SIMBOLISMUL - începutul poeziei moderne

Simbolismul este un curent literar aparut in Franta la sfarsitul sec. al XIX – lea (ca scoala
literara cu program si sistem proprii s-a dezvoltat in deceniul 1885-1895), initiat de articolul manifest
– program estetic – Le Symbolisme, 1886, de Jean Moreas, in “Le Figaro litteraire”, numele fiind
derivat de la simbol. Grupul simbolist si-a desemnat atunci predecesorii (in primul rand pe Charles
Baudelaire), dar si maestrii, grupati in jurul lui Mallarme – sef de scoala: Paul Verlaine, Arthur
Rimbauld, iar pana la sfarsitul secolului se adauga si altii, mai putin celebri decat predecesorii lor:
Jules Laforgue, J. Moreas, Maurice Rollinat, Gustav Kahn, Francis Jammes etc. Din Franta si Belgia
simbolismul s-a raspandit in intrega Europa si si-a prelungit ecourile pana in preajma primului razboi
mondial, manifestandu-se sincron si in muzica (J. Brahms, B. Smetana, C. Debussy etc) si in pictura,
unde a fost marcat de afrmarea impresionismului (E. Manet, Edgar Degas, P.A. Renoire, Paul
Cezainne, H. Matisse, Vincent van Gogh), realizand un veritabil sincretism al artelor.
Acest curent vine ca o reactie de respingere a altor curente: romantism retoric
(sentimentalist, patetic, discursiv) si decadent, parnasianism si naturalism (Obs. Spre deosebire de
simbolismul francez, cel romanesc – formă originală, nu de imitaţie servilă a modelului european –
nu s-a opus parnasianismului, ci l-a asimilat, a.i. in rondelurile lui Macedonski, de ex., coexista
elemente preluate din ambele curente). Deşi este o forma de neoromantism (noul curent conservă
din romantism mai ales primatul afectivităţii/sentimentului, definindu-se ca « arta de a simţi » şi
preia chiar unele teme şi motive, precum călătoria/aspiraţia, singurătatea etc. modificând însă
viziunea în care sunt tratate în acord noua sensibilitate), simbolismul este simultan şi o «ruptură de
utopia romantică» (de exemplu, în sensul că romanticii îşi construiau lumi imaginare în care evadau
/se refugiau de cotidianul nesatisfăcător, prin vis, magie sau forţa indestructibilă a iubirii, dar
simboliştii, cu puţine excepţii, trăiesc mult mai acut sentimentul golului/vidului, al neputinţei de a
evada din spaţiile limitate, sufocante, pentru ei nu mai există spaţii compensatorii, salvatoare. Si
comparaţiile pot continua).
Simbolismul cumuleaza anumite trasaturi de natura filozofica si psihologica, estetica si retorica.
El presupune o metafizica (latura filozofica) proprie: a postulat existenta planului suprarealitatii, al
absolutului, al misterului cosmic, iar mijloacele de a-l cunoaste sau de a-l reproduce tind sa fie de
aceeasi natura – nonrationala. Astfel: visul, halucinatia, ritualurile ezoterice, spatiul exotic sunt
simboluri ale unui “dincolo” misterios mereu cautat, niciodată tangibil. In plan psihologic / psihic,
simbolismul e perceput ca o stare de ruptura, de criza, de anxietate care ia forme de nevroza, de
spleen (insatisfactie si plictis), gust al bizarului si al morbidului. Aceasta “dereglare a simturilor”
– pe fondul unei solitudini, claustrari generatoare / potenţatoare de stări depresive – uneori îsi
gaseste solutia cea mai usoara prin refugiul comod in melancolie, langoare/abandon, alteori
degenerează angoasă, panică, frizând alienarea (nebunia). Aplecarea asupra eului – care e
instrument de cunoastere ce-si ascute senzitivitatea (percepţia senzorială) – se dovedeste
inconfortabila; de aceea am putea spune (folosind limbajul lui Hugo Friederich din Structura liricii
moderne), ca aparitia starilor negative in lirica (senzatia vidului, a golului, uratul, plictisul etc.)
favorizeaza aparitia categoriilor estetice negative. Pe de alta parte, simbolismul incearca sa
exploreze domeniul subconstientului, de aici se va dezvolta suprarealismul, iar din singuratatea
exasperanta se va desprinde ţipătul expresionist (suprarealismul şi expresionismul sunt două dintre
curentele modernismului de avangardă).

