flot sur la grève. Goûtez
tous les plaisirs et souffrez tous les maux Et dites : c'est beaucoup, car c'est l'ombre d'un rêvei
Scriitorii pe care-i admirăm nu pot să ne servească drept ghizi, întrucît avem în noi ca şi acul busolei sau
porumbelul călător, simţul orientării noastre. Dar în
1
Cale 6 cărţi de Stances (Stanţe) ale lui Jean Moréas au apărut între 1899 şi 1905. A şaptea carte a
apărut postum (1920). (N. tr.)
2
Redăm mai jos versurile de Moréas pe care Proust le-a comentat în manuscrisul său prin notele
următoare : „Să citez strofa în care se găseşte „d'un esprit sot et d'une âme trop basse" şi care se încheie cu
banalitatea spusă de o sută de ori după Leconte de Lisle, „l'ombre d'un rêve". (N. éd. fr.).
3
De spui : Viaţa-i întreagă un strălucit festin, Ţi-e sufletul sau josnic sau ne'înţelegător ; Dar nu spune
nici : Viaţa-i doar nesfîrşit chin ! Inima prea laşă, speriată prea uşor ;
4
Ci rîzi cum rîd la soare mlădiţe-n primăvară. Plîngi cum pe ţărmul mării plîng valurile-n vînt Şi
bucuria vieţii şi jalea ei amară
Priveşte-le şi spune-ţi : doar vise toate s'nt ! (traducere nepublicată de Ştefan Scurtulescu). (I, II : N. tr.)
223
timp ce îndrumaţi de acest instinct zburăm şi ne continuam drumul, din cînd în cînd ne aruncăm privirea
în dreapta şi în stînga asupra operei recente a lui Francis Jammes sau a lui Maeterlinck, asupra unei pagini
necunoscute a lui Joubert * sau Emerson, regăsim reminiscenţe anticipate ale aceleiaşi idei, senzaţii, efort
artistic pe care le exprimam în această clipă, ne fac plăcere ca nişte stîlpi indicatori care ne arata că nu ne-au
înşelat, sau, pe cînd ne odihnim un moment într-o pădure, simţim, că sîntem pe drumul bun atunci cînd trec ca
vîntul pe lîngă noi guguştiucii prietenoşi ce nu ne-au zărit. S-ar putea crede că sînt de prisos. Totuşi nu sînt
deloc inutili. Ei ne arată ceea ce2... acelui eu totuşi cam subiectiv care este eul nostru creator, cu o valoare mai
universală pentru eurile asemănătoare, pentru acest eu mai obiectiv, aşa cum lumea cultă alcătuită din noi cei
care citim, este nu numai pentru lumea noastră mică ci şi pentru lumea noastră universală...
Frumoasele lucruri pe care le vom scrie dacă avem talent, sălăşluiesc în noi, nedesluşite, ca amintirea
unei melodii care ne farmecă fără să putem s-o precizam, s-o fredonăm, nici măcar s-o schiţăm, să spunem dacă
are pauze, succesiuni rapide de note. Aceia în care zace amintirea ştearsă a adevărurilor pe care nu le-am cu-
noscut niciodată, sînt oameni înzestraţi. Dar dacă ei se mulţumesc să spună ca aud o melodie încîntătoare, ei nu
arată nimic celorlalţi, n-au talent. Talentul este ca un fel de memorie care le va permite să apropie de ei această
muzică vagă, s-p audă clar, s-o noteze, s-o reproducă, s-o cînte. Ajungi la o vîrstă cînd talentul
1
Joubert, Joseph, moralist francez (Pensées) (1754–1824).
2
Lacuna in manuscris (N. ed. fr.),
224
slăbeşte ca şi memoria, cînd muşchiul mintal care apropie amintirile interioare şi cele exterioare nu mai
are putere. Cîteodată această vîrstă dăinuie cît viaţa, din lipsă de exerciţiu, din prea multă amăgire de sine. – Şi
nimeni nu va şti niciodată, nici chiar eul însuşi, melodia care te urmărea cu ritmul ei fermecător ce-ţi scăpa
mereu.

Tabla de materii
PROUST CONTRA SAINTE-BEUVE SAU DESPRE
VULNERABILA CRITICA (MARIAN POPA) . . 5
PREFAŢA (M. PROUST)....... 13
I. DORMIRI........... 19
II. CAMERE........... 24
III. ZILE............. 28
IV. CONTESA........... 37
V. ARTICOLUL DIN ZIARUL „LE FIGARO" . . 43
VI. RAZA DE SOARE PE BALCON..... 52
VII. CONVERSAŢIE CU MAMA...... 63
VIII. METODA LUI SAINTE-BEUVE..... 74
IX. GÉRARD DE NERVAL........ 98
X. SAINTE-BEUVE ŞI BAUDELAIRE . . . . 110
XI. SAINTE-BEUVE SI BALZAC...... 138
XII. BALZAC ŞI DOMNUL DE GUERMANTES . . 169
XIII. NUME DE PERSOANE....... 186
XIV. DIN NOU LA GUERMANTES..... 200
XV. CONCLUZIE.......... 214
Lector: SERGIU SALAGEAN Tehnoredactor: VICTOR MAŞEK
Tiraj 5.530 broşate. Bun ie tipar 2S.05.1976. Coli tipar 14,25.
Tiparul executat sub comanda
nr. 209 la
întreprinderea Poligrafică
„13 Decembrie 1918"
str. Grigore Alexandrescu nr. 89–97
Bucureşti,
Republica Socialistă România