Particularități de construcție a personajului dintr-o dramă postbelică

Iona
de M. Sorescu

Odată cu anii’60, s-a impus în literatura română o nouă generație de scriitori,

reprezentând orientarea estetică numită neomodernism. Unul dintre reprezentanții acestei
orientări este Marin Sorescu care, pe lângă opera poetică și în proză, revoluționează
dramaturgia românească, realizând sincronizarea cu dramaturgia universală, piesele sale
fiind asociate cu antiteatrul, teatrul absurdului sau cu teatrul parabolic.
Drama „Iona”, publicată în 1968, este inclusă ulterior, alături de „Paracliserul” și
„Matca”, în trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”, ce tratează problematica dorinței
omului de Absolut.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa nu respectă normele clasice, ci
„tragedia”, în acest caz, este înțeleasă în sens existențial, ca luptă a individului cu
destinul, în încercarea de a-l schimba și de a se găsi pe sine.
În teatrul modern, postbelic accentul nu este pus pe acțiune, ci pe stările sufletești,
iar personajul este simbolic.
Iona este personaj principal, eponim, modern, un personaj-idee. Este reprezentant
al conștiinței omului modern aflat în căutarea sinelui sub nesfârșite determinări
exterioare. Iona întruchipează singurătatea ființei umane și căutările omului modern.
Statutul social este de pescar și urmaș onomastic al unui profet, însă acest statut
este simbolic, el reprezentând speranța eternă. Actul de a pescui semnifică nevoia de
cunoaștere și autocunoaștere. În teatrul parabolic, totul trebuie interpretat sub aspect
metaforic. Astfel, Iona este un pescar de experiențe ale cunoașterii și de idealuri: „De
mult pândesc eu peștele ăsta. L-am și visat”. Efortul căutării este extenuant și poate
consuma întreaga viață. Prădătorul poate deveni pradă. Prin trimiterea la personajul
biblic, Iona are datoria de a purta „tot greul peștilor”, lăsându-i pe ceilalți să viseze marea
fără pești.
Statutul psihologic și moral relevă, așa cum reiese încă din prima indicație
scenică, singurătatea personajului: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu el
însuși”. Deși face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mamă, Iona nu comunică real
cu aceștia. Drumul parcurs de personaj, spațiile simbolice traversate reflectă traseul
devenirii. La început conformist, autoiluzionat, ignorând realitatea, preocupat de
aparențe, de ceea ce cred alții despre el, Iona este înghițit de monstrul marin la sfârșitul
Tabloului I. În rătăcirile sale labirintice prin burțile peștilor, trece treptat de la atitudinea
de pasivitate în fața destinului, la acțiunea conștientă și la reflexivitate, iar apoi își
amintește: „Eu sunt Iona”, ajungând la conștiința de sine. Îi ia o viață să înțeleagă că este
iluzorie ideea că omul cunoaște lumea exterioară. Cunoașterea de sine reprezintă un alt
drum, o altă cale, iar alegerea între cele două căi este subordonată țelului final: „Răzbim
noi cumva la lumină”.
Trăsătura definitorie a personajului este singurătatea, fiind construit astfel încât
să reprezinte, alegoric, metafora lui Nietzsche: „Solitudinea m-a înghițit ca o balenă”. De
altfel, dramaturgul mărturisește că „...am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur”, fapt completat de indicația scenică de la începutul textului: „Ca
orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde,
ca și când în scenă ar fi două persoane.”
O secvență ce ilustrează singurătatea absolută a protagonistului surprinde situația
inițială a personajului, din actul I. Cu fața spre mare, Iona se află, fără s-o știe, în gura
imensă a unei balene, meditând pe tema imensității apelor, a sorții, a peștilor și a
oamenilor. Deși se crede liber, în realitate este un om singur, prins în plasa rutinei zilnice
și a nenorocului ca pescar. Dorind să depășească aceste neîmpliniri, el simulează o altă
