IONA

de Marin Sorescu

INTRODUCERE

Scriitor contemporan a cărui operă literară cuprinde registre diverse, Marin Sorescu își
definește spiritul artistic printr-o formulă unică, aceea a unei ironii metafizice. De aceea,
dramaturgia sa nu este mai puțin interesantă decât lirica sau proza. Puțină dar concentrată,
dramaturgia lui Marin Sorescu este excepțională, constituită din parabole gnostice.
Problematica teatrului absurd al lui Samuel Beckett și Eugen Ionescu, este ingenios
reformulată în dramaturgia lui Marin Sorescu. Piesele “Iona”, “Paracliserul” și “Matca”
alcătuiesc trilogia “Setea muntelui de sare” și merg până la un punct în direcția
existențialiștilor, în sensul că abordează teme precum: omul în fața morții, revolta față de
determinismul circumstanțelor, omul prins în mirajul iluziilor, solitudinea umană și
imposibilitatea comunicării, însă Marin Sorescu nu face din moarte o problemă fundamentală
și nu caută în absurd o soluție de salvare.
În dramaturgia sa, adevărata problemă a unui individ este revolta față de condiția în
care l-a pus existența. În aceleași tipare se încadrează și celelalte piese ale lui Marin Sorescu:
“Există nervi”, “Pluta meduzei”, “Răceala”, “A treia țeapă”, “Casa evantai”, “Luptătorul pe
două fronturi”.

ÎNCADRAREA ÎN SPECIE ȘI CURENT

Piesa “Iona” este subintitulată de autor “Tragedie în patru tablouri” însă din punct de
vedere teoretic ea nu corespunde definiției clasice a termenului de tragedie. De aceea,
aparținând teatrului modern, opera propune desfăușrarea unor întâmplări datorate dedublării
personajului, fapt ce duce la dispariția conflictului și a intrigii și la plasarea creației în
categoria parabolelor gnostice. Se poate observa astfel că piesa “Iona” nu respectă formele
dramaturgiei tradiționale, având în vedere că se regăsesc în cadrul ei elemente ale
dramaturgiei moderne, ale teatrului absurdului, ale teatrului parabolă: alăturarea tragicului și
comicului, inserția unor pasaje lirice în text, valorificarea și reinterpretarea unor mituri,
încălcarea ordinii cronologice a evenimentelor, folosirea timpului și spațiului cu valoare
simbolică, dispariția dialogului și folosirea monologului interiorizat etc.

TEMA

Tema piesei este singurătatea umană care implică în mod evident frământări interioare
ale individului în dorința de a afla coordonatele eului său. Însuși autorul recunoștea într-un
volum de memorii că singura sa intenție în realizarea acestei piese a fost să redea condiția
însingurării omului: “Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în
memorie. Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”.
De aceea, piesa este construită sub forma unui dialog al personajului cu sine însuși, adică a
unui dialog interiorizat sau a unui monolog dramatic.
VIZIUNEA DESPRE LUME

În realizarea piesei, Marin Sorescu a pornit de la povestea biblică a lui Iona pe care
însă a transformat-o într-o dramă a omului modern, ce tratează singurătatea individului și
tragica absență a sensului în lume. Structura piesei, axată pe alternarea formelor comunicării,
de la dialog, la monolog și monolog interior, dar și pe trecerea de la registrul grav, reflexiv la
ironie și umor, constituie elementul fundamental în conturarea simbolurilor și a viziunii
despre lume a omului modern. Piesa lui Marin Sorescu conturează imaginea unui individ ce
apare ca o ființă puternică, neîngenunchiată și care mai are încă forța să glumească, dar care
se caută pe sine fără folos și fără rezultat. Prin urmare, absurdul este depășit prin umor.
Discursul personajului este unul anticonvențional, antiliterar, avangardist și apoetic, cu atât
mai mult cu cât vorbirea este singura lui modalitate de a supraviețui. Iona își biruie propria
moarte prin logos. De aceea viziunea despre lume, care apare conturată în piesă este una
modernă ce depășește concepția existențialiștilor și conturează o lume a cărei normalitate
ființează prin însăși esența absurdului.

