Noapte de decemvrie

de Alexandru Macedonski
poem romantic
poezie epica


Ramas in literatura romana mai ales prin valoarea ciclului de poezii al
"Noptilor" si prin lirica din volumul "Rondeluri", Alexandru Macedonski (1854 -
1920) debuteaza ca poet printr-un volum intitulat sugestiv "Prima verba", in
1872.
In 1890 Macedonski publica in ziarul "Romanul" poemul in proza "Meka si
Meka", valorificand o legenda orientala care va sta la baza poeziei "Noaptea de
decemvrie".
In proza "Meka si Meka", printul Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan primeste cu
limba de moarte de la tatal lui indemnul de a nu se abate niciodata in viata de la
calea cea dreapta. Dupa moartea tatalui sau, printul pleaca in pelerinaj spre
cetatea sfanta musulmana Meka, insotit de un alai de servitori, camile si cai,
stapanit de dorinta de a strabate desertul persan In linie dreapta. In acelasi timp
cu el, pleaca spre Meka si un cersetor numit Pocitan-ben-Pehlivan, pe care
printul il invita sa i se alature alaiului sau. Acesta refuza si parcurge drumul pe
cai ocolite, profitand de umbra si racoare, reusind astfel sa intre in cetatea
sfanta Meka. Drumul drept parcurs de printul arab este chinuitor, acesta moare
rapus de soarele nemilos al desertului si nu reuseste sa ajunga la cetatea sfanta
Meka. Pilda acestei parabole este aceea ca omul curajos, care pretuieste
indeosebi demnitatea si integritatea morala nu este apreciat de societate, fiind
invins de impostorul care alege cai ocolite si triumfa totdeauna. Pe de alta parte,
artistul creator care traieste in sfera ideilor inalte este victorios din punct de
vedere spiritual si poate accede in lumea abstracta, superioara, "Meka cereasca".
Legenda in proza "Meka si Meka", scrisa de Macedonski cu 12 ani inainte, este
punctul de plecare al poemului "Noaptea de decemvrie", simbolizand conditia
omului superior care nu poate admite nici un compromis in calea sa spre
atingerea idealului absolut. Poezia apare in volumul "Flori sacre" din 1912, care-l
defineste pe Macedonski ca pe un poet ce face trecerea de la romantism la
simbolism, de la curentele traditionale la cele moderne. Poemul reuneste, intr-o
maniera originala, romantismul cu simbolismul, in care exista insa si elemente de
factura clasicista vizibile mai ales in structura armonioasa, simetria poeziei si
stilul elevat. Simetria poemului este definita de doua secvente lirice care
descriu spatiul poetic, universul inspiratiei, al creatiei, ce apar la inceputul si in
finalul poeziei, fiind simbolizate de odaia poetului. Incipitul consta tocmai in
sugerarea lipsei de inspiratie a poetului, metaforizata prin versul "Pustie si alta e
camera moarta".
Poemul "Npaptea de decemvrie" incepe prin clescrierea spatiului liric, de
creatie, sugerand absenta ideilor poetice, prin utilizarea simbolurilor "pustie si
alba e camera moarta", "palatele sale sunt albe fantasme", in care poetul "trasnit
sta de soarta", absenta muzei fiind sugestiv exprimata prin "nici o scanteie in
ochiu-adormit".
De la spatiul interior, in care poetul se simt izolat, se trece la imaginea
exterioara a campiei "pustie si alba" si ea, ca simbol al lumii in care traieste
poetul si care-i este ostila, deoarece "si luna-l priveste cu ochi otelit". Din punct
de vedere cromatic, culoarea alba domina intreg tabloul, sugerand absenta
oricaror contururi ideatice atat in spatiul poetic interior, cat si in cel exterior,
imaginea fiind amplificata muzical prin elemente auditive: "lupi groaznici s-aud,
ragusit/ Cum latra, cum urla", "Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...".
Apare inspiratia, simbolizata de "flacara vie" care este adusa de un arhanghel,
semn ca ea este de natura divina, poetul simtindu-se emotionat de tema poeziei
care-i este sugerata direct, "Avut si puternic emir voi sa fii", facand posibila
accederea poetului in universul ideal al poeziei. Poetul este simbolizat, asadar,
de emirul domic sa piece la cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va trebui sa-si
paraseasca "rozul Bagdad", viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest "rai de-
aripi de vise si rai de gradini". Emirul, simbol al omului superior, care nu se
multumeste cu fericirea telurica, este motivat de eul liric printr-o serie de calitati
ce contureaza portretul geniului: "Si el e emirul, si toate le are,/ E tanar, e
farmec, e trasnet, e zeu", dar si de idealul superior catre care aspira "Spre Meka
se duce cu gandul mereu". Aspiratia emirului de a ajunge la Meka este
atotstapanitoare, dominatoare, o dorinta devoratoare: "Spre Meka-l rapeste
credinta - vointa/ Cetatea preasfanta il cheama in ea, / li cere simtirea, ii cere
fiinta,/ li vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea -/ Din talpi pana-n crestet ii cere
fiinta". Intre viata dulce din "rozul Bagdad" si Meka este insa "o pustie imensa",
"e-o mare aprinsa de soare", pe care emirul trebuie s-o strabata, infruntand
pericolele ce-l ameninta, pentru ca "prada pustiei cati oameni nu cad?".
