Personajul literar.

Schemă posibilă de caracterizare a personajului literar

I. Definiția conceptului

Personajul literar este una dintre instanțele comunicării în textul literar, alături de
autor, cititor și narator. Este o individualitate înfățișată după realitate sau rod al ficțiunii,
care apare într-o operă epică sau dramatică, fiind integrată – prin intermediul limbajului – în
sistemul de interacțiuni al textului literar. Așadar, în viziunile noi (formaliste ori
structuraliste), care pun accentul pe conceptele de relație și funcție, personajul este un
element structural al formelor epice și dramatice, alături de spațiu și acțiune.
Ca factor structurant al povestirii (ca act de comunicare), personajul literar este “un
fir conducător, care creează posibilitatea unei bune înțelegeri a motivelor îngrămădite și se
constituie într-un mijloc auxiliar de clasificare și ordonare a motivelor” (Boris Tomașevski),
“o fantomă provizorie creată de autor și plasată deliberat în operă” (Robert Abirached),
“ființă de hârtie” (Roland Barthes).
Indiferent cum este numit – erou, protagonist, figură, actor, actant, mască de teatru,
caracter etc. - personajul este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și
morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru
temporal și social. El poate fi definit din mai multe perspective: morală (raportul dintre om și
el însuși), socială (raportul om - societate), ontică sau filosofică (raportul om și univers),
estetică (raportul dintre realitate și convenția estetică literară).

II. Personaj literar și convenție estetică

În diacronia literaturii, personajul a cunoscut mutații esențiale, pe măsura

schimbărilor produse în concepțiile estetice și în operele literare aparținând diverselor
curente.
În Antichitate, Aristotel definește personajul, în Poetica, drept un caracter ce trebuie
să întrunească trăsături precum noblețea, potrivirea (“Există o fire bărbătească: nici
bărbăția, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii”), asemănarea (între tipul creat și
modelul din realitate), statornicia. Personajul antic se detașează prin logică, unitate interioară,
verosimilitate, raționalitate, inteligibilitate.
Clasicismul a insistat asupra unității personajului, concepând foarte riguros ideea de
consecvență, străduindu-se să creeze caractere universal valabile, nu simplificând trăsăturile
umane, ci ierarhizându-le în funcție de cea dominantă. Personajul clasic, fiind inspirit de
Antichitatea greco-romană, este dominat de rațiune, are simțul onoarei și al datoriei, iar tipul
uman creat concordă cu firea, cu epoca istorică și cu vârsta modelului din realitate.
Personajul romantic poate proveni din toate mediile sociale, este sfâșiat de trăirile
interioare antagonice, este dinamic, construit antitetic, se transformă, suferă mutații
spectaculoase, este “un monstru de frumusețe sau urâțenie, de bunătate sau de răutate ori de
toate acestea amestecate” (George Călinescu). Ca tipuri, întâlnim acum visătorul,
inadaptatul, geniul, demonul, titanul, mesianicul, scepticul, cinicul etc.
În Realism, personajele sunt văzute în transformare, fără ca, în acest mod, caracterele
să-și piardă unitatea. Dacă romanticii fuseseră interesați de forme atipice, de genii și de
monștri, iar clasicii se ocupaseră de omul normal, echilibrat, cei mai mulți scriitori realiști
revin la omul normal, considerat nu în generalitatea lui clasică, ci în diversitatea lui
individuală și istorică, în nenumăratele lui întruchipări pe care le conferă observarea realului.
El poate să provină din toate straturile sociale și să aibă orice vârstă, iar psihologia lui se
poate desprinde din portret, comportament, îmbrăcăminte, vorbire și mediul în care trăiește.
Ca tipuri, acum circulă avarul, parvenitul, snobul, ratatul, degeneratul, arivistul etc. În
Naturalism, comportamentul și acțiunile personajului sunt determinate de cauze ereditare,
boală, instinct, obsesii.
În literatura modernă, personajul este expresia unei sensibilități, nu a unei dimensiuni
caracterologice, își pierde consistența și coerența, pentru a întruchipa deseori un simbol
(Meșterul Manole de Lucian Blaga). Prin analiză și autoanaliză se sondează zonele abisale
ale trăirii și gândirii personajelor (conștiința), se caută răspunsuri la întrebările ființei.

III. Schemă posibilă de caracterizare a personajului literar

În caracterizarea personajului literar se poate ține seama de următoarele repere:

INTRODUCERE

 observații cu caracter general privind opera căreia îi aparține personajul supus

analizei, putându-se opta pentru unul sau două dintre următoarele repere:
- încadrarea operei într-o perioadă, epocă culturală;
- încadrarea într-un curent literar;
- încadrarea operei într-o specie literară, cu punctarea câtorva caracteristici
care argumentează specia literară aleasă;
- precizarea perspectivei narative: subiective sau obiective;
- informații privind subiectul/conflictul operei, din care să se evidențieze rolul
pe care-l are personajul ales în evoluția acestuia (în evoluția conflictului).