GENEZĂ (raportul realite-ficțiune)

Piesa “Iona” publicată în 1968 retranscrie mitul biblic al pescarului Iona din Vechiul
Testament, desacralizat însă.
În Vechiul Testament, Iona, era unul din cei doisprezece profeți mici, cel care primise
poruncă divină de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu în cetatea Ninive. Încercând să se
sustragă acestei misiuni, el fuge pe o corabie spre cetatea Tarsis. Dumnezeu îl pedepsește
stârnind o furtună, iar marinarii conștientizând că el este motivul furiei cerești, îl aruncă în
valuri unde este înghițit de un monstru marin. Iona se roagă trei zile și trei nopți, și pocăit, e
aruncat pe mal.

STRUCTURĂ

Subiectul dramei urmărește evoluția sufletească a personajului Iona care trăiește sub o
permanentă amenințare, lucru care devine suprema condiție de existență. Alcătuită din patru
tablouri, piesa conturează frământările sufletești ale personajului Iona în contextul
permanentei răzvrătiri în fața circumstanțelor în care îl pune existența.

SUBIECT

Iona este un pescar ce practică o meserie inocentă, dar fără rezultate încurajatoare.
Fiind un pescar păgubos sau un vânător de iluzii chiar el recunoaște: “M-aș face pescar de
nori”. Pentru a evita întoarcerea rușinoasă, el își aduce de acasă un acvariu cu pești docili și
domesticiți. Astfel, printr-o răsturnare absurdă a situației, Iona devine din potențial călău,
victimă sigură deoarece în așteptarea peștelui fabulos care întârzie să apară, el se expune
pericolului și ajunge să fie înghițit de un pește uriaș. Ajungând în pântecul peștelui, singurul
său gând este de a ieși la “clocotul mării”, de a reveni la condiția inițială. Locul unde a fost
închis de destin nu-i stârnește panică, nici stupoare, deoarece întâmplarea intră în ordinea
firească a lucrurilor. În burta monstrului marin, prizonierul face reflecții asupra marilor
probleme ale existenței: viața, progresul, psihologia generațiilor, moartea, Dumnezeu,
libertatea. Mai mult, Iona urzește planuri de viitor, trăind absurd, ca într-o situație normală.
Intrarea într-un spațiu închis este considerată, bineînțeles, un ghinion, dar captivul nu este
disperat. S-a instalat în normalitate și își vede în continuare de treburile și de reflecțiile lui:
“sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieșit toate minunile, și venirea pe pământ,
și viața, până chiar și moartea – dar odată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu
capul de toți pereții”. Pentru Iona importantă este ieșirea din predestinat, drept care dezvoltă,
în monologul său dramatic, o întreagă problematică a ieșirii. Astfel, eroul se manifestă atât
prin filozofie, cât și prin acțiune. Pentru a se elibera, el spintecă pântecul peștelui de care
fusese înghițit cu un cuțit pe care îl are la brâu și reușește să evadeze.
Itinerariul lui nu se sfârșește însă prin această violentare a condiției lui tragice,
deoarece peștele de care fusese înghițit este înghițit de un alt pește și, urmând o lege
inexplicabilă, peștele din urmă este înghițit de un al treilea și tot așa de mai multe ori. Iona
spintecă burțile următorilor pești convins că, în cele din urmă, o va scoate la capăt: “ies eu la
lumină”. Dar, în loc de lumină, Iona are, în final, în fața sa o grotă pustie, un loc nisipos și
murdar. Orizontul este compus dintr-un șir nesfârșit de burți de pește “ca niște geamuri puse
unul lângă altul” și între ele se găsește individul, ca o insectă care se zbate să asculte “mugetul
mării”.
Pentru Iona senzația de singurătate devine copleșitoare. În hăul spațial în care se
găsește, Iona se simte de parcă ar fi la începutul lumii. Amintirile sale sunt neclare. Nu-și mai
aduce aminte cine îi sunt părinții, nu mai știe nici cum îl cheamă. Într-un moment de
iluminare, el își găsește identitatea atunci când își rostește numele “eu sunt Iona”. Cugetând,
recapătă încrederea în sine “Tot eu am avut dreptate” și, neacceptând înfrângerea, o ia de la
capăt și găsește calea cea mai bună de a scăpa de singurătate și anume își spintecă propria
burtă în speranța că va răzbi la lumină.
Deznodământul piesei propune un final deschis. Personajul vorbește despre sine ca
despre o burtă de pește, adică se simte el însuși un univers închis, care ține captiv un Iona.
Semnificația de bază a finalului ar fi că omul nu poate ieși din limitele destinului său.
Capcanele de care trebuie să se ferească nu sunt numai ale răului, ci sunt capcanele iluziei, ale
aspirațiilor deșarte. Viața apare, astfel, ca o ierarhie de sfere pe care omul trebuie să le
străbată, însă universul apare ca absurd, deoarece individul nu are libertate de acțiune și
pentru că este închis în el însuși, autarhic. Replica finală “Totul este invers” întărește
constatarea că viața este o iluzie, iar iluzia este viață.

