POEM ROMANTIC

LUCEAFARUL
de Mihai Eminescu
Romantismul este o orientare ideologica, artistica si literara care a marcat prima jumatate
a secolului al XIX-lea (aprox. 1790-1850) in spatiul european. Curent literar aparut ca reactie
impotriva rationalismului si a clasicismului rigid. Poemul Luceafarul a aparut in 1883, in
Almanahul Societatii Academice Social-literare Romania Juna din Viena. fiind apoi reprodus
in revista Convorbiri literare. Poezia se incadreaza in romantism prin teme si motive literare
specifice precum: tema iubirii, a naturii, a cosmogoniei, motivul romantic al visului, al noptii, al
stelelor, dorului, umbrei, elidarea barierelor spatio-temporale, figura de constructie principala
este antiteza si cele doua metamorfoze ale Luceafarului (cea angelica si cea demonica).
Poemul este inspirat din basmul romanesc Fata din gradina de aur, cules de austriacul
Richard Kunish. Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de imparat izolata de tatal ei
intr-un castel, de care se indragosteste un zmeu. Fata insa se sperie de nemurirea zmeului si il
refuza. Zmeul merge la Demiurg, doreste sa fie dezlegat de nimbul nemuririi, dar este refuzat.
Intors pe pamant, zmeul o gaseste pe fata, care intre timp se indragostise de un pamantean, un
fecior de imparat cu care fugise in lume. Furios, zmeul se razbuna pe ei si ii desparte prin
viclesug. Peste fata el pravaleste o stanca, iar pe feciorul de imparat il lasa sa moara in Valea
Amintirii. Eminescu valorifica initial acest basm in perioada studiilor berlineze intr-un poem
intitulat tot Fata din gradina de aur, dar modifica finalul. Razbunarea nu i se pare potrivita, asa
ca zmeul din poemul lui Eminescu rosteste cu amaraciune catre cei doi pamanteni Fiti fericiti cu glasu-i stins a spus-/ Atat de fericiti, cat viata toata/ Un chin sa aveti de-a nu muri deodata.
Alaturi de sursele folclorice (basmele prelucrate Fata din gradina de aur, Miron si frumoasa
fara corp si mitul zburatorului), poetul valorifica surse mitologice si izvoare filozofice
(antonimiile dintre geniu si omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer).
Poemul romantic Luceafarul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar
si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde sa il
depaseasca). Din acest punct de vedere, Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema
romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre
ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o
meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului
comun. Poezia romantica se realizeaza prin amestecul genurilor (epicul, liricul, dramaticul) si al
speciilor. Astfel, lirismul sustinut de meditatia filozofica si expresivitatea limbajului este turnat
in schema epica a basmului si are elemente dramatice: secventele realizate prin dialog si
dramatismul sentimentelor. Elemente fantastice se intalnesc in prima si a treia parte
(metamorfozele si calatoria lui Hyperion), partea a doua combina speciile lirice aparent
incompatibile (idila si elegia), iar partea a patra a poemului contine elemte de meditatie, idila si
pastel.
Viziunea romantica e data de tema, de structura, de alternarea planului terestru cu planul
cosmic, de antiteze, de motivele literare (luceafarul, noaptea, visul, etc.), de imaginarul poetic, de
cosmogonii, de amestecul speciilor, de metamorfozele lui Hyperion. Elemente clasice sunt
echilibrul compozitional, simetria, armonia si caracterul gnomic.(opozitia romantica se
realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si
omul comun). Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele
doua planuri interfereaza in prima si ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul
terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina), iar partea a treia este consacrata planului
cosmic(calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul).
Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore):A fost
odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata. Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de imparat,
realizat prin superlativul absolut de factura populara o prea frumoasa fata, scoate in evidenta
unicitatea terestra. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi, iar comparatiile Cum e Fecioara

