ROMANA

CUPRINS
Povestea lui Harap Alb

Nuvela

Alexandru Lapusneanul

Moara cu noroc

13

Nuvela fantastica

16

Sarmanul Dionis

17

Romanul

19

Morometii

20

Ion

27

Baltagul

31

Ultima noapte

34

Enigma Otiliei

38

O scrisoare pierduta

40

Comedia

44

Tudor Arghezi

46

George Bacovia

48

Lucian Blaga

50

Iona

52

Luceafarul

55

Leoaica tanara, iubirea

62

Joc secund

64

Modernismul

66

Traditionalismul

68

Aci sosi pe vremuri

69

Titu Maiorescu

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creanga
Basmul a fost publicat in revista Convorbiri literare in 1877 si ulterior in
revista Timpul.
Este un basm-sinteza care impleteste elementele populare cu cele originale:
Este un basm dintre cele mai autentice si cu sabloane, unele plurimilenare si de o
circulatie euro-asiatica larga. afirma George Calinescu.
Povestea lui Harap-Alb este un bildungsroman deoarece prezinta formarea,
initierea lui Harap-Alb: calatoria eroului pana la Verde-Imparat are caracter initiatic
caci el trece prin mai multe probe, dobandind experienta de viata si se maturizeaza.
Metafora drumului, care inseamna cunoastere si initiere, confera acestui
basm caracter de bildungsroman.
Ca in toate basmele, timpul si locul actiunii sunt intentionat vagi.
Formula initiala (Amu cica era odata...) plaseaza actiunea intr-un timp
indepartat (illo tempore), si confera un caracter general valabil faptelor.
Situatia initiala de echilibru este perturbata de o lipsa: Verde-Imparat nu
avea urmasi la tron, de aceea mezinul craiului a pornit in calatorie, trecand prin mai
multe probe care au contribuit la initierea sa.
Prima incercare este reprezentata de podul sub care se ascundea tatal sau
deghizat intr-o blana de urs. Podul are o valoare simbolica marcand trecerea intr-o
alta lume si inceputul procesului de initiere al fiului de crai.
Sfanta Duminica l-a integrat pe fiul de crai in lantul initiatic, sfatuindu-l sa ii
ceara tatalui calul, armele si hainele: se sugereaza astfel ca fiul de crai va continua
traiectoria spirituala a tatalui.
Ca in orice basm, este prezenta metamorfoza: calul a trecut de la o infatisare
umila la una stralucitoare datorita focului, element purificator.
In lucrarea Morfologia basmului, cercetatorul rus Vladimir Propp afirma ca
basmele contin in general 31-a de functii: succesiunea functiilor este aceea din
basmul popular. Functiile sunt grupate de obicei in perechi: Interdictie-Incalcarea ei;
interdictia de a nu vorbi cu omul span si ulterior omul ros este incalcata de erou.
3

A doua proba (mitul labirintului) prin care trece protagonitul este padurea in
care este amenintat cu taurul cel grozav.
Proba fantanii, in care eroul intra ca fiu de crai si iese ca rob aminteste de
mitul coborarii in Infern care avea caracter intiatic in opere ca: Divina comedie de
Dante, Odiseea de Homer, Eneida de Virgiliu, dar si Baltagul de Mihail
Sadoveanu.
Spanul este un simbol malefic, fiind un om insemnat, el il va insela pe erou si
il va transforma in sluga sa. Totodatat, spanul i-a schimbat identitatea, numindu-l
Harap-Alb. In lucrarea Creanga si creanga de aur, Vasile Lovinescu afirma ca
numele eroului trimite la mitul androginului prin amestecul de alb si negru. Harapul
ea un rob, de obicei tigan.
Probele la care l-a supus spanul: sa aduca salate din gradina ursului, sa
aduca capul si pielea cerbului si s-o aduca pe fata imparatului Ros. In primele doua
incercari, Harap-Alb a fost ajutat de cal si de Sfanta Duminica. Aceasta i-a dat
obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, realizand astfel un transfer cu
incarcatura magica. Protagonistul a revigorat imparatia unchiului sau prin
insumarea celor trei elemente: vegetal (salata), animal (pielea cerbului) si mineral
(nestematele).
Spanul nu este doar un personaj negativ, ci complex: prin probele la care l-a
supus pe Harap-Alb a contribuit la initierea acestuia.
Ca si spanul, imparatul Ros este un simbol malefic, fiind insemnat. Probele la
care l-a supus imparatul Ros: casa de arama, ospatul, separarea macului de nisip,
pazirea fetei, identificarea fetei. Eroul a reusit sa depaseasca aceste probe datorita
adjutantilor: Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila. Acestia au
puteri supranaturale datorita carora au inlaturat obstacolele. Pentru a sugera
dimensiunile lor uriase, ca si in romanul lui Rabelais Gargantua si Pantagruel,
scriitorul a folosit hiperbola. Astfel, Gerila moare de frig desi se incalzea la un foc
de 24 de stanjeni, Ochila era o schimonositura care avea in frunte numai un
ochi, amintind de ciclop, numele lui Pasari-Lati-Lungila sugereaz omniprezenta sa
deoarece el reunea toate cele 3 dimensiuni: inaltimea, latimea si lungimea. Cei 5
uriasi sunt simboluri are instinctelor umane si a fortelor naturale. Furnicile l-au
ajutat in separarea macului de nisip iar albinele la identificarea fetei de imparat.
Probele la care l-a supus fata imparatului Ros: intrecerea dintre cal si
turturica, sa aduca apa vie si apa moarta, sa aduca 3 smicele de mar (elemente
magice).

Harap-Alb a depasit toate incercarile, dar s-a indragostit de fata imparatului

Ros, desavarsindu-si fiinta prin iubire. Ca in toate basmele, raufacatorul a fost
pedepsit, iar restabilirea echilibrului are loc prin recompensarea eroului: se
casatoreste cu fata imparatului Ros si primeste imparatia. In basm este prezent si
motivul ospatului la care participa atat elemente terestre cat si cosmice.
Varianta ludica din final are rolul de a-l readuce pe lector in realitatea
cotidiana si de a-l sustrage din lumea fabuloasa, miraculoasa a basmului.
Povestea lui Harap-Alb este un basm original care a iesit din circuitul
folcloric si a devenit opera lui Creanga, dupa cum afirma G. Calinescu.

1.
a)
b)
c)
d)
e)
f)
g)
2.

a)
b)
c)
d)
e)
3.

4.

Elementele care ii confera originalitate: arta naratiunii, umanizarea

fantasticului, umorul si oralitatea stilului.
Umorul. Sursele umorului:
povestirea unor intamplari comice (cearta celor 5 giganti);
prezenta unor diminutive cu valoare augmentativa (buzisoarele, bauturica).
utilizarea unor porecle (Buzila)
prezenta unor epitete care trezesc rasul (mangositi, farfasiti)
folosirea unor zicale in versuri (Ca-i laie-/ Ca-i balaie-/ Ca-i ciuta-/ Ca-i cornuta.)
ironia si autoironia
exprimarea plina de talc (Sa traiasca trei zile si cu cea de-alaltaieri).
Oralitatea stilului este specifica scrierilor lui Creanga in care naratorul se adreseaza
in mod direct lectorului ca unui ascultator pentru a-i capta atentia, de aceea basmul
pare spus si nu scris. Modalitati ale oralitatii:
folosirea interjectiilor
dativul etic care arata participarea atat a naratorului ca si a lectorului (mi ti-o vede)
prezenta unor expresii tipice ( ce mai la deal la vale)
vorbirea in proza rimata (prezentarea lui Ochila: parca-i un bot, chilmbot, botit in
frunte cu un ochi sa nu-i fie de diochi.
utilizarea unor proverbe si zicatori introduse prin expresia vorba ceea: vorba
lunga saracia omului
Arta naratiunii este un element original al acestui basm. Astfel, ritmul povestirii este
unul alert. Spre deosebire de povestitorul popular, Creanga cultiva detaliul,
individualizand gesturile si atitudinile personajelor (cerbul care s-a dus la apa). De
asemenea, naratiunea se impleteste cu dialogul care dinamizeaza actiunea.
Umanizarea fantasticului. Personajele vorbesc si se comporta ca niste tarani din
Humulesti: cearta celor 5 giganti din casa de arama a fost comparata cu cearta
dascalilor din Amintiri din copilarie.
Basmul este o specie epica, de obicei in proza, in care se povestesc
intamplari fantastice, la care iau parte personaje sau forte supranaturale. Termenul
provine din slava veche unde insemna nascocire, iar G. Calinescu definea basmul
ca oglindire a vietii in moduri fabuloase.
5

Basmele sunt foarte vechi, continand elemente ale unei credinte mitice,
arhaice. In legatura cu originea basmelor exista mai multe ipoteze si anume: li se
atribuite origine mitologica, indianistica sau antropologica. S-a vorbit de asemenea
de o poligeneza a basmelor, adica ele au aparut intr-o epoca indepartata in diferite
locuri de unde au circulat.
B.P. Hasdeu apropia basmele de vise si le atribuia origine onirica: ca si in
vise, in basme limitele timpului si spatiului se sterg, totul capata dimensiuni
hiperbolice si sunt prezente metamorfoze. Basmul se deosebeste de legenda,
poveste sau de snoava: legenda urmareste explicarea unor lucruri sau fenomene,
povestea este mai ancorata in realitate iar snoava este o scurta naratiune
anecdotica. Clasificarea basmelor:
1. a) Fantastice, in care este dominant folclorul (Povestea lui Harap-Alb)
b) Nuvelistice, care sunt mai receptive la realitatea imediata (Soacra cu
trei nurori)
c) Animaliere, care au un caracter alegoric (Capra cu trei iezi)
2. a) Populare: au un caracter oral obiectiv, anonim, exista mai multe
variante, au caracter spontan (Praslea cel voinic si merele de aur)
b)Culte: individuale, scrise, cu autor cunoscut, elaborate, unice ( Fatfrumos din lacrima, Zana Zorilor, Florita din codru)

Trasaturi ale basmului:

tema basmelor este lupta dintre bine si rau
coordonatele actiunii sunt vagi
actiunea se petrece intr-un timp mitic, indepartat (illo tempore)
prezenta unor obiecte magice, care presupun existenta unui donator
repetarea unor numere magice: 3,7,9,12,24 etc. care scot in evidenta
cresterea progresiva a amanuntelor sau incetinesc ritmul actiunii
personajele sunt pozitive si negative, eroul se confrunta adesea cu un
adversar (antagonistul) ex. zmeu, balaur. Basmul are la baza un tipar narativ
cu un grad mare de stabilitatea care contine:
1) o situate initiala de echilibru
2) un eveniment sau o imprejurare care deregleaza echilibrul initial, o
lipsa sau un prejudiciu
3) actiunea de restabilire a echilibrului, presupune:
i. pornirea eroului intr-o calatorie
ii. gasirea unor ajutoare
iii. supunearea la incercari grele
iv. depasirea acestora
4) rasplatirea eroului prin atribuitea unei imparatii si a unei fete de
imparat ca sotie
de obicei, eroul prieste o interdictie sub forma de sfar care e urmata de
incalcarea ei, lupta pentru refacerea echilibrului, victoria obtinuta si
remedierea lipsei sau a prejudiciului
6

In basme exista formule caracteristice: formula initiala are rolul de a-l introduce
pe lector intr-o lume fabuloasa: formulele mediane care mentin atentia lectorului si
finale care il readuc pe lector la realitate.
Basmul creeaza o lume fabuloasa, dezvoltand datele lumii reala in dimensiunea
supranaturalului. Fabulosul este un mod de reflectare a lumiii, caracterizat prin
intamplari si personaje care sunt rodul imaginatiei.