CONFLICT

Aparținând teatrului modern, piesa presupune derularea unor întâmplări în cadrul

cărora personajele nu se confruntă ca în teatrul clasic. Astfel, conflictul operei este presupus
de drama existențială a lui Iona, având în vedere că acesta trăiește intens un conflict interior, o
frământare a sinelui în dorința de a evada din limitele impuse de existență, de a cunoaște în
mod absolut tot ce se petrece în jurul său, de a evada dintr-un univers închis asemănător unei
burți de pește.
Pescarul biblic devine, în piesa lui Marin Sorescu, erou modern în sensul asumării
datelor nefaste ale existenței, trăind permanent condiția riscului. El nu este pedepsit pentru
vreun păcat care lezează divinitatea, ci pentru că încearcă să se autodepășească și să se
elibereze de circumstanțele și de limitele existenței.

CONSTRUCȚIA PERSONAJELOR

Personajul Iona este realizat atât prin caracterizare directă presupusă de didascalii
(indicațiile scenice), dar și prin caracterizare indirectă, ce reiese din comportament, atitudine,
limbaj etc.
Personajul Iona se definește ca o voce a umanității. El este singurul personaj vorbitor
al piesei, iar monologul lui pune problema singurătății ființei într-o lume în care comunicarea
între oameni nu mai există. Această singurătate ar trebui să exaspereze ființa umană și să o
distrugă, însă solitudinea personajului și chiar sfârșitul lui devin forța pe care eroul o poartă în
sine și nu una de care se lasă purtat. Iona nu se află într-o situație limită, ci ajunge la ea și o
depășește. Chiar dacă este înghițit de monstrul marin și este sufocat în pântecele lui de
duhoarea specifică, lui Iona îi arde de glumă, îi trec prin cap gânduri năstrușnice, face haz de
necaz, vorbește în doi peri, se amuză pe propria-i socoteală, se autopersiflează. Mai mult,
personajul se dedublează și stă de vorbă cu sine însuși, întrebându-se cam cât timp peștele de
care a fost înghițit a fost urmărit de cel care l-a înghițit. Constatând că spațiul pe care îl
parcurge nu este altceva decât un șir nesfârșit de burți, Iona își dă seama că, oricâte ziduri ar
nărui, oricâte burți de pește ar spinteca, el nu accede niciodată la condiția ilimitării, la
libertate. Trecând dincolo de marginile orizontului în care este închis, Iona nu face altceva
decât să pășească într-un alt orizont, ce-l cuprinde în el pe primul și tot așa la nesfârșit. De
aici, decurge și necesitatea “nașterilor” succesive: “ne scapă mereu câte ceva în viață, de
aceea trebuie să ne naștem mereu”, descoperă Iona. Experiența sa rezumă, astfel, treptatele
tentative ale omului de a dobândi libertatea și nemurirea. Sinuciderea din finalul piesei este,
de fapt, un act de evadare din carceră, o tehnică a ruperii limitelor: “răzbim noi cumva la
lumină”, își spune Iona spintecându-și pântecele. Fapta sa poate semnifica interiorizarea,
căutarea adevărului în interior, integrarea prin spiritul universal, o tentativă de accedere spre
absolut.