intre sfinti/ Si luna itnre stele propun o posibila dualitate: puritate si predispozitie spre inaltime
astrale. Prin cele sapte strofe constituie uvertura poemului, partea intai fiind o splendida poveste
de iubire. Atmosfera este in concordanta cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de factura
romantica. Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadrul nocturn, realizat
prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Fata contempla Luceafarul
la fereastra dinspre mare a castelului. La randu-i, Luceafarul, privind spre umbra negrului
castel, o indrageste pe fata si se lasa coplesit de dor. Semnificatia alegoriei este ca fata
pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.
Pe de alta parte iubirea fetei aer un accent de cotidian, sugerat de constructia simetrica Il vede
azi, il vede maini/ Astfel dorinta-i gata. Motivul serii si al castelului accentueaza romantismul
conferit de prezenta Luceafarului Si cat de viu s-aprinde el/n orisicare sara,/Spre umbra
negrului castel/ Cand ea o sa-i apara.. Interferenta celor doua lumi este sugerata de simbolul
ferestrei, care face legatura intre real si irealm intre contingent si trancendent. Omul superior este
atras de jocul iubirii, iar in ruma celor doua chemari descantec ale fetei, se rupe din sfera sa
suferind doua nasteri simbolice: o nastere angelica din cer si din mare, amintind de mitul lui
Neptun si una demonica din soare si noapte, amintind de teoria haosului surprinsa de Hesiod.
Stralucirea stranie a ochilor este inteleasa gresit de fata, drept atribut al mortii, ceea ce o
determina sa refuze propunerea Luceafarului: Privirea ta ma arde.. Femeia este constienta de
nimicnicia conditiei sale (structura inferioara), ceea ce o determina sa refuze propunerea de a
locui in macrounivers. Daca femeia nu isi poate depasi conditia limitata, omul de geniu isi
dovedeste superioritatea, traversand barierele lumii sale si fiind capabil de sacrificiul suprem in
numele iubirii.
Partea a doua, care are in centru idila dintre fata de imparat numita acum Catalina si
pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii
lumii terestre. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea numelor lor
sugereaza apartenenta la aceiasi categorie: a omului comun. Catalina recunoaste asemanarea,
dincolo de statutul social: Inca de mic/ Te cunosteam pe tine,/ SI guraliv si denimic,/ Te-ai
potrivit cu mine.... Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu
portretul Luceafarului, pentru care motivul si simbolurile romantice erau desprinse din mit,
abstracte, exprimand nemarginirea, infinitul, eternitatea. Ca mod de expunere predominant este
dialogul. Idila se desfasoara sub forma unui joc. Chiar daca accepta iubirea pamanteana, Catalina
aspira inca la iubirea ideala pentru luceafar: O, de luceafarul din cer/M-a prins un dor de
moarte. Acest dor de moarte ilustreaza dualitatea fiintei pamantene, aspiratia specific umana
spre absolut, dar si atractia catre fiinta inaccesibila. Puterea de sacrificiu a omului de geniu in
numele implinirii idealului absolut este ilustrat de intensitatea sentimentului de iubire, care duce
la renuntarea la nemurire.
Partea a treia valorifica tema cosmogoniei si prezinta calatoria intergalactica a lui
Hyperion spre Demiurg. Acesta pare a se intoarce la punctul zero, al originilor si retraieste in
sens invers istoria creatiei. Punctul zero al creatiei este sugerat de imaginea haosului si
intunericului, premergator luminii. La cererea lui Hyperion de a renunta la nimbul nemuririi, de a
se naste din pacat, demiurgul refuza categoric sustinand ca el s-a nascut odata cu lumea, iar
renuntarea lui la nemurire ar echivala cu moartea Universului. Tot demiurgul este cel care
traseaza definitiv diferenta dintre macro si microunivers, sugerand defapt incompatibilitatea
lumilor Ei au doar stele cu nour/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu
cunoastem moarte..
Partea a patra ilustreaza un cadru teluric-astral si propune idila dintre cei doi muritori,
proiectata pe fundalul unui cadru natural romantic. Cuplul este surprins intr-o ipostaza adamica,
iar spatiul este unul original. Motivele care alcatuiesc aceasta natura virgina sunt :florile
argintii, dulce ploaie, rasare luna, cararile din cranguri, apa. Ultima chemare a fetei de
imparat transmite dorinta acesteia ca Luceafarul sa-i protejeze fericirea Norocu-mi lumineaza.
Hyperion traieste o atitudine de inferiorizare, constientizand faptul ca nu poate fi fericit si nu
poate ferici pe nimeni. Omul comun este incapabil sa-si depasesca limitele, iar geniul manifesta

un profund dispret fata de aceasta incapacitate. Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau
altul?. Geniul constata cu durere ca viata cotidiana a omului urmeaza o miscare circulara,
orientata spre accidental si intamplator: Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci
eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.
Farmecul limbajului poetic eminescian este in consonanta cu miscarea idelilor si tumultul
sentimentelor. Antiteza dintre planul terestru si cel cosmic este sugerata, la nivel fonetic, de
alternarea tonului minor cu cel major, realizata prin distributia consoanelor si a vocalelor.
Muzicalitetea elegiaca, meditativa, este data si de particularitatile prozodice: masura versurilor
de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata; sunt prezente asonantele si rima interioara (unaluna, zare-rasare). La nivel morfologic, dativul etic si dativul posesiv sustin tonul de intimitate.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar si a antitezei intre omul de geniu si
oamenii comuni. Prezenta metaforelor, mai ales in primul tablou, in cadrul dialogului dintre
Luceafar si fata de imparat accentueaza ideea iubirii absolute ce se cere eternizata intr-un cadru
pe masura: oakate de margean, cununi de stele.
Pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul Luceafarul sinteza operei poetice
eminesciene armonizeaza: teme si motive romantice, antiteze romantice, elemente de imaginar
poetic si procedee artistice cultivate, simboluri ale eternitatii/mortii si ale temporalitatii vietii.