Luceafarul Mihai Eminescu

Poezia Luceafarul este considerate o sinteza a creatiei eminesciene,deoarece impleteste in tesatura poemului majoritatea temelor si motivelor abordate de poet in creatia sa. Poemul a aparut in 1883, in Almahanul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna din Viena,fiind apoi reprodus in revista Convorbiri literare.Este un poem romantic,o alegorie pe tema geniului,dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde sa il depaseasca). Opera este romantica prin amestecul genurilor (epic,liric si dramatic) si al speciilor.Astfel,lirismul sustinut de meditatia filozofica si de expresivitatea limbajului este turnat in schema epica a basmului si are elemente dramatice:secvente realizate prin dialog si dramatismul sentimentelor.Elemente fantastice se intalnesc in prima si a treia parte (metaforele si calatoria lui Hyperion),partea a doua combina specii lirice aparent incompatibile, idila- povestea de dragoste dubla si elegia, iar partea a patra a poemului contine elemente de meditatie ,idila si pastel.In esenta,poemul este un monoleg liric,dialogul accentuand inaltimea ideilor care-i confera caraterul filozofic. Tema poemului este romantica;problematica geniului in raport cu lumea,iubirea si cunoasterea.Pentru ilustrarea temei iubirii,poemul Luceafarul armonizeaza zborul spre primordial si originar pentru implinirea prin eros cu meditatia filozofica asupra conditiei omului de geniu si cu aspect fantastice ale naturii terestre si cosmice, constituind un veritabil mit erotic.Iubirea se prezinta in diverse ipostaze sau tipare:terestra (cuplul Catalina si Catalin), cosmica(fata de imparat si Hyperion).Indragostitul e titan,demon sau geniu, iubita oscileaza intre Venere si Madona. Motivele romantice de la inceputul poemului sustin admosfera de contemplatie si de visare in care se naste iubirea dintre Luceafar si fata de imparat.Alte motive,al ingerului si al demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul,marind tensiunea lirica a trairii emotiei erotice.In analiza cu imaginea angelica a primei intrupari,a doua este circumscrisa demonicului, dupa cum o percepe fata : O, esti frumos ,cum numa-n vis/Un demon se arata. Zborul cosmic,motiv literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se intersecteaza cu nuantele motive ale timpului.Zburand spre Demiurg, Hyperion ajunge intr-un spatiu atemporal,care coincide cu momentul dinaintea nasterii lumilor : Caci unde- ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaste,/Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste. Pe de alta parte,profunzimea pasiunii si unicitatea iubirii traite,in constituirea cuplului adamic-alt motiv romantic,il scot pe Catalin din ipostaza terestra : -Oh,lasa-mi capul meu pe san,/Iubito sa se culce/Sub raza ochiului senin/Si negreit de dulce ;/Cu farmecul luminii reci/Gandurile strabate-mi,/Revarsa liniste de veci/Pe noaptea mea de patimi. Poemul este inspirat din basmul romanesc Fata in gradina de aur, culesc de austriacul Richard Kunisch.Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de imparat izolata de tata lei intr-un castel,de care se indragosteste un zmeu.Fata insa se sperie de nemurirea zmeului si il respinge.Zmeul merge la Demiurg, doreste sa fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat.Intors pep amant,zmeul o vede pe fata ,care intre timp se indragosteste de un pamantean,un fecior de

imparat,alaturi de care fugise in lume.Furios,zmeul se razbuna pe ei si ii desparte.Peste fata el pravaleste o stanca,iar pe feciorul de imparat il lasa sa moara in Valea Amintirii.Alaturi de sursele folclorice ale poemului(basmele prelucrate : Fata-n in gradina de aur, Miron si frumoasa fara corp,si mitul zburatorului),poetul valorifica surse mitologice si izvoare filozofice(antinomiile dintre geniu si omul comun,din folizofia lui Arthur Schopenhauer). Titlul poemului se refera la motivul central al textului, Luceafarul,si sustine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume,vazut ca o fiinta solitara si nefericita,opusa omului comun.Alegoria inseamna ca povestea,personajele ,relatiile dintre ele sunt transpunse itr-o suita de metafore,personificari si simboluri.Titlul uneste doua mituri :unul romanesc,al stelei calauzitoare ,si altul grecesc,al lui Hyperion( cel care merge pe deasupra ),sugerand prin aceasta natura duala a personajului de tip romantic. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului .Timpul este mitic : A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata.Cadrul abstract este umanizat.Portretul fetei de imparat,realizat prin superlativul absolut de factura populara o prea frumoasa fata,scoate in evidenta unicitatea terestra. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi, iar comparatiile Cum e fecioara intre sfinti/Si luna intre stele propun o posibila dualitate :puritate si predispozitie spre inaltimile astrale. Conpozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii :geniul si omul comun.Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel :cele doua planuri interfereaza in prima si in ultima parte, pec and partea a doua reflecta planul terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina), iar partea a treia este consacrata planului cosmic (calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul). Avand ca sursa filozofia lui Schopenhauer, opozitia tipic romantica dintre geniu si omul comun isi gaseste in poem o reprezentare in opozitia planurilor terestru si cosmic. In finalul poemului,Luceafarul exprima dramatismul propriei conditii,care se naste din constatarea ca relatia om geniu este incompatibila.Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternitatii si ,odata cu ea a indiferentei, a ataraxiei stoice (ataraxie-seninatate, detasare).Omul comun este incapabil sa-si depaseasca limitele,iar geniul manifesta un profun dispret fata de aceasta incapacitate : Ce-ti pasa tie,chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul ?.Geniul constata cu durere ca viata cotidiana a omului urmeaza o miscare circulara, orientata spre accidental si intamplator : Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece. Partea intai a poemului este o splendida poveste de iubire.Admosfera se afla in concordanta cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de factura romantica.Iubirea se naste lent ,din strae de contemplatie si de visare, in cadrul nocturn, realizat prin motive romantice :luceafarul,marea, castelul, fereastra,oglinda, visul.Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut ira spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii. La chemarea-descantec rostita de fata Cobori in jos,Luceafar bland,/Alunecand pe-o raza, Luceafarul se smulge din sfera sa ,spre a se intrupa prima oara din cer si mare,asemenea lui Neptun (in conceptia lui Platon),ca un tanar voievod, un mort frumos cu ochii vii.In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice par de aur moale, umerele goale, umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara.Cea de-a doua intrupare,din soare si noapte,reda ipostaza demonica.Cosmogonia

