GEORGETA ORIAN, Tache Farfuridi, personaj secundar?!

TACHE FARFURIDI, PERSONAJ SECUNDAR?!

Asist. univ. drd. GEORGETA ORIAN

Universitatea "1 Decembrie 1918", Alba Iulia

În lista „persoanelor” pe care o dă Caragiale la începutul piesei, Tache Farfuridi este

caracterizat drept „avocat, membru al acestor comitete si comitii” – unde „acestor” suplineste toată
enumerarea de mai sus cu un rând, de la Zaharia Trahanache – să le mentionăm, deci: „Comitetul
permanent, Comitetul electoral, Comitetul scolar, Comitiul agricol si alte comitete si comitii ”. E de
presupus că Farfuridi este mosier, din moment ce este membru (probabil marcant!) al „Comitiului
agricol”, ca si Zaharia Trahanache si Brânzovenescu.
După „prezenta” lui în piesă, Farfuridi ar părea mai degrabă un personaj secundar (în actul I
apare doar în scena 6; în actul al II-lea, în scenele 1, 2, 13; în actul al III-lea în scena 1 – a
discursului, scenele 3 si 7, iar în actul IV apare doar în scena finală, nedistingându-se prin
individualizare – are doar o replică ).
Într-o clasificare deja consacrată1, Pompiliu Constantinescu îl încadrează la „tipul politic si
al demagogului”, alături de Rică Venturiano, Tipătescu, Catavencu, Brânzovenescu, Trahanache si
Dandanache, iar într-o altă formulă, apartinând lui Caragiale însusi, devine „etalon”: Dandanache
este ”mai prost ca Farfuridi si mai canalie decât Catavencu”.
Farfuridi nu „functionează” niciodată singur, ci numai alături de Brânzovenescu: ei
formează un cuplu care merge după principiul activ-pasiv (cel de-al doilea fiind un „fundal” pe care
evoluează cel dintâi)2, tehnică ce provine din teatrul comic popular: cuplul burlesc din teatrul
karagöz3. Încă de la aparitie (I,6) cei doi oferă impresia complicitătii (intră „misterios prin fund”) si
îi surprindem asupra unei discutii deja începute. „Dilema” din care nu pot iesi îi prilejuieste lui
Farfuridi prima replică celebră: „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o stim si noi!”.
Înainte de intrarea în scenă a lui Tipătescu, aflăm că Farfuridi are „veleitătile” unui ceasornic al
orasului (o „pupăză din tei”, dar mai cu pretentii!), după care locuitorii urbei si-ar putea fixa linistiti
tabieturile: „Eu, am, n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg ...”, „Eu, am, n-am
clienti acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg ...” sau „eu, am, n-am înfătisare, la douăsprece fix
trecute mă duc la tribunal ...”.
Discutia cu Brânzovenescu ne dezvăluie suspiciunile lor legate de vizitele membrilor
familiei Trahanache (aici se numără si Pristanda, „bratul” lor drept) la Catavencu. E de presupus că
prima parte a salutului prefectului i se adresează lui Brânzovenescu, iar cea de a doua lui Farfuridi:
„ Salutare, salutare, stimabile!”, fixându-se astfel apelativele în conversatie: cei doi nu mai
prididesc cu „stimabile” si „onorabile”. Tot acum Farfuridi dă si definitia partidului: „adică partidul
nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi si ai nostri ...”, emitând astfel o ierarhie
care se dovedeste, de fapt, reală.
Verbalizarea bănuielilor îl face pe Tipătescu să i se adreseze, intentionat si subliniind, cu un
„amice, d-le Farfuride”, fapt care-i „smulge” autocaracterizarea „sunt mai catolic decât Papa” –
„când e vorba de printipuri”. În legătură cu această serie de vocative, trebuie remarcată intentia
peiorativă a prefectului, care tine să-i reamintească celui „mai catolic decât Papa” originea lui
grecească4. Din felul în care citeste hârtia care circulă prin târg, apăsând anumite cuvinte, Farfuridi
reiterează cel putin o diferentă între Trahanache si Tipătescu: „bătrânul si venerabilul d.