CUPRINS

 precizarea statutului psihologic, moral, social al personajului;

 precizarea tipologiei personajului, clasificările operându-se pe baza mai multor
criterii:
- după gradul de transfigurare a realității : personaje pur fictive (Tănase Scatiu, Felix
Sima, Manole Crudu) sau atestate istoric (Ștefan cel Mare, Alexandru Lăpușneanul,
Tudor Vladimirescu); uneori personajul poate să fie însuși scriitorul (Nică) sau să
preia diferite date din viața acestuia, devenind un alter ego (Titu Herdelea);
- după rangul ocupat în dinamica narațiunii : personajul poate fi principal (Ion),
secundar (George Bulbuc), episodic (mitropolitul Teofan din nuvela Alexandru
Lăpușneanul), figurant (cei doi călugări din Cetatea Hotinului, din aceeași nuvelă);
- după amploarea construcției și a devenirii sale, personajul poate fi complex/rotund
(Otilia din Enigma Otiliei, Harap-Alb) sau simplu/unilateral/plat (Moțoc, Aglae
Tulea);
- după rolurile interpretate, personajul poate fi protagonist (Harap-Alb), antagonist
(Spânul), reflector (cel care participă sau numai asistă la evenimente, în ipostaza unui
observator care exprimă punctul de vedere al naratorului și comentează, de pe o
poziție relativ obiectivă, actele eroilor; Nory din romanul Concert din muzică de
Bach, Hortensia Papadat-Bengescu, roman interbelic), raisonneur (Brânzovenescu
din O scrisoare pierdută), martor ( cel care este de față la întâmplare, nu participă la
ea, doar o relatează, fără să inventeze (Hanu Ancuței, Mihail Sadoveanu), personaj-
narator (Ștefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste,… de Camil Petrescu);
- după modul de constituire, personajul poate fi individual sau colectiv. Personajul
colectiv(de sorginte realistă) poate lua forma corului (tragedia antică), a grupului
(prietenii fabuloși ai lui Harap-Alb, chiar incluzăndu-l și pe acesta, la un momentdat),
 sau a masei de oameni (țăranii din Răscoala de Liviu Rebreanu sau norodul adunat la
curtea domnească în Alexandru Lăpușneanul);
- după curentul literar căruia îi aparține, personajul poate fi clasic, romantic
(Alexandru Lapușneanul, Dionis din nuvela fantastică Sărmanul Dionis, de Mihai
Eminescu), realist (Stănică Rațiu), naturalist (Leiba Zibal din O făclie de Paște de
I.L. Caragiale) etc.;
 precizarea modalităților de caracterizare a personajului, pentru evidențierea
portretului fizic și moral. El poate fi caracterizat direct (de către narator, de către alte
personaje și prin autocaracterizare) sau caracterizat indirect (prin acțiuni, fapte,
evenimente, păreri, reacții, relații, nume, limbaj, vestimentație, mediu social, mimică
etc.). Portretul rezultat poate fi moral, fizic sau complex (are în vedere toate formele
de existență și de manifestare ale personajului);
 relaționarea personajului analizat cu cel puțin alte 1-2 personaje din text, în vederea
completării portretului acestuia;
 identificarea unor modalități de construcție a personajului (tehnici): tehnica punctului
de vedere (Ion), antiteza (Alexandru Lăpușneanul), reflectarea poliedrică (Otilia),
tehnica detaliului semnificativ (Lică Sămădăul) etc.;
 valorificarea a 2 secvențe din text, relevante pentru profilul personajului, cu trimitere
directă la atitudinea, comportamentul acestuia etc.;
 utilizarea citatului, mai ales pentru susținerea argumentelor sau a observațiilor făcute.

ÎNCHEIERE

 compararea personajului cu alte personaje similare, din opere similare;

 viziune de ansamblu asupra personajului analizat, incluzând rolul avut de acesta în
dezvoltarea temei/a subiectului/a conflictului, precum și rolul avut de el în
transmiterea mesajului scriitorului către cititor.

OBS.!!!
În elaborarea eseului structurat se vor utiliza obligatoriu concepte operaționale
precum: personaj literar, caracterizare directă, caracterizare indirectă, portret
moral, portret fizic, trăsătură fizică, trăsătură morală etc.

Prof. Andra Daniela

 Fișă de lucru

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului următor, evidențiind două

modalități de caracterizare a personajului Alexandra.

Actul I
În scenă se află Alexandra Dan, treizeci și cinci de ani, mai mult decât frumoasă:
fermecătoare, și Titi Precup, actorul de bază al Teatrului, patruzeci de ani, evidenți.
Titi (cu oarecare emfază): Ești o mizerabilă, o femeie fără suflet, tot ce s-a petrecut între noi
n-a fost decât teatru…
Alexandra: Nu e adevărat, nu e adevărat! Ți-o jur!
Titi: A fost suficient să-mi cadă solzii de pe ochi, să-mi recapăt pentru o clipă vederea ca să
realizez în ce infern trăim.
Alexandra: Te-am iubit, te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni în viața mea.
Titi: Ești imaginea minciunii!
Alexandra: Taci, te rog taci, dacă nu poți să taci, omoară-mă, dar isprăvește!
Titi: Nu tac. Trebuie să-ți spun mai întâi tot ce-am adunat în suflet în acești douăzeci de ani
de ipocrizie și de travesti. Fiindcă asta a fost viața noastră: un mizerabil travesti! Mi-ai
distrus liniștea, încrederea în mine, speranțele! N-am fost în viața ta decât figurantul bun să-
ți dea replica, sufleurul care să te ajute să-ți înveți textul, supapa nervilor tăi când te
amenință insuccesul. (Excedat). Ești un monstru, un monstru, un monstru!
Aurel Baranga, Travesti

emfază = atitudine nenaturală, pretențioasă;

excedat = care a întrecut măsura.