Baltagul - Mihail Sadoveanu- Tema si viziunea despre lume

Curent literar dezvoltat in stransa legatura cu conditiile social-istorice ale

secolului XX, realismul apare ca reactie la tendintele romantice de evadare din
prezent, realitate, ca riposta fata de tendinta de idealizare, optand pentru
obiectivitate. Orientarea tematica specifica speciilor acestui tip de curent cultural
literar o reprezinta problematica sociala si psihologica.

Romanul este specia literara a genului epic in proza de mare intindere cu

personaje numeroase, complexe si amplu caracterizate, cu o intriga complicata si o
actiune ampla.

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician

și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români
din prima jumătate a secolului al XX-lea. Acesta a fost caracterizat de catre George
Calinescu drept un realist cu o viziune romantica si un romantic care ofera detalii
ca un realist („El are realismul unui Balzac si melancolia unui romantic”)

Romanul Baltagul, aparut in anul 1930, este considerat ca fiind una din cele mai
reusite scrieri ale autorului. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului,
fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al initierii, al familiei si,
in ultimul rand, ca roman cu intriga politista. Opera are ca surse de inspiraţie balade
populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti.

Titul operei, din punct de vedere morfologic, este format dintr-un substantiv
articulat cu articolul hotarat “-ul” care, in sens denotativ, semnifica un topor cu
doua taisuri. In sens conotativ, se concretizeaza motivul labirintului la nivelul
actiunii. Baltagul devine obiect simbolic, ambivalent: arma a crimei si instrumentul
actului justitiar, reparator.

Romanul „Baltagul” prezinta monografia satului moldovenesc de la munte,

lumea arhaica a pastorilor, avand in prim-plan cautarea si pedepsirea celor care l-au
ucis pe Nechifor Lipan. Insotita de gheorghita, Vitoria reconstituie drumul parcurs
de barbatul sau, pentru elucidarea adevarului si savarsirea dreptatii.

Perspectiva narativa adoptata in incipitul romanului este construita pe un

principiu telescopic. Naratiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul
moniprezent si omniscient reconstituie in mod obiectiv, prin tehnica detaliului si
observatiei, lumea satului de munteni si actiunile Vitoriei. Desi naratorul
omniscrient este unic, la parastasul sotului, Vitoria preia rolul naratorului.
 Timpul derulării evenimentelor este vag precizat, prin repere temporale:
„aproape de Sf. Andrei, „în Postul Mare”, „io martie”. Cadrul acţiunii este satul
Măgura Tarcăului, zona Domelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti în
Balta Jijiei. Fiind şi un roman realist, traseul urmat de Vitoria şi Gheorghiţă conţine
şi toponime existente pe hartă.

Din punct de vedere compozitional, textul este structurat in saisprezece

capitolate, urmarind doua coordonate fundamentale, aspectul realist (reconstituirea
monografica a lumii pastorale si cautarea adevarului) si aspectul mitic (sensul ritual
al gesturilor personajului principal).

Prima parte a operei (capitolele I- al VI-lea) se deschide cu Incipitul reprezentat

de o poveste despre originea şi destinul muntenilor. Când a
pus„rânduială şi semn fiecărui neam”, Dumnezeu n-a mai avut ce oferi muntenilor.
Astfel, ei au primit oviaţă grea, dar, în compensaţie, „o inimă uşoară”. Trăsăturile
muntenilor regăsite în această poveste sunt semnificative pentru a creiona portretul
personajului absent, Nechifor Lipan: „Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu
ceteraşi cel cu băutura şi să aveţi muieri frumoase şi iubeţe”. Finalul romanului
prezintă reintrarea Vitoriei în lume, reluarea ritmurilor fireşti ale vieţii: „Şi-apoi
după aceea ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am
lăsat”.

Intriga romanului "Baltagul' consta tocmai intr-un fapt perturbator:disparitia lui

Lipan. Intriga surprinde framantarile Vitoriei, dar si pregatirea pt drum: tine post
negru douasprezece vineri, se inchina la icoana Sf Ana, anunta autoritatile de
disparitia sotului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, o lasa pe
Minodora la Manastirea Varatec, iar lui Gheorghita ii da un baltag sfintit.

Desfăşurarea acţiunii ( a doua parte a operei- capitolele VII- XIII) prezintă

pregătirile de plecare şi, urmăreşte, cronologic, drumul nevestei şi al feciorului, în
disperata încercare de a construi traseul celui dispărut şi de a înnoda firul
cunoaşterii. Visul cel rău nu-i dădea pace aşa că drumul pornit era deja gândit ca o
călătorie în lumea morţii : „ dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după
dânsul”.Faptul că anunţă autorităţile nu este decât o formalitate, femeia înţelegând
că datoria morală îirevine în totalitate ei.

Purificată prin post şi rugăciune ea va realiza un drum al destinului parcurgând

câteva etape necesare: mai întâi la Borca „a căzut în cumetrie” apoi la Cruci „a dat
de o nuntă”, pentru ca în final să îngroape ea însăşi osemintele lui Nechifor.
Simbolic acest drum al Vitoriei reprezintă o traversare ritualică a celor trei mari
momente ale existenţei pentru dezlegarea tainei. Cel de al treilea drum este făcut de
Gheorghiţă şi este o călătorie iniţiatică, la capătul căreia va putea prelua atributele
tatălui căci viaţa va continua, dar cu altă generaţie.

Partea a treia este constituită din capitolele XIV-XVI şi cuprinde punctul

culminant şi deznodământul.Vitoria îndeplineşte ritualul creştinesc al
înmormântării lăsând, aparent, în seama autorităţilor găsirea vinovaţilor. La praznic
însă, Vitoria reface, în auzul celor prezenţi, momentele crimei. Calistrat Bogza se
repede asupra lui Gheorghiţă. Lovit cu baltagul de băiat şi atacat de câine, el îşi
mărturiseşte vina înainte de a muri. Ilie Cuţui îşi recunoaşte complicitatea la crimă.
Înfăptuind justiţia, femeia se poate întoarce la viaţa ei anterioară.

Limbajul artistic sadovenian se caracterizează prin solemnitatea creată de epitete

- „vorbe amărâte şi ascuţite”. comparaţii - „iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea”
sau metafore elogiative pentru spiritul ţărănesc înrădăcinat în tradiţii strămoşeşti -
”călindarul acel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui
Adam”.

Arhaitatea este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice şi lexicale -

„caţa”, „tarniţă”, „poclăzi”, „străjer” -, ce compun o muzicalitate deosebită, „o
partitură intonată sub cupola lui Dumnezeu” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
Sobrietatea stilului este dată de timpul mitic în care se petrec întâmplările, un timp
al credinţelor strămoşeşti, într-o lume arhaică, foarte puternic legată de natura
înconjurătoare, de superstiţii, de legi strămoşeşti nescrise, dar păstrate cu sfinţenie.

În concluzie, se poate afirma că romanul Baltagul reuneşte armonios cele patru

mari simboluri ale prozei sadoveniene: romanul de dragoste, romanul iniţiatic şi
ritualic, romanul justiţiar şi romanul etic, atestând persistenţa valorilor morale în
concepţia poporului român, din cele mai vechi timpuri ori, cum ar spune scriitorul
însuşi, „din vreme adâncă”.