129
GEORGETA ORIAN, Tache Farfuridi, personaj secundar?!

Trahanache ..., junele si onorabilul nostru prefect”. Gravitatea cu care pronuntă „Brânzovenescule,
mi-e frică de trădare ...”, precum si reperele istorice pe care le evocă în finalul scenei: „De aceea, eu
totdeauna am repetat cu străbunii nostri, cu Mihai Bravul si Stefan cel Mare : iubesc trădarea (cu
intentie), dar urăsc pe trădători...” ni-l anuntă deja pe oratorul, pe ideologul partidului. În sprijinul
aceleiasi idei vin si indicatiile scenice: dacă celebrele „printipuri” sunt rostite „grav”, „cu oarecare
emotie” sau „cu intentie”, revenirea la registrul normal, schimbarea, adică, a pozei de orator cu cea
de „simplu cetătean” se face „schimbând tonul, cu dezinvoltură”.
Scena numărării voturilor (I,1), operatie care se face înaintea alegerilor, ni-i dezvăluie pe
Farfuridi, Trahanache si Brânzovenescu în plin proces de măsluire electorală (felul cum înteleg să-l
„deturneze” pe Ienache Siripeanu). Este si un pretext de a se aduce în discutie „chestia” trădării, mai
ales că se află aici capetele cele mai „luminate” ale partidului (chiar Trahanache argumentează:
„mai ales noi trei suntem stâlpii puterii”). Există momente în această discutie când Farfuridi îi
cedează lui Brânzovenescu rolul de „vioara întâi”, transformându-se într-un „ecou” al acestuia. La
punerea „punctelor pe i” (cum îi place, din „printip”, să procedeze), Farfuridi îl lasă pe
Brânzovenescu să pronunte infamele acuzatii:
„BRÂNZOVENESCU:
De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva ...
FARFURIDI:
Ceva cumva ...
TRAHANACHE:
Ceva cumva?
BRÂNZOVENESCU:
Dacă e ceva la mijloc ...
FARFURIDI:
Ceva la mijloc ...
TRAHANACHE:
Ceva la mijloc?”,
să pregătească terenul pentru a-si arunca în joc celebra teorie „dacă e trădare, adică dacă o cer
interesele partidului, fie”. Tot aici descoperim si că Farfuridi, eternul candidat, se consideră foarte
potrivit pentru functia de prefect: la întrebarea lui Trahanache „Cine altul ar fi putut fi prefect al
nostru?”, Farfuridi răspunde ambiguu „S-ar mai fi găsit, poate”, fiind o evidentă faptul că se referă
la propria persoană.
„La Farfuridi si Brânzovenescu dăinuie – vestigii ale luptelor din trecut – aerele de
conspiratori.”5 Scena conceperii telegramei anonime este definitorie pentru caracterul personajului:
autorul foloseste aici tehnica „contraindicatiei” regizorale6 : „FARFURIDI (cu tărie, impunător):
Trebui să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscălesti: o dăm anonimă!”. Marea dramă a acestui personaj
este că intuieste jocul de culise, dar acesta îi este interzis. Nu are acces la el, desi pare că actionează,
că nu stă o clipă pe loc, ba chiar are curajul să se „joace” cu puterea. De fapt, personajul este jucat,
din exterior, si aici este evidentă influenta stilului păpuseriei, a paiateriilor, remarcată încă de la
Paul Zarifopol. „Caragiale a dat adesea figurilor lui mecanism de marionete, dar exceptionala lui
capacitate de observare le-a făcut să fie păpusi de caracter.” 7 Replicile : „BRÂNZOVENESCU:
Da’ dacă ne cunoaste slova la telegraf?; FARFURIDI: Punem pe altcineva s-o scrie” confirmă
statutul de „etalon”, de termen în comparativul de superioritate (!): „mai prost ca Farfuridi”.
Scena care îl consacră pe Farfuridi este cea a discursului (III, 1), scenă din cauza căreia rolul
a avut uneori de suferit, momentul fiind interpretat numai ca unul de incoerentă si frazeologie
goală.8 Baza „discursului” este o frază din proclamatia de independentă dată de regele Carol I în
1877: „Europa ... să fie cu ochii atintiti asupra noastră”. Farfuridi îsi îmbracă ideea în cunostintele
sale istorice, citând anii ’21 si ’48, ani de seisme sociale, după care îsi completează demonstratia cu
date fictive („la 34, la 54, la 64, la 74”),- exagerează, deci, în scop didactic! – pentru a preveni
auditoriul că si pe viitor („asemenea si la 84 si 94, si etetera”) se va întâmpla la fel, dacă nu va fi