Pe aceste aspecte se fundamenteaza o noua retorica. Retorica simbolistă are drept caracteristici:
- folosirea simbolului (arta simbolizarii)
- renuntarea la explicit in favoarea sugestiei, a vagului, a impreciziei
- realizarea corensondentelor si a sinesteziilor (principiul “universalei analogii”- intre
microcosmos si macrocosmos sau intre simturi/senzaţii)
- muzicalitatea, eufonia versului (esenta muzicala a poeziei)
- inovatii prozodice; impun versul liber si poemul in proza (sau prozopoemul)
 - respingerea prozaismului (a ceea ce este banal, comun), a expresiei discursive, preferân-
du-se concizia (poemul scurt, dar cu maxim efect de sugestie).

Sa definim, pe rand, aceste principii estetice simboliste, particularitati de viziune si tehnica artistica,
aspecte ce au impus idealul poeziei pure.
Simbolul: o imagine expresiva; termenul vine de la grecescul “symbolon” care definea initial un
obiect rupt in doua pt. a deveni mijloc, semn de recunoastere intre doua persoane. Este un semn
concret (obiect, imagine) care are o semnificatie proprie, dar prin care se identifica, in virtutea
unei corespondente (asemanari), si un alt sens, de obicei abstract. Simbolul poate fi un obiect
real (sceptru, de ex.), dar si o reprezentare (imagine vizuala – desen, fotografie, pictura – a unui
sceptru) sau o desemnare lexicala (cuv. “sceptru” intr-un text). Simbolul poate fi preluat din
inventarul preexistent al unei culturi (simb. consacrate) si folosit ca atare sau modificat; uneori o
opera de arta poate chiar creea si impune simboluri noi.
Exercitiu. Stabiliti daca exista valori simbolice consacrate (stabile, cunoscute) ale urmatoarelor
obiecte, fiinte sau evenimente; in cazul unui raspuns afirmativ, aratati care sunt acestea; in cazul unui
raspuns negativ, imaginati ce valoare li s-ar putea atribui cu mai mare probabilitate: bufnita, sageata,
drumul, cheia, marul, clepsidra, fluturele, trandafirul, vantul, copacul, paianjenul, macesul,
scuturarea florilor, apusul soarelui, dansul.

Sugestia: tehnica poetica opusa discursivitatii, deci enuntului declarativ, rational, articulat logic, si
bazata pe indicarea voit fragmentara, partiala, a unor idei si sentimente care raman neexprimate
explicit (e o ilustrare perfecta a afirmatiei programatice a lui Macedonski “logica poeziei este, daca
ne putem exprima astfel, nelogica intr-un mod sublim”). Vagul si indecizia / imprecizia obţinute cu
ajutorul sugestiei au avantajul de a crea posibilitatea unor conexiuni, asociatii mereu noi, de a
permite lecturi multiple ale textului, mizandu-se deci pe colaborarea cititorului. Pornind de la
principiul sugestiei, St. Mallarme a realizat necesitatea adaptarii limbajului a. î. sa se poata
exprima structuri nevazute, dar esentiale ale Universului. “a numi un obiect este a suprima trei
sferturi din placerea poemei facuta din fericirea de a o ghici incetul cu incetul. A sugera – iata
visul. Este perfecta intrebuintare a acestui mister care constituie simbolul”, deci “a sugera” = “a
simboliza”. In consecinta, poetul lasa “initiativa cuvintelor”, acestea dobandind calitatea de “cuvinte
aluzive”, a caror functie nu e de a reprezenta mimetic lumea, ci de a crea “viziunea”, “ iluzia”.
Sugestia si imprecizia sunt in primul rand caracteristici ale impresionismului, «asimilat» de
simbolism (suprimarea contururilor, reducerea realitatii la efecte de umbra si lumina = elemente
preluate mataforic si de literatura). Cateva strategii de obtinere sugestiei, deci a ambiguitatii/vagului
in imagini poetice, sunt:
- reprezentarea in text a elementelor vizuale difuze (ceata, fum, umbre, imagini ale
imaterialitatii) sau a elementelor nonvizuale/nonfigurative, a caror caracteristica este tot
imprecisa: parfum, mireasma, murmur, soapte, etc.
- nedeterminarea lexicală: folosirea subst. nearticulate, a pronumelor si adverbelor
nehotarate (cineva, ceva, undeva, cândva) ori a verbelor şi adverbelor care exprimă
nesiguranţa/nedeterminarea (poate, parcă, oare, se pare/îmi pare)
- folosirea subst. cu sens abstract – durere, simţ, absenţă…
- folosirea perifrazelor, a aluziilor (metaforice) pt. a evita numirea directa a unei realităţi, ex.
“blonda / nebuna lui amanta” (Ofelia) etc.
- enunturi eliptice (lipsite de predicat; alteori fără subiect)
- suspensia / intreruperea enuntului cu o continuare previzibila, dar nu in termeni exacti:
valoarea stilistica a punctelor de suspensie şi a liniilor de pauză =grapheme, unităţi
grafice cărora li se atribuie un sens/o semnificaţie important(ă) în contextul respective
Se observa atractia poetilor simbolisti pt. starile sufletesti nedefinite, spre proiectia diafana (fina, fara
contururi precise), nedefinita in timp si spatiu. Obs: Intr-o prima etapa a simbolismului românesc se
observa diferite forme ale vitalismului sugerat prin parfumuri, muzica, dans, de aceea apare frecvent
motivul instrumentelor muzicale cu tonalitati diafane, invaluitoare; intr-o alta faza a simbolismului,
melancolia, monotonia si plictisul iau forme grave, maligne, se transforma in nevroza, in boala cu o
simptomatologie complexa, cu forme macabre si satanice; poeti precum Bacovia exploateaza tema
nevrozelor, intr-un stil apropiat de bovarismele sufletesti unde intra si multa senzualitate tulbure.
(aplicaţie : Exemplificaţi cu poezii din lectura personală a volumelor de versuri din Ştefan Petică,
Dimitrie Anghel, A. Minulescu, G. Bacovia)

