Sunteți pe pagina 1din 3

Poemul "Noaptea de decemvrie" incepe prin descrierea spatiului liric, de creatie, sugerand lipsa de inspiratie a poetului prin utilizarea

simbolurilor "pustie si alba e camera moarta", "palatele sale sunt albe fantasme", in care poetul "trasnit sta de soarta", absenta muzei fiind sugestiv exprimata prin "nici o scanteie in ochiuadormit".

De la spatiul interior, in care poetul se simte izolat, se trece la imaginea exterioara a campiei "pustie si alba" si ea, ca simbol al lumii in care traieste poetul si care-i este ostila, deoarece "si luna-1 priveste cu ochi otelit". Din punct de vedere cromatic, culoarea alba domina intreg tablouj, sugerand absenta oricaror contururi ideatice atat in spatiul poetic interior, cat si in cel exterior, imaginea fiind amplificata muzical prin elemente auditive: "lupi groaznici s-aud, ragusit/ Cum latra, cum urla", "Sub viscolu-albastru ea geme cumplit". Apare inspiratia, simbolizata de "flacara vie" care este adusa de un arhanghel, semn ca ea este de natura divina, poetul simtindu-se emotionat de tema poeziei care-i este sugerata direct, "Avut si puternic emir voi sa fii", facand posibila accederea poetului in universul ideal al poeziei. Poetul este simbolizat, asadar, de emirul dornic sa plece la cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va trebui sa-si paraseasca "rozul Bagdad", viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest "rai de-aripi de vise si rai de gradini". Emirul, simbol al omului superior, care nu se multumeste cu fericirea telurica, este motivat de Macedonski printr-o serie de calitati ce contureaza portretul geniului: "Si el e emirul, si toate le are,/ E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu", dar si de idealul superiftr catre care aspira "Spre Meka se duce cu gandul mereu". Aspiratia emirului de a ajunge la Meka este atotstapanitoare, dominatoare, o dorinta devoratoare: "Spre Meka-1 rapeste credinta -vointa/ Cetatea preasfanta il cheama in ea, / ii cere simtirea, ii cere fiinta,/ ii vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea -/ Din talpi panan crestet ii cere fiinta". intre viata dulce din "rozul Bagdad" si Meka este insa "o pustie imensa", "e-o mare aprinsa de soare", pe care emirul trebuie s-o strabata, infruntand pericolele ce-1 ameninta, pentru ca "prada pustiei cati oameni nu cad?".

Emirul porneste la drum "pe-o alba camila", insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati, "negri-armasari", camile ce poarta provizii de apa si hrana, oprindu-se "o clipa pe verdele pisc" pentru a-si privi ultima oara "orasul in roza idila". in acelasi timp cu el pleaca spre Meka un drumet cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit in antiteza cu cel al emirului, sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare, ci numai teluri omenesti: "searbad la fata,/.;.. /Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/ Hoit jalnic de bube - de drum prafuit,/ Viclean la privire si searbad la fata." Tot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca fiecare dintre cei doi calatori. Cersetorul pleaca "pe-un drum ce coteste", simbol al compromisurilor pe care omul obisnuit le face in viata, "O tanara umbra, de soare-1 fereste,/ Si drumu-ocoleste mai mult - tot mai mult". Emirul porneste sa parcurga desertul, ca simbol al vietii in linie dreapta, traieste cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri sau subterfugii: "Si el nainteaza - si calea e dreapta -/ E dreapta - tot dreapta - dar zilele curg,/ Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -/ Si el nainteaza - dar zilele curg.", in timp ce drumetul pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura existenta, este ferit de greutatile si dificultatile vietii, intrucat pe drumul ocolit "o tanara umbra de soare-1 fereste". Emirul indura toate vicisitudinile unei existente demne, el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, "nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare/ Si el nainteaza sub flacari de soare". Calea cea dreapta urmata de emir sta sub semnul focului "si foc e in aer" si sub semnul sangelui "in ochi o naluca de sange". Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a atinge idealul, devenit "naluca sublima", poetul accentuand dificultatea

