Personajul Iona din ,,Iona” de Marin Sorescu

,,Iona” de Marin Sorescu este una dintre piesele reprezentative pentru formele de manifestare ale teatrului modern,
publicată în 1968 în revista ,,Luceafărul”. Integrată într-o trilogie, ,,Setea omului de sare”, cuprinzând parabole ,,sub forma
unor monologuri dramatice” (Eugen Simion, ,,Scriitorii români de azi”) pe tema destinului uman- ,,Paracliserul” și ,,Matca”,
piesa este structurată la nivel compozițional în patru tablouri, în care apar trei personaje: Iona, Pescarul I, Pescarul II (cele din
urmă fără nicio replică în text). Volumul are un titlu sugestiv pentru conturarea dorintei nesfarsite a omului de a cauta un
absolut pe tot parcursul vietii. Deși opera este subintitulată ,,Tragedie în patru acte”, ea nu respectă caracteristicile consacrate
ale acestei specii, fiind în esență o dramă modernă cu elemente de meditație filozofică, astfel încât se încadrează în categoria
teatrului parabolic.. Titlul operei este un substantiv propriu care desemnează numele personajului principal, nume preluat din
Biblie, dramaturgul având certitudinea că ,,în vreo limbă veche”, ,,Io” înseamnă ,,eu”, devenind simbolic și reprezentând
individul în general.

Consecvent în ilustrarea noii formule teatrale, autorul valorifică elemente din povestea biblică a lui Iona, deși
personajul creat de Marin Sorescu nu a săvârșit niciun păcat pe care să-l ispășească. Singura lui vină este condiția umană, în
limitele căreia trăiește, intuindu-le, dar neputând să le depășească. Dacă profetul biblic își recunoștea neputința de a exista în
afara Logosului (cuvântul divin), Iona din teatrul modern monologhează în deșert. Modificând semnificația textului biblic
despre prorocul Iona, din perspectiva vieții contemporane, Marin Sorescu crează un personaj atipic, simbol al individului
însingurat, al cărui strigăt este o incercare de regăsire a identității. El nu vorbește cu Dumnezeu, însă cu el însuși. Personajul
Iona al lui Marin Sorescu nu este un profet care se împotrivește poruncii divine și este pedepsit, ci este doar un pescar umil.
De aici, singurătatea absolută a personajului, care nu are niciun interlocutor- simbolic, pescarii care trec prin scenă, anonimi,
nu intră în dialog cu Iona, purtându-și povara cotidiană.. Eroul trăiește într-o permanentă așteptare, a peștelui fabulos.
Încercând să-și înșele destinul, pescarul își aduce acasă un acvariu, ca să-și creeze iluzia propriei utilități. Jocul în care se
înscrie este, însă, acela al unei vieți închise. Personajele create de Marin Sorescu se situează în categoria personajelor active,
în devenire, în plin proces de autodesăvârșire interioară. Acesta este, de altfel, unul din elementele care, în ciuda contextului
absurd în care sunt plasate personajele, le conferă un alt statut decât cel al ,,marionetelor” din teatrul absurdului.

În cazul personajului Iona din piesa cu același titlu, evoluția este marcată discret: omul mediocru devine mai întâi o
ființă problematizantă care își pune întrebări despre aspecre ce definesc existența umană, apoi ființa care se descoperă pe sine
și astfel devine capabilă de gestul eliberatror. Iona nu este un personaj tipic pentru un text dramatic. Condiția sa de ființă
limitată este marcată de claustrarea în burta peștelui uriaș. Conform ,,Dicționarului de simboluri” (Jean Chevalier și Alain
Gheerbrant), semnificația ajungerii în burta chitului/balenei este sinonimă cu intrarea într-o perioadă de obscuritate,
intermediară între două stări sau două modalități de existență. Astfel, personajul Iona dobândește atributele unui erou tragic:
dacă la început își percepe limita întâmplător, accidental, el devine tragic pe măsură ce are loc o transformare interioară.

Din punct de vedere social, reperele sociale sunt vagi, dar permit încadrarea în ipostaza omului comun și în cea de
pescar care se lamentează că nu are noroc. Din punct de vedere psihologic, personajul e surprins în evoluție, de la ipostaza
omului pasiv la a celui care acționează ,,conștient”, folosindu-și rațiunea ca pe o ,,o unghie uriașă”, așa cum însuși
mărturisește, în aparență pentru a spinteca burta peștelui, dar în sens simbolic, ca o parcurgere a unor etape ale cunoașterii de
sine. Are predispoziții meditative și problematizante prin întrebările pe care și le pune, mai întâi despre dimensiunea
materială a existenței și mai târziu despre sensul vieții și confruntarea cu limita, inportanța libertății interioare, este
comunicativ, deși nu are interlocutori și se dedublează, reușește să supraviețuiască prin permanentul dialog cu sine. Din punct
de vedere moral, la început este nepăsător, arogant, ulterior lucid, are capacitatea de a-i compătimi pe cei doi pescari, cu a
căror săoartă empatizează, dar nu-i poate influența din cauză ză respectivii se complac cu rurogatul de mulțumire a soartei lor
de purtători ai bârnei.