Emirul pomeste la drum "pe-o alba camila", insotit de un mare alai alcatuit din
robi inarmati, "negri-armasari", camile ce poarta provizii de apa si hrana,
oprindu-se "o clipa pe verdele pise" pentru a-si privi ultima oara "orasul in roza
idila". In acelasi timp cu el pleaca spre Meka un
drumet cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit in antiteza si relatii
de opozitie cu cel al emirului, sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce
nu are idealuri superioare, ci numai teluri omenesti: "searbad lafata,/[...]/Mai
slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/Hoit jalnic de bube-de drum prafuit,/ Viclean la
privire si searbad la fata."
Tot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca fiecare dintre cei doi calatori.
Cersetorul pleaca "pe-un drum ce coteste", simbol al compromisurilor pe care
omul obisnuit le face in viata, "O tanara umbra, de soare-l fereste,/ si drumu-
ocoleste mai mult - tot mai mult". Emirul porneste sa parcurga desertul, ca
simbol al vietii in linie dreapta, traieste cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri
sau subterfugii: "si el nainteaza - si calea e dreapta -/ E dreapta - tot dreapta -
dar zilele curg,/ si foc e in aer, in zori, sin amurg -/ si el nainteaza - dar zilele
curg.", in timp ce drumetul pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si
usura existenta, este ferit de greutatile si dificultatile vietii, intrucat pe drumul
ocolit "o tanara umbra de soare-l fereste". Emirul indura toate vicisitudinile unei
existente demne, el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, "nici urma de ierburi,
nici pomi, nici izvoare/ si el nainteaza sub flacari de soare". Calea cea dreapta
urmata de emir sta sub semnul focului "si foc e in aer" si sub semnul sangelui "in
ochi o naluca de sange". Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este
rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a atinge idealul, devenit "naluca
sublima". Eul liric accentueaza dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare
de simboluri si simetrii sintactice, sugerande setea de absolut, "Un chin fara
margini de sete-arzatoare", de care este stapanit omul superior: "si tot fara
margini pustia se-ntinde/ si tot nu s-arati orasui preasfant/[...] si tot nu s-arata
naluca sublima/[...] si tot nu s-arata cetatea de vise.../[...] Cetatea de vise
departe e inca", Inaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic
ilustrat de o aglomerare de verbe la prezentul etern, ce sugereaza fortele ostile
ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea
superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a
existentei superioare: "se-ntinde", "nainteaza", "s-aprinde", "alearga", "luceste",
"vibreaza", "curg" etc.
Servitorii si animalele mor pe rand, "dragi tineri, cai ageri, si mandre camile",
proviziile se sfarsesc si ele, "si tot nu s-arata cetatea de vise", printul ramanand
singur sub arsita nemiloasa a pustiei, sub "aeru-n flacari, sub cerul de-otel".
Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni un "rosu
de sange", "rosii moviie", imaginea capatand valente apocaliptice: "Oribil palpita
aceeasi culoare/[...]Tot rosu de sange zaresc peste tot". Chinurile emirului, care
sufera de sete si de foame sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa
nefericita in lumea cu care nu poate comunica si chiar speranta este "in sufletu-i
moarta".
Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care spera
sa-l atinga prin intrarea in sfanta cetate, "chiar portile albe le poate vedea",
alearga spre cetate, dar aceasta se departeaza pe masura ce dorinta lui creste:
"Spre albele ziduri, alearga - alearga,/[...] Dar Meka incepe si dansa sa mearga".
Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce depaseste
aspiratia umana, pentru ca "visu-i nu este un vis omenesc", de aceea atingerea
absolutului este imposibila "alba cetate ramane naluca".
Iluzia emirului sugereaza un sfarsit tragic al omului superior care-si inchina
intreaga existenta implinirii unui ideal absolut, el cazand victima propriului crez
care cere sacriflcii si care este de neatins. Calea dreapta pe care o urmeaza
geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se abate in viata
de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul il zareste pe drumetul pocit intrand
pe portile Mekai pamantesti, in timp ce el va transcede in Meka cereasca: "Sunt
Meka cereasca, sunt Meka cea mare".
