ROMANTISMUL recapitulare

4-5.05.2020

Romantism și clasicism

Curentul romantic a apărut ca reacție la regulile rigide ale clasicismului, curent literar
manifestat în cultura apuseană începând cu secolul al XVII-lea.

Pentru arta clasică, adevărul devine un scop, transformându-se într-o categorie estetică.
Nicolas Boileau nota în „Arta poetică”: Rien n`est beau que le vrai. Consecința este afirmarea
preferinței pentru rațional în artă. Încercând să introducă rigoare în artă și în literatură,
clasicismul elaborează reguli precise, așa cum era regula celor trei unități: de loc, de timp și de
acțiune. Trebuia respectată unitatea stilistică, delimitarea genurilor; o importanță mare era
acordată formei operei literare, care trebuia să fie armonioasă, exprimată într-un limbaj accesibil
și clar. Personajele erau animate de idealuri eroice și de principii morale înalte – patriotismul,
sentimentul datoriei, noblețea comportamentului. Scriitorilor li se cere înfrânarea pasiunilor
egoiste, autocontrolul. Se cultivă predilect specii literare dominate de reflecție: fabula, satira,
oda, imnul și poemul eroic.

Clasicismul are mari reprezentanți în literatura franceză prin Pierre Corneille (Le Cide), Jean
Racine, Moliere (Don Juan, L`Avare, Le Bourgeois Gentilhomme) și prin Jean de la Fontaine.

În secolul al XVIII-lea și mai ales la începutul secolului următor, apar opere literare având ca
dominante lirismul și exaltarea sentimentalismului, văzute în opoziție cu rațiunea, unii istorici
numind această perioadă preromantism. Criticul Virgil Nemoianu realizează, în studiul The
Taming of Romanticism, o periodizare, în care se disting două etape ale romantismului:

a. High Romanticism, situat între 1790 și 1815, caracterizat prin radicalism ideologic, simț
cosmic, integrarea contrariilor, misticism, intensitate pasională; manifestat în Anglia,
Germania și Franța, acest tip de romantism constituie o expresie a rupturii provocate de
Revoluția Franceză de vechile mentalități;
b. Biedermeier Romanticism, care preia numele unui personaj simbolizându-l în sens
negativ pe micul burghez al timpului; este plasat între 1815, anul căderii lui Napoleon, și
1848, momentul revoluțiilor burgheze; aceasă etapă se caracterizează prin preferința
pentru înalte valori morale și domestice, intimism, idilism, pasiuni temperate,
militantism, conservatorism, ironie și resemnare.

Punctul maxim de dezvoltare a curentului este atins în Franța, unde tradiția clasică era foarte
puternică și noua orientare ia o direcție polemică, fiind cunoscută așa-zisa bătălie pentru Hernani
(1830), piesa lui Victor Hugo la premiera căreia partizanii clasicismului și ai romantismului s-au
înfruntat. Afrimând ideea revoluționară a libertății creației, primatul sentimentului și al fanteziei
în literatură, necesitatea originalității și a libertății formelor de exprimare, scriitorii romantici au
avut, în același timp, conștiința limitelor, pe care o va ilustra tema bolii secolului (le mal du
siecle). Aceasta duce la abordarea unor specii noi, preponderent lirice, precum meditația, elegia
și poemul filosofic, dar și la amestecul genurilor și al speciilor, o consecință fiind apariția dramei
în teatru.

Romantismul este un curent literar şi artistic, apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea ca o