Corespondentele. Termenul si conceptul au fost introduse de Charles Baudelaire in sonetul

“Correspondances”, care aduce o nouă modalitate de abordare si intelegere a lumii, bazata pe
principiul “universalei analogii”. Insusi simbolul presupune/exprima corespondente, analogii
invizibile intre diferitele elemente ale universului, legaturi ascunse intre senzatii, emotii, perceptii,
lucruri si, poate mai ales, dintre anumite stari sufletesti si un décor natural. In viziunea lui
Baudelaire, natura este o “padure de simboluri” care trebuie decodate pentru a-si revela
sensurile/semnificatiile ascunse, un mod ideal in care limbajul cosmic se intalneste cu limbajul
uman. Astfel, prin analogie si imaginatie, continuturile muzicale, vizuale si olfactive comunica atat
intre ele, cat si cu straturile profunde ale existentei (planul interior, subiectiv) – “Parfum, culoare,
sunet se-ngână şi-şi raspund”; este aceasta o definitie artistica a sinesteziei (= asociere a unor
senzatii de natura diferita; suprapunere sau echivalare a senzatiilor – vizuala, auditiva,
olfactiva etc. – concentrata intr-o metafora sau un epitet metaforic, exemplu: “parfum sonor”,
“sunet violet” ; una din cele mai celebre exemple îi aparţine lui Bacovia : « Primăvara – o pictură
parfumată cu vibrări de violet »).
- Exercitiu: Alegeti o culoare si, fara sa va ganditi prea mult, notati pe caiet, individual, cu ce
exemplu particular din fiecare dintre categoriile urmatoare o asociati: * floare *piatra
pretioasa * parfum * sunet * melodie * moment al zilei * perioada a anului * obiect *
senzatie tactila * sentiment * personaj istoric.