130
GEORGETA ORIAN, Tache Farfuridi, personaj secundar?!

auzit glasul lui. Platforma lui politică este cea a unui perfect conservator: „Din două una, dati-mi
voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; Ori să nu se revizuiască, primesc!
Dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, si anume în punctele ... esentiale… Din această dilemă nu
puteti iesi ... Am zis!”.
După ce oratorul a făcut demonstratia eruditiei sale („după ce am vorbit dar din punctul de
vedere istoric si din punctul de vedere de drept”), încheie „scurt” (cititorul e „scutit” de cele două
abordări anterioare, dar auditoriul e deja impacientat că nu se mai ajunge la „cestiune”!). Nu
dimensiunile discursului îl supără pe adversarul său politic si grupul lui, ci ideile vetuste
(„CATAVENCU: Ei, cum să-l trimeti în cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui
– si eu respect ideile, numai să fie sincere, si el e sincer, n-ai ce zice, - respect la orice opiniune! ...
Dar să-ti vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, si să te sperie mereu cu Europa, cu
zguduiri, cu teorii subversive ... asta nu mai merge”), nu maniera incoerentă a expunerii, ci faptul că
nu întelege „progresul”.
În schimb, Farfuridi se dovedeste foarte coerent când îi reprosează lui Catavencu
„liberalismul”: „Pe de o parte <<Răcnetul Carpatilor>>, pe de altă parte chiverniseala confratilor;
pe de o parte opozitie la toartă, pe de altă parte tescherea la buzunar”. Indignarea lui este sinceră:
„Urlă târgul, domnule...”. Urmărind indicatiile scenice de-a lungul discursului său, observăm
gradarea stărilor personajului, deci a haosului care îl cuprinde, până la explozia din final:
„emotionat si asudând”, „începe să se înece”, „se îneacă mereu”, „se încurcă, asudă si înghite”,
„asudă si rătăceste din ce în ce”, „cu tărie”, „se încurcă si asudă si mai tare”, „se sterge ”, „se
sterge”, „foarte asudat, se sterge, bea, iar se sterge si suflă foarte greu”, „cu multă aprindere”, „în
supremă luptă cu oboseala care-l biruie”. Ulterior, îl regăsim „întepat”, „si mai întepat”,
„izbucnind” „smucindu-se”, „fierbând mereu”, temperat de pacifistul Brânzovenescu într-o manieră
care denotă intimitatea celor doi „amici politici”: „Tache! Tache, fii cuminte.” Îl regăsim în finalul
actului, când împreună cu Pristanda si nelipsitul Brânzovenescu, „au apucat de gât pe Catavencu si-l
târăsc afară”, ducâdu-si astfel amenintarea la faptă: „Vă-nvătăm noi, papugiilor!”.
De la intrarea în scenă a lui Dandanache, Farfuridi se estompează total, pentru a reveni în
tabloul final, alături de „alti alegători mai spălati”, sărbătorind „alesul”.
Caracterizarea personajului a pornit de cele mai multe ori de la nume: ”prin aluzia culinară a
numelor lor (Farfuridi si Brânzovenescu – n.n.), sugerează (...) inferioritate, vulgaritate si
licheism”9, onomastica fiind o „formulă rezumativă”, dar este percepută si ca o „conventie apăsată
până la exagerare (care) se reazimă pe un fundal realist” 10: Farfuridi face parte din categoria
personajelor cu nume nereale, imposibile (alături de Trahanache, Catavencu, Brânzovenescu,
Pirstanda si chiar Tipătescu), spre deosebire de cele de-al doilea plan (Ionescu, Popescu), cu nume
plauzibile, reale.11
Cât priveste (in)suficienta intelectuală a personajului, părerile sunt împărtite: Farfuridi e
12
„prost” , desi „nu putem aprecia (...) prostia personajului prin desteptăciunea spectatorului; prostia
unui personaj nu se poate măsura decât cu prostia sau desteptăciunea altor personaje” 13. Într-o
ierarhie a IQ-urilor personajelor piesei, n-am sti foarte exact ce grilă să aplicăm. Cantitatea de
„perle”, de enormităti emise?! Gândirea politică, strategia?! Ca ideolog al partidului, Farfuridi are o
atitudine temperată, chiar prudentă. Temător la „zguduiri”, el exprimă, de fapt, principiul lumii în
care trăieste, o lume care „are ambitia schimbării si, totodată, ar dori să rămână precum este” 14
Schematismele lui, „epigonismul caricatural”15 (deprinderea de a invoca date si nume ale trecutului
ca pasoptistii) pledează tot pentru prostie: „toată miscarea comică a lui Farfuridi decurge din
imboldul rigiditătii contrariate. Pentru reliefarea efectului, tipul a fost conceput ca o sumă de
automatisme, întruchipare a prostiei solemne.”16
Ce este cert e că personajul este „posedat”17 de limbajul lui – discursul său este argumentul
suprem în acest caz. Pornind de la acest discurs, s-a acreditat chiar ideea de teatru absurd, de
personaj „fără caracter” (fantose – cum le numeste E. Ionescu), de instalare a nonsensului prin non-
comunicare, prin „delir verbal”18. „Trăncăneala e un balamuc verbal”19, „toate discursurile tinute în