realitate, pescuind într-un acvariu adus de acasă pești care „au mai fost prinși o dată”,
semnificând faptul că omul lipsit de satisfacții se refugiază în micile bucurii cunoscute,
pe care le mai trăise și altădată. Marea plină „de nade […] frumos colorate” reprezintă
capcanele sau tentațiile vieții. Rolurile vânat, vânător se schimbă într-un joc înșelător,
Iona fiind înghițit de un monstru marin, strigând după ajutor, fără a-i răspunde cineva,
nici măcar ecoul.
O altă scenă semnificativă este cea din final, când, în cele din urmă, Iona își
amintește trecutul și își redescoperă identitatea, ceea ce anulează sentimentul tragic al
înstrăinării („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.”). După ce a spintecat burțile
peștilor, Iona se sinucide, spintecându-și propria burtă, semnificând evadarea din propria
captivitate, din propriul destin, replica sa finală („Răzbim noi cumva la lumină.”)
facilitează interpretarea sinuciderii ca pe un sacrificiu ritualic, simbolizând purificarea
conștiinței și curajul de a înfrunta destinul. Finalul nu este unul tragic, ci este optimist,
Iona găsindu-și eliberarea în libertatea și nemărginirea spiritului.
Un element de compoziție semnificativ pentru construcția personajului este titlul
piesei. „Io” din numele personajului, așa cum mărturisește autorul, înseamnă „eu”. Titlul
trimite la mitul biblic al prorocului Iona din Vechiul Testament. În mitul biblic, Iona este
trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui credința. Refuzând să meargă
acolo, Iona fuge pe mare cu o corabie, iar Dumnezeu trimite o furtună pentru a-l pedepsi
și corăbierii îl aruncă în apă pentru a potoli urgia, fiind înghițit de o balenă. După trei zile
de pocăință petrecute în burta peștelui, Iona este eliberat. Teatrul modern, însă
reinterpretează miturile, iar Iona are un destin diferit. El se află de la început prizonier în
gura unui pește, fără a fi comis vreun păcat și fără șansa de a fi salvat de divinitate. Spre
deosebire de Iona biblic, care comunica direct cu divinitatea, monologul lui Iona reflectă
mentalitatea modernă, a celui care trăiește într-o lume demitizată, din care Dumnezeu s-a
retras (Deus abscondicus). Astfel, Iona devine simbol al omului modern, înstrăinat de
sacru, de ceilalți și chiar de sine, destinul lui amintind de metafora lui Nietzche,
„Solitudinea m-a înghițit ca o balenă”.
Un alt element de compoziție îl reprezintă mijloacele de caracterizare, directe și
indirecte, specifice personajului dramatic, dar modul de expunere exclusiv este
monologul. Procedee moderne de caracterizare sunt introspecția și monologul interior.
Indicațiile scenice sunt mijloc de caracterizare directă, care individualizează drama
existențială a personajului, fiecare surprinzând eroul în altă etapă a călătoriei sale:
„explicativ”, „înțelept”, „uimit”, „vesel”, „curios”, „nehotărât”, „făcându-și curaj”.
Precizările de la începutul Tabloului IV cuprind portretul fizic al personajului: „La gura
grotei răsare barba lui Iona. Lungă și ascuțită”, „barba” fiind un indice de timp: a trecut o
viață de când omul caută soluția ieșirii din limitele existenței.
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește în piesa
lui Sorescu. Conflictul este ilustrat de drama existențială a protagonistului, imagine a
omului modern, care trăiește un conflict interior cu propriul sine, conflict de esență
tragică, provenit din diferența dintre ideal și realitatea de a trăi într-un orizont închis ca
într-o burtă de pește.
În concluzie, prin „Iona”, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală în dramaturgia
românească, prin faptul că întâmplările trebuie interpretate în plan simbolic, prin ironie și
limbaj aluziv, prin „tehnica ambiguității”. Singuraticul Iona este exponentul unei
conștiințe care aspiră să-și depășească propria condiție, aflat în încercarea de a-și alege
destinul.