Furtuna de William Shakespeare

Pe o insulă din mare trăiau cândva bătrânul Prospero și frumoasa lui fiică, Miranda.
Fata nu își amintea să fi văzut vreodată alt chip de om decât pe cel al tatălui ei.

Cei doi locuiau într-o peșteră împărțită în câteva odăi. Una dintre ele era camera de
lucru a lui Prospero. Aici își ținea cărțile de magie, știință în care era foarte priceput.
Cu ajutorul ei eliberase multe spirite bune, prizoniere ale vrăjitoarei Sycorax. Acum,
spiritele, în frunte cu căpetenia lor, Ariel, îl ajutau pe Prospero.

Lui Ariel îi plăcea foarte mult să îl sâcâie pe diformul și nătângul Caliban, fiul
vrăjitoarei. Prospero îl luase pe lângă casa lui. Fiindcă nu era în stare să învețe nimic, îl
punea să care lemne și să facă treburile grele.

La porunca lui Prospero, spiritele stârniră o furtună teribilă, ce prinse la mijloc o

corabie mare și frumoasă. Miranda îl rugă pe tatăl ei să oprească furtuna, pentru ca
oamenii de pe corabie să scape cu viață. El o liniști, căci aranjase lucrurile astfel încât
niciun om de pe corabie să nu fie rănit.

Prospero îi spuse fetei sale că, în urmă cu doisprezece ani, fusese ducele Milanului.
El era interesat mai mult de studiu și lăsase treburile conducerii pe seama fratelui său
mai mic, Antonio. Acesta profitase de situație și, ajutat de regele Neapolului, îi luase
ducatul. Îl urcase pe o corabie împreună cu fetița lui, iar în larg îi trecuse într-o bărcuță
și îi părăsise. Noroc cu nobilul Gonzalo, care pusese pe ascuns în bărcuță provizii și
haine, precum și câteva cărți. Ajunși pe insula aceea pustie, se descurcase cum putuse
mai bine.

Bătrânul îi mai spuse fetei că pe corabia aceea prinsă de furtună se aflau tocmai
fratele lui și regele Neapolului. O atinse apoi cu o baghetă fermecată, ca să adoarmă și
să nu îl vadă când vorbește cu Ariel.

Ariel sosi și îi spuse că într-o parte a insulei se află arătosul Ferdinand, fiul regelui
Neapolelui. El își plânge tatăl, crezând că s-a înecat. În altă parte, regele își plângea fiul,
crezând că l-a răpus furtuna. Prospero îl trimise pe Ariel să îl aducă pe Ferdinand.

2. Intonând un cântecel ciudat, Ariel îl atrase pe fiul regelui către un copac sub care
stăteau Prospero și Miranda. Fata rămase fermecată când îl văzu pe tânăr. Elarăta
foarte bine deși hainele îi fuseseră udate de furtună. Fata credea că toți bărbații sunt
zbârciți și au bărbi cărunte, ca tatăl ei. Tânărul o plăcu și el, socotind că era zeița
insulei. Când tocmai începuseră să își vorbească, Prospero îi întrerupse. Era bucuros că
cei doi se plac, dar voia să pună la încercare statornicia lui Ferdinand.
 Prospero îi grăi cu asprime tânărului, acuzându-l că venise ca să pună stăpânire pe
insula lui. Îi spuse că va fi prizonierul lui. Ferdinand se opuse, dar bătrânul îl încremeni
cu bagheta magică. Miranda sări în apărarea tânărului, dar tatăl ei nu o ascultă.

După ce îl duse pe Ferdinand la peșteră, Prospero îl puse să stivuiască niște butuci

grei. Prefăcându-se că se duce în odaia lui de lucru, rămase să vadă, nevăzut, ce se
întâmplă. Miranda sosi repede și voi să îl ajute pe tânăr, dar mai mult îl încurcă, fiindcă
începură o lungă discuție.

Cei doi ajunseră repede să își mărturisească dragostea, astfel că, la sfârșitul discuției,
Ferdinand îi spuse că este moștenitorul coroanei Neapolelui și o ceru de soție. Aici,
Prospero se făcu văzut și le spuse celor doi că au acordul lui.

Lăsându-i pe cei doi tineri să-și continue discuția, Prospero se duse să vorbească cu
Ariel. Acesta îi înspăimântase rău pe fratele lui Prospero și pe regele Neapolelui. Când
începuseră să sufere de oboseală și de foame, făcuse să apară în fața lor o masă
îmbelșugată. Tocmai când se pregăteau să se ospăteze, apăruse o scorpie, iar masa cu
mâncărurile dispăruse. Scorpia le spusese că toate chinurile prin care trec acum sunt
pedeapsa pentru chinurile pe care le suferise Prospero, alungat cu fetița lui abia
născută.

Ariel adăugă și faptul că cei doi se căiseră sincer pentru nedreptatea făcută lui
Prospero. Acesta îl trimise să îi aducă pe cei doi la el. Cu ajutorul unei muzici
nepământene, Ariel îi atrase către peșteră pe fratele lui Prospero, pe regele Neapolelui
și pe bunul Gonzales, aflat și el acolo.

Prospero îi spuse întâi lui Gonzalo cine este, apoi aflară și ceilalți. Antonio și regele
își cerură sincer iertare și jurară că îi vor înapoia ducatul. Atunci, Prospero îi spuse
regelui că îi va face și el o bucurie și i-l arătă pe Ferdinand, care juca șah cu Miranda.

În bucuria generală, Prospero le dădu de veste și că vasul lor se află în port, întreg și
cu toți marinarii la bord. A doua zi urma să plece cu toții. Ariel și spiritele sale îi vor feri
de orice furtună până când vor ajunge acasă. Înainte de plecare, bătrânul îl eliberă pe
Ariel și își îngropă adânc în pământ cărțile de magie și bagheta magică. Se hotărâse să
nu mai recurgă niciodată la magie.