Camil Petrescu

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust”

1. Menționarea a patru trăsături ale prozei narative a lui Camil Petrescu

Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele

„Viaţa românească” a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea” lui Nichifor Crainic şi a
modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E.
Lovinescu. Inspirându-se din „Teoria imitaţiei" a lui Gabriel Tarde, acesta va fundamenta
„principiul sincronismului” şi va considera oportună reorientarea literaturii dinspre temele de
extracţie rurală spre cele citadine, cultivarea poeziei şi prozei obiective şi intelectualizarea
acestora. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă” şi
„Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în proză Camil Petrescu, Hortensia Papadat
Bengescu şi Liviu Rebreanu, scriitori moderniști considerați de exegeza literară constructori ai
romanului românesc datorită cărora se curmă controversa iscată la începutul secolului de a nu
avea roman. Camil Petrescu a fost unul din principalii promotori ai modernismului în literatura
română. În „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, acesta teoretizează romanul modernist
de tip proustian, pe care îl opune romanului de tip traditionalist, în opinia sa, literatura unei
epoci trebuind să fie sincronă cu filozofia şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii, considerând
că scriitorul trebuie să descrie realitatea propriei conştiinţe, fără artificii stilistice, romanul fiind
pentru el un „dosar de existente”, o experiență trăită direct. Scriitor complet, poet, dramaturg,
prozator, eseist și filosof, Camil Petrescu demonstrează în „Patul lui Procust” şi „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”, că este un înnoitor în arta romanului pe care a
modificat-o esenţial prin viziunea asupra realităţii, prin compoziţie, tehnică narativă, creaţie de
personaje şi stil anticalofil.

2. ilustrarea a două dintre trăsăturile menționate, valorificând două texte narative

aparţinând lui Camil Petrescu

Publicate la trei ani distanță, în 1930, respectiv 1933, cele două romane supuse
demersului interpretativ sunt considerate capodopere ale modernismului interbelic datorită
elementelor de analiză psihologică, prezentării implicite a planului conștiinței personajelor
și narațiunii confesive, la persoana I. Adept al formulei proustiene, Camil Petrescu își va
exprima crezul artistic în notele de subsol ale romanului „Patul lui Procust”, validate ca
veritabile pagini de estetică literară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu. Asta-i singura realitate pe care o pot povesti.
Dar aceasta e realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic. Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana I.” Este evidentă preferința romancierului pentru perspectiva subiectivă,
validându-se astfel un deziderat al literaturii moderniste: autenticitatea trăirii. „Ultima
noapte...” reflectă două experiențe fundamentale ale personajului principal Stefan Gheorghidiu:
iubirea și războiul. Adept al iubirii absolute, Gheorghidiu făurește din partenera de viață
imaginea feminității ideale, dar constată cu luciditate că iubirea este un izvor permanent de
incertitudini, ceea ce îl va face să trăiască o dramă continuă. Se vor valida astfel două planuri
ale existenței eroului: planul timpului cronologic, al frontului, prilej cu care Gheorghidiu își va
rememora povestea de dragoste eșuată și planul timpului psihologic, al amintirii. Romanul se
abate de la ordinea cronologică a faptelor care sunt redate în funcție de fluxul conștiinței și de
memoria involuntară și voluntară a bărbatului. Anacronismul este o particularitate
identificată și în romanul secund, „Patul lui Procust”, numit veritabil „dosar de existențe”. Spre
deosebire de structura romanului analizat anterior (două părți unite de o conștiință care se
confesează), „Patul lui Procust” este construit în patru părți ce reunesc confesiunile a patru
personaje-narator, constituite din scrisorile Doamnei T., jurnalul lui Fred Vasilescu în care sunt
incluse și scrisorile lui G. D. Ladima, un intelectual cu o personalitate profundă, comentariile
Emiliei, și două Epiloguri cu rol clarificator și conclusiv, ultimul aparținând Autorului, el însuși
personaj. Perspectiva narativă este subiectivă ca și în „Ultima noapte...”, însă fiind redată prin
intermediul mai multor conștiințe, putem vorbi de o perspectivă fărâmițată. Uniperspectivismul
este înlocuit cu pluriperspectivismul unor conștiințe ale căror destine prezintă puncte comune:
Doamna T., Fred Vasilescu, George Ladima și Autorul care nu trebuie confundat cu persoana
biografică a lui Camil Petrescu. Toată această structură „polifonică” cu perspective multiple
„fărâmițate” de subiectivism și trăire directă sporește autenticitatea operei literare. Această
structură modernă îl indepărtează totuși pe Camil Petrescu de proustianism, apropiindu-l mai
degrabă de Gide, prin tehnica jurnalului, și de Stendhal, prin „dosarele de existență”.
• «Decompoziția» a fost privită pe nedrept, cu suspiciune de către cei mai multi critici
ai vremii (Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu), pe alții
însă i-a satisfăcut, ca noutate și ingeniozitate, spune Constantin Trandafir în prefața
ediției romanului de la Editura Porto-Franco.
Tehnica a fost numită de Perpessicius „joc de tuburi telescopice”, de Octav Șuluțiu, „grupaj
spiralat”, inspirat de maniera proustiană, al cărei adept Camil Petrescu se declarase în studiile
sale critice. Romanul devine din acest punct de vedere, o rețetă a propriei sale realizări,
validându-se astfel tehnica mise en abyme: „O adevărată artă poetică a romanului nou.”, spune
Tudor Vianu în Arta prozatorilor români.