este redata in tonalitata majora : Iar ceru-ncepe a roti/In locul unde piere .Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului : O,vin, in parul tau balai/S-anin cu nun de stele,/Pe-a mele ceruri de rasai/Mai mandra decat ele.Insa paloarea ferei si stralucirea ochilor,semne ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii : Privirea ta ma arde.Ea ii cere sa devina muritor,iar Luceafarul/geniul accepta sacrificiul : Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare. In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina (prin acordarea unui nume,fata isi pierde unicitatea) si pajul Catalin,infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponenetii lumii terestre si se desfasoara sub forma unui joc din universul cinegetic.Este o alta ipostaza a iubirii,opuse celei ideale.Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceasi categorie :a omului comun.Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul Luceafarului,pentru care motivele si simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimand nemarginirea, infinitul, eternitatea.Catalin devine intruchiparea teluricului (care apatine pamantului),a mediocritatii pamantene : Viclean copil de casa, Baiat din flori si de pripas,/Dar indraznet cu ochii, Cu obrajei ca doi bujori. Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia, poate fi divizata la randul ei in trei secvente poetice :zborul cosmic, rugamintea,convorbirea cu Demiurgul si eliberarea.In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaos : Si din repaos m-am nascut,/Mi-e sete de repaos,adica de viata finita,de stingere, este numit Hyperion (nume de sugestie mitologica).Dupa hesiod, Hyperion,divinitate simbolica ;era fiul Cerului,tatal Soarelui si al Lunii,un titan ucis din invidie de alti titani.Dupa homer,Hyperion este Soarele insusi.De remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru intaia oara numele lui Hyperion,pentru ca el este Creatorul si cunoaste esenta Luceafarului. Hyperion in cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a deschifra taina iubirii absolute,in numele careia este gata de sacrificiu : Reia-mi al nemuririi nimb/Si focul din privire ,/Si pentru toate da-mi in schimb/O ora de iubire.Demiurgul refuza cererea lui Hyperion, pentru ca el face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos.De asemenea,pune in antiteza lumea nemuritorilor si cea a muritorilor ,oferindu-i in compensatie diferite ipostaze ale geniului :filozoful,poetul,geniul militar/cezarul, ca si argumentul infidelitatii fetei. In ultimul tablou, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian,in care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite,in singuratate si liniste,in pacea codrului,sub lumina blanda a lunii. Declaratia de dragoste a lui Catalin,patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele : noaptea mea de patima, durerea mea, iubirea mea de-ntai, visul meu din urma, ca si constituirea cuplului adamic il proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului, producand ambiguitate asupra identitatii vocii lirice. In final, poemul se clasicizeaza, versurile avand un pronuntat caracter gnomic : Ce-ti pasa tie ,chip de lui/Dac-oi fi eu sau altul ?/Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.Geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna,a norocului trecator,de nivel terestru, asumandu-si destinul de esenta nemuritoare.Ironia si dispretul sau se indrapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici

fara raspuns cuprinse in interogatiile retorice finale.Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele, ramane ancorat in cercul stramt ,simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoica, starea de perfecta liniste sufleteasca,obtinuta prin detasarea de framantarile lumii. Farmecul limbajului poetic eminescian este in consonanta cu miscarea ideilor si tumultul sentimentelor. La nivel stilistic,poemul este construit pe baza alegoriei,dar si a antitezei intre omul de geniu si oamenii comuni, antiteza care apare si in discursul Demiurgului : Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp,nici loc,/Si nu cunoastem moarte. Prezenta metaforelor,mai ales in primul tablou,in cadrul dialogului intre Luceafar si fata de imparat,accentueaza ideea iubirii absolute ce se cere eternizata intr-un cadru pe masura : Palate de margean, cununi de stele. In portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini hiperbolice : Venea plutind in adevar/Scaldat in foc de soare . Antiteza dintre planul terestru si cel cosmic este sugerata ,la nivel fonetic,de alternarea tonului minor si cel major, realizata prin distributia consoanelor si a vocalelor. Muzicalitatea elegiaca, meditativa a celor 98 de strofe ale poemului este data si de particularitatile prozodice:masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata; sunt prezente asonantele si rima interioara(una-luna,zare-rasare,plec-imple). Formele arhaice ale unor verbe accentueaza atmosfera fabuloasa specifica basmului : si apa unde-au fost cazut .Verbele la imperfect,in episodul calatoriei Luceafarului in spatiul cosmic, denota miscarea eterna si continua : Cresteau, treceau , parea , vedea.Interjectiile, in dialogul Catalin-Catalina : Mari, Ea si abundenta verbelor la imperativ in strofele ce constituie chemarile fetei, marcheaza adresarea directa : cobori, patrunde, lumineaza.Verbele la perfect simplu si la conjunctiv din tabloul al doilea sustin oralitatea stilului, vorbirea populara : se facu, sa razi, sa-mi dai.Dativul etic si dativul posesiv sustihn tonul de intimitate. Pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul Luceafarul armonizeaza teme si motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternitatii / mortii si ale temporalitatii/vietii.