Mihai Eminescu Luceafarul

Cosiderat suprema expresie a creatiei eminesciene, poemul Luceafarul

condenseaza, deopotriva, gandirea, simtirea si rostirea marelui poet, ilustrand ceea
ce Noica numea un model ontologic.

Poemul este publicat pentru prima data in 1883, la Viena, in Almanahnul

Societatii Academice Social Literare Romania Juna si are drept sursa un basm
din folclorul romanesc , Fata in gradina de aur, cules de Richard Kunisch. Este un
poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei
umane duale ( omul supus unui destin pe care tinde sa il depaseasca).

Sinteza epica, lirica si dramatica, poemul reuneste majoritatea temelor si

motivelor eminescine, in cele 98 de strofe conturand patru tablouri, intr-o
alternanta a planurilor- telluric si astral.

Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea,

iubirea si cunoasterea. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul Luceafarul-sinteza a
operei poetice eminesciene- armonizeaza zborul spre primordial si originar pentru
implinirea prin eros cu meditatia filozofica asupra conditiei omului de geniu si cu
aspect fantastice ale naturii terestre si cosmice, constituind un veritabil mit
erotic. Iubirea se prezinta in diverse ipostaze sau tipare: terestra( cuplu Catalina
si Catalin), cosmica( fata de imparat si Hyperion). Indragostitul e titan, demon sau
geniu, iubirea oscileaza intre Venere si Madona.

Titlul poemului se refera la motivul central al textului, Luceafarul,si sustine

alegoria pe tema romantic a locului geniului il lume, vazut ca o fiinta silitara si
nefericita, opusa omului comun. Alegoria inseamna ca povestea, personajele,
relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si
simboluri.Titlul uneste doua mituri: unul romanesc, al stelei calauzitoare si altul
grecesc, al lui Hyperion (gr.hyper-eon>cel care merge pe deasupra), sugerand prin
aceasta natura duala a personajului de tip romantic.
 Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic: A fost
odata ca-n povesti/A fost ca niciodata. Cadrul abstact este umanizat. Portretul
fetei de imparat, realizat prin superlativul absolut de facture populara o

prea frumoasa fata , scoate in evidenta unicitatea terestra. Fata de imparat

reprezinta pamantul insusi, iar comparatiile : Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna
intre stele propun o posibila dualitate:puritate si predispozitie spre inaltimile
astrale.

Avand ca sursa filozofia lui Schopenhauer, opozitia tipic romantica dintre

geniu si omul comun isi gaseste in poem o reprezentare in opozitia planurilor
terestru si cosmic.

In finalul poemului, Luceafarul exprima dramatismul proriei conditii, care se

naste din constatarea ca relatia om-geniu este incompatibila. Atitudinea geniului
este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternitatii si, odata cu ea a
indiferentei, a ataraxiei stoice (ataraxie-seninatate,detasare). Omul comun este
incapabil sa-si depaseasca limitele, iar geniul manifesta un profund dispret fata de
aceasta incapacitate: Ce-ti pasa tie,chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?. Geniul
constata cu durere ca viata codidiana a omului urmeaza o miscare circulara,
orientata spre accidental si intamplator: Traind in cercul vostru stramt/Norocul va
petrece,/Ci in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.

Partea intai a poemului este splendida poveste de iubire. Atmosfera se afla

in cocordanta cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de facture romantic.
Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadru nocturn,
realizat prin motive romantice :luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda.
Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritual
superior simte nevoia compensatorie a nemateralitatii.