3. evidențierea modului în care se reflectă tema şi viziunea despre lume în cele două texte

Ambele opere literare menționate surprind același orizont tematic principal, drama
intelectualului lucid în raport cu mediocritatea societății în care trăiește, din care derivă
unele teme secundare precum absolutul iubirii și condiția femeii la începutul secolului al
XX-lea văzută în deplină emancipare. Ștefan Gheorghidiu formulează o concepție particulară
asupra iubirii, considerând-o o cale de cunoaștere a absolutului: „O iubire mare e mai curând
un proces de autosugestie. Trebuie timp și complicitate pentru formarea ei”, ajungând la
extrema opinie, conform căreia „Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt.” Acesta exteriorizează involuntar frământările sufletești latente, mărturisind la
începutul capitolului al II-lea intitulat Diagonalele unui testament: „Eram însurat de doi ani și
jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.” Bănuiala devine, așadar,
esența sufletească a îndrăgostitului care va genera și eșecul erotic. Imaginea femeii iubite se
degradează: dacă la început Ela zugrăvește ipostaza feminității ideale, născută din aceeași
substanță sufletească ca a bărbatului ei (El și Ela), pe măsură ce se lasă atrasă în luxul vieții
mondene, ea devine „un cap străin și vulgar.” Incertitudinea îi domină spiritul și decide să se
înroleze voluntar, trecând de la experiența iubirii eșuate la drama confruntării directe cu
moartea. Suferința colectivă o efasează pe cea individuală, de aceea protagonistul decide
orgolios să se despartă. Romanul „Patul lui Procust” aduce în prim-plan imaginea a două cupluri
total diferite ca substanță: Fred Vasilescu și Doamna T, respectiv G. D. Ladima și Emilia
Răchitaru. Povestea de dragoste a primului cuplu este dezvăluită din dublă perspectivă: a
personajului feminin, Maria T. Mănescu (Doamna T.), care are prilejul să redea prin intermediul
unor scrisori itinerariul ei existențial, respectiv a protagonistului Fred Vasilescu prin
intermediul unui jurnal, scriere intimă și confesivă, deci. Cel de-al doilea cuplu este prezentat
tot în jurnalul lui Fred, completat de corespondența dintre Emilia și poetul neînțeles Ladima, pe
care femeia l-a folosit ca să își promoveze imaginea de actriță.
Misterul cel mai adânc al vieții lui Fred Vasilescu nu este împrejurarea morții sale, ci
motivul despărțirii de Doamna T. Iubirea pentru această femeie îl scoate din snobismul lumii
în care crește, dar îi generează în același timp și complexul inferiorității față de cea căreia nu îi
poate pătrunde profunzimea sufletească: „Cu asemenea femeie pe care tot ce e frumos ca gest
și cinste o stupefiază, o tulbură, ești întotdeauna neliniștit.” spune Fred. Viața interioară a
Doamnei T., încărcată de noblețe, de demnitate și imprevizibil, farmecul unicității ei îl sperie
pe Fred care decide în mod inexplicabil să o părăsească: „Dacă în unele locuri ale operei lui
Camil Petrescu, iubirea rămâne nerealizată din pricina femeii, incapabilă de a egala valorile
sufletești ale bărbatului, aici scriitorul pare să inverseze raportul, vina fiind a bărbatului care se
sustrage complicației spirituale, preferând elementaritatea.”, afirmă Ion Sîrbu în Monografia lui
Camil Petrescu. Așa se explică o confesiune făcută de Fred Emiliei, căreia îi spune „simt de
vreo doi ani nevoia să fiu văzut totdeauna cu câte o femeie.” Cei doi ani reprezintă perioada de
când a ales să se retragă din viața Mariei, dar simte nevoia de a-i arăta vanitos femeii că o poate
înlocui oricând. În fond, Fred nu vrea neapărat să-i demonstreze Doamnei T. că poate trăi fără
ea, ci mai degrabă să-și demonstreze sieși că femeia aceea al cărei spirit profund îl intriga poate
fi substituită în viața lui cu femei aparent rafinate (elementare, deci). Problematica cuplului
reprezintă în operele lui Camil Petrescu o constantă, care generează anumite simetrii. Cuplul
Fred-Doamna T. stă sub semnul distincției, al discreției, pe când cuplul Ladima-Emilia „e
notoriu”: „Intre cele două cupluri se stabilesc legături temporare, în ordinea preferințelor intime.
Fred se apropie de Emilia sexual, iar Ladima, mistificator și ideal de Doamna T.” (Marian Popa,
„Homo fictus”) Metafora din titlu poate fi interpretată abordând tocmai aceste valențe ale
cuplului: în ambele relații vorbim de inferioritate și superioritate, de spiritual vs. carnal. Fred si
Emilia sunt sub demnitatea partenerilor lor, spirite mediocre incapabile să ajungă la valoarea
Doamnei T. sau a lui Ladima. Iubirea este în ambele situații un veritabil Pat al lui Procust:
„Orice individ e victimă și călău, Procust sau victima lui Procust, existența unui subiect este
simultan existența unei limitări.” Pasiunea lui Fred pentru Doamna T. este sacrificată din
orgoliul de a nu se simți subjugat acestei femei: „În loc să se piardă pe sine, preferă să o piardă
pe ea” concluziona Nicolae Manolescu în studiul „Arca lui Noe.”

