Mihai Eminescu - Universul poetic

Mihai Eminescu (1850-1889), cel pe care Nicolae Iorga avea sa-l numeasca “expresia integrala a
spiritului romanesc”, a vazut lumina zilei la Botosani, la 15 ianuarie 1850. In ambianta de vis a mosiei
Ipotesti, Mihai isi va petrece copilaria, stabilind o puternica legatura sufleteasca cu natura. Acumularile
din vremea copilariei (atractia catre folclor- doinele, basmele, povestile- imaginea naturii eterne) se vor
sedimenta in memoria afectiva a poetului si se vor metamorfoza, peste ani, in poezie.
Primele incercari in versuri dateaza din 1866, cand inchina prfesorului sau, disparut prematur,
poezia “La mormantul lui Aron Pumnul”, publicata intr-o brosura omagiala a elevilor gimnaziului, unde
semneaza Mihai Eminovici. In acelasi an, debuteaza in revista “Familia” cu poezia “De-as avea”, salutat
cu entuziasm de Iosif Vulcan, directorul revistei, care ii preschimba numele din Eminovici in Eminescu,
modificare adoptata de poetul insusi.
Adevaratul debut se produce in 1870, cand, de la Viena, trimite revistei iesene « Convorbiri
literare » trei poezii : « Venere si Madona », « Mortua est », « Epigonii », creatii pe care Maiorescu le
foloseste drept argumente esentiale in definirea directiei noi in cultura romana. La insistentele lui
Maiorescu, Eminescu vine, in 1877, la Bucuresti ca redactor principal la ziarul “Timpul”, alaturi de I.L.
Caragiale si de Ioan Slavici. Activitatea publicistica febrila desfasurata la “Timpul” este epuizanta,
grabind izbucnirea bolii care incheie amara “pribegie” a creatorului de geniu prin lume. Fiinta celui care
pretuise mai mult decat propria-i viata cunoasterea, fiorul cosmic al naturii si imaginea iubirii perfecte
este redata eternitatii la 15 iunie 1889, cand descopera ca “Timpul mort si-ntinde trupul si devine
vecinicie” (“Scrisoarea I”).

Conceptia despre poezia si misiunea poetului

Atat in poeziile antume cat si in cele postume Eminescu isi formuleaza ideile proprii despre arta
literara si despre conditia poetului. Preferinta pentru valorile romantice a marturisit-o el insusi in
poemul “Eu nu cred nici in Iehova”:
“Nu ma-ncantati nici cu clasici
Nici cu stil curat si antic.
Toate-mi sunt deopotriva,
Eu raman ce-am fost: romantic.”
In ciuda afirmatiei sale categorice lirica eminesciana are si trasaturi clasice: cunoasterea
literaturii si a artei antice, pretuirea idealurilor de bine, frumos si de adevar (triptic estetic specific
filosofiei antice), aspiratia catre ideea de perfectiune si echilibru, stilul reflexiv, sententios, armonios,
limpede si –uneori- cu accente ironice.
Conceptia estetica a lui Eminescu are doua componente : una nationala, bazata pe retorica
romantica, specifica scriitorilor de la 1848, si cealalta de sorginte cultural-europeana, inspirata din
filosofia idealist-kantiana si shopenhaueriana.

Obsesia artistului a fost sa gaseasca cuvintele “ce exprima adevarul” si creatia lui sa puna in
evidenta adevarurile vietii si ale suferintelor omenesti. Una dintre ideile frecvente in lirica eminesciana
este aceea potrivit careia, prin formele nepieritoare ale artei, omul reuseste sa invinga vremelnicia
existentei sale si chiar eternitatea timpului. Numai lasand in urma lui o opera artistica de valoare

1
universala, scriitorul autentic atinge nemurirea spirituala datorita plasmuirii frumosului artistic :
« Numai poetul/ Ca pasari ce zboara deasupra valurilor/ Trece peste nemarginirea timpului… ».

