TEATRUL MODERN POSTBELIC

Iona

Drama „Iona” a lui Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea
muntelui de sare”, devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului
românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj,
renunțând la dialog, la intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează
îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

Aparținând teatrului postbelic modern, „Iona” se remarcă prin spargerea tiparelor

specifice teatrului clasic. Astfel, putem observa faptul că Sorescu așeaza în centrul piesei
sale un singur personaj care dialoghează cu sine însuși. Singurul conflict care poate fi
observat nu apare între personaje, ca în teatrul clasic, ci în interiorul aceluiași personaj, de
aici, aparența de absurd. Tehnica monologului dialogat, prin care Iona pune o serie de
întrebări la care tot el răspunde, surprinde ideea că Iona este prizonierul unei lumi care l-a
condamnat la singurătate, drama sa fiind drama omului modern aflat în imposibilitatea de a
comunica.

O altă trăsătură specifică teatrului modern este reinterpretarea miturilor. Autorul

valorifică elemente din mitul biblic al lui Iona, deşi personajul creat de Marin Sorescu nu a
săvârşit nici un păcat pe care să-l ispăşească. Singura lui vină este condiţia umană, în limitele
căreia trăieşte, intuindu-le, dar neputând să le depăşească. Modificând mitul biblic din
perspectiva vieţii contemporane, autorul creează un personaj atipic, simbol al individului
însingurat, al cărui strigăt e o încercare de regăsire a identităţii. El nu vorbeşte cu Dumnezeu,
ci cu el însuşi. Iona lui Marin Sorescu nu e un profet, care se împotriveşte poruncii divine şi
este pedepsit, ci un pescar umil. De aici, singurătatea absolută a personajului, care nu are nici
un interlocutor – simbolic, pescarii care trec prin scenă, anonimi, nu intră în dialog cu Iona,
purtându-şi povara cotidiană.

Textul sorescian abordează o temă de factură filosofică, reprezentată de condiția

tragică a individului, condamnat la o existență solitară.

O secvență relevantă pentru temă este prezentată în primul tablou care îl

surprinde pe Iona captiv în gura peștelui, o ipostază a ființei damnate, încă de la naștere, la o
existență limitată. De aceea, pescarul ghinionist își încearcă norocul, așteptând să prindă
„peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se
demoraliza din cauza neputinței sale impuse prin destin, Iona simulează jocul divin în
propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. El încearcă să se
 regăsească pe sine, să se identifice, iar prin dialogul cu el cugetă asupra relației între viața
care se scurge foarte repede și moartea veșnică.
O alta scena reprezentativa pt tema este în cel de-al treilea tablou, unde Iona se află
captiv în burta celui de-al doilea pește. Eșecul interacționării cu cei din jur este evidențiat prin
apariția celor doi pescari, cărând fiecare câte o bârnă, fără a scoate vreun cuvânt.
Conştientizându-şi criza existenţială, cere mamei să-l mai nască o dată sperând la o viaţă mai
bună ,,Mamă, mai naște-mă o dată!”. Dorința de a se mai naște o dată dezvăluie
nemulțumirea față de propria existență. Cu fiecare balenă spintecată, Iona se naşte din nou,
accede la o nouă şansă de a fi el însuşi, ca odinioară când s-a născut prima dată.

Un prim element de compoziție semnificativ pentru operă este titlul. „Iona” este
numele profetului biblic ce capătă în concepția autorului o altă semnificație. Marin Sorescu
afirmă faptul că, într-o limbă veche, „Io” înseamnă „eu” și extinde sensul asupra întregii
omeniri: „Iona sunt eu și Iona cred că este întreaga omenire în fața vieții și a morții”. Ecoul se
pierde treptat, căci personajul strigă „Iona”, iar ecoul îi răspunde „Io”, ca metaforă a căutării
sinelui, apoi nu se mai aude nimic, fapt ce sugerează ideea singurătății absolute.

Un alt element de compoziție este finalul piesei, ce pune în lumină caracterul deschis
al textului, reunind sensuri legate de condiția limitată a ființei, de aspirația ei spre libertate,
spre cunoaștere. Deznodământul, gestul sinuciderii, ca modalitate de a evada din limitele
existenței, trebuie interpretat în manieră simbolică: personajul regăsește calea Mântuirii, a
iluminării, în sine: ,,Gata, Iona? (Își spintecă burta.) ,,Răzbim noi cumva la lumină.’’ Moartea
sa poate fi o salvare, iar metafora drumului ,,invers’’ şi metafora luminii sunt reprezentative
pentru finalul său.

În concluzie, minimalizarea decorurilor, simplitatea gesturilor personajului, care

trăiește exclusiv la nivel interior, transformă piesa lui Marin Sorescu, într-o amplă meditație
pe tema destinului uman, fiind reprezentativă pentru teatrul modern postbelic.

CARACTERIZARE IONA

Introducere
R1: Considerat un text dramatic reprezentativ în dramaturgia postbelică, „Iona” dezvăluie
intenția lui Marin Sorescu de a duce în prim plan ideea tragismului existențial prin intermediul
personajului său, Iona. Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul
textului: Iona este pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul. Această
iluzionare atrage însă după sine răzbunarea destinului. Iona este prins într-un univers al
limitelor, în care orice încercare de ieșire se dovedește zadarnică. Drumul parcurs de
protagonist reprezintă, o aventură a cunoașterii, un traseu inițiatic. Cu fiecare balenă
spintecată, Iona se naște din nou, accede la un alt nivel de cunoaștere. Spre deosebire de
personajele din teatrul clasic, eroul sorescian nu se inițiază în viață, ci în moarte.
Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-o
constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de
autodepășire, de impunere a propriei voințe în fața mediului ostil în care este obligat să
trăiască. Deși solitar, personajul „dialoghează”, construindu-și astfel interlocutori imaginari, cu
care, prin întrebări esențiale și răspunsuri logice, încearcă să dea de capăt situației. Interogațiile
lui nu rămân fără răspunsuri, iar acestea împing personajul înainte.
Viziunea despre lume a dramaturgului se reflectă la nivelul statutului moral al
personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu s-a dat bătut în fața unui
destin potrivnic. Soluția găsită și considerată ca fiind cea mai potrivnică este aceea a
spintecării propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din
propriul trup, ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat că adevărata cale spre
libertate și spre cunoaștere nu trebuie căutată în exterior, ci în interiorul ființei. De acum, Iona
poate fi oricând ucis, dar niciodată înfrânt.

Conștiința limitei este principala trăsătură de caracter a personajului sorescian.

R2: primul + al treilea tablou

R3: Titlul + Finalul

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Iona rămân reprezentative

pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale
neomodernismului pentru a evidenția condiția tragică a omului modern, dublată de condiția
individului din România comunistă.