reacţie împotriva clasicismului şi a excesului de raţionalism prezent în gândirea iluministă. A
fost anticipat de o mişcare literară numită preromantism.
Particularităţi:
 libertatea de creaţie, refuzul normelor şi al regulilor impuse de clasicism;
 afirmarea individualităţii, a originalităţii şi a spontaneităţii;
 cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei. Gândirea romantică se întemeiază pe nevoia de
eliberare a eului de orice fel de constrângeri (religioase, politice, sociale, estetice,
morale);
 egotismul. Actul de creaţie este înţeles ca interiorizare, ca autocontemplare, întoarcere
către sine. Schelling afirma că pentru a ajunge să cunoşti adevărul, lumea înconjurătoare,
trebuie să te cunoşti mai întâi pe tine. El îi acordă un rol privilegiat artistului care, animat
de o misterioasă energie creatoare, are menirea de a reface unitatea dintre om şi natură. În
viziunea romanticilor, raţionalismul şi apariţia civilizaţiei moderne de tip industrial (a
doua jumătatea a sec. al XVIII-lea), l-au înstrăinat pe om de natură, de semeni, de el
însuşi;
 amestecul genurilor, al speciilor şi al stilurilor;
 cultivarea antitezei (trecut – prezent, înger – demon, omul superior – omul comun);
 personaje excepţionale în împrejurări excepţionale. Se observă la romantici
predilecţia pentru personaje puternic individualizate, cu calităţi sau defecte ieşite din
comun, aflate în conflict cu societatea, cu ele însele sau cu Dumnezeu. Adeseori, eroul
romantic este un inadaptat, neînţeles de societatea în care trăieşte, izolat (apare
sentimentul singurătăţii). Alteori este prins între tendinţe şi aspiraţii contradictorii, ce îl
pot împinge până la dedublare sau nebunie. Apar în creaţiile romanticilor personaje din
toate mediile sociale. Se remarcă interesul pentru ipostazele excepţionale ale umanului:
titanul, demonul, geniul;
 ironia romantică. Dezgustat de realitatea în care trăieşte, artistul are tendinţa de a se
refugia într-o lume imaginară, pe care şi-o construieşte în funcţie de propriile dorinţe şi
idealuri. Romanticul se retrage, pentru a fi departe de realitatea meschină, chiar şi pentru
o clipă, în lumea visului, în trecutul istoric, în natură. Conştientizează însă că acest
univers al fanteziei nu este durabil (ci doar o soluţie de moment) şi atunci îl supune
deriziunii, atitudine cunoscută sub numele de ironie romantică;
 cultul Antichităţii. Romanticii priveau Antichitatea ca pe un spaţiu al frumuseţii şi
armoniei, ca pe o lume paradisiacă, întemeiată pe comunicarea între uman şi divin, sau ca
pe un univers tragic, dominat de geniul lui Orfeu, simbol al durerii universale (întâlnit şi
în poezia lui Eminescu – „Memento Mori!”);
 interesul pentru specificul naţional şi pentru folclor, legende, mituri, basme,
simboluri. Filosoful german Herder arată că originalitatea unui autor sau a unei literaturi
rezultă din valorificarea elementului naţional;
 interesul faţă de trecutul istoric şi faţă de spaţiile exotice (în primul rând faţă de
Orient);
 contemplarea naturii. Natura constituie pentru romantici cadrul marilor experienţe
(dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu al inadaptatului măcinat de răul secolului. În
literatura romantică sunt înfăţişate două ipoteze ale naturii: natura protectoare dar şi
natura ostilă, indiferentă la suferinţele omeneşti;
 în romantism se impune un cult al sentimentului, iubirea fiind trăirea supremă. Stările
de suflet asociate iubirii sunt contradictorii, aşa cum chipul femeii iubite este când
demonic, când angelic, trezind fie dispreţ şi repulsie, fie adoraţie şi evlavie;
 interesul pentru redarea culorii locale;
 cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenţa existenţei, în timp ce
realitatea devine iluzie, aparenţă. Visul, în forma reveriei, este şi stare de creaţie.
 fascinaţia misterului şi gustul pentru fantastic. Preferinţa pentru fantastic satisface
interesul romanticului faţă de ceea ce este straniu, neobişnuit, ţine de sfera
excepţionalului;
 preferinţa pentru nocturn. În timp ce clasicul este un spirit diurn, romanticul este
fascinat de elementul nocturn ce poate constitui cadrul unor experienţe mistice, erotice
sau terifiante. Motivul nocturn se asociază cu atracţia pe care o exercită, asupra spiritului
romantic, cosmosul, astralul: luna şi stelele sunt frecvent invocate, apărând ideea că
adevărata patrie a sufletului omenesc, este cerul;
Reprezentanţi:
 Victor Hugo, Lamartine, Chateaubriand, Alphonse de Lamartine, Alfred de Musset,
Alfred de Vigny, George Sand, Al. Dumas, Gerard de Nerval (Franța)
 E.T.A. Hoffmann, Holderlin, Novalis (Germania)
 Giacommo Leopardi (Italia)
 Edgar Allan Poe (SUA)
 Adam Mickiewicz (Polonia)
 Alexandr Pușkin, Mihail Lermontov (Rusia)
 Walter Scott, William Blake, Coleridge, Keats, Wordsworth, Byron, Percy B. Shelley
(Anglia)
 Vasile Cârlova, I.Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu,
Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Cezar Bolliac, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Gh.
Asachi, Alecu Russo, Mihai Eminescu.