Poezia iubirii si a naturii

Lirica eminesciana infatiseaza iubirea inteleasa ca sentiment intemeietor. Mitul erotic subliniaza
importanta perechii ideale, formate dupa modelul adamic si al Androginului platonician. Cuplul uman,
unit printr-o dragoste impartasita, intemeiaza viata fiintei, impacand-o cu ritmurile lumii
cosmice. Interferenta dintre tema iubirii cu aceea a naturii este o modalitate lirica preluata de Eminescu
din poezia folclorica.
Eminescu nu a fost un simplu pastelist, pentru ca el nu a descris imagini reale, ci cadre fantastice
aspatiale si atemporale. Natura eminesciana are o valoare intelectual-reflexiva, caci elementele sale
componente devin simboluri ale meditatiei poetului. Decorul eminescian este specific si reuneste cele
doua dimensiuni esentiale- terestrul si cosmicul- reconciliate intr-o viziune unitara a naturii universale.
Pentru poet, spatiul cosmic este imaginat in doua ipostaze: fie intr-o proiectie a genezei, fie intr-una a
stingerii depline, prin care se prefigureaza disparitia civilizatiei omenesti si chiar dezagregarea
cosmosului. Armonia universala reconciliaza contrariile, poetul construind –deopotriva- imagini
cosmogonice si escatologice. In cadrul fizic eminescian, erosul evolueaza in timp, de la idealitate la
dezamagire si la o atitudine contemplativ-filosofica despre semnificatia iubirii trecute. Dintre elementele
terestre predomina cele acvatice, concretizate sub forma izvoarelor, a lacurilor, a marii si a oceanului.
Dintre vegetale, poetul prefera teiul si salcamul, simboluri ale verii, ale miresmelor florale si ale
plenitudinii germinative. Elementele cosmice recurente in poezia eminesciana sunt: cerul, stelele,
luceferii si, mai ales, luna. Natura terestra este sugerata intr-o continua rotire a anotimpurilor, care
marcheaza trecerea irevocabila a timpului. Eternitatea duratei temporale este mereu pusa in antiteza cu
efemeritatea existentei omenesti. Decorul eminescian teluric are adesea un aspect paradisiac, de o
perfectiune ideala, unde elementele de flora si fauna abunda. Este o natura mitica, de inceput de lume, in
care cuplul uman reactualizeaza imaginea perechii omenesti primordiale din Eden.
Consonanta dintre natura si iubire este evidentiata de catre Eminescu prin doua atitudini lirice
distincte: cand imagineaza o dragoste fericita sub forma implinirii erotice, poetul infatiseaza peisaje
familiare de basm, intime, ocrotitoare; cand, dimpotriva, evoca dezamagirea lui in iubire si spulberarea
unui sentiment odinioara puternic, el proiecteaza un decor sumbru, incremenit, rece, cu elemente
naturale stinghere, lipsite de podoabe vegetale si chiar agonizante

Folclorul, izvor de inspiratie

Eminescu a vazut in folclorul national o sursa importanta de inspiratie creatoare. G. Calinescu

observa doua maniere distincte de folosire a elementelor folclorice de catre Eminescu: fie preluarea
directa a motivelor si a temelor recurente in lirica folclorica, fie modificarea culta a surselor populare.
Romanticul Eminescu afirma ca o literatura culta nu isi poate defini specificul national decat in
masura in care a valorificat integral traditiile istorice si folclorice ale natiunii sale. El considera ca
literatura populara a reusit performanta artistica de a gasi expresia cea mai potrivita, mai directa si
succinta de exprimare a ideilor rapsozilor, prin slefuirea colectiva si succesiva a aceluiasi text folcloric
de catre mai multi autori anonimi.

