Noaptea de decemvrie - eseu

Poemul Noaptea de decemvrie, de Al.Macedonski, este publicat iniţial în revista Forţa

morală (1902) şi apoi în volumul Flori sacre (1912). La baza pomului stă o pildă de
înţelepciune orientală Hangiul şugubăţ, a înţeleptului iranian Saadi. Macedonski valorificase
această pildă în 1890 când publicase poemul în proză Meka şi Meka, poem ce simboliza
condiţia omului superior care nu admite nici un copromis în calea sa spre atingerea idealului
absolut.
În Noapte de decemvrie poetul îmbină elemente romantice cu cele simboliste şi cu cele
clasiciste.
Tema ilustrează condiţia artistului însetat de absolut, care nu se abate de la calea cea
dreaptă, deşi lumea, societatea îi este ostilă. În antiteză avem omul obişnuit care îşi atinge
ţelurile apelând la compromisuri şi la mijloace facile. Măştile geniului sunt reprezentate de
poet şi de emir, iar omul obişnuit de drumeţul pocit. Subiectul este o legendă narată la
persoana a III-a.
Poemul este structurat din trei secvenţe lirice principale.
Prima secvenţă lirică (versurile 1-28) este dominată de elemente ale imaginarului
poetic romantic. Metafora-simbol ,,camera moartă,, şi epitetul dublu ,,pustie şi albă,,
sugerează lipsa emoţiei lirice. Lipsa muzei este exprimată prin ,,nicio scânteie în ochiu-
adormit,, Urmează apoi descrierea spaţiului exterior – câmpia pustie şi albă, simbol al lumii în
care trăieşte poetul, o lume ostilă deoarece e noapte/beznă şi ,,luna-l priveşte cu ochi oţelit,,
Adoua secvenţă lirică (versurile 29-39) este consacrată motivului romantic al
inspiraţiei, flacăra simbolică, de natură divină care face posibilă trecerea potului în universul
ideal al poeziei.
A treia secvenţă lirică (versurile 40-227) debutează cu metamorfozarea poetului în
emir. Emirului, simbol al omului superior care nu se mulţumeşte cu viaţa în bogăţia din ,,rozul
Bagdad,, - simbol al fericirii pământeşti, Macedonski îi conturază un portret de geniu: ,,E
tânăr, e farmec, e trăznet, e zeu,, şi ca orice geniu are un ideal superior către care aspiră:,,Spre
Meka se duce cu gândul mereu,, Dar între ,,rozul Bagdad,, şi Meka este o pustie imensă pe
care emirul trebuie s-o străbată înfruntând mari pericole.
Emirul porneşte la drum însoţit de un mare alai alcătuit din robi înarmaţi, cămile cu
provizii de apă şi hrană, oprindu-se ,,o clipă pe verdele pisc,, - simbol al speranţei, privind
pentru ultima oară oraşul. În acelaşi timp cu el pleacă spre Meka un cerşetor, al cărui portret
este alcătuit în antiteză cu cel al emirului, sugerând trăsăturile omului obişnuit: searbăd la
faţă, mai slut ca iadul, zdrenţăros, pocit, viclean la privire. Tot în antiteză sunt şi drumurile pe
care apucă cei doi călători: cerşetorul pleacă pe un drum ce coteşte, simbol al
compromisurilor pe care un om obişnuit le face, iar emirul porneşte să parcurgă deşertul,
simbol al vieţii drepte, trăite cu demnitate, fără nici un fel de ocolişuri.
Emirul îndură toate vicisitudinile unei existenţe demne. Calea cea dreaptă stă sub
semnul focului şi sub semnul sângelui. Culoarea dominantă în parcurgerea deşertului este
roşul, simbol al vieţii, dar şi al patimii de a atinge idealul. Poetul accentuează dificultatea
atingerii idealului printr-o enumerare de simboluri ce sugerează setea de absolut: ,,un chin
fără margini de sete-arzătoare,, ,,Şi tot fără margini pustia se-ntinde/Şi tot nu s-arată oraşul
presfânt,, ,,Şi tot nu s-arată cetatea de vise,, Prezenţa forţelor ostile ce se împotrivesc idealului
emirului, simbol al societăţii superficiale şi meschine, este ilustrată printr-o aglomerare de
verbe: naintează, s-aprinde, aleargă, vibrează, curg.
Servitorii şi animalele mor pe rând sub arşiţa nemiloasă a pustiei, poetul prezentând
imagini apocaliptice: roşu de sânge, roşii movile . Culoarea roşie este aici simbol al destinului
implacabil. Chinurile emirului, care suferă de sete şi foame, sugerează zbuciumul poetului
pentru condiţia sa nefericită în lumea cu care nu poate comunica. Ajuns la apogeul călătoriei
sale emirul trăieşte iluzia idealului său: vede porţile albe ale Mekăi, alargă spre cetate dar
aceasta se depărtează. Setea poetului de a atinge perfecţiunea depăşeşte puterile umane de
aceea atingerea absolutului este imposibilă ,,alba cetate rămâne nălucă,,
Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al omului superior care-şi închină viaţa
împlinirii unui ideal absolut, el fiind victima propriului crez, calea dreaptă pe care o urmează
geniul, dar care cere sacrificii. Cu ultimile puteri emirul îl zăreşte pe drumeţul pocit întrând pe
porţile Mekăi pământeşti, în timp ce el va transcende în Meka cerească.
Finalul ilustrează, simbolic, destinul implacabil al omului superior supus suferinţei
pricinuite de incapacitatea oamenilor de a-i înţelege idealul: ,,Murit-a emirul sub jarul pustiei,,