4. prezentarea câte unei particularităţi de construcție a personajului în fiecare text narativ

ales;

Personajul central al operei camilpetresciene își construiește lumea ideilor, transformându-le în

obsesie, care generează o dramă de conștiință, predispusă mereu spre formele de viață ideal-
raționale. Spre deosebire de teatrul clasic, literatura modernă nu pune omul în lupta cu destinul
implacabil, ci cu niște concepte absolute. Drama este „iscată mereu între ceea ce vedeau și știau
despre lume personajele înainte de faptul ireparabil și ceea ce descoperă după confruntarea între
aparență și realitate, între ceea ce este cu putință și ceea ce este irealizabil”, afirmă autorul
însuși. De asemenea, în privința configurării eroilor săi, Camil Petrescu respinge tipul ambițios,
rece și calculat, căci nu îl interesa neapărat un caracter, ci dimpotrivă, un ins chinuit al
revelațiilor de conștiință. Toți eroii camilpetrescieni pot fi definiți pornind de la poezia Ideea:
Eu sunt dintre acei/cu ochi halucinați/ și mistuit lăuntric/ căci am văzut idei. Ștefan Gheorghidiu
și G. D. Ladima sunt idealiști și văd în iubire absolutul. Intelectuali, fini observatori ai societății,
cu spirit polemic, superiori lumii în care au fost sădiți, cei doi trăiesc drama eșecului erotic în
mod distinct: Ștefan Gheorghidiu dorește să ucidă din dragoste și să se sinucidă, dar ia calea
înrolării voluntare pe front și trece printr-un soi de katharsis (purificare spirituală) care îl duce
la indiferență totală față de cea pe care o iubise, pe când Ladima decide că suicidul este singura
modalitate de salvare a demnității când are revelația că a adorat o femeie ușoară. Se sinucide
din cauza Emiliei, dar își ia măsuri de a ascunde adevărata motivație. Viața lui Ladima devine
pentru Fred un izvor inepuizabil de valoare umană și dezgust la adresa Emiliei și a mediocrității
sociale. Interesul lui Fred pentru destinul zbuciumat al gazetarului care murise de curând dintr-
o decepție amoroasă, denotă frumusețea spiritului său. Fire sensibilă el însuși, boem provenind
dintr-o societate plină de snobism, are revelația eșecului existențial și, cel mai probabil, se
sinucide. Deși a iubit-o pe Doamna T. cu adevărat, tânărul se retrage inexplicabil din viața ei,
conștient că această iubire totală l-ar fi subjugat pentru totdeauna.

5. susţinerea unei opinii despre proza narativă a lui Camil Petrescu, valorificând citatul ...
!!!Am inserat diverse citate critice pe parcursul eseului, însă raportarea trebuie făcută punctual,
în funcție de opinia critică de pe foaia de concurs. !!!
Concluzie
Inovațiile tematice, narative și complexitatea personajelor masculine și feminine sunt
evidente atât în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, cât și în „Patul lui Procust”
și îl plasează pe Camil Petrescu în galeria prozatorilor de prim rang, cu adevărat originali ai
literaturii noastre. Opera acestui scriitor complet prezintă, în ciuda numeroaselor ei ipostazieri,
„o excepțională unitate”, sub trei aspecte definitorii: al problematicii, al spiritului polemic
conținut, al facturii artistice. (Ovid S. Crohmălniceanu)

Sau
Prin Camil Petrescu se dezvoltă o nouă paradigmă literară revendicată din sistemul
filosofic european, dar și din psihologia epocii. Reperele camilpetresciene, atât în teatru, cât și
în proză vor fi absolutul, totalitatea, eternitatea, eul în ruptură, cu o personalitate autistă, în
sensul unei recluziuni morale, în sinele măcinat permanent de Idee. „Momentul Camil Petrescu”
depășește „momentul Rebreanu” prin problematica intelectuală și drama provocată de iubire,
gelozie, de cunoaștere și moarte, prin onestitatea persoanei I, dar și prin preferința pentru
dosarele de existență.