Influente in lirica eminesciana

2
 Arthur Schopenhauer (1778-1860) considera realitatea o aparenta, o iluzie in spiritul budismului.
Viata omului constituie o permanenta deziluzie si sursa de suferinta, de sub tirania careia omul se poate
elibera numai partial, prin contemplare estetica (cu ajutorul muzicii) si total, prin “nirvana” (inabusirea
vointei de a trai si, implicit, stingerea suferintei). Lumea este un “lucru in sine” ca urmare a manifestarii
unei “vointe oarbe de a trai”, asadar, un prilej de nefericire perpetua. Existenta in spirit este lipsita de
determinari si tinde spre absolutul care se opune lumii fenomenelor generatoare de suferinta. Conceptul
de “nirvana” (in sanscrita- stingere) simbolizeaza “repaosul absolut” (incetarea ciclului reincarnarilor si
eliberarea definitiva de suferinte, obtinuta prin contemplatie si asceza).

Budismul a fost intemeiat de Buddha, care se numea in realitate printul Siddartha Gautama.
Miscarea ideologica si filosofica a fost indreptata impotriva rigiditatii sistemului brahmanic de casta din
vechea societate sclavagista indiana. Ideea centrala este aceea ca, din pricina cautarii continue a placerii,
viata devine un izvor de suferinta si de iluzii. Salvarea de perspectiva durerii se poate obtine prin
detasarea spirituala, prin renuntarea la orice placeri efemere, prin “perfectionarea spirituala”, a carei
ultima treapta este “nirvana”, starea de fericire mistica, pe care budistii cred ca o pot obtine prin
eliberarea de grijile vietii si prin contopirea individului cu esenta divina. Budismul s-a caracterizat prin:
pesimism extrem, ascetism, pasivitate si propovaduirea neimpotrivirii la raul din lume, a egalitatii
religioase iluzorii intre oameni.

Teme literare fundamentale

1)Timpul ca dimensiune ireversibila constituie o supratema abordata de Eminescu deopotriva in

creatia sa lirica si epica, unde dubla opozitie ontologica timp obiectiv/timp subiectiv, durata consecutiva
(cronologica)/durata simultana (juxtapunerea, alaturarea secventelor din epoci distincte) este rezolvata in
favoarea celui de-al doilea termen. Eminescu distinge intre timpul uman, timpul terestru si timpul
cosmic.
2)Mitul nasterii si al mortii universului: “masinaria lumii” este vazuta, in sens filosofic,
“incepand cu momentul genezei si incheind cu stingerea imaginata de poet sub forma apocalipsului”
(Eugen Simion).
3)Mitul istoriei: poemele explica mersul societatii omenesti si sunt construite pe baza unor
antiteze ce exprima o “incompatibilitate fundamentala: aceea dintre plenitudinea si intelepciunea
trecutului si formele decadente ale prezentului” (Eugen Simion). Un Eminescu satiric, vizionar,
exprimand o genuina scarba de tot ce este decazut si lipsit de grandoarea idealurilor sau, dimpotriva,
inflacarat aparator al valorilor traditionale se manifesta in interiorul unui vast spatiu liric.
4)Mitul “dascalului” care “stie sa citeasca semnele intoarse din cartea lumii si apara legile vechi.
El este urmasul zeilor din timpurile mitice si traieste intr-o pestera misterioasa sau in umbra zidurilor
egiptene” (Eugen Simion).
5)Mitul erotic are fie nuanta idilizanta, fie dimensine filosofica. Intr-un loc sugereaza voluptatea
adormirii, intr-altul dezvaluie melancolia neimplinirii sentimentale ori incompatibilitatea structurala si
neputinta comunicarii intre eternul cosmic si umanul trecator.
6)Mitul oniric imagineaza lumi posibile, spatii cosmice atinse de magia visului extins la scara
planetara. Pe taramurile inchipuite stapaneste adevarata armonie, cresc si se dezvolta miraculor o alta
flora si fauna.
7)Mitul regresiunii spre elementar, al intoarcerii intr-o natura fabuloasa, de inceput de lume.
Aceasta formeaza un spatiu de securitate pentru spiritul romantic, bolnav de nemarginire, ostil limitelor