Piesa este o metaforă a destimului uman, după cum mărturisea însuși autorul: ,,Îmi vine să spun că Iona sunt eu...Cel
ce trăiește în Țara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiția lui umană, în
fața vieții și în fața morții”. Într-o prefață de trilogie, Marin Sorescu mărturisea: ,,Știu numai că am vrut să scriu ceva despre
un om singur, nemaipomenit de singur.”. Particularizând aspectele care tin de conditia umana, piesa vorbește, prin
intermediul monologului protagonistului, despre singurătate, despre eșec, despre relația cu sine și cu alții, despre confruntarea
omului cu limita, dar mai ales despre importanța adevăratului sens al cunoașterii, și anume cea de sine ca manifestare a
libertății interioare (nicio constrângere exterioară nu-i poate îngrădi omului rațiunea și libertatea gândului). Iona este
prizonierul unei situații limită, înghițit de un monstru marin, însă, neacceptând destinul ca pe o fatalitate, Iona se zbate pentru
a ieși din această situație, pentru a găsi o soluție, reflectând, pe măsură ce înaintează, asupra întrebărilor importante.
Realizată, așadar, ca o mare metaforă ,,în care spiritul nostru poate citi mai multe lucruri”, piesa urmărește etapele devenirii
lui Iona, experiențele sale ontologice, în trecerea de la starea de nepăsare, de ignoranță din tabloul I la starea de luciditate din
tabloul al IV-lea.

Un moment important îl reprezintă găsirea cuțitului cu ajutorul căruia Iona va încerca să se elibereze din burta
peștelui uriaș. Va descoperi însă că existența se consumă între limitele unui univers a cărui unică rațiune de a fi este cumplita
luptă pentru existență. În tabloul al treilea, încercând să se elibereze, Iona nu are de ales altă cale decât aceea de a fi el însuși
instrumentul sfârtecării pereților mistuitori ai peștelui: ..Și în loc de mine sunt tot o unghie. Una puternică, îmblânzită, ca de
la piciorul lui Dumnezeu. O unghie care sparge încălțămintea și iese afară în lume, ca o sabie goală”. Unghia-sabie sau cuțit
semnifică acțiunea conștientă. Chiar dacă în concretul ei acțiunea în sine rămâne zadarnică pentru că ieșirea din limite vechi
înseamnă intrarea în limite noi, în esență, gestul eliberării e semnul luptei omului, ca ființă rațională, cu jocul irațional,
absurd, al existenței. Putem observa că acum se relevă adevăratul sens al metaforei peștelui, și anume trecerea de la o etapă la
alta în drumul descoperirii de sine. Iona descoperă că este ,,o trestie gânditoare” (Pascal) și de aici încolo el devine un
personaj tragic prin excelență, abandonând modul superficial de a judeca lucrurile. Este în primul rând capabil să perceapă
condiția umană ca ființă limitată ontologic: ,,Problema e dacă mai reușești să ieși din ceva odată ce te-ai născut”.

Gestul final: Iona își încheie căutarea printr-un gest decisiv. Înțelegând că nu demersul cunoașterii sau al depășirii
limitelor proprii este greșit, ci modul în care acesta este condus, Iona îndreaptă cuțitul cu care spintecase burțile de pește spre
propria burtă: ..Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greșit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. (...)E invers. Totul e invers. Dar
nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.”. Gestul final
al lui Iona a fost interpretat în mai multe moduri: poate sugera dubla identitate a individului în labirintul vieții- jucărie a
destinului (prizonier în burțile succesive), dar și destin propriu-zis (Iona își spintecă burta într-un gest care afirmă libertatea
interioară absolută a oricărui individ). Regăsirea identității (,,Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”) este echivalentă cu
descoperirea unui adevăr simplu: oricât de limitativă ar fi condiția umană, omul e liber atât timp cât se descoperă/ cunoaște pe
sine. Imposibilitatea de a se da un singur răspuns acestui gest final al protagonistului susține p altă caracteristică a teatrului
modern: pluralitatea sensurilor, finalul deschis interpretărilor.