atingerii acestuia, printr-o enumerare de simboluri ce sugereaza setea de absolut, "Un chin fara margini de sete-arzatoare", de care este stapanit omul superior: "Si tot fara margini pustia se-ntinde/ Si tot nu s-arata orasul preasfant/[] Si tot nu s-arata naluca sublima/f] Si tot nu s-arata cetatea de vise/[] Cetatea de vise departe e inca". inaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe ce sugereaza fortele ostile ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a existentei superioare: "se-ntinde", "nainteaza", "s-aprinde", "alearga", "luceste", "vibreaza", "curg" etc. Servitorii si animalele mor pe rand, "dragi tineri, cai ageri, si mandre camile", proviziile se sfarsesc si ele, "si tot nu s-arata cetatea de vise", printul ramanand singur sub arsita nemiloasa a pustiei, sub "aeru-n flacari, sub cerul de-otel". Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni un "rosu de sange", "rosii movile", imaginea capatand valente apocaliptice: "Oribil palpita aceeasi culoare/f]Tot rosu de sange zaresc peste tot". Chinurile emirului, care sufera de sete si de foame, sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa nefericita in lumea cu care nu poate comunica si chiar speranta este "in sufletu-i moarta".

Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care spera sa-1 atinga prin intrarea in sfanta cetate, "chiar portile albe le poate vedea", alearga spre cetate, dar aceasta se departeaza pe masura ce dorinta lui creste: "Spre albele ziduri, alearga alearga,/[ ] Dar Meka incepe si dansa sa mearga". Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce depaseste aspiratia umana, pentru ca "visu-i nu este un vis omenesc", de aceea atingerea absolutului este imposibila "alba cetate ramane naluca". Iluzia emirului sugereaza un sfarsit tragic al omului superior care-si inchina intreaga existenta implinirii unui ideal absolut, el cazand victima propriului crez care cere sacrificii si care este de neatins. Calea dreapta pe care o urmeaza geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se abate in viata de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul il zareste pe drumetul pocit intrand pe portile Mekai pamantesti, in timp ce el va transcede in Meka cereasca: "Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare". Finalul poeziei reda simbolul destinului omului superior supus suferintei pricinuite de incapacitatea oamenilor obisnuiti de a-i intelege idealul ce este greu de atins: "Murit-a emirul sub jarul pustiei". Ca si in poezia lui Stefan Augustin Doinas, "Mistretul cu colti de argint", printul din Levant si emirul din poemul lui Macedonski sunt simboluri ale omului superior insetat de absolut si devorat de propriul sau ideal. Poemul imbina intr-un mod armonios elementele romantice cu cele simboliste si cu cele clasiciste. Elemente romantice: - tema poemului: conditia vitrega a omului superior intr-o lume dominata de interese meschine, superficiala si incapabila sa inteleaga idealurile superioare ale acestuia; - antiteza, ca principala modalitate de alcatuire a portretului omului de geniu si al omului obisnuit, a idealului absolut al geniului si a telului omului comun etc;

- motivele romantice: noaptea, luna, chinurile indurate de emir in calatoria sa prin desert (imprejurari extraordinarE);

Limbajul artistic este metaforic-sugestiv pentru ideile poetice exprimate.

- Metafora ideatica este frecventa pe parcursul intregii poezii, nefiind dificil de interpretat sensul ei; de exemplu versul "Si flacara spune: AAduc inspirareaA" sugereaza evident sosirea muzei, pe care poetul o astepta pentru realizarea creatiei sale lirice. Exista insa si metafore stilistice, cum este cea care sugereaza desertul: "Pustia e-o mare aprinsa de soare", ori metafora vietii fericite : "rozul Bagdad". - Epitetele sunt, in general, metaforice ("roza idila"), dar intalnim si multe epitete ornante ("vesel tumult") ori cromatice ("verdele pisc"). - Macedonski foloseste si figuri de stil mai rar intalnite in lirica romaneasca, precum metonimia ("Hangiare-n tot locul - oteluri cumplite") sau sinecdoca la care poetul apeleaza pentru a ilustra imaginea edenica a Bagdadului: "Bagdadul! Cer galben si roz ce palpita/ Rai de-aripi de vise, si rai de gradini/Argint de izvoare, si zare-aurita -/ Bagdadul, poiana de roze si crini -/ Djamii - minarete -si cer ce palpita." Repetitia are rolul de a accentua ideile poetice, cum ar fi aceea de a sublinia obsesia drumului drept pe care emirul il parcurge: "si calea e dreapta - / E dreapta - tot dreapta". - Versul liber accentueaza ideea poetica reluata dupa strofa care o ilustreaza, acesta fiind o inovatie prozodica a simbolismului: "Murit-a emirul sub jarul pustiei". Atat^ versul liber cat si muzicalitatea interioara a versurilor dau poemului un farmec aparte, intrucat "intreaga compozitie este facuta dintr-o alternanta de refrene, intre care sunt prinse versurile ramase nerepetate. Structura unor astfel de poeme este esential muzicala. I-am putea da numele de compozitie impletita" (Tudor VianU).