Muzicalitatea. Mallarme definea poezia ca fiind “muzica prin excelenta”; Verlaine proclama in
Arta poetica primatul muzicalitatii – “muzica inainte de toate” si, bineinteles, sugestie, imprecizie a
simturilor. La noi, Macedonski prevedea profetic in articolul teoretic Logica poeziei ca “arta
versurilor nu este nici mai mult nici mai putin decat arta muzicii”, iar in Poezia viitorului prevedea ca
noua poezie “va fi numai muzica si imagine”. Asupra simbolismului actioneaza prestigiul muzicii lui
Wagner si Debussy, iar aspiratia poetilor este ca versul sa concureze chiar simfonia iar emotivitatea
sa se prefaca astfel intr-o stare fluida, inefabila, muzicala. Pe urmele lui Rene Ghil, Macedonski se
declara adeptul instrumentalismului, variantă a simbolismului care propunea o tehnica de
transpunere a muzicii in poezie, prin folosirea sugestiilor muzicale produse de sunetele limbii. El l-a
teoretizat in studii: ”nu este decat tot un simbolism, cu deosebirea ca in instrumentalism sunetele
joaca rolul imaginilor.” Este deci purificat de orice corespondenta vizuala, caci sunetele au putere
evocatoare in lipsa imaginilor; e un simbolism fonetic, iar Macedonski l-a experimentat in poeziile
instrumentaliste In arcane de padure, Pe bolta clara. Pt. obtinerea muzicalitatii se valorifica frecvent
aliteratiile si asonantele (repetitia vocalelor accentuate), armoniile imitative (repetitia unor sunete
ce imita pur si simplu sonoritati din natura) . Uneori se creeaza o impresie agreabila de armonie, de
liniste ori senzatii vagi, indicibile, alteori trezesc o senzatie apasatoare, efect disarmonic, usor
strident, ca expresie a unor stari negative (Obs. Stridentele, obtinute nu atat prin vocale, ci prin
consoane precum s, t, f, nu mai apartin simbolismului, ci mai curand expresionismului, vezi
Bacovia). Folosirea onomatopeei (imagine auditiva ce presupune oechivalenta intre sens si forma
sonora a cuvantului) apare mai mult ca demonstrativa; tot Macedonski, in 1880, publica niste texte
intitulate “armonii imitative”in care sunetele din natura sunt imitate prin succesiunea de cuvinte alese
pentru sonoritatea lor- Inmormantarea si toate sunetele clopotului, Lupta si toate sunetele ei.
 Tot din raţiuni de obţinere a muzicalităţii, versul este pulverizat prin cultivarea rimelor
interioare sau reluat prin refrene de diverse tipuri sau complexe paralelisme lexicale. O importanta
inovatie prozodica – alaturi de introducerea versului foarte scurt, pana la bisilabic si monosilabic in
alternanta cu versul amplu (vezi Monosilab de toamnă, Bacovia) – este versul liber, inovatie socanta
in Franta unde teoreticianul sau a fost poetul Gustave Kahn. El este experimentat la noi de
Macedonski in poezia Hinov, 1880, si teoretizat insistent de Ov. Densuseanu: “Versurile libere (…)
se intemeiaza pe principiul armoniei interne, al muzicalitatii stranse intre cele mai mici parti care le
alcatuiesc; ritmul lor, variat sau capricios la prima vedere, este de o unitate, de o condensare pe care
numai cineva cu prejudecati de scoala veche nu poate sa le recunoasca”. Însă cultivarea curentă a
versului liber se va impune odată cu poezia modernă a lui Blaga, simboloştii conservând încă rigorile
prozodice (inclusiv în poezii cu formă fixă) pentru a obţine muzicalitate prin alternanţă de ritmuri şi
rime.