Nuvela
Specie a genului epic in proza cu actiune mai ampla decat a schitei si a
povestirii, cu mai multe personaje, cu un conflict puternic reliefat si o constructie
complexa. Ca dimensiune, nuvela se situeaza intre schita si roman. Elemente ale
nuvelei au aparut de timpuriu in cultura asiatica, si anume in literatura japoneza si
chineza.
Aparitia nuvelei ca specie este legata insa de opera Decameronul de
Boccaccio. Nuvela a inflorit in sec. al XIX-lea, fiind cultivata de scriitori ca Cehov,
Stendhal, Maupassant si Twain. In literatura romana, cea dintai nuvela realizata a
7

fost Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi. Dupa modelul acesteia,

Alexandru Odobescu a scris nuvelele istorice Mihnea-Voda cel Rau si Doamna
Cheajna. In epoca marilor clasici, s-a dezvolat nuvela fantastica Sarmanul Dionis
de Mihai Eminescu si cea psihologica Moara cu Noroc, In vreme de razboi. In
perioada interbelica au scris nuvele Liviu Rebreanu (Itic Strul Dezertor) si
Hortensia Papadat Bengescu Ape adanci. In perioada contemporana au scris
nuvele Marin Preda Intalnirea din pamanturi si D.R. Popescu Duios Anastasia
trecea.

Alexandru Lapusneanul
de Costache Negruzzi

Scriitor pasoptist, Costache Negruzzi a fost creatorul nuvelei istorice in

literatura romana.
Criticul George Calinescu aprecia ca nuvela istorica Alexandru
Lapusneanul ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet, daca literatura romana ar
fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale.
Nuvela a fost publicata in revista Dacia literara in primul numar, in anul
1840, ilustrand programul acesteia.
8

In nuvela, realitatea si fictiunea se impletesc, astfel, scriitorul s-a inspirat din

a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanu, 1564-1569, reconstituind istoria
Moldovei din a doua jumatate a secolului al XVI-lea.
Negruzzi s-a inspirat din realitatea istorica, dar a consultat si izvoare ca
Letopisetul Tarii Moldovei de Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce, totusi,
autorul a aduc modificari, rod al imaginatiei sale: Motoc nu mai traia in vremea
aceea, moartea lui Motoc, dialogul dintre domnitor si doamna Ruxanda. De
asemnea, Stroici si Spancioc nu s-au mai intors din Polonia.
Structura nuvelei este riguroasa, concisa, nuvela este alcatuita din 4 capitole
ca actele unei piese de teatru, avand fiecare cate un motto sugestiv:
1) daca voi nu ma vreti eu va vreu
2) ai sa dai seama, doamna
3) capul lui Motoc vrem
4) de ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu
Capitolul I contine expozitiunea nuvelei: intoarcerea lui Lapusneanu in
Moldova cu oastea otomana, cu scopul de a relua tronul ocupat de Stefan Tomsa.
El este intampinat de trimisii lui Tomsa: vornicul Motoc, postelnicul Veverita si
spatarii Stroici si Spancioc, care l-au indemnat sa se intoarca din drum deoarece
poporul nu il dorea ca domnitor.
Capitolul II prezinta interventia doamnei Ruxanda catre Lapusneanu pentru a
nu mai omora alti boieri, el i-a promis un leac de frica.
Capitolul III are la inceput un aspect festiv, iar apoi sangeros; este alcatuit din
trei scene importante: cuvantarea lui Lapusneanu in biserica, prin care si-a cerut
iertare de la boierii sai si i-a invitat la ospat. Ospatul, la care au fost omorati 47 de
boieri, iar capetele lor asezate sub forma de piramida au constituit leacul de frica
pentru doamna Ruxanda. Motoc a fost omorat de multimea din fata palatului, in
care el a fost aruncat pentru a-i linisti.
Capitolul IV are drept cadru cetatea Hotinului in care se afla domnitorul
bolnav. Deznodamantul nuvelei: moartea lui Lapusneanu, otravit de sotia sa, la
indemnul mitropolitului Teofan si in prezenta boierilor Stroici si Spancioc.
In nuvela se impletesc elementele clasice cu cele romantice. Concizia si
echilibrul compozitiei tin de clasicism. Inspiratia din trecutul istoric, personajul
exceptional in imprejurari exceptionale, antiteza angelic-demonic (RuxandaLapusneanu) sunt trasaturi romantice.

George Calinescu afirma ca scriitorul surprinde spiritul epocii, el reda

culoarea locala prin descrierea vestimentatiei lui Lapusneanu in biserica, a
vestimentatiei doamnei Ruxanda si prin descrierea personajelor.
Stilul nuvelei este concis, sobru, cu naratiunea heterodiegetica, naratorul
fiind omniscient si omniprezent, relatand faptele obiectiv. Nuvela are perspectiva
auctoriala, focalizare zero si viziune din spate.
Alexandru Lapusneanu
Personaj exceptional in imprejurari exceptionale, de factura romantica. El
reprezinta tipul tiranului, al despotului, care a ingradit puterea boierilor.
Vointa inflexibila si tenacitatea personajului reies din primul capitol in care el
a refuzat sa se intoarca din drum: Sa ma intorc? Mai degraba-si intoarce Dunarea
cursul indarapt..
Domnitorul era un bun cunoscator al psihologiei umane, dovedind intuitie.
Desi stia ca Motoc era un tradator (prima domnie), el l-a acceptat ca sa ne mai
usureze de blastamurile norodului.
Lucid, Lapusneanu stia ca boierimea asuprea poporul, de aceea s-a aratat
neingaduitor cu ei: voi mulgeti laptele tarii, dar a venit vremea sa va mulg si eu pre
voi. El ii ura pe boieri si ii pedepsea cu asprime si cinism.
Lapusneanu se casatorise cu doamna Ruxanda nu pentru ca o iubea, ci
pentru ca era fiica lui Petru Rares si nepoata lui Stefan cel Mare. Ramasa orfana
de mica, ea a fost casatorita prin viclenie, caci Lapusneanu urma sa atraga inimile
norodului.
Domnitorul era impulsiv, la reprosurile doamnei Ruxanda el a dus mana la
pumnal, iar alta data a vrut sa il loveasca cu maciuca pe Spancioc.Trasaturile
personajului reies din faptele, gesturile, limbajul sau, prin caracterizare indirecta.
Scena din biserica il arata ca un adevarat maestru al disimularii; folosing
citate din Sfanta Scriptura, el si-a cerut umila iertare de la boieri, invitandu-i la
ospat. Gesturile sale (isi facea cruce) ca si vorbele lui (Iertati-ma!) sugereaza
viclenia si ipocrizia sa.
Cruzimea lui Lapusneanu, care a pus sa fie omorati 47 de boieri iar capetele
lor sa fie asezate in forma de piramida ca leac de frica pentru doamna Ruxanda,
reiese din scena ospatului. Sadismul si cinismul lui sunt sugerate de faptul ca in
timpul uciderii boierilor el radea.
10

Replicile lui Lapusneanu au capatat valoare de maxime, ca aceea data lui

Motoc despre multimea revoltata din fata palatului domnesc (Prosti, dar multi),
sugereaza luciditatea lui.Ura si revolata domnitorului impotriva celor care l-au
calugarit se impletesc in capitolul IV.
Doamna Ruxanda
Este construita pe baza antitezei romantice angelic-demonic cu Lapusneanu.
Ea intruchipeaza pe doamna angelica, specifica nuvelei istorice. Doamna Ruxanda
era o fire slaba, care se temea de Lapusneanu, pe care nu il iubea.
Blanda, ea i-a cerut sotului sa fie mai ingaduitor cu boierii si sa nu mai faca
alte crime. Lipsita de hotarare, era inclinata sa asculte de altii, astfel, si-a otravit
sotul la indemnul lui Stroici si Spancioc si cu acceptul mitropolitului Teofan, pentru
a-si proteja fiul, Bogdan.
Motoc
Este tipul boierului tradator: il tradase pe Lapusneanu in prima domnie, dar si
pe despot si pe Tomsa. Las si intrigant, Motoc era gata de orice compromis pentru
a-si atinge scopurile.
Viclenia lui Motoc, care a trecut de partea lui Lapusneanu cand si-a dat
seama ca acestanu se va intoarce din drum reiese din capitolul I. Boierul s-a aratat
slugarnic si lingusitor fata de Lapusneanu.
Capitolul III sugereaza dispretul lui fata de multime,dar si groaza acestuia,
care-si simtea dintii clantanind, dar se silea a rade ca sa placa stapanului.
Stroici si Spancioc
Reprezinta tipul boierilor cu dragoste de tara si de neam. Sunt personaje
episodice, astfel, in primul capitol, ei dovedesc curaj si darzenie, infruntandu-l pe
Lapusneanu. Intuitia lor reiese din faptul ca nu au raspuns invitatiei la Lapusneanu
la ospat si au fugit in Polonia.
Multimea
Personajul colectiv se caracterizeaza prin ura fata de boierii care ii asupreau.
Negruzzi a surprins psiholofia multimii adunate in fata palatului domnesc. La
inceput multimea era dezorientata si reusea sa-si formuleze revendicarile, apoi ea
a cerut intr-un glas capul lui Motoc.
11