Un prim element de structură și de compoziție al textului dramatic constă în conflict. Iona este un personaj atipic
pentru un text dramatic. De altfel, în condițiile în care întregul text nu reliefează o acțiune, ci urmărește evoluția unor stări
sufletești, și conflictul devine atipic, interiorizat. Monologul autoadresat al personajului creează iluzia că în scenă sunt două
personaje. Iona se întreabă, își răspunde, în încercarea de a se lămuri pe sine în privința propriului destin, dar și a destinului
colectiv: ,,-Toți trebuie să trăim. –Tocmai asta spuneam și eu- toți trăiesc...pe acolo pe unde-or fi. Și nici nu știi când o să te
pomenești că-ți bat, cioc-cioc, noaptea în geam”. Prin tehnica monologului dislocat, autorul evidențiază mișcarea sufletească
a personajului, care ,,ca orice om foarte singur” vorbește tare, cu sine însuși, punându-și întrebări și-și răspunde. Se
dedublează și se strânge după cerințele vieții interioare și trebuințele scenice”. Iona se adresează dublului lui pentru că relația
cu celelalte personaje care apar în piesă este imposibiă deoarece pescarii anonimi care trec pe lângă el cu bârnele în spinare
nu-și pot depăși condiția și limitele, iar situația va rămâne neschimbată până la finalul piesei. Așadar, în raport cu celelalte
personaje ale piesei, Iona se înscrie într-o relație de tip nonevolutiv, accentuând solitudinea omului modern, care se
îndepărtează atât de ceilalți, câr și de sine, în primul rând din cauza barierei limbajului, deoarece cuvântul își pierde
semnificațiile și nu mai acoperă realități sufletești. Prin raportare la natura interiorizată a conflictului, cei doi pescari devin, la
nivel nonverbal, oglinzile exterioare ale trăirilor personajului central al piesei: ,,(Către cei doi pescari, care au stat tot timpul
în scenă, muți) Lăsați pe mine. O scot eu la cap într-un fel și ci asta, n-aveți nicio grijă! (Pescarii dau din cap că sunt liniștiți
și ies din scenă)”.

Cel de-al doilea element al textului dtamatic îl constituie didascaliile. Personajul din orice text dramatic se prezintă
direct, prin ceea ce spune și prin felul în care acționează. De aceea, predominante, în textul dramatic, sunt modalitățile de
caracterizare indirectă, realizată prin intermediul acțiunilor, al atitudinilor adoptate de personaj și prin limbaj. Una dintre
inovațiile teatrului modern merge spre imaginarea unui decor minimalist, cu un pronunțat caracter simbolic, așa cum poate fi
identificat la începutul fiecăruia din cele patru tablouri ale piesei ,,Iona”. Tabloul I conține în deschiderea ui detalii care
conturează o realitate neverosimilă, ,,Iona stă în gura peștelui, nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă”,
ipostaza inițială a lui Iona fiind cea de pescar ghinionist, care nu reușește să prindă peștele cel mare, amăgindu-se și pescuind
pești deja prinși dintr-un acvariu pe care-l poartă mereu cu el. Ipostaza neobișnuită în care se află personajul conotează ca
sugestie atitudinea omului ignorant, care refuză conștientizarea faptului că se confruntă cu primejdia. Eroul se minte pe sine
asemeni celui care refuză adevărul sau evidența, preferând o falsă realitare- ,,apa- niște cercuri făcute cu creta”. Un alt detaliu
cu valoare simbolică este acvariul ,,în care dau veseli din coadă câțiva peștișori”- peștișorii simbolizează inconștiența celor
care s-au adaptat constrângerilor, trăind un surogat de fericire, autoiluzionându-se cu ideea că trăiesc liber. În tabloul
II, ,,Interiorul peștelui I (...) mizerie acvatică (...) peștele mistuie (...) Iona, în picioare, cu mâinile dibuind, năuc” Iona este în
interiorul peștelui, simțind că i se apropie sfârșitul- ,,începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă și-n
salcâmul din fața casei”, vorbește despre variate idei existențiale, iar, la final, el devine visător și e ispitit să construiască ,,o
bancă de lemn în mijlocul mării” pe care să se odihnească ,,pescărușii mai lași”. În acest context, ,,banca de lemn” este
comparată cu ,,un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”, anunțând predispoziția meditativă a personajului. El
găsește un cuțit care-l duce cu gândul la eliberarea din burta peștelui. Metafora peștelui sugerează anticipativ drumul
descoperirii de sine, pe care-l va parcurge personajul, în încercarea de a nu se lăsa mistuit. Cititorul va descoperi în evoluția
personajului parcurgerea unor etape care îl vor conduce la adevărata cunoaștere- cea de sine, ca manifestare a libertății
interioare. Detaliile referitoare la ipostaza lui Iona, ,,dibuind, năuc” anunță că personajul e obligat să conștientizeza intrarea
într-o altă ordine, aparent doar spațială, dar în esență una existențială, care marchează începutul evoluției sale.

În concluzie, piesa ,,Iona” de Marin Sorescu propune cititorului un conflict atipic și un personaj original. Caracterul
simbolic al siruațiilor prezentate susține caracterul textului de metaforă scenică, discursul fiind structurat sub forma unui
amplu monolog dedublat. Minimalizarea decorurilor, simplitatea gesturilor personajului, care trăiește exclusiv la nivel
interioe, transformă piesa lui Marin Sorescu într-o parabolă, o amplă meditație pe tema destinului uman.