Poezia simbolista are un caracter unitar mai ales la nivel tematic. Temele predilecte sunt :
1) Orasul, decorul citadin sau al targului de provincie ale caror momotonie si viata mediocra
provoaca nevoia de evadare spirituala spre taramuri misterioase, apar frecvent in lirica simbolista,
prin motivul parcului (solitar), al cimitirului, al gradinilor, al strazilor pustii ori prea galagioase, al
mahalalelor insalubre, etc. Melancolia e intretinuta de spatiul urban trist, murdar, depresiv, de
atmosfera apasatoare. In agonia orasului, poetul pare sa intrevada “descompunerea” intregului
univers, in care omul devine o marioneta. Fiind un spatiu inchis, orasul stimuleaza nostalgia,
speenul, nevroza, senzatia sufocarii, a neputintei de a evada, sau chiar sinuciderea intr-o camera
banala de hotel (Moartea pasagerului, de I. Minulescu,etc). Motivul instrumentelor muzicale care
acompaniaza melancolia si emotiile grave ori violente apare frecvent: vioara, harfa, mandolina,
clavirul, flaşneta, caterinca, fanfara, etc. La fel si motivul culorilor, realitatea fiind deseori privita
printr-un filtru monocromatic, simbol asociat unei stari de spirit, de regula negativă: ex. galben
depresiv, violet, gri, negru mortuar, etc. Imaginea circului, a saltimbancilor anticipa viziuni ale
poeziei postmoderne, promavand masca, existenta umană în condiţia de marioneta/clovn, simboluri
ale fiintei alienate sau ale riscurilor existentei (salt mortal).
2) Calatoria, evadarea in necunoscut (spatii exotice sau utopice), atractia misterului insondabil, ca
forma de evaziune din mediul cotidian sufocant. Devin curente notiuni ca “vis”, ‘naluca”, “dor” ,
drum, călătorul avandu-si ca prototip pe emirul lui Macedonski (vezi Noapte de decevrie). Formulata
altfel, TEMA MARII PLECARI ajunge a conota misterios moartea, ca o transcendere purificatoare.
O forma a calatoriei /evziunii din real, e si refugierea in “paradisurile artificiale” (alcool, opiu).
3) Tema naturii apare intr-un mod insolit; natura nu e receptata ca spatiu exterior, ci ca stare
sufleteasca (etat d’ame) sau, mai clar, ca spaţiu al corespondenţelor: majoritatea elementelor lumii
naturale şi obiectuale devin simboluri asociate unor stări afective/psihice (ex. amurgul, toamna =
apropierea morţii etc.); apare astfel notiunea de “pastel interior”: peisajul, sau mai exact, decorul
natural e proiectia unor stari interioare, caci realitatea e modificata / filtrata prin OGLINZILE
DEFORMATOARE ale sufletului ros de stari melancolice. Trairea tipic simbolista e evocata sub
eticheta de spleen si nevroza (motive centrale ce tind sa devina teme simboliste). Pentru ca starile de
suflet sunt mereu negative (chiar maladive): plictisul, senzatia de vid existential, melancolia
abstracta, fara motiv, ele sunt asociate cu decoruri sumbre ale anotimpurilor pluviale; motivul
toamnei, al amurgului bolnav, al ploilor nesfarsite (apa nu mai este elementul care genereaza si
intretine viata, ci o surpa, ii grabeste descompunerea), al vantului al cetii/ umbrelor exprima nu doar
desconpunerea universului exterior, ca-n prag de apocalips, dar si disolutia eului, labilitatea psihica
maladiva.
4) Singuratatea / solitudinea, claustrarea, la origine motiv poetic, se impune uneori ca tema in
simbolism, avand ca punct de plecare individualismul specific lumii moderne, mizantropia. Nu mai e
singuratatea creatoare, superioara, dintr-un mare orgoliu, ca stil de viata a geniului, ca la romantici,
ci singuratatea potentatoare de stari nevrotice, depresive. Poetul simbolist se autoclaustreaza in spatii
ce nu-i mai pot oferi protectie; nu mai exista niciun spatiu securizant - camera moarta, cavoul,
locuinta lacustra, camera iubitei - toate sunt sufocante, spatii inchise, în care pătrunde ameninţarea
morţii iminente
5) Iubirea nu mai e inteleasa ca implinire ideala, ci e resimtita ca forma de transmitere / de
comunicare disperata a spaimei existentiale, a sfarsitului iminent. Femeia iubita polarizeaza ultimele
sperante ale eului, dar e o fiinta supusa trecerii, bolii, alienarii, mortii. “Friabil ca hartia sau
calcinandu-se ca osul, iubirea se descompune dupa legile materiei” (M.Petroveanu, George Bacovia).
6). Boala + Moartea ca descompunere – de la Baudelaire încoace simboliştii simt o atracţie
hipnotică spre morbid; întregul cosmos e perceput în pragul disoluţiei/degradării, semnele
ireversibile marchează toate aspectele realului, inclusiv obiectele. De aceea, fiinţa se simte
ameninţată cu surparea în gol/vid (se spune despre o parte a simbolismului că moartea e golită de
transcendenţă: nu implică o trecere dincolo, pentru că nu există un dincolo, deseori
umbrele/fantasmele lumii de dincolo rătăcesc tot în spaţiul lumii de aici), căldura ca şi apa/ploaia, ca
şi ninsoarea fără încetare devin primele semne ale morţii universale ( a se vedea Cuptor, Decor,
Amurg violet, Negru – de G. Bacovia).

Etapele simbolismului românesc