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
Ioan Slavici, unul dintre marii clasici ai literaturii romane, alaturi de Mihai
Eminescu, I.L. Caragiale, si Ion Creanga, a contribuit la dezvoltarea nuvelei
psihologice (Novele din popor) si a romanului (Mara).
Moara cu noroc este o nuvela psihologica a carei tema este setea de
inavutire care duce la dezumanizarea lui Ghita, personajul principal. Aceasta tema
apare si in alte nuvele ale lui Slavici: Comoara, O jertfa a vietii etc.
Scriitorul analizeaza un sentiment, frica, care domina toate personajele si
care este accentuat de presiunea hazardului, a norocului. Moara cu noroc poate fi
considerata si o nuvela tragica deoarece destinul actioneaza ca o forta implacabila,
ca si in tragediile grecesti.
12

Nuvela este alcatuita din 17 capitole, avand dimensiuni ample: nuvela este
solida, cu subiect de roman, afirma George Calinescu.
Opera are o constructie simetrica, prologul si epilogul sunt sustinute de
acelasi personaj, batrana, mama Anei, care ilustreaza principiile morale ale
scriitorului, de aceea batrana este un personaj-reflector. Astfel, la inceputul nuvelei,
batrana i-a indemnat pe Ghita si pe Ana, fiica ei, la cumpatare si la stapanire de
sine: omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea
colibei te face fericit..
Replica batranei din epilogul nuvelei sugereaza intelepciunea, dar si
resemnarea sa: Samteam eu ca nu are sa iasa bine, dar asa le-a fost data....
Batrana este un personaj episodic, dar simbolic, replicile ei simbolizand
intelepciunea.
Ghita, personajul principal al nuvelei, era la inceput un cizmar priceput,
harnic si modest. Hotarat sa faca avere, el a luat in arenda hanul de la Moara cu
Noroc, langa Ineu.
Cele 5 cruci din fata hanului, dar si croncanitul corbilor din imprejurimi au
valoare anticipatorie pentru destinul lui Ghita dar si al celelaltor personaje.
Initial, Ghita era multumit de castigul obtinut, iar hanul parea binecuvantat.
Intalnirea cu Lica Samadaul, seful porcarilor si stapanul ilegal al drumurilor catre
han, i-a adus si primele framantari sufletesti.
Moara cu noroc este o nuvela psihologica si prin modalitatile de analiza
folosite:
1) monologul interior
2) dialogul
3) stilul indirect liber
In nuvela este prezentat motivul hanului ca si in Hanu Ancutei de Mihail
Sadoveanu si In vreme de razboi de I.L. Caragiale. Spre deosebire de hanul
sadovenian, care este un spatiu al bunei dispozitii, hanul din aceasta nuvela este
un loc sumbru ca si cel din opera lui Caragiale in care au loc crume. Hanul este un
suprapersonaj, deoarece are o valoare simbolica, fiind legat de destinul
personajelor.
Ghita
Ghita este un personaj mobil (dinamic), deoarece si-a schimbat profund
caracterul pe parcursul desfasurarii actiunii. La inceputul nuvelei, el fusese un sot
tandru, iubitor si apropiat de copii sai. Ulterior, stapanit de setea de bani, a devenit
13

ursuz, inchis in sine, nehotarat, rece si distant. Incetul cu incetul, Ghita a devenit
partas la afacerile necinstite ale lui Lica, acceptand porci furati ca si bani de la
jefuirea arendasului.
Era o personalitate duala, din onestitatea care i-a mai ramas, el s-a apropiat
de jandarmul Pintea, caruia i-a castigat prietenia; dominat insa de patima banilor, sa apropiat mai mult de Lica pentru a-si depasi conditia umila: drama lui Ghita este
analizata magistral, afirma George Calinescu.
Ghita va ajunge o victima a propriei pasiuni si o va impinge pe Ana in bratele
lui Lica: Joaca muiere! Parca are sa-ti ia ceva din frumusete.. Ghita e angrenat
intr-un conflict exterior cu Lica, dar el traieste si un conflict interior puternic intre
setea de bani si dragostea pentru familie. Dezumanizarea lui atinge punctul
culminant in momentul uciderii Anei.
Criticul G. Munteanu afirma ca drama a fost provocata nu numai de
imprejurarea de la han ci si de firea ascunsa, scindata a lui Ghita. Astfel, acesta nusi poate pune de acord esenta si aparenta existentiala decat cu pretul vietii.
Pierzand dragostea Anei, Ghita si-a pierdut si ultima iluzie despre sine.

Ana
Ana este un personaj mobil (dinamic) deoarece si-a schimbat caracterul pe
parcursul desfasurarii actiunii. E caracterizata in mod direct in prolog de mama sa:
Prea tanara, prea asezata, si oarecum prea blanda la fire.
Slavici s-a dovedit a fi un bun cunoscator al psihologiei feminine, la inceput,
Ana era o mama iubitoare si o sotie devotata, ulterior a fost marcata de schimbarea
sufleteasca a lui Ghita si de instrainearea lui. Ea si-a sfatuit sotul sa se fereasca de
Lica caci era: un om rau si primejdios. Incetul cu incetul, Ana a fost fascinata de
forta lui Lica, pe care a inceput sa-l admire: Tu esti om, Lica, dar Ghita nu-i decat
muiere in haine barbatesti.
Vazandu-l pe Ghita in antiteza cu Lica, Ana a inceput sa-l dispretuiasca,
pasiunea pentru Lica a pierdut-o pa Ana, care a fost omorata de Ghita din gelozie si
orgoliu ranit. Scriitor moralist, Slavici a pedepsit-o pe Ana pentru lipsa de masura.
Lica Samadaul

14

Personaj imobil (static), acesta nu si-a schimbat caracterul pe parcursul

desfasurarii actiunii. E caracterizat in mod direct de catre narator: un om de 36 de
ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, ochii mici si verzi si cu
sprancenele dese si impreunate la mijloc. Trasaturile fizice sugereaza rautatea sa
si faptul ca este un personaj demonic.
Era un om cu stare, care isi permitea sa plateasca porcii pierduti sau furati,
energic si intreprinzator, dar in acelasi timp neindurator si aspru. Este caracterizat
direct si de Ana: rau si primejdios dar si de Ghita: tu nu esti om, Lica, esti diavol.
Bun cunoscator al psihologiei umane, Lica a intuit patima lui Ghita pentru
bani: te stiu om care tine la bani. Lica se conducea dupa un cod moral propriu, un
afara legilor si al statului, armele lui erau santajul, sabia si crima. Obiectele sale
preferate erau biciul si cutitul, care sugerau forta, autoritatea dar si violenta.
Este un personaj complex: era inteligent si generos cu cei care il sprijineau,
la petreceri devenea vesel si bun, era darnic cu copii lui Ghita, dovedind o noblete
salbatica. A avut un sfarsit tragic, urmarit de jandarmul Pintea, si-a zdrobit capul de
un stejar batran.

Nuvela fantastica
In lucrarea In inima fantasticului Roger Caillois afirma ca orice fantastic
este o incalcare a ordinii recunoscute, o revarsare a inadmisibilului in sanul
legalitatii cotidiene.
Fantasticul provoaca o ruptura in desfasurarea normala a faptelor, se
caracterizeaza prin aparitia misterului in cadrul vietii cotidiene, a sacrului in profan.
Ezitarea naratorului cat si a lectorului intre planul real si ireal determina
ambiguitaea, echivocul si suspansul operei fantastice.
In lucrarea Introducere in literatura fantastica, T. Todorov facea distinctia
intre fabulos (miraculos), straniu si fantastic. Astfel, fabulosul nu provoaca spaima
lectorului, care admite inca de la inceput faptele supranaturale, fiind supranaturalul
acceptat. Spre deosebire de acesta, straniul provoaca spaima lectorului, el este
definit ca supranaturalul explicat, deoarece legile reale permit explicarea faptelor.
Fantasticul insa, se caracterizeaza prin ezitarea intre cele doua planuri.
15

Sarmanul Dionis
de Mihai Eminescu
Mihai Eminescu a fost creatorul nuvelei fantastice si filozofice Sarmanul
Dionis; nuvela a fost publicata in revista Convorbiri literare intre decembrie 1872
si ianuarie 1873.
Titlul nuvelei sugereaza prin intermediul epitetului Sarmanul conditia
existentiala a omului de geniu, care nu se poate adapta unei societati mediocre.
Conflictul dintre real si ideal este unul de factura romantica. Nuvela contine idei din
filozofia idealista germana a lui Kant si Schopenhauer.
Prologul nuvelei cuprinde idei din filozofia lui Kant referitoare la timp si spatiu,
care au o existenta subiectiva, depinzand de vointa individului care poate trai intrun trecut indepartat sau in viitor: In fapta, lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista
nici timp, nici spatiu, ele sunt numai in sufletul nostru. Trrecut si viitor e in sufletul
meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda..
16

Eroul nuvelei este Dionis, un modest copist, cu o situatie materiala precara.

Dionis mostenise de la tatal sau un portret din tinerete, in care isi regasea propriile
trasaturi si cu care purta lungi dialoguri imaginare ( tatal sau murise intr-un azil de
alienati dupa ce asteptase multa vreme o mostenire din partea familiei). Dionis era
pasionat de lectura cartilor vechi de astrologie si de filozofie pe care le imprimite de
la anticarul Riven. Incercand sa descifreze smenle unei carti de astrologie, Dionis a
iesit din propriul timp si s-a intors cu 500 de ani, in vremea lui Alexandru cel Bun,
sub chipul calugarului Dan. Motivul regresiunii in timp se impleteste cu cel al
metempsihozei, caracteristice operelor fantastice. La randul sau, calugarul Dan i-a
marturisit dascalului Ruben ca a avut revelatia de a fi trait intr-o lume moderna sub
numele Dionis.
In nuvela sunt prezente si alte motive fantastice: motivul umbrei si al dublului.
Desprinzandu-se de propria umbra si insotit de umbra Mariei, Dionis a plecat intr-o
calatorie cosmica. Existenta pe Luna le-a permis celor doi sa gaseasca armonia
primordiala, intr-un peisaj paradiziac. Un alt motiv prezent este cel al titanului: Dan
a preschimbat Pamantul intr-un margaritar pe care l-a atarnat la salba iubitei.
Dan a contemplat Pamantul, care i s-a parut ca un bulgare negru si
neinsemnta, un sambure al raului; oamenii i se pareau minusculi, si i-a comparat cu
niste muste, ceea ce sugereaza efemeritatea umana.
Existenta lor pe Luna a fost perturbata de un spatiu interzis si inaccesibil: o
poarta inchisa, deasupra careia era un ochi de foc intr-un triunghi, si deasupra lui
era un proverb in limba araba: era doma lui Dumnezeu.
Incercand sa infranga si aceasta ultima limita, Dan a facut greseala de a se
substitui lui Dumnezeu, repetand gestul lui Lucifer, de aceea a fost pedepsit,
redevening Dionis si trezindu-se din vis.
Motivul visului este specific operelor fantastice. Fiind bolnav, el a fost vegheat
de Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan, cu care se va casatori.
Finalul nuvelei readuce samburele ei filozofic prin interogatiile: Cine este
omul adevarat al acestei intamplari? Dan sau Dionis? Dan si Dionis sunt avatarii
aceleiasi esente (arheu), reincarnari ale aceluiasi suflet. In finalul nuvelei este
prezent si motivul lumii ca teatru, ca si in poezia Glossa (alte masti, aceeasi
piesa). Citatul din Theophile Gautier justifica forta titanica a eroului, care poate sa
iasa din timp si spatiu.
Dionis este un personaj exceptional in imprejurari exceptionale, de factura
romantica. Tanarul de aproape 18 ani era orfan si sarac, dar un spirit reflexiv si
visator. Era insetat de cunoastere si de absolut. Eroul isi gasea refugiul in cartile de
astrologie si de filozofie primite de la anticarul Riven. Dionis il intruchipeaza pe
17

