Marin Sorescu– Iona

Particularități de construcție a protagonistului

R1 Unul dintre marii scriitori apăruți în perioada postbelică este Marin Sorescu, poet și dramaturg, un om de o
mare forță estetică. Reprezentant de seamă a teatrului postbelic, Marin Sorescu este un scriitor ce modifică
fundamental concepția despre teatru, propunând o nouă viziune dramatică. Astfel, nouă viziune presupune o
structură modernă a spectacolului teatral - piesa cu un singur personaj, un limbajul dramatic și o nouă tipologie
eroului. Sfidând convențiile teatrului clasic, dramaturgia contemporană recurge la parabole și simboluri scenice,
pentru a pune în dezbatere existența omului modern și fragilitatea condiției umane. Personajele teatrului
postbelic reprezintă ipostaze ale ființei confruntate cu absurdul existenței, cu spaima de neant, cu solitudinea.
Iona, personajul central al piesei cu același nume, este de asemenea un personaj modern, diferit de
caracterele teatrului tradițional. El este o proiecție de viață interioară, reprezentant al conștiinței omului modern
aflat în căutarea sinelui sub nesfârșite determinări exterioare.
Este inspirat de personajul biblic, Iona, fiind un personaj care aspiră spre absolut. Un pescar ghinionist, copilăros
și inocent, vorbește mult considerând singura metoda de a supraviețui, devine vânătorul vânat. Fiind un prizonier
al vieții, al societății, al familiei, al propriului caracter, al propriei mentalități, de fapt este simbolul omului
secolului XX, care se confruntă cu numeroase probleme existențiale. Iona este, așadar omul prins fără voia lui într-
o capcană din care încearcă pur și simplu să scape.
Structural, opera e construită ca un fals monolog, un dialog interiorizat, alcătuit din replici, pe care
personajul dedublat și le adresează lui însuși ”ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune
întrebări și-și răspunde”. Personajul unic al piesei se divide în voci, exprimând fiecare o componentă a eului
scindat: Iona pescarul e văzut mai ales în ipostaza sa de ființă socială, Iona ghinionistul care trăiește în orizontul
nenorocului, Iona visătorul care dorește să prindă peștele cel mare, Iona victima e omul captiv căruia îi este
anulată libertatea, Iona căutătorul propriului adevăr și al identității, este omul ucid care meditează asupra
condiției sale existențiale, Iona arheul care reface simbolic toată istoria omenirii năzuind să se nască iarăși și
iarăși, Iona ascetul, iar în final Iona iluminatul care hotărât ”să răzbată la lumină”, descoperă că libertatea e
înlăuntrul său, în spirit.
Eroul sorescian are statutul social de pescar și de urmaș onomastic al unui profet. În teatrul parabolic,
fiecare aspect este o metaforă. Iona este pescar de experiențe ale cunoașterii și de idealuri: ”Demult pândesc eu
peștele ăsta. L-am și visat.” Când visează o fâță, exclamă: ”Asta se mai poate numi vis?” Efortul căutării este
obositor și poate consuma întreaga viață: ” Apa asta e plină de nade. Tot felul de nade frumos colorate.
Psihologic și moral, Iona este, așa cum arată prima indicație scenică, în primul rând un om singur: ”Ca orice om
foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși”. Deși face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mama, Iona nu
stabilește legături de comunicare reale cu aceștia.
Protagonistul lui Sorescu se dovedește pe parcursul celor patru tablouri a fi un personaj complex care își justifică
dedublarea voluntară, dezvăluind în finalul textului principala sa trăsătură.
R2 Trăsătura principală a personajului este condiția tragică a acestuia.
Încă de la început, în tabloul I, Iona este prezentat sub amenințare. De exemplu, indicațiile scenice sugerează
artificialitatea spațiului în care Iona se vede obligat să trăiască. Apa e reprezentată de niște cercuri făcute cu creta,
iar acvariul purtat pretutindeni constituie o imagine la scară redusă a universului său. De altfel, însuși Iona se
aseamănă unuia dintre peștii captivi ce trăiesc iluzia libertății, din moment ce stă în gura peștelui nepăsător.
Dialogul cu propria interioritate dezvăluie și cauza primă a conflictului interior și anume lipsa norocului la pescuit.
La sfârșitul tabloului Iona este înghițit și strigă după ajutor, fără a-i răspunde însă nimeni-nici măcar ecoul.
De asemenea, tabloul IV este relevant pentru condiția tragică a personajului. El este construit simetric cu
primul în ceea ce privește ambiguitatea spațiu exterior-interior. Iona a îmbătrânit și crede că a ajuns la lumină.
Descoperă însă că universul este un șir nesfârșit de burți. Își amintește propria identitate, uitată în timpul luptelor
cu burțile peștilor. Dacă precedentul biblic a fost salvat, el înțelege că s-a poticnit tocmai în punctul culminant: la
înviere. Și oamenii, aproape distrați de atâta credință, îl așteaptă. Salvarea este însă în el însuși, și Iona nu mai sapă
ferestre în afară, ci în interior, spintecându-și propria burtă: ”Răzbim noi cumva la lumină”.