131
GEORGETA ORIAN, Tache Farfuridi, personaj secundar?!

lumea lui Caragiale provin dintr-o bulimie verbală” 20, iată tot atâtea modalităti de interpretare a
discursului. Impresia aceasta de gol derivă si din statutul de marionetă al personajului. El simte că
se întâmplă ceva. Are o „structură deschisă”, care poate fi „umplută” cu orice, este un „personaj
lichefiat”21 si se presupune că autorul „polemizează indirect cu romanul psihologic european. (...).
tema vidului este în opera scriitorului nostru si o chestie de reactie artistică.”22
Tot în legătură cu discursul lui Farfuridi se iveste si problema didascaliilor ca modalitate de
conturare a personajului: întreruperile reprezintă un „semn distinctiv al oratoriei moftologice” (si
Molière realizează în Mizantropul 46 de întreruperi cu efect comic)23. Să fie Farfuridi un orator
moftolog?! S-ar părea că da, din moment ce „moftangiul e mereu tentat să convertească dialogul în
monolog, să-si transforme partenerul în auditoriu, într-o exacerbare de sine ce exclude stabilirea
unei comunicări autentice cu celălalt redus la functia de receptare si mai putin de replicare.” 24 Se
pare însă că nu reuseste să recunoască „moftul” decât la ceilalti: „ia mai scuteste-mă cu mofturile d-
tale!”.
Tipul stupidului, căruia îi apartine până la urmă si Farfuridi, provine din mimus si commedia
dell’arte. Caragiale cunoaste traditia comicului vechi, de aceea utilizează tehnici specifice: „tot o
reminiscentă din tehnica actorului commediei dell’arte este si această caracteristică a limbajului
personajelor; în contextul unei replici de o exactitate teatrală si psihologică strictă, ele fac impresia
că improvizează, aglomerând nonsensul, folosind ceea ce în teatrul italian popular se numeste i
lazzi”25 – refrenul lui Farfuridi „eu, am, n-am ...”, intercalat „în grava” discutie despre trădare.
Personajul nu are fizionomie, dar prin tinuta vestimentară apartine personajelor legate de
vechile tipuri comice. Ca si Tipătescu, Trahanache, Catavencu sau Cetăteanul, Farfuridi este definit
de două accesorii obligatorii, pălăria si bastonul elemente vestimentare ce descind din semnele
distinctive ale vechilor mimi (phallusul si tichia ascutită)26.
În felul lui, un ambitios, Farfuridi dă dovadă de un oarecare arivism. Drama lui e că, fată de
volumul de energie depus, nu e decât „ultimul dintre candidati, e un simplu nume pe lista de rezerve
pentru orice eventualitate”27.