omul de geniu, avand o capacitate de gandire si de intuitie deosebita: reuseste

astfel sa-si depaseasca propriul eu prin experiente unice, invingand timpul si
spatiul. Ca orice om superior, Dionis s-a detasat de lumea reala si a evadat din
prezentul mediocru in lumea visului.
Nuvela este construita pe opozitia cromatica rosu-albastru, cu semnificatii
simbolice: initialele cartii erau scrise ciudat, cu cerneala rosie ca sangele,
sugerand aspiratia lui la cunoasterea absoluta, care nu este permisa. Ochii tatalui
din portret dar si cei ai Mariei erau albastrii. In calatoria cosmica, cei doi trec prin
trei straturi de stele albastre, sugerand armonia spirituala.

Romanul
Este o specie a genului epic in proza cu actiune complexa, care se
desfasoara pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, cu intriga complicata si
de mare intindere.
In Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, Nicolae Manolescu afirma
ca romanul poate fi de 3 feluri: doric, ionic si corintic:
doric, de factura traditionala: narator la persoana a III-a, faptele sunt
prezentate in ordine cronologica si sunt previzibile, personajele sunt chipuri
sau caractere, perspectiva este unica, romanul este obiectiv
ionic, de factura moderna: naratorul nu este omniscient si omniprezent,
naratiunea este
la persoana I, naratorul este personaj, prezenta
personajelor-reflector, faptele nu sunt relatate in ordine cronologica (acronie),
faptele sunt prezentate in functie de capriciile memoriei involuntare, nu sunt
previzibile, romanul doric este subiectiv, este prezenta tehnica
pluriperspectivismului, este autentic prin prezenta scrisorilor, notelor de
subsol, elementelor de jurnal, si are caracter deschis.
corintic, de factura moderna, simbolic, estetizant, mitic.

18

Atat scriitorii cat si criticii literari au acordat mare importanta romanului,

exprimandu-si conceptia in diferite articole. George Calinescu sustinea dezvoltarea
romanului epic si obiectiv (traditional), avand ca model pe Balzac. Eugen Lovinescu
pleda pentru romanul modern de analiza psihologica, citadin, cu eroi intelectuali.

Morometii
Marin Preda
Marin Preda a fost cel mai de seama prozator contemporan. Criticul Eugen
Simion afirma ca opera sa ilustreaza realismul psihologic, caci prezentarea
obiectiva a realitatii se impleteste cu analiza psihologica.
Volumul de nuvele Intalnirea dintre pamanturi, cu care a debutat, a anticipat
romanele Morometii 1 si 2, Marele singuratic si Delirul.
Actiunea romanelor Intrusul si Risipitorii se desfasoara intr-un alt mediu si
anume cel citadin.
Cel mai iubit dintre pamanteni a fost considerat un roman total, erotic,
politic, de moravuri, de familie, eseu.
Morometii este cel mai realizat roman al lui Marin Preda. Desi de inspiratie
rurala, romanul a depasit tot ce s-a scris inaintea sa prin profunzimea creatiei si
prin originalitatea tipologiei.

19

Actiunea romanului se petrece in Silistea-Gumesti, sat din Campia Dunarii, o

adevarata imago mundi, prezent si in operele Marele singuratic si Delirul.
In primul volum (1955), ritmul vietii era unul calm, romanul fiind concentrat
asupra lui Ilie Moromete. In romanul II (1967), ritmul s-a schimbat, o istorie
necrutatoare patrunzand in lumea satului.
In Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, criticul Nicolae Manolescu
afirma ca romanul Morometii este doric. Incipitul romanului fixeaza actiunea in
timp si spatiu, ca in romanele de factura traditionala, cu cativa ani inaintea celui
de-al Doilea Razboi Mondial, in Campia Dunarii.
Totusi, Nicolae Manolescu observa ca in Morometii apare o alta varsta a
modelului doric de roman, deoarece naratorul renunta partial la omniscienta si
apar personaje-reflector ca Ilie Moromete in primul volum si Niculae in al II-lea. De
asemenea, apar si personaje-informator ca Ilinca si Scamosu.
Romanul are o constructie simetrica, rotunda, datorita timpului. La inceputul
romanului, timpul parea ingaduitor, tolerant: In Campia Dunarii, cu cativa ani
inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii
nesfarsita rabdare.. Verbul se pare sugereaza, insa, ca rabdarea timpului s-ar
putea sa fie doar o iluzie.
In finalul romanului, timpul a devenit amenintator: Trei ani mai tarziu,
izbucnea cel de-al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare..
Timpul joaca in roman un rol asemanator destinului din tragediile grecesti. El
le aparea oamenilor din Campia Dunarii sub doua aspecte diferite, initial, ca un
timp calm, mitic, circular, iar la sfarsitul romanului, ca un timp istoric, amenintator
si ireversibil.
Morometii este un roman complex al vietii de familie, al satului din Campia
Dunarii si al unui destin, cel al lui Ilie Moromete. In roman, viata de familie este
surprinsa in fazele ei tipice, iesind la iveala un adevarat cod al existentei taranesti.
In centrul romanului, se afla familia lui Ilie Moromete, formata din Ilie, Catrina, fii din
prima casatorie, Paraschiv, Achim si Nila si copii din a doua casatorie, Tita, Ilinca si
Niculae.
Inca din primele pagini ale romanului sunt prezentate cele doua probleme ale
familiei: cele doua loturi de pamant, primejdia datorii la banca, fonciirea,
neintelegerile dintre fiii din prima casatorie si Catrina, precum si dorinta mezinului
de a merge la scoala.
20

Romanul are trei parti care se deschid cu cate o scena de ansamblu. Prima
parte se deschide cu scena cinei, a doua cu imaginea prispei pe care erau adunati
la adapost de ploaie toti membrii familiei iar a treia parte cu scena secerisului.
In roman exista nenumarate simboluri care trimit la o alta fata a existentei
taranesti: unul dintre cele mai importante este salcamul, care prin vechimea lui a
intrat in viata familiei. Initial, el dadea grandoare si maretie curtii, sugerand unitatea
si trainicia Morometilor. Cand a fost taiat, gospodaria parea pustie si modesta.
Taierea salcamului a tulburat viata familiei, loviturile de topor fiind ascultate cu
spaima ca niste lovituri ale destinului, pe fundalul bocetelor care se auzeau din
cimitir. Salcamul are o valoare premonitorie, taierea lui a anuntat destramarea
familiei. A fost considerat dublul vegetal al lui Ilie Moromete, deoarece a anticipat
destinul eroului. Un alt simbol este Bisisica, o oaie neagra si rea, care il teroriza pe
Niculae. In roman se prefigureaza o adevarata drama a lui Niculae care voia sa
invete carte dar intampina rezistenta familiei: tatal il ironiza, iar fratii il repezeau cu
grosolanie. Singurul lui aliat era Catrina, mama lui, si alte familii taranesti.
Istoria Morometilor nu ocupa toata suprafata romanului, care prezinta si alte
familii taranesti. Istoria cuplului Birica-Polina poate fi o replica la Ion-Ana din
romanul lui Liviu Rebreanu. Spre deosebire de Ion, Birica era sfios, inocent, semnul
lui caracteristic fiind cantecul. El o iubea pe Polina si nu era interesat de zestrea
acesteia. Spre deosebire de Ana, Polina a dovedit o energie extraordinara, si-a
urmat sentimentele si a fugit cu Birica. Ea era preocupata de zestrea sa,
infruntandu-si tatal, Tudor Balosu.
O alta istorie este cea a lui Botoghina, care punea mai presus decat pamanul
propria sanatate; bolnav de TBC, el a vandut din pamant pentru a se ingriji intr-un
sanatoriu, desi sotia sa, Anghelina, se opunea.
Un alt tip de familie este familia lui Traian Pisica, cizmarul satului, care avea
13 copii. La nasterea fiecaruia, Pisica ii amenda, vanzand din pamant. Aceasta
era o antifamilie, deoarece parintii nu erau modele educationale pentru copii lor,
nu aveau autoritate in fata acestora, iar normele de viata cotidiana nu erau
respectate.
Tugurlan reprezenta pe individul nemultumit de conditia sa, revoltat deoarece
a fost nedreptatit la improprietarire si se instrainase de sat. Avea o infatisare
intunecata, fiind un om neprietenos, de care lumea se cam ferea. Cand a aparut
prima oara in poiana fierariei lui Iocan, el s-a asezat pe margine alaturi de Ion Miai,
vorbele lor nefiind luate in seama.