3
inguste ale existentei si ale telurilor marunte. Codrul cu vegetatia luxurianta este cadrul ideal in care se
va produce “recosmicizarea” omului.
8)Mitul creatorului exprima pozitia in lume si rostul mai inalt al omului de spirit in raport cu
toate celelalte experiente ale individualului. Natura umana, spiritualizata prin contemplatie si traire
ascetica in planul ideilor, iese din stricta forma individuala, pe care o imbraca in mod accidental, si
capata masura generalului, a prototipului.
9)Mitul literar (al poeziei). Lirica poetului se confunda cu un “orfism generalizat”, caci toate
ideile, starile de suflet, viziunile, miturile, un fel de a fi in lume, disperarea si bucuria se purifica intai,
trecand printr-un discurs muzical.

Motive artistice adiacente

Geniul este, concomitent, un spirit al analizei (al profunzimii), dar si al sintezei (al corelarii)
temelor lirice cu o varietate de motive, mai ales de sorginte romantica, cum ar fi:
a)motive ale conditiei umane: omul si istoria, raul din lume si inechitatea sociala, panorama
desertaciunilor omenesti, meditatia patriotica si satira politica, izolarea omului de geniu in lumea
comuna, masura egal aplicata tuturor oamenilor prin destinul lor tragic, triada lumeasca “aur, marire si
amor”
b)motive filosofice: haosul si universul, cosmogonia reunind tabloul genezei cu cel al escatologiei,
Archaes (prototipul imuabil) si avatarii (intruparile succesive ale acestuia), motivul dublului (fratele
geaman), somnul si visul, ocultismul si astrologia (halucinatii de timp si spatiu), viata ca vis, titanismul
si “zborul uranic” (ascensiunea la cer si caderea din vis), magnetismul (spiritismul- invocarea duhurilor),
inanimatul animat si reversul fenomenului, pactul cu diavolul, metempsihoza, omul vesnic
c)motive erotice si ale decorului eminescian fabulos: erosul ideal si “floarea albastra”, demonul feminin/
femeia-inger, zeitatea incomplet intrupata, natura mirifica, “giganticul si natura minima”, “macabrul si
paradisiacul”, “lunatismul”.

Curente literare de referinta

1)Romantismul constituie o miscare artistica si literara, afirmata in primele decenii ale

secolului al XIX-lea, in Europa, care a fost pregatita de un moment literar de tranzitie de la iluminism la
romantism, numit preromantism. Dintre preromanticii nostri ii amintim pe: Vasile Carlova, Ion Heliade-
Radulescu, Grigore Alexandrescu. Romantismul s-a afirmat initial in Anglia, apoi s-a raspandit in
Germania, in Franta si in intreaga Europa. Aceasta miscare culturala a cuprins nu numai literatura, ci si
artele plastice, muzica, filosofia, istoria si estetica. In Germania, romantismul a avut cea mai larga
audienta, caci a reinviat interesul pentru Renastere, pentru istorie, folclor si filosofie. Doi mari poeti
preromantici au pregatit curentul literar german: J.W. Goethe si Fr. Schiller. Dintre poetii romantici s-au
impus: Jean- Paul Richter, Johann Christian Friedrich Holderlin, Novalis, ultimii doi influentand
puternic lirica eminesciana in latura ei onirica si vizionara.

Tinand cont de momentul afirmarii romantismului pe scena europeana si de cel al creatiei

eminesciene propriu-zise, critica literara l-a integrat pe Eminescu romantismului tarziu. Acest decalaj
temporal a provocat si imbinarea trasaturilor romantice ale liricii eminesciene cu cele clasice. Nu numai
poetii germani l-au influentat pe Eminescu, ci si marii poeti francezi si englezi, incadrati in aceasta
miscare culturala: Victor Hugo, George Gordon Byron.