Finalul poeziei reda simbolul destinului omului superior supus suferintei
pricinuite de incapacitatea oamenilor obisnuiti de a-i intelege idealul ce este greu
de atins: "Murit-a emirul sub jarul pustiei".
Ca si in poezia lui Stefan Augustin Doinas, "Mistretul cu colti de argint", printul
din Levant si emirul din poemul lui Macedonski sunt simboluri ale omului superior
insetat de absolut si devorat de propriul sau ideal.
Poemul imbina intr-un mod armonios elementele romantice cu cele simboliste si
cu cele clasiciste.
Elemente romantice:
- tema poemului: conditia vitrega a omului superior intr-o lume dominata de
interese meschine, superficiala si incapabila sa inteleaga idealurile superioare ale
acestuia;
- antiteza, ca principal modalitate de alcatuire a portretului omului de geniu si
al omului obisnuit, a idealului absolut al geniului si a telului omului comun etc.;
- motivele romantice: noaptea, luna, chinurile indurate de emir in calatoria sa
prin desert (imprejurari extraordinare);
Limbajul artistic este metaforic-sugestiv pentru ideile poetice exprimate.
- Metafora ideatica este frecventa pe parcursul intregii poezii, nefiind dificil de
interpretat sensul ei; de exemplu versul "Si flacara spune:
Aduc inspirarea..." sugereaza evident sosirea muzei, pe care poetui o
astepta pentru realizarea creatiei sale lirice. Exists insa si metafore stilistice, cum
este cea care sugereaza desertul: "Pustia e-o mare aprinsa de soare", ori
metafora vietii fericite : "rozul Bagdad".
- Epitetele sunt, in general, metaforice ("roza idila"), dar intalnim si multe epitete
ornante ("vesel tumult") ori cromatice ("verdele pise").
- Macedonski foloseste si figuri de stil mai rar intalnite in lirica romaneasca,
precum metonimia ("Hangiare-n tot locul - oteluri cumplite") sau sinecdoca la
care poetul apeleaza pentru a ilustra imaginea edenica a Bagdadului: "Bagdadul!
Cer galben si roz ce palpita/ Rai de-aripi de vise,si rai de gradini,/Argint de
izvoare, si zare-aurita -/ Bagdadul, poiana de roze si crini -/ Djamii - minarete -
si cer ce palpita." Repetitia are rolul de a accentua ideile poetice, cum ar fi aceea
de a sublinia obsesia drumului drept pe care emirul il parcurge: "...Si calea e
dreapta -/ E dreapta - tot dreapta...".
- Versul liber accentueaza ideea poetica reluata dupa strofa care o ilustreaza,
acesta fiind o inovatie prozodica a simbolismului: "Murit-a emirul sub jarul
pustiei". Atat versul liber cat si muzicalitatea interioara a versurilor dau poemului
un farmec aparte, intrucat "intreaga compozitie este facuta dintr-o alternants de
refrene, intre care sunt prinse versurile ramase nerepetate. Structura unor astfel
de poeme este esential muzicala. I-am putea da numele de compozitie impletita"
(Tudor Vianu).
Elemente simboliste:
- emirul - simbol al poetului, al creatorului de arta, al geniului;
- drumetul pocit - simbol al omului simplu, obisnuit;
- drumul drept - simbol al idealului absolut, la care poate aspira numai omul
superior;
- drumul cotit - simbol al telului omului oarecare, pe care acesta il poate atinge
prin compromisuri, subterfugii;
- Bagdadul - simbol al vietii fericite a omului lipsit de patima idealului absolut;
- odaia - simbol al spatiului interior de creatie poetica;
- flacara - simbol al inspiratiei, al arderii interioare, al pasiunii pentru creatie;
- cromatica bogata simbolizeaza starile si atitudinile poetice: albul - lipsa de
inspiratie; verdele - speranta; rosu - viata, chinul, moartea ;
- bogatia materials a emirului este simbol pentru bogatia sa spirituals
superioara;
- Meka cereasca simbolizeaza idealul absolut al omului superior, iar Meka
pamanteasca telul omului comun;

Elemente clasiciste:
- Simetria poemului: poemul incepe cu ilustrarea spatiului poetic simbolizat de
odaia alba a acestuia, imagine care se afla si tn finalul poeziei;
- Stilul elevat al poemului, eleganta si claritatea imaginilor artistice.
Argumentarea acestor elemente romantice, simboliste si clasiciste trebuie
realizata prin ilustrarea lor cu versuri din poezie.