21

Spre deosebire de Ilie Moromete, Tugurlan simtea violenta timpului, dovedind

luciditate si realism. Interventia sa din poiana este simbolica, aratand ca timpul nu
era atat de rabdator si calm cum il credeau ceilalti.
Revolta si ostilitatea lui Tugurlan se exprimau prin agresivitate verbala. Dupa
o vreme insa, el s-a impacat cu satul, parasind starea de furie. Acest fapt este insa
de scurta durata, caci a intervenit fatalitatea, a fost arestat si trimis la judecata
pentru l-a batut pe Tache morarul, fiul lui Aristide.
Scriitorul a realizat una dintre cele mai veridice imagini ale satului romanesc,
prezentand viata rurala in datele ei caracteristice (secerisul, treieratul). De
asemenea, a surprins si unele obiceiuri si traditii populare: calusarii, hora, nunta,
spalatul picioarelor la Rusalii, ceea ce ii confera romanului un caracter monografic.
Morometii II
In volumul II, aparut in 1967, Marin Preda a realizat o imagine autentica a
satului de dupa razboi. Invadat de evenimente pline de viclenie, satul era sortit
disparitiei.
Alcatuit din 5 parti (91 de capitole), volumul II se caracterizeaza prin
discontinuitate narativa. Este atat un roman al satului postbelic, cat si al lui
Moromete si al lui Niculae.
Romanul prezinta o adevarata batalie pentru putere: Isosica, Plotoaga,
Zdruncan, Mantarosie voiau sa-l indeparteze pe responsabilul morii Adam Fantana
si au organizat o actiune de compromitere, dar s-au suspectat intre ei si au
complotat.
Invingator a iesit un necunoscut, Vasile al Moasii, un om dur, simbol al istoriei
care patrunsese in sat.
Evenimentele sunt analizate in mod necrutator: carciumarul Valache, iesit din
beciul inchisorii, a trecut la o mutenie absoluta in semn de protest. Isosica,
inteligent si inventiv, si-a indepartat adversarii folosindu-se de sotia sa, Ciulca, o
femeie rea de gura, un adevarat spion al satului.
Morometii II are un caracter monografic, cuprinzand un cod al existentei
taranesti, prin prezenta unor ritualuri si traditii.
Cu acest volum, Marin Preda a inaugurat seria romanelor care au abordat
tema obsedantului deceniu (50-60). Din acest punct de vedere, romanul
22

reprezinta un document zguduitor despre tragedia satului traditional romanesc,

care a fost colectivizat fortat.
Ilie Moromete
Este unul dintre cele mai fascinante personalitati din literatura romana. Este
un personaj cu valoare exponentiala deoarece simbolizeaza lumea taraneasca in
valorile ei durabile (Eugen Simion).
Scriitorul marturisea ca prototipul lui Ilie Moromete a fost tatal sau, Tudor
Calarasu: Ilie Moromete a existat, era tatal meu..
Personaj complex, Ilie Moromete este simbolul taranului roman din preajma
si dupa Razboiul Mondial. El se deosebeste insa de tipurile de tarani din literatura
anterioara, fiind taranul filozof: Inteligent si reflexiv, el era capabil sa traiasca si sasi reprezinte marile drame de existenta.
Eroul era un spirit contemplativ, care transmite existenta intr-un spectacol,
el privea lumea de pe prispa casei sau de pe stanoaga podistei, fumand linistit.
Catrina, sotia sa, nu-i intelege calmul si nici bucuria visarii; caracterizat in mod
direct: Esti mort dupa sedere si tutun. Placerea contemplatiei reiese si din scena
secerisului.
Constiinta patriarhala, Moromete era convins ca modul traditional de
existenta al taranilor era cel mai bun cu putinta. De aceea, voia sa pastreze
nestirbit pamantul pe care il avea, ca si integritatea familiei. Pamantul inseamna
pentru el demnitatea umana si sociala, dar si libertatea de a te gandi la altceva
decat la ziua de maine.
Scena cinei, in care el statea pe un prag, parca deasupra tuturor, sugerand
autoritatea tatalui care voia sa mentina unitatea familiei.
El stia sa fie dur dupa caz: bataia baietilot cu parul cand au spart lada cu
zestre a fetelor.
Moromete ii dispretuia pe oamenii ca Tudor Balosu, care erau preocupati de
bani sau de negustorie.
Moromete se caracterizeaza prin talentul de a povesti si prin darul vorbirii.
Intors dintr-o calatorie la munte, unde s-a dus sa vanda porumb, el a povestit lucruri
pe care Nicolae nu le va regasi cand il va insoti: Tatal avea ciudatul dar de a vedea
lucruri pe care lor le scapau, pe care altii nu le vedeau, caracterizandu-l direct.
23

Placerea de a vorbi, umorul, ironia si inteligenta lui Ilie Moromete reies din
scena adunarii din poiana fierariei lui Iocan. Imbracati in haine de sarbatoare,
veneau aici sa discute politica precum intr-o agora.
Moromete era intampinat aici cu simpatie, discutiile nu incepeau fara el,
dovedind ca prestigiul lui era recunoscut. Citirea dezbaterilor parlamentare, pe care
le comenta impreuna cu Cocosila si Dumitru al lui Nae ii prilejuia o placere
deosebita. Ca un adevarat actor, Moromete isi potrivea timbrul vocii pentru a obtine
efectul comic. Poiana lui Iocan are o semnficatie simbolica in roman, sugerand ca
taranii lui Marin Preda preferau schimbul de idei in locul carciumii.
Disimularea este o a doua natura a personajului, care pentru a-si testa
partenerul sau a se distra pe seama lui isi ascundea gandurile. Atitudinea sa
creeaza un sentiment de instrainare, in special cu fiii sai. Astfel, in scena serbarii
scolare, in care Niculae ia premiul I si apoi este prins de friguri, Moromete era uimit,
emotionat, dorind sa-si arate adevaratele sentimente, dar nu si-a gasit gesturile
potrivite.
Drama lui Moromete este morala: nu pierderea pamantului l-a marcat in mod
spcial, ci destramarea familiei, care i-a provocat o modificare interioara profunda,
anuntata de schimbarea glasului sau. Din Moromete cel stiut, a ramas doar capul
din huma arsa, facut de Din Vasilescu la una din adunarile la Iocan.
Figura lui Ilie Moromete sta sub semnul tragismului in volumul II, fiii plecati la
Bucuresti nu s-au mai intors si cand Moromete a vrut sa refaca unitatea pierduta a
familiei, a fost refuzat.
Paraschiv devenise sudor si muncea din greu pentru a-si ridica o casa, Nila
era portar la un bloc, iar Achim avea un mic magazin alimentar.
Destramarea familiei a urmat cu moartea lui Nila in razboi, in batalia de la
Cotul Dornei, iar Paraschiv a fost rapus de TBC.
Catrina, sotia lui Moromete, l-a parasit, plecand la Marita (Alboaica), cand a
aflat ca Moromete a vrut sa-si aduca baietii inapoi.
Maretia tragica a lui Ilie Moromete consta in iluzia ca mai poate face ceva, ca
mai poate trai evenimente.
O scena antologica este aceea in care Ilie Moromete, udat pana la piele de o
ploaie de vara, sapa un sant, care sa apere sura, scena care sugereaza
disperarea, dar si indarjirea batranului taran.
24

In acest volum, Ilie Moromete a intrat intr-o zona de umbra, vechii lui prieteni
l-au parasit (Cocosila) sau au murit (Dumitru al lui Nae). De aceea, el comenta
ceea ce se petrecea in lumea satului cu noii lui prieteni: Giugudel, Matei Dimir,
Costache al Joichii si Nae cizmarul. Totusi, avea impresia ca nu mai gasea un om
cu care sa glumeasca inteligent. El avea impresia ca in Silistea-Gumesti, ca dintr-o
groapa fara fund, nu mai incetau sa iasa atatia necunoscuti.
Tinta ironiilor lui usturatoare era reprezentata de Isosica, Bila, Adam Fantana
si Mantarosie. Dupa un moment de revitalizare (dragostea pentru Fica, sora primei
sale sotii), Ilie Moromete a intrat intr-o agonie lenta, lipsita de maretie. Fara cal, el
era purtat in roaba de varul sau, Sande, si inainte de a muri, i-a spus doctorului:
Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta, autocaracterizandu-se.
Morometii II este si un roman al lui Niculae, care a parasit conditia de taran,
devenind activist de partid, el il vizita din cand in cand pe Ilie Moromete, discutiile
cu el aduceau instrainarea care ii separa, sugerand conceptii de viata diferite.
Tatal era neimpacat ca ce a facut el este gresit, iar Niculae sustinea ideea ca
activist ideea colectivizarii.
Niculae traia atat o viata exterioara limitata, cat si una interioara, care
amplifica pacea dintai. Astfel, dupa moartea lui Ilie Moromete, Niculae era mahnit
ca-si parasise tatal in ultimii ani si nu a avut liniste pana cand acesta nu i-a aparut
in vis.
Destinul lui Niculae va fi urmarit si in romanul Marele singuratic: el s-a
casatorit cu Marioara a lui Adam Fantana si a ajuns inginer horticultor.

25

Ion
de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu, important scriitor interbelic, a contribuit la dezvoltarea

nuvelei: Prosti, Catastrofa si a romanului romanesc Ion, Rascoala.
Cel dintai roman romanesc realizat in epoca moderna, a aparut in anul 1920.
In volumul Marturisiri, Rebreanu afirma ca a fost impresionat de o scena la care a
asistat: Am vazut un taran imbracat in straie de sarbatoare. El nu ma vedea.
Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul, l-a sarutat ca pe o ibovnica. Scena a
intrat in roman in capitolul Sarutarea din partea a II-a, Glasul iubirii, gestul
eroului a capatat o valoare simbolica.
Scriitorul marturisea ca a fost impresionat de un tanar, Ion Pop al
Glanetasului, care nu avea pamant, dar si-l dorea foarte mult. Totodata, destinul
Rodovicai, o tanara care era batuta de tatal sau, un taran vaduv bogat, pentru ca a
ramas insarcinata, l-a influentat in realizarea Anei.
Constructia romanului este simetrica, incepe si se incheie cu descrierea
drumului catre satul Pripas. Drumul face legatura intre lumea imaginara si cea
reala, asigurand o continuitate fireasca. Rebreanu insusi marturisea ca a urmarit
intentionat cu o constructie circulara sa dea iluzia realului.
In lucrarea De la Ion la Ioanide, criticul Nicolae Balota considera drumul o
metafora a romanescului care sugereaza ciclicitatea existentei.
26

