George Bacovia - Renunțare

George Bacovia, inadaptatul îndrăgostit de întuneric a abordat problematica

morții în multe dintre poeziile lui. Una dintre ele este poezia „Renunțare” care
oglindește crezul poetului depresiv, închis în lumea lui.
Poezia surprinde imaginea orașului bacovian în care decesele sunt din ce în
ce mai mulțe, realitate ilustrată de repetiție versurilor: „În grădina moartă / A sosit
un mort”. El conturează tabloul dezolant al cimitirului în care totul este
neînsuflețit, dovadă fiind „zidul mort” dar și „luna albă, moartă”.
Sumbra reprezentare a morții ajunge în punctul culminant cu imaginea
autorului care se consideră și el un cadavru : „ Plumb - corpul meu căzu / Pe banca
de piatră.
La fel ca în poezia „Nervi de primăvară” moartea apare ca un refugiu dar și
un repaos de la „viața proletară” pentru poetul „conștient de soartă”.
Starea de tristețe și de jale eternă este întregită de versurile „Numai umbra
mea […] / Pentru totdeauna, mai plângea în noapte...” La fel ca în poezia
„Umbra”, moartea este privită ca pe o „boală desfigurantă a eului”.
Paleta coloristică a poeziei „Renunțare” este dominată de fumuriul
plumbului, metal greu, cu sonoritate surdă care sugerează cenușiul existențial. În
contrast apare „luna albă” îmbăcată parcă într-un giulgiu mortuar.

În grădina moartă
Am sărit aseară peste zidul mort -
Pasul meu, încet, se oprea în loc, -
Conştient de soartă, de durere orb,
În grădina moartă
A sosit un mort...

Se uita-n grădina moartă

Luna albă, moartă -
Plumb, - corpul meu căzu
Pe banca de piatră.

Se-auzea de-afară
Viaţa proletară -
Numai umbra mea, după zidul mort,
- Pentru totdeauna, mai plângea în noapte.
În grădina moartă
A sosit un mort