La chemarea-descantec rostita de fata Cobori in jos, luceafar bland, /

Alunecand pe-o raza, Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima
oara din cer si mare, asemenea lui Neptun(in conceptia lui Platon), ca un tanar
voievod, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice:par de
aur moale, umerele goale, umbra fetii stravezii/ E alba ca de ceara. Cea de-a
doaua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica.Cosmogonia este
redata in tonalitate majora: Iar ceru-ncepe a roti/In locul unde piere. Luceafarul
vrea sa eternizezse iubirea lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia oceanului, apoi a
cerului : O, vin , in parul tau balai/ S-anin cununi de stele,/Pe-a mele ceruri sa
rasari/ Mai mandra decat ele. Insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale
dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii: Privirea ta ma
arde. Ea ii cere sa devina muritor, iar luceafarul/ geniul accepta sacrificial: Tu-mi
cei chiar nemurirea mea/ In schimb pe-o sarutare.

In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina si pajul
Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre
exponentii lumii terestre si se desfasoara sub forma unui joc din universal
cinegetic. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea numelor
sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: a omului comun. Portretul lui Catalin
este realizat in stilul vorbirii populare in antiteza cu portretul Luceafarului, pentru
care motivele si simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte,
exprimand nemarginirea, infinitul, eterniatatea. Catalin devinde intruchiparea
teluricului, a mediocritatii pamantene: viclean copil de casa , Baiat din flori si de
propas,/ Dar indraznet cu ochii, cu obrajeni ca doi bujori.

Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a

poemului. Aceasta parte, a treaia, poate fi divizata la randul ei in trei secvente
poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea/

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de rapaos: Si din rapaos m-am

nascut,/ Mi-e sete de rapaos, adica de viata finita, de stingere, este numit
Hyperion( nume de sugestie mitologica , gr. cel care merge pe deasupra). Dupa
Hesiod, Hyperion, divinitatea simbolica, era fiul Cerului, tatal Soarelui si al Lunii, un
titan ucis din invidie de alti titani. Dupa Homer, Hyoerion este Soarele insusi. De
remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru intaia oara numele lui
Hyperion pentru ca el este Creatorul si cunoaste esenta Luceafarului.

Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina

iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu: Reia-mi al nemuririi nimb/
Si focul din privire, /Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire .Demiurgul
refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face parte din ordinea primordiala a
cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea pune in
antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion in
compesatie diferite ipostaze ale geniului: filozoful , poetul(ipostaza orfica), geniul
militar/ cezarul, ca si argumentul infidelitatii fetei.

In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un peisaj

umanizat, tipic eminescian, in care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub
crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina
blanda a lunii.

Declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata

prin metaforele : noaptea mea de patimi,durerea mea,iubirea mea de-ntai,visul
meu din urma, ca si consituirea cuplului adamic il proiecteaza pe acesta intr-o alta
lumina decat aceea din partea a doua a poemului, producand ambiguitate asupra
identitatii vocii lirice.

In final, poemul se clasicizeaza, versurile avand un pronuntat caracter

gnomic: Ce-ti pasa tie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru
stramb/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.
Geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, a norocului trecator, de nivel
terestru, aumandu-si destinul de esenta neperitoare. Ironia si dispretul sau se
indreapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici fara raspuns cuprinse in
interogatiile retorice finale. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele,
ramane ancorat in cercul stramt, symbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia
stoica, starea de perfecta liniste sufleteasca obtinuta prin detasarea de
framantarile lumii.

Farmacul limbajului poetic eminescian este in consonanta cu miscarea ideilor

si multul sentimenteleor.

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar si a antitezei

intre omul de geniu si oamenii comuni, antiteza care apare si in discursul
Demiurgului : Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici
timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte.
 Prezenta metaforelor, si mai ales in primul tablou, in cadrul dialogului dintre
Luceafar si fata de imparat, accentueaza ideea iubirii absolute ce se cere
eternizata intru-un cadru pe masura :palate de margean, cununi de stele.

In portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini hiperbolice : Venea

plutind in adevar/ Scaldat in foc de soare . Poemul intreg este construit, in spirit
romantic, pe o ampla antiteza.

In opinia mea, Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a

locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre
ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul
reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca o fiinta
solitara si nefericita, opusa omului comun.