Este alcatuit din 13 capitole, primul Inceputul iar ultimul Sfarsitul. Cele
doua parti ale romanului: Glasul pamantului si Glasul iubirii sugereaza temele
dar si conflictul psihologic al protagonistului.
Naratiunea se desfasoara pe doua planuri paralele: unul care urmareste
destinul lui Ion, fiul lui Alexandru Glanetasu si al Zenobiei, iar celalalt destinul
familiei lui Zaharia Herdelea, invatatorul satului. Astfel, romanul urmareste atat
lumea taraneasca cat si cea a micii intelectualitati din Ardeal.
Ion este un roman doric, de factura traditionala, cu naratiune la persoana
a III-a, narator heterodiegetic, perspectiva auctoriala, focalizare zero si viziune din
spate, faptele sunt prezentate in ordine cronologica si sunt previzibile, naratiunea
fiind obiectiva.
Ion este un roman al satului ardelean, dar si al unui destin, cel al
protagonistului. Scena horei din curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea,
constituie expozitiunea romanului. Scena sugereaza o adevarata ierarhie sociala a
satului. De o parte stateau cei care aveau pamant: Vasile Baciu, Toma Bulbuc, iar
de cealalta parte statea Alexandru Glanetasu, care era ca un caine la usa
bucatariei, sfiindu-se sa intre in vorba cu cei bogati. La hora participa si
intelectualitatea satului: Zaharia Herdelea si preotul Belciug. Criticul Nicolae
Manolescu afirma ca este o hora a soartei caci schiteaza conflictul romanului si
are valoare anticipatorie.
Motivul central este pamantul, de care depind relatiile din lumea satului.
Personajele lui Rebreanu dovedesc o sete stihiala de pamant (Nicolae Balota),
care devine o adevarata obsesie. Astfel, se observa in roman doua tendinte:
aviditatea celui fara pamant si obsesia obtinerii lui (Ion) si dorinta de a pastra
pamantul si de al sporti (Vasile Baciu).
Motivul pamantului se asociaza in roman cu mitul sangelui, al violentei, ca la
scriitorii americani (bataia Ion-George, Ion-Simion), bataile date Anei, omorarea lui
Ion (de catre George), arata faptul ca Liviu Rebreanu este un scriitor cu vocatia
tragicului. Astfel, descoperim in roman un sens tragic al existentei, personajele fiind
urmarite de o fatalitate care le transforma in victime: Dumitru Moarcas, Avrum, Ion,
Ana.
Romanul este o adevarata monografie a satului ardelean deoarece prezinta
obiceiuri si datini stravechi legate de momentele cruciale ale existentei: nasterea,
moartea, nunta, ca si momente din existenta satului: hora, sfintirea bisericii. Daca
imaginea crucii cu Iisus batuta de ploaie si de vant sugera indepartarea de sacru,
27

sfintirea bisericii dupa moartea lui Ion sugereaza intoarcerea la sacru si la cele
sfinte.

Ion
Este personajul principal al romanului, personaj eponim si rotund. El are
valoare exponentiala caci reprezinta pe taranii lipsiti de pamant si dornici de a-l
avea. Ion este un om al humei (Nicolae Balota), ca si taranul Petre Petre din
romanul Rascoala. Trasatura dominanta pentru Ion este dragostea pentru
pamant, pamantul ii era drag ca ochii din cap.
In capitolul Zvarcolirea,eroul se simtea coplesit de forta pamantului, sugerat
de comparatiile ca un vierme, ca o frunza si de metafora urias.
In capitolul Sarutarea, raportul dintre erou si pamant s-a schimbat:
pamantul a devenit pentru el ca o iubita, iar sarutul acestuia s-a transformat intr-o
adevarata imbratisare erotica.
El traia un conflict interior intre setea de pamant si iubirea pentru Florica, fiica
Todosiei si a lui Maxim Oprea.
In prima parte a romanului, Ion asculta de glasul pamantului: desi o iubea
pe Florica, el a sedus-o pe Ana, la ideea lui Titu, pentru a pune mana pe
pamanturile lui Vasile Baciu.Obsesia pamantului l-a dezumanizat pe erou: Ion este
o bruta, o fiinta redusa de o lacomie obscura, violent si patimas, afirma George
Calinescu. El se comporta brutal cu Ana, dar si cu parintii sai, pe care nu ii
respecta, pe tatal sau il acuza ca i-a baut averea, iar pe mama sa ca l-a nascut
sarac. Dupa ce a avut pamantul ravnit, Ion a inceput sa asculte de glasul iubirii,
intorcandu-se la Florica, care era acum sotia lui George Bulbuc.
O scena simbolica este aceea a nuntii unde a dansat patimas cu Florica, sub
privirile Anei, care a intuit adevarul, hotarand sa se sinucida.
Destinul lui Ion este pana la un punct paralel cu cel al lui Vasile Baciu, si
acesta se casatorise cu o fata urata, dar bogata. Spre deosebire de Ion, care o
brutaliza pe Ana, Vasile Baciu isi iubea sotia, pentru ca ea reprezenta averea pe
care o dobandi-se prin casatorie.
Pe langa conflictul interior, Ion este implicat si in conflicte exterioare, cu
Simion Lungu, Vasile Baciu si cu George Bulbuc.
28

Ion este considerat un personaj naturalist, ca si personajele lui Zola,

deoarece era supus instinctelor. In Literatura si iubirea, Rebreanu afirmase ca
omul este supus anumitor instincte: foamea, atractia sexuala si teama de moarte.
Trasaturile lui Ion reies din faptele, gesturile, limbajul sau, prin caracterizare
indirecta, dar si prin caracterizare directa, facuta de narator, alte personaje si
autocaracterizare. Astfel, naratorul evidentiaza harnicia sa: era iute si harnic ca
ma-sa.
Doamna Herdelea il admira Ion pentru ca E baiat cumsecade. E muncitor, e
harnic, e saritor, e istet. Istetimea lui Ion, care trezise simpatia familiei Herdelea
este prezentata de narator: a fost cel mai iubit elev al invatatorului, fiind silitor si
cuminte..
Spre deosebire de invatator, preotul Belciug il dispretuia pe Ion,
caracterizandu-l direct: esti un stricat si un bataus si un om de nimic..
Ion era violent si impulsiv, fiind respectat de tinerii din sat, dar si temut de
tiganii care l-au insotit la carciuma si au cantat la comanda lui desi erau platiti de
George. La hora, insultat de Vasile Baciu, Ion se simtea manios, dorind sa se
razbune.
Destinul lui Ion este unul tragic, caci pasiunea lui pentru Florica i-a
determinat moartea, fiind ucis de George cu o sapa, dupa ce fusese avertizat de
oloaga Savista.
Ana
Surprinsa in roman in trei ipostaze: tanara indragostita de Ion, sotie care a
indurat umilinta, vorbele grele si bataile lui Ion, ca si mama lui Petrisor. Este
caracterizata in mod direct din punct de vedere fizic de Ion: slabuta si uratica.
Acesta o vedea in antiteza cu Florica pe care o iubea; ea insasi era complexata de
frumusetea Floricai.
Trasaturile ei morale reies din faptele, gesturile si atitudinile sale prin
caracterizare indirecta. Ana era o fire slaba si rabdatoare, astfel, suporta bataile din
partea tatalui si sotului fara sa le reproseze nimic, fiind lipsita de personalitate.
Lipsa de afectiune a lui Ion pentru care sacrificase totul i-a distrus echilibrul
sufletesc, astfel, cand Ion dansa patimas cu Florica, moartea i-a aparut ca unica
solutie. Obsedant, ii aparea imaginea lui Avrum care se spanzurase.

29

Destinul Anei esti tragic, constienta de faptul ca nu era iubita de sotul ei,
hotaraste sa se spanzure.

Baltagul
de Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu a fost creatorul unei opere impresionante, de aproape 100
de volume, contribuind la dezvoltarea povestirii (Hanu Ancutei, Dureri inabusite) si
a romanului (Baltagul). De asemena, a fost creatorul romanului istoric: Fratii Jderi,
Neamul Soimarestilor, Zodia Cancerului sau vremea Ducai-Voda.
In romanul Baltagul, ca si in Hanu Ancutei, realul si miticul se impletesc.
George Calinescu considera Baltagul: un roman al transhumantei: cazul
din Baltagul este, in punctul de plecare, acela din Miorita. Scriitorul insusi s-a
raportat la balada populara, dovada fiind motto-ul romanului: Stapane, stapane/
Mai cheama si-un cane!. Ca si balada Miorita, romanul infatiseaza o civilizatie
pastorala milenara care se desfasoara in functie de ciclul anotimpurilor. Este o lume
arhaica, in care traditia actioneaza cu putere de lege nescrisa. Pe langa societatea
pastorala arhaica, romanul infatiseaza insa si o lume noua. Astfel, in capitolul VI,
Vitoria Lipan vorbea despre doua tari: cea de sus, a muntenilor crescatori de oi, si
cea de jos, a targurilor si a capitalei. In lucrarea Arca lui Noe. Eseu despre
romanul romanesc, criticul Nicolae Manolescu afirma ca romanul s-a indepartat de
mit caci motivul central este cautarea in scopul aflarii adevarului.
Romanul este o concretizare artistica a mitului marii calatorii, care facea
medierea dintre viata si moarte. Calatoria in care plecase Nechifor Lipan la Dorna
s-a transformat in marea calatorie. El i-a aparut in vis Vitoriei, trecand o apa
neagra si indreptandu-se catre apus. Erou mitic, el i-a vorbit sotiei sale din lumea
umbrelor, in sprijinul propriei descoperiri si inmormantarii dupa datina.
30

Actiunea romanului respecta scenariul mitului Isis-Osiris. Astfel, Nechifor

Lipan a fost omorat ca si Osiris, divinitatea egipteana. Vitoria a pornit in cautarea
disparutului, ca si Isis, insotita de fiul ei, Gheorghita, caruia ii corespunde in mit lui
Horus.
Drumul parcurs de Vitoria Lipan pana la Dorna in cautarea sotului ei este o
prefigurare a mitului labirintului. Inainte de a intra in spatiul labirintic, au loc doua
dialoguri semnificative: Gheorghita si-a intrebat mama despre durata drumului, iar
raspunsul acesteia nu stam, umblam pana gasim ce cautam sugereaza o actiune
indecisa in spatiu. Alt dialog semnificativ este acela dintre Vitoria si evreul David,
care ii spune: Dumneata, nevasta, esti pornita pe cale lunga. Vreau sa zic ca nu-i
atat de lunga calea, cat cotita, cuvinte ce sugereaza meandrele labirintului. Centrul
labirintului se afla intre Suha si Sabasa, in rapa de sub crucea Talienilor, unde a
fost descoperit Nechifor Lipan. Identificarea faptasilor (Calistrat Bogza si Ilie Cutui)
si pedepsirea lor sugereaza iesirea Vitoriei din labirint. Ea a parcurs atat un labirint
in spatiu, drumul pe care nu il traversase niciodata inainte, cat si unul in timp ( un
fel de calatorie initiatica in lumea mortilor), de unde a vrut sa-l smulga pe sotul sau.
In roman, timpul si spatiul se subiectivizeaza, devenind expresii ale labirintului
interior.
Titlul romanului se refera la instrumentul crimei, dar si la mobilul dreptatii si al
triumfului adevarului, dupa care se implinea datina stramoseasca. De aceea, el
capata o valoare mitica, prin raportarea realului la legendar.
Gheorghita
Fiul Vitoriei si al lui Nechifor Lipan, se afla la varsta initierii in viata. Baltagul
poate fi considerat un bildungsroman deoarece prezinta formarea personalitatii lui
Gheorghita. Drumul pe care l-a strabatut insotind-o pe mama sa a contribuit la
maturizarea lui. Exista in roman doua scene simbolice pentru devenirea si
maturizarea lui: scena in care a vegheat trupul tatlui sau in rapa si pedepsirea
ucigasului (Calistrat Bogza) cu baltagul, prin care a indeplinit dorinta mamei, dar si
datoria de fiu. Calatoria pe care a intreprins-o la Dorna i-a determinat modificari
profunde la fiecare nivel al fiintei, de la rezistenta fizica pana la ascutirea spiritului si
la intarirea sufletului. Dintre incercarile la care a fost supus Gheorghita face parte si
coborarea in rapa care trimite la mitul coborarii in Infern, presupune descoperirea
lumii de dincolo si comunicarea cu spiritele stramosilor. Proba initiatica , cobararea
in Infern, apare si in alte opere ca: Odiseea de Homer, Eneida de Virgiliu, Divina
Comedie de Dante, dar si in Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga. Legatura
sufleteasca dintre tata si fiu este sugerata si de faptul ca el poarta numele cel
adevarat si tainic al lui Nechifor Lipan: Tatal meu se numea Gheorghita, dar o
31