4
 Principiile estetice care au guvernat miscarea romantica :

1. preponderenta cultivarii sensibilitatii, a imaginatiei si a fanteziei creatoare in defavoarea ratiunii

lucide;
2. evaziunea in trecut, apreciata ca o forma de contrapondere a realitatii obiective, de care
romanticii erau dezamagiti. Evaziunea lirica se realizeaza sub forma visului sau a somnului, intr-
un decor preferential nocturn;
3. contemplarea naturii, sub forma descrierilor (in pasteluri) si a meditatiilor asupra universului;
4. interesul pentru traditii, istorie si folclor national;
5. prezentarea unor eroi exceptionali, actionand in imprejurari deosebite (de pilda, conditia
artistului de geniu in lume);
6. importanta acordata sentimentelor omenesti si mai ales iubirii, intelese ca o traire afectiva
puternica si intemeietoare a cuplului omenesc integrat armoniei universale;
7. descoperirea infinituluin spatial si temporal (spatiul si timpul sunt notiuni relative, proiectii
subiective, asa cum le-au definit filosofii idealisti);
8. pretuirea libertatii de creatie la nivelul limbii literare precum si amestecul genurilor si al speciilor
literare. Caracteristica romantismului este si largirea vocabularului poetic, prin patrunderea
arhaismelor, a regionalismelor si a constructiilor specifice limbajului oral. Printre procedeele
stilistice caracteristice romantismului s-au impus antiteza si comparatia dezvoltata in definirea
unor situatii, idei, attitudini sau in caracterizarea personajelor.
9. ironia romantica bazata pe simularea acordului cu un anumit punct de vedere, ce apare mai ales
in opera romanticilor germani, are drept scop tocmai accentuarea opozitiei fata de ideea ironizata
de autori. Adesea ironia romantica dobandeste accente satirice si pamfletare ca in “Scrisorile” lui
Eminescu.

Asadar, acest curent literar a generat chiar un stil si o atitudine tipic romantice, caracterizate prin
dominatia particularului asupra generalului, a individualului asupra colectivitatii, a sentimentelor asupra
ratiunii, prin interesul deosebit fata de natura, mediu ambiant, culoarea locala (concretizata in elementele
decorului, in traditiile istorice, etnografice si folclorice). Tipologic, o atitudine “romantica” va exista
intotdeauna si se va raporta, prin opozitie, la una “clasica”.

2) Ideea de clasicitate: Orientarea si atitudinea clasicizanta converg spre un tipar moral care
stipuleaza drept principiu estetic echilibrul intre continutul si forma operei de arta, asigurat in asa
masura incat s-o indeparteze de exagerari si artificiu, armonizare ideala spre care tinde creatia tuturor
marilor scriitori romani. Eminescu a cunoscut limbile stravechi, a pretuit cultura si filosofia de factura
clasica, preluand idei platoniciene, stoice si epicureice. Cunoasterea literaturii si a artei antice, venerarea
idealurilor de bine, frumos si de adevar (triada estetic-morala specificca filosofiei antice), aspiratia catre
ideea de perfectiune si de echilibru, stilul reflexiv, sententios, armonios, limpede si –uneori- cu accente
ironice (de satira superioara) sunt trasaturi clasice ale operei eminesciene.

Concepte operationale aplicate

Atitudinile tipic romantice sunt: dominatia individualului asupra generalului, a sentimentelor

asupra ratiunii, dezamagirea si suferinta geniului in lumea comuna, interesul fata de natura, atentia
pentru redarea culorii locale. Indragostitul adopta atitudinea tipica a adoratorului mistic, care

5
prefigureaza o noua religie- iubirea sacra. Discursul liric coincide cu un monolog adresat de aspirantul la
dragoste femeii divinizate, pe care o invoca si o elogiaza prin exclamatii si interogatii retorice.
Antiteza consta in prezentarea in opozitie a unor caracteristici, personaje, idei, cu scopul de a
evidentia o categorie dintre ele sau de a formula o concluzie morala din opunerea lor.