Sunteți pe pagina 1din 2

Retorica poeziei moderne Vrejea Iuliana-Loredana anul I master română, 22.10.

2010
Paul Valéry
(1871-1945)

Concepţia lui Valéry despre poezie, provenită din cea a predecesorilor săi, este totuşi foarte
personală. El adaugă reflecţia rece a intelectualului lucid şi metodele precise ale spiritului ştiinţific.
Obiectul poeziei este pentru Valéry exprimarea faptelor vieţii afective şi ale sensibilităţii
intelectuale. Mijlocul de exprimare al acestora este limbajul. Astfel, cum funcţiunea obişnuită a
limbajului este să comunice fapte, pentru a-l face să corespundă ţelurilor urmărite de poezie, trebuie
creat un alt fel de limbaj înlăuntrul limbajului comun. După cum spune Valéry „donner un sens plus
pur aux mots de la tribu” (adică trebuie dat un sens mai pur, mai clar, mai profund cuvintelor
poeziei), căci în afara funcţiunii sale uzuale de a transmite fapte şi idei, limbajul poate exprima şi
adânci puteri emotive.
Pentru Valéry poezia este „un caz particular” al mecanismului mai general de funcţionare a
spiritului, un exerciţiu, o gimnastică, un dresaj al intelectului în lupta sa cu Limbajul. Nu poemul, ca
produs final, interesează spiritul său, ci facerea poemului, poiein-ul născător de poezie, începând
cu acel „hazard favorabil”, care oferă doar scânteia, germenele dezvoltărilor ulterioare, şi
continuând cu aşteptările, ezitările, tatonările, eşecurile, revenirile, toată „drama interioară” pe care
o presupune geneza poemului. Marea operă este pentru Valéry „cunoaşterea muncii în sine – a
transmutării celei mai generale, ale cărei opere sunt aplicări locale, probleme particulare”.
Toată conceperea poeziei se află într-un plan concret-practic al operaţionalului. Valéry
spune că orice poesis e rezultatul unui poiein, adică al unui „a face”, „ a construi”, care ne oferă
poemul ca o partitură ce trebuie „executată” pentru a-şi actualiza potenţialităţiile semantic-
sugestive. Dificultatea poeziei valéryene ţine de „puritatea” maşinii de cuvinte a poemului ce tinde
să se debaraseze de tot ceea ce inspiraţia – aport al universului personal de sensibilitate şi de
anecdotică - propune ca material abstract impur şi prolix. Poemul Lui Valéry vrea să fie doar o
mărturie a „Eului pur”, acest nucleu obscur şi repulsiv care, narcisiac, nu se reflectă decât pe sine
însuşi.
Chiar în actul iubirii, aspiraţiia conştiinţei – proces tipic intelectual – e doar aceea de a
sesiza acest Eu secret, acest cuib inviolabil al Prezenţei, căci „iubirea pentru Altul – scrie autorul –
nu e decât o deghizare a iubirii du Même”. O inextinghiabilă voluptate intelectuală a biruirii
obstacolului – în sensul dificultăţilor propuse actului spiritual de către Spiritul însuşi – domină
activitatea lirică a lui Valéry : autorul are ambiţia de a elimina din actul creator tot ceea ce survine,
spontan şi întâmplător, pentru că nu acordă valoare decât lucrului făcut în deplină conştiinţă, într-
un laborator de-mitizat, pe cât de aseptic pe atât de exaltat, pe cât de arid şi riguros pe atât de
1
Retorica poeziei moderne Vrejea Iuliana-Loredana anul I master română, 22.10.2010
necesar şi controlat. Poemul trebuie să fie – nu o reuşită asupra exprimării esenţei realului (rezultat
al unei fericite „aruncări de zaruri”) cum visa Mallarmé, ci o victorie asupra accidentalului ce
compromite activitatea lucidă a Intelectului.
În felul acesta, nu fondul, ci forma poeziei constituie, pentru Valéry, preocuparea de
căpetenie în actul de creaţie. El mărturiseşte că „deasupra tuturor operelor (i s-a impus) posedarea
conştientă a funcţiei limbajului şi sentimentul unei libertăţi superioare a expresiei, faţă de care orice
gândire nu e decât un incident, un eveniment particular”. Cultul rigorii l-a dus pe Valéry în situaţia
de a încerca, pentru „La Jeune Parque”, nu mai puţin de o sută de ciorne. „A nu lăsa nimic în seama
improvizaţiei sau a inspiraţiei (sininime blestemate în ochii lui), a supravegjea cuvintele, a le
cântări, a nu uita niciodată că limbajul este unica realitate, - aşa se prezintă această voinţă de
expresie, împinsă atât de departe că devine încăpăţânată asupra nimicurilor, în căutarea epuizantă a
preciziei infinitezimale.
În acest sens Cioran, în Exercices d’admiration, face următoarea distincţie: „Acest eu steril,
sumă de refuzuri, chintesenţă de nimic, neant conştient (nu conştiinţă a neantului, ci neant care se
cunoaşte pe sine şi care respinge accidentele şi vicisitudinile subiectului contingent), acest eu,
ultimă etapă a lucidităţii, a unei lucidităţi decantate şi purificate de orice complicaţie cu obiectele şi
cu evenimentele, se situează la antipodul Eului – productivitate infinită, forţă cosmogonică – aşa
cum l-a conceput romantismul german”.
Obsedată, de la un capăt la altul, de tema lui Narcis, poetica lui Valéry se impune
traducătorului din acelaşi punct de vedere narcisiac : este vorba de realizarea unei forme riguroase,
purgate de orice „impuritate” a contingentului în care Spiritul, în act intelectual manevrând cu
agilitate „maşina de cuvinte” a expresiei să se oglindească pe sine, îndrăgostit de sine şi numai de
sine, în această partitură care e poemul – adică gustând pe deplin voluptatea obstacolelor pe care
singur şi le-a propus şi pe care le-a biruit cu o conştiinţă rece, plină de orgoliu.
Aşadar scopul lui Valéry a fost atins. El a reuşit crearea unei poezii „total voită şi gândită,
permanent supusă condiţiei muzicale şi a cărei glorie se întemeiază pe greutăţile învinse”.

Bibliografie:
• Atlas de sunete fundamentale –antologie, prezentări, traduceri şi postfaţă de Ştefan Augustin
Doinaş, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988
• Naumescu Virgil - Paul Valéry, colecţia Monografii, editura Univers, Bucureşti, 1975