Iona

de Marin Sorescu
Poetul, prozatorul și dramaturgul Marin Sorescu a participat, prin opera sa, la
acțiunea de reînnoire a teatrului românesc.
Reprezentativă pentru viziunea scriitorului asupra lumii, este opera literară "Iona”
plubicata in anul 1930, o drama neomodernistă deoarece este o specie a genului
dramatic, în proză, caracterizată prin ilustrarea vieții reale printr-un conflict complex și
puternic ale personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări și situații tragice, în care
eroii au un destin nefericit. De asemenea, „Iona" face parte din trilogia dramatică,„Setea
muntelui de sare", alături de „Paracliserul și Matca”, si este o parabola (o specie literară
care transmite încifrat o invatatura morala religioasă) dramatică despre condiția umană
absurdă ilustrând principiile acestui gen teatral.
Caracterul neomodernist al operei se evidențiază prin trimiterile intertextuale
pe care le conține discursul dramatic. Așa cum se prefigurează încă din titlu, opera lui
Sorescu amintește de personajul biblic, Iona. Dramaturgul nu păstrează aproape nimic din
povestea biblica, personajul sorescian fiind un personaj-idee prin intermediul căruia autorul
surprinde drama omului modern, dublat pe criza pe care o traversează individual. Așadar,
scriitorul desacralizeaza mitul biblic, redandu-l dintr-o perspectiva modernă.
In linie neomodernista, piesa lui Sorescu este realizată sub forma unei ample
metafore, autorul recurgând la ambiguitatea sensurilor textuale. Mesajul operei poate fi
descifrat, având in vedere un dublu palice de receptare. Mai întâi, Iona poate fi interpretata
prin prisma crizei pe care o traversează omul modern. Astfel, burțile peștilor in care se afla
actantul ar putea reprezenta o metafora pentru un univers al limitării . Mai apoi, sensurile
textuale pot fi descifrate raportarea la condiția individualului, burtile peștilor, devenind, din
aceasta perspectiva, o metafora pentru regimul totalitar, limitându i libertatea de exprimare și
de acțiune.
Creația literară „Iona” se înscrie in estetica neomodernista și prin tematica
absoluta: condiția tragica a individualului damnat la o existența solitara.
Tema piesei este singurătatea ființei umane, potrivit mărturisirilor scriitorului „...
am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Temele secundare
sunt : revolta omului în fața destinului, raportul dintre libertate si necesitate, lipsa comunicării
sociale, ca sursă a singurătăţii, moartea, naşterea si căutarea identităţii .
O secventă ilustrativă pentru tema operei este aceea în care Iona este
înghițit de chit, acesta considerând ca a avut ghinion, nu dispera și se instalează in
anormalitate ca intr un spațiu firesc și elaborează soluții pentru ieșirea sa din captivitate. El
spinteca burta peștelui cu un cuțit și constata ca violenta gestului eliberator fusese inutila,
deoarece agresorul sau a fost, intre timp, înghițit de o alta vietate, cu dimensiuni enorme.
Așadar, Iona trece dintr un spațiu închis intr-altul și eliberarea lui rămâne mereu iluzorie.
 O altă scenă reprezentativă este cea în care conștient ca va atinge limanul
captivității și ca viața este un spațiu sufocant, Iona se sinucide spintecandu și propriul
abdomen. Acest gest final al sinuciderii are semnificatii multiple și nu trebuie privit ca un act
de lașitate. Uciderea lui Iona releva o eliberare dintr un univers închis și ostil, dar și
dobândirea libertății spiritului. Folosirea prenumelui „noi” din ultima replica a personajului
„Iesim noi cumva la lumina” marchează faptul ca atât eul social, artificial, cat și eul profund,
autentic sunt menite unui proces de transformare.
Modernitatea operei lui Marin Sorescu se releva și la nivel structural și
compozițional. Adevărat element paratextual, titlul este o cheie de lectura fiind in strânsă
corelație cu subiectul dramei. Acesta este format dintr un substantiv propriu ce reda numele
unicului personaj „Iona”. Titlul este unul bisilabic „Io” dramaturgul având certitudinea ca „in
vreo limba veche” înseamnă „Eu” și „na”, care va sugera negarea eului.
Conflictul interior pe care îl dezvolta textul și anume o lupta a sinelui cu sinele
conferă piesei tensiunea dramatica in momentul in care personajul realizează discrepanta
dintre idealul sau de libertatea de cunoaștere și damnarea de a trai in orizontul închis al
pantecului de peste.
Deși își intitulează piesa „Tragedie in patru tablouri”, textul sorescian nu
păstrează aproape nimic din trăsăturile acestei specii, autorul recurgând la un amestec de
categorii estetice, combinând elementele de dinamica cu cele ale comediei și ale teatrului
absurd. Spre deosebire de teatrul clasic, dramaturgul renunța la acte și scene, rolul
didascaliilor fiind minimizat.
Acțiunea pare atemporală, iar spatiul este reprezentat de plaja si de burta
chitului, metafore care definesc un spatiu închis, autolimitat.
In primul tablou, Iona este un pescar ghinionist care vorbește singur si
percuiește în acvariu. El are sentimentul ratării, al incapacității de a-si schimba propriul
destin si este obligat să își accepte propria soartă:”Apa asta e plină de nade, tot felul de
nade frumos colorate. Noi, peștii, înotam printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioși.