Metafora peștelui este viziunea centrală a piesei și amintește de faptul că Iona se descoperă pe sine ca ins captiv
și rătăcit într-un labirint în care ființele au o dublă identitate, de vânat și vânător, condamnat la eterna condiție de
prizonier al vieții, al societății, al familiei, al propriului caracter, a propriei mentalități.
R3 Un element de structură relevant pentru construcția personajului este titlul piesei. ”Io” din numele
personajului, așa cum mărturisește autorul, înseamnă ” eu”. Iona modern are un mesaj diferit de cel biblic.
Primul trebuie să ducă un mesaj de avertizare în orașul Ninive, și, pentru că refuză, este înghițit de un pește uriaș.
Căindu-se, este lăsat pe țărm după trei zile, și respectă porunca. Iona lui Sorescu se găsește în burta peștelui fără a
ști de ce: ”Toate lucrurile sunt pești. Trăim și noi cum putem înăuntru”. Mesajul său ține de conștientizarea
determinismului exterior care încorsetează și duce la pierderea identității specifică condiției
umane. Oamenii așteaptă de la el ”un exemplu de înviere”, un exemplu luminos de ieșire din limita exterioară, dar
încercările repetate ale personajului eșuează: ”Ce prooroc ai mai fost și tu!”.
Un alt element de compoziție relevant pentru ideea discontinuității interioare a omului modern îl reprezintă
mijloacele de caracterizare. Piesa de teatru pune în lumină trăsături fizice și morale ale personajului principal,
fie evidențiate în mod direct de către autor, fie deduse de către cititori, pornind de la vorbele și gesturile
personajului. Imaginea personajului este una complexă, el dominând toate cele patru tablouri ale piesei. Prin
caracterizarea directă se conturează trăsături fizice și morale ale personajului principal. Aceste trăsături sunt
evidențiate de către autor prin intermediul didascaliilor. Astfel, portretul moral al personajului este completat
cu ajutorul unor etichete care fac referire la stările de spirit prin care trece acesta de-a lungul piesei: „melancolic”,
„trist”, „meditativ”, „ironic”, „iluminat”. Se poate observa faptul că, la început, Iona cade pradă deznădejdii din
cauza statutului său de prizonier, pentru ca înspre final, iluminat fiind, să formuleze concluzii pline de tâlc şi
înțelepciune „Trăim și noi cum putem înăuntru.”.
În ultimul tablou al operei, tot prin intermediul indicațiilor scenice, este schițat portretul fizic al protagonistului,
ajuns la bătrânețe. Barba lui „lungă și ascuțită” poate simboliza lupta îndelungată a personajului care a încercat o
viață întreagă să evadeze din multitudinea de burți de pește în care era închis.
Caracterizarea indirectă pune în lumină alte trăsături morale ale personajului, acestea putând fi deduse pornind
de la temele filosofice dezbătute de el însuși, de la gesturi și replici sau chiar de la numele acestuia. Tehnica
monologului dialogat are, prin urmare, un rol esențial în construirea lui Iona. Fiind singurul personaj al piesei, cu
excepția celor doi pescari surdo-muți din tabloul al treilea, Iona pune bazele unui dialog cu sine însuși, lucru care
evidențiază singurătatea, starea de izolare a acestuia. Astfel, accentul cade pe complexitatea conflictului
interior, piesa fiind dominată de frământările interioare ale personajului-simbol. Dând dovadă de naivitate și
lașitate, omul se complace într-o rutină amăgitoare. Aflat în burta primului pește, pescarul își pune o serie de
întrebări existențiale care evidențiază și mai mult singurătatea și disperarea personajului: „De ce trebuie să se
culce toți oamenii la sfârșitul vieții?”.
Eșecul interacționării cu cei din jur este evidențiat și în cel de-al treilea tablou prin apariția celor doi pescari cărând
fiecare câte o bârnă fără a scoate vreun cuvânt. Imposibilitatea de a comunica, starea de solitudine, se finalizează
în ultimul tablou cu actul sinucigaș al spintecării propriei burți, acesta simbolizând singura modalitate de a evada
dintr-un univers sufocant și limitat.
Finalul este deschis multiplelor interpretări, replica „Răzbim noi cumva la lumină” simbolizând totuși
speranța că soluția salvatoare s-ar putea afla în interiorul său. Destinul tragic al personajului principal, Iona, este
de fapt destinul întregii umanități, scriitorul însuși mărturisind: „omenirea întreagă este Iona”. Ca personaj
simbolic, confruntat cu propriul destin, Iona întruchipează condiția omului modern, captiv între granițele existenței
sale: „Doamne, câți pești unul într-altul.”
 Concluzionând, se poate spune că personajul lui Sorescu este omul modern al lumii postbelice pentru care
eșecul comunicării se transformă într-o dramă a însingurării. Personaj simbolic, Iona surprinde în monologurile
sale temerile, incertitudinile, problemele întregii umanități în confruntarea cu destinul implacabil. Finalul deschis
al piesei îi conferă lui Iona rolul de profet al luminii, al speranței, al credinței în libertatea interioară. ”Iona sunt
eu”, Iona ești tu, suntem noi toți.