tiganca i-a schimbat numele si l-a vandut pe fereastra ca sa nu mai ajunga bolile si
moartea. Numele aminteste si de legenda Sfantului Gheorghe, biruitorul balaurului.
Vitoria Lipan
Personaj cu valoare exponentiala, reprezentand o lume arhaica, in care
traditia actioneaza cu putere de lege nescrisa: Vitoria nu este o individualitate, ci
un exponent al spetei, afirma George Calinescu.
Caracterizarea directa facuta de autor evidentiaza frumusetea ei fizica (ochi
caprui, aprigi si inca tineri, par castaniu) dar si forta sa interioara. Eroina respecta
datinile lumii in care traia: in timpul calatoriei sale la Dorna, ea a asistat la
ceremonii de botez. De asemenea, la manastirea Bistrita a daruit icoanei Sf. Ana o
naframa cu un ban de argint. Inainte de a pleca la drum, s-a dus la preotul Daniil
pentru a-i binecuvanta baltagul, dar si la vrajitoarea Maranda, fiind convinsa ca
sotul sau a murit, dupa ce l-a visat trecand o apa neagra.
Vitoria este refractara noului: i-a interzis fiicei sale Minodora sa foloseasca
apelativul domnisoara, sa poarte coc si bluza si sa arunce gunoiul inaintea
soarelui.
Vitoria este un personaj complex, rotund: nelinistita ca sotul ei a intarziat la
Dorna, ea a plecat in cautarea lui, dand dovada de dragoste, curaj, devotament.
Era o fire voluntara, energica, neinduplecata in hotararile sale; prin spiritul ei
justitiar, ea se aproprie de alti eroi sadovenieni ca Tudor Soimaru din Neamul
Soimarestilor.
Are o minte agera si cuprinzatoare, desi uneori simuleaza naivitatea si
umilinta. Ea incearca sa se adapteze oricarei imprejurari, astfel, ii transmite
subprefectului propriile banuieli si certitudini, facandu-l sa se iluzioneze ca el a
descoperit faptele. La primaria din Suha, fata-n fata cu criminalii, Calistrat Bogza si
Ilie Cutui, ea a dovedit abilitate, starnindu-i unul impotriva celuilalt. A reconstituit
crima in fata vinovatilor ca si Hamlet, facandu-i pe acestia sa marturiseasca.
Ca toti eroii sadovenieni, Vitoria traia in comuniune cu natura, ale carei
semne le cunostea si le folosea spre binele gospodariei: stia cand are sa vina iarna
si are sa vremuiasca.
A actionat pentru implinirea datinii strabune: dupa ce sotul ei a fost
inmormantat conform traditiei, ea s-a intors linistita la Magura Tarcaului, reluandu-si
viata si dovedind ca armonia a fost restabilita.
32

Baltagul este un roman de factura traditionala, cu naratiune heterodiegetica,

cu focalizare zero, perspectiva auctoriala, viziune din spate, narator obiectiv,
omniscient si omniprezent.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Camil Petrescu
Camil Petrescu a fost un promotor al innoirii romanului si al sincronizarii
acestuia cu literatura europeana a timpului. A fost un romancier al autenticitatii si al
experientei, ca si Mircea Eliade si Anton Holban.
Scriitorul si-a exprimat conceptia estetica in articole, conferinte, ca si in
romanul Patul lui Procust. Astfel, in conferinta Noua structura si opera lui Marcel
Proust, Camil Petrescu a facut distinctia dintre romanul traditional si cel modern. In
romanul traditional, naratorul este omniscient si omniprezent, avand o perspectiva
demiurgica asupra realitatii. In romanul modern, eul este subiectiv, devine centrul
existentei. Faptele nu sunt prezentate in ordine cronologica, ci in functie de
capriciile memoriei involuntare. Timpul verbal care confera autenticitate este
prezentul, in care intra si memoriile involuntare. In romanul modern (ionic-Nicolae
Manolescu), naratorul renunta la omniscienta si omniprezenta. Camil Petrescu a
subliniat relatia dintre romanul modern si filozofie.
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi este un roman modern,
subiectiv, de analiza psihologica, aparut in 1930. Scris la persoana I, romanul este
un lung monolog al protagonistului Stefan Gheorghidiu, in care se autoanalizeaza.
Scriitorul insusi marturisea: eu nu pot vorbi onest decat la persoana I. Planul
interior (al trairilor si sentimentelor eroului), se impleteste cu cel exterior (al lumii
vazute dintr-o perspectiva subiectiva). Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi este atat un roman erotic, cat si un roman al razboiului. Caracterul unitar al
romanului este dat insa de faptul ca evenimentele se reflecta in aceeasi unica
perspectiva, cea a lui Stefan Gheorghidiu.
33

Eroul traieste doua experiente: iubirea si razboiul (intalnirea cu moartea): In

fata mortii si in dragoste, omul apare in autenticitatea lui afirma Camil Petrescu.
In Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, Nicolae Manolescu
considera Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi un roman ionic, in
care naratiunea este homodiegetica, are narator-personaj, naratorul renunta la
omniscienta si la omniprezenta, are perspectiva actoriala, viziune avec, focalizare
interna.
Romanul se caracterizeaza prin acronie, deoarece faptele nu sunt prezentate
in ordine cronologica, ci in functie de capriciile memoriei involuntare.
In primul capitol, ca si in partea a II-a, este folosit timpul prezent, ca si in
romanele lui Proust. Totusi, romanul contine si elemente traditionale: titlul
sugereaza tema operei, ca si structura, incipitul romanului fixeaza actiunea in timp
si spatiu (in primavara anului 1916, in Valea Prahovei).
Capitolele 2-5 constituie un roman in roman si sunt scrise la timpul trecut, in
aceste capitole faptele sunt prezentate in ordine cronologica; acestea constituie o
analepsa.
In primul capitol, este prezentata discutia de la popota ofiterilor in jurul
procesului in care un barbat a fost achitat desi isi omorase sotia din gelozie. La
aceasta discutie au participat: Stefan Gheorghidiu, capitanul Corabu, Dimiu,
Oprisan si Floroiu. Acest dialog despre fidelitatea in dragoste i-a declansat lui
Gheorghidiu amintiri despre sotia lui, Ela.
Prima parte a romanului este povestea unei iubiri ce sta sub semnul geloziei,
prezentate prin prima barbatului care o rememoreaza pentru a se clarifica.
Student la Filozofie, Gheorghidiu a cunoscut-o pe Ela care era studenta la
Litere, de care s-a indragostit. Desi saraci, ei aveau o casnicie implinita, prin
nenumaratele dovezi de iubire ce veneau mai ales din partea Elei. Mostenirea
neasteptata a unei averi considerabile lasata lui Stefan de unchiul sau Tache, avar
si ursuz, a schimbat modul de viata al celor doi.
Dupa obtinerea mostenirii, Ela a inceput sa fie atrasa de viata mondena si
interesata de bunurile materiale. Distractiile nocturne si excursiile in locuri pitoresti
(Odobesti) au declansat in Gheorghidiu drama incertitudinii asupra fidelitatii Elei.
De aceea, prima parte a romanului poate fi considerata monografia incertitudinii
chinuitoare.

34

Drama eroului s-a amplificat atunci cand a observat ca Ela era atrasa de
Domnul G (Grigoriade): un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei. Torturat
de gelozie, el s-a hotarat sa plece pe front, desi putea evita acest lucru. Concentrat
la Dambovicioara, el a cerut o invoire pentru a-si petrece vara la Campulung cu
Ela. Aceasta i s-a parut rece si distanta si preocupata de situatia ei materiala.
Ruptura interioara de Ela s-a produs definitiv pentru ca si domnul G se afla la
Campulung.
Suferinta lui a fost determinata si de faptul ca nu a intuit adevarul despre Ela:
eu descopeream acum, treptat, sub o madona crezuta autentica, originalul: un
peisaj si un cap strain si vulgar.
Partea a 2-a a romanului a fost considerata un jurnal de campanie. Scriitorul
a folosit tehnica jurnalului, apeland la propiul memorial de campanie, ca participant
la Primul Razboi Mondial, ceea ce confera romanului autenticitate.
In Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, Camil Petrescu a
demitizat imaginea razboiului, ca si in poeziile sale din Ciclul mortii. Astfel, nu a
descris mari batalii, ci a insistat asupra absurditatii razboiului. Imaginea frontului era
coplesitoare: armamentul lipsea, ordinele contradictorii produceau panica, iar
soldatii, torturati de ideea luptei, au ajuns sa-si piarda atributele umane.
In capitolul Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu, scriitorul a creat
adevarate imagini apocaliptice.
Camil Petrescu a prezentat razboiul din perspectiva luptatorului de rand care
traia o experienta cruciala, aflandu-se fata in fata cu moartea.
Astfel, a surprins realitatea tragica a confruntarii cu moartea, frica, lasitatea,
panica de care erau cuprinsi soldatii, precum si marsurile lungi si istovitoare.
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi poate fi apropiat si de
alte romane ale razboiului ca: Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu,
Intunecare de Cezar Petrescu, Strada Lapusneanu de Mihail Sadoveanu; iar din
literatura universala, de Manastirea din Parma de Stendhal.
Stefan Gheorghidiu
Este personajul principal al romanului. Intelectual problematic, student la
Filozofie, cu preocupari teoretice, el era avid de cunoastere absoluta, atat prin
dragoste, cat si prin experienta directa, traita a razboiului.