Visul nostru de aur e sa înghitim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o
fericire, o speranta, în sfârșit ,ceva frumos, dar peste câteva clipe observam mirați că ni s-a
terminat apa." In finalul tabloului, acesta este înghițit de un monstru marin.
In tabloul doi, Iona vorbeşte mult, încearcă să se convingă ca este liber, că
poate face ce vrea. Isi aduce aminte de mitul biblic al profetului trimis de Dumnezeu sa
propovăduiască în Ninive, dar nu mai ştie cum se termina povestea. Găsește un cutit pe
care peştele uitase sa i-l ia, iar în finalul tabloului devine melancolic, visător este ispitit de o
bancă din lemn pe care să se așeze in mijlocul mării:”Dacă as avea mijloace, n-as face
nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării [...]. Ar fi ca un locas de stat cu capul
în mâini în mijlocul sufletului”.
Tabloul trei il prezintă pe Iona, în interiorul pestelui II, care înghițise primul
peste. Vede o moara de vant, apoi doi pescare, surzi și muti, purtând pe umeri barne grele.
Iona ajunge apoi in burta pestelui III si își aminteşte de lucruri mărunte din viata sa: plecarea
la razboi, bucuria de a privi gâzele, imaginea mamei : “Eu cred că există, în viata lumii, o
clipă când toti oamenii se gândesc la mama lor",” Un sfert din viață il pierdem făcând legături
între idei, între fluturi, intre lucruri și praf”. Finalul tabloului este dominat de o spaima ivita din
senin: Iona se simte privit de o multime de ochi ai puilor monstrului de mare.
In ultimul tablou, Iona se afla în burta ultimului peste spintecat, unde se
zăreşte o plajă. Apar din nou în scenă cei doi pescari, filozofează pe tema vietii și a
morții,nu își amintește cine este, de aceea încearcă să se regăseasca : Cum se numeau
batrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? [...] Cum se numea dracia
accea frumoasa și minunata și nenorocita și caraghioasa, formată din ani, pe care am trait-o
eu?". Realizează că probabil a căutat în direcția greșită și că soluția ar putea fi nu în exterior,
ci în interior. Caută in moarte o eliberare, spintecându-si burta cu cutitul. Ultimele sale
cuvinte exprimă încrederea că, într-o altă formă de existentă își va redobândi libertatea
spirituala.
Finalul deschis lasă loc multiplelor interpretări, dar este si o modalitate prin care
autorul îl implică pe cititor în actul creației, el obliga sã-si imagineze o rezolvare posibila a
conflictului dramatic între om si sine, „ sa scrie finalul în maniera care ii convine”.
Sunt prezente diferite simboluri : marea cu nade frumos colorate reprezinta
„capcanele vieti"; acvariul- lumea, libertatea pierduta, iluzia libertăţii; peşti - oamenii; cutitul -
libertatea de actiune; moara de vânt- pericolul iminent, trecerea timpului, lupta cu iluzile; cei
doi pescari cu barne in spate - mitul lui Sisif: oameni care își accepta destinul fără a-si pune
întrebări; unghia - revolta; nostalgia mamei - identitatea, originea, naşterea perpetua.
Iona nu este un personaj tipic pentru un text dramatic Statutul social de pescar
are un rol simbolic in piesa, acesta reprezentând speranta perpetua. Actul de a pescui poate
semnifica, în acelasi timp, nevoia de cunoaștere și autocunoaștere si este punctul esential
care conturează statutal psihologic si moral al personajului.
Drumul parcurs de acesta reflecta traseul devenirii. Daca la început este
conformist si ignoră realitatea, fiind preocupat de aparente, de ceea ce cred ceilalti despre
el, treptat, Iona trece de la atitudinea de pasivitate în fata destinului, la acțiunea constienta
si la asumarea proprie libertăți interioare. El înțelege, după o lungă „convorbire" cu sine că
salvarea nu poate decât din interior: „E invers. Totul e invers."
Un mijloc de caracterizare directă îl constituie notațiile autorului, care scot in
evidentă drama existenţială a personjului: „explicativ", "întelept", "uimit", "vesel”, “curios”,
“nehotărât", “facându-si curaj". Precizarile de la începutul tabloului IV cuprind portretul fizic
al lui Iona :„La gura grotei răsare barba lui Iona. Lunga si ascutită... Barba fâlfâie afară”.
Principala trăsătură de caracter a personajului este luciditatea, iar scena cea
mai semnificativă pentru profilul eroului este gestul din final, al eliberării care poate fi
interpretat în mai multe moduri. Pe eroul lui Marin Sorescu il preocupa posibilitatea ieșirii din
„ceva", iar personajul este convins că moartea nu este decât un prag simbolic„ un nou capăt
de drum". Regăsirea identității „Mi-am adus aminte:Iona. Eu sunt Iona.”este echivalentă cu
descoperirea unui adevar simplu; oricât de limitativă ar fi condiția umană, omul e liber atâta
timp cât se descoperă / cunoaște pe sine.
In concluzie, reinterpretand mitul biblic prin prisma ideilor existentialiste si
adoptând conventiile teatrului absurdului, „Iona” de Marin Sorescu este o opera deschisă
despre conditia omului modern, singur în fata existentei. Iona, simbolizează, astfel, omul ce
aspiră la libertate, spre cunoastere, este prototipul omului modern in cauterea adevărului și a
absolutului, captiv într-un spatiu închis, in eterna conditie de prizonier, în cercul strâmt al
limitelor sale.