În istoria reprezentărilor teatrale, rolul lui Farfuridi a constituit o partitură destul de dificilă,
tocmai datorită controversatelor viziuni asupra lui, cât si tandemului pe care îl formează cu
Brânzovenescu, actorul fiind obligat astfel la complementaritate, la contrapunct. I-au dat viată, de-a
lungul timpului:
1948 si 1956 – TNB – regia Sică Alexandrescu – Ion Fintesteanu;
1972 si 1979 - TNB – regia Liviu Ciulei – Dem Rădulescu (cea mai controversată regie!);
1979 – regia Radu Beligan – Marin Moraru \ Alexandru Hasnas;
1983 – regia Mircea Marin ( Brasov) – Gabriel Săndulescu;
1999 - TNB – regia Alexandru Tocilescu – Mircea Albulescu28 .
2001 – Teatrul National din Iasi – regia Virgil Tănase – Doru Aftanasiu.

132
GEORGETA ORIAN, Tache Farfuridi, personaj secundar?!

NOTE:

1. Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragiale, în Scrieri, II, 1967

2. I. Constantinescu, Caragiale si începuturile teatrului european modern, Editura Minerva, Bucuresti, 1974;
3. Ibidem;
4. G. Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, în Opere, III,
Editura Minerva, Bucuresti, 1976
5. Silvian Iosifescu, Dimensiuni caragialiene, Ed. Eminescu, 1972;
6. I. Constantinescu, op. cit. ;
7. Ibidem ;
8. Sică Alexandrescu, Radu Beligan, Caiet de regie pentru „O scrisoare pierdută”, Editura de Stat pentru
Literatură si Artă, 1953;
9. G. Ibrăileanu, op. cit.;
10. Mircea Tomus, Opera lui I. L. Caragiale, I , Editura Minerva, Bucuresti, 1977;
11. Ibidem;
12. S. Cioculescu, Vl. Streinu, T. Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucuresti, Casa Scoalelor, 1944
13. Mircea Tomus, op,. cit.;
14. Ibidem;
15. Stefan Cazimir, Caragiale – universul comic, Editura pentru Literatură, 1967;
16. Ibidem;
17. I. Constantinescu, op. cit. ;
18. Ibidem;
19. Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Cartea Românească, 1988;
20. Ibidem;
21. I. Constantinescu, op. cit. ;
22. Valeriu Cristea, Aliante literare – 5 studii critice, Editura Cartea Românească, 1977;
23. Maria Vodă Căpusan, Despre Caragiale, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1982;
24. Ibidem;
25. I. Constantinescu, op. cit. ;
26. Ibidem;
27. V. Fanache, Caragiale, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1997;
28. cf. Amza Săceanu, Clasicii nu vor să îmbătrânească, Editura Meridiane, Bucuresti 1983;
si Constantin Cublesan, Teatrul - între civic si etic, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1983, Colectia
Discobolul.

133