35

Eroul lui Camil Petrescu este un intelectual, o natura reflexiva si

patrunzatoare, care sufera pentru ca gandeste, analizeaza. Ca toti eroii lui Camil
Petrescu, Gheorghidiu este dominat de setea de absolut. El aspira la o iubire
absoluta, ca si Andrei Pietraru din drama Suflete tari si Pietro Gralla din Act
venetian.
In discutia de la popota ofiterilor, el si-a exprimat conceptia despre iubire,
vazuta ca simbioza sentimentala, ca un monodeism, voluntar la inceput,
patologic pe urma.. El considera ca acei care se iubesc au drept de viata si de
moarte unul asupra celuilalt. In conceptia sa, o iubire mare e, mai curand, un
proces de autosugestie.
Eroul oscila intre certitudine si incertitudine, fiind vulnerabil din cauza geloziei
sale determinate de orgoliu. El respingea etichetarea de gelos ca vulgara: nu, nam fost niciodata gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii.
Gheorghidiu suferea nu numai din orgoliu ranit, din neputinta si deziluzie, ci
si pentru ca se dedubla, ascunzandu-si framantarile si afisand indiferenta: ma
chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma simteam imbecil si ridicol....
Plimbarea la Odobesti a declansat criza sa de gelozie si incertitudinea
asupra fidelitatii Elei. Astfel, viata lui a devenit o adevarata tortura si nu mai putea
citi nici o carte.
Initial, traia orgoliul de a fi iubit si de a fi in centrul atentiei Elei; cand aceasta
s-a indepartat de el, Gheorghidiu a trait suferinta orgoliului ranit. Imaginea pe care
el o avea despre Ela era una subiectiva, ca si cea a lui George Demetru Ladima din
romanul Patul lui Procust despre Emilia Rachitaru.
Gheorghidiu proiecta asupra Elei idealul de frumusete si puritate, dar
nepotrivirea dintre imaginea ideala si realitate este pentru el dureroasa, generandui drama.
Eroul a plecat pe front din acelasi orgoliu al cunoasterii, dar si din sentimentul
de onoare si al loialitatii fata de sine.
O trasatura importanta a personajelor camilpetresciene este luciditatea cu
care se autoanalizeaza si ii analizeaza pe ceilalti, din care genereaza si drama
erotica: cata luciditate, atata drama. Pasiunea este insotita de inteligenta si
luciditate, erosul fiind o modalitate privilegiata de cunoastere.
In lucrarea Spiritul si litera, Alexandru Paleologu afirma ca romanul
ilustreaza iubirea-pasiune care presupune suferinta provocata pentru a accede la
36

absolutul ei. Paleologu apropria opera lui Camil Petrescu de romanele cavaleresti
care ilustrau iubirea-pasiune.
Gheorghidiu este intelectualul inadaptat la societatea meschina in care traia
si careia ii e superior. De aceea, el nu isi frecventa unchii: Tache, avar si ursuz,
care ii dispretuia pe intelctuali si Nae, parvenit si demagog, dar un deputat de
temut, cele doua personaje sunt realizate intr-o maniera traditionala.

Enigma Otiliei
George Calinescu
George Calinescu a fost un spirit erudit, prozator, dramaturg, poet, istoric si
critic literar, eseist. Scriitorul a contribuit la dezvoltarea romanului realist de factura
balzaciana: Cartea nuntii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru.
A aparut in 1938, Enigma Otiliei demonstreaza vitalitatea formulei
balzaciene intr-un moment in care romanul romanesc se indrepta spre modelul
proustian: Romanul nostru n-ar putea fi decat balzacian: epic si obiectiv.
Romanul este balzacian prin incipitul sau care fixeaza actiunea in timp si
spatiu: Intr-o seara, de la inceputul lui iuliu 1909, cu putin inainte de orele 10, un
tanar de vreo 18 ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim. Interesul
scriitorului pentru vestimentatie, pentru aspectul casei lui most Costache, ca si
pentru interior, este tot de factura balzaciana.
Titlul romanului fusese, in intentia autorului, Parintii Otiliei, deoarece voia sa
ilustreze modelul balzacian al paternitatii. Acesta guverneaza lumea romanului, in
care exista tutori si protectori, parinti vitregi, si mai putin parinti veritabili. Astfel,
Felix si Otilia, orfani, cautau un ocrotitor in persoana lui most Costache, Stanica
vorbea demagogic despre familie iar Leonida Pascalopol se referea la confruntarile
dintre parinti si copii.
Titlul Enigma Otiliei, dat de editor, sugereaza caracterul imprevizibil al
eroinei, care l-a uimit pe Felix: nu Otilia are o enigma, ci Felix crede ca o are.
Enigma Otiliei este un roman doric (N. Manolescu) cu naratiune heterodiegetica,
narator omniscient si omniprezent, cu perspectiva auctoriala, cu viziune din spate
si focalizare zero. In lucrarea Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc,
criticul Nicolae Manolescu afirma ca Enigma Otiliei ilustreaza o alta varsta a
37

romanului doric si anume varsta critica. Scriitorul ingroasa voit conventia

balzaciana pentru a o pune in evidenta: In Enigma Otiliei realismul,
balzacianismul si obiectivitatea au devenit program estetic.
Referindu-se la tema romanului, G. Calinescu afirma ca a dorit sa realizeze
monografia unei familii bucurestene. Astfel, romanul surprinde imaginea societatii
romanesti de la inceputul secolului XX in aspectele ei esentiale.
Naratiunea se desfasoara pe doua planuri: unul urmareste destinul tanarului Felix
Sima, care a venit la Bucuresti pentru a-si face o cariera si care a trait o experienta
erotica si altul care prezinta istoria mostenirii lui most Costache Giurgiuveanu,
mostenirea este tot un motiv balzacian. Personajele formeaza o umanitate
canonica, avand o trasatura dominanta de caracter, ca si eroii clasici, care au
constituit un model pentru tipurile realiste.
Mos Costache Giurgiuveanu: tipul avarului
Reprezinta tipul avarului ca si Euclio din Ulcica de Plaut, Harpagan din
Avarul de Moliere, Grandet, eroul lui Balzac, Pliuskin din Suflete moarte de
Gogol. In literatura romana, galeria avarilor este reprezentata de Hagi Tudose,
eroul lui Delavrancea, Ghita din Moara cu noroc de Ioan Slavici, Mara din romanul
cu acelasi titlu si Stavrache din In vreme de razboi de I.L. Caragiale.
Portretul fizic ii sugereaza caracterul: omulet subtire si putin incovoiat. Capul
ii era atins de o calvitie totala si fata parea aproape spana. Most Costache era
retras, temator si suspicios. Astfel, cand Felix a sosit in casa de pe strada Antim el
i-a raspuns: Aici nu sta nimeni. Mos Costache era un maniac care adora banii si
nu se putea desparti fizic de acestia. Astfel, a refuzat sa-i dea banii cuveniti lui Felix
cand era bolnav. Din afectiune pentru Otilia, a vrut sa-i construiasca o casa langa a
lui, insa din caramizi si materiale de la demolari. Mos Costache scotea bani dintr-o
casa moderna pe care o inchiria la studenti, la intelectuali tineri in concubinaj.
Mos Costache se deosebeste de Hagi Tudose prin faptul ca avaritia nu-i anuleaza
latura umana. Astfel, el o iubea pe Otilia, pe care o numea fefetita mea. Intentiona
sa o infieze si sa depuna averea pe numele ei, dar amana acest fapt. Averea sa era
asediata de clanul Tulea; in cele din urma, Stanica Ratiu i-a furat banii,
provocandu-i moartea, in urma unui atac cerebral.
Aglae Tulea: tipul avarului
Reprezinta baba absoluta, fara cusur in rau, dupa cum afirma Wessmann.
Sentimentul ei dominant era ura: ea o detesta pe Otilia, pe care o considera o
dezmatata, care ii fura partidele Auricai si o prefacuta care le punea in pericol
mostenirea. Fizionomia personajului ii sugereaza rautatea: avea fata galbicioasa,
38

buzele subtiri si acre, nas incovoiat, ochii erau bulbucati. Ea nu pierdea nici un
prilex sa spuna lucruri jignitoare. Astfel, cand a aflat ca Felix va locui in casa fratelui
sau, i-a spus lui mos Costache: n-am stiut: faci azil de orfani. Avaritia ei reise din
faptul ca nu si-a internat sotul bolnav intr-un sanatoriu, nu i-a dat zestrea Olympiei
si imprumuta bani, cu seninatate, de la Pascalopol. Ea si-a concentrat toata atentia
asupra fiului sau, Titi, manifestand o nepasare totala fata de Simion, care aluneca
in dementa. Jupuita de orice criterii morale, Aglae urmarea sa puna mana pe
averea fratelui sau. Astfel, cand acesta s-a imbolnavit, Aglae i-a ocupat casa pentru
a o feri de straini.

O scrisoare pierduta
I.L. Caragiale
Este o comedie de moravuri in 3 acte care a aparut in 1884. Textul este
conceput ca o succesiune dinamica de replici, iar principalul mod de expunere este
dialogul. Interventiile autorului, adica indicatiile scenice sau didascaliile, sunt
prezente, de obicei, la inceputul comediei, al unui act, sau sunt intercalate replicilor.
Elee se refera la cadrul actiunii, statutul personajelor, mimica si gestica acestora
etc., si utilizeaza ca moduri de expunere descrierea si naratiunea.
In lucrarea Caragiale Universul comic, criticul Stefan Cazimir afirma ca
opera comica a lui I. L. Caragiale este un vast studiu asupra vanitatii. In aceasta
comedie, vanitatea devine sinonima cu ambitia.
Actiunea comediei se petrece In capitala unui judet de munte, in zilele
noastre. Neprecizarea toponimului confera intamplarilor un caracter general, etern
valabil. Conflictul piesei se desfasoara intre doua grupari ale aceluiasi partid. Din
prima grupare faceau parte: Stefan Tipatescu, prefectul judetului, Zaharia
Trahanache - prezidentul a numeroase comitete si comitii, Tache Farfuridi, avocat,
si Iordache Branzovenescu. Ei erau slujiti cu zel de Ghita Pristanda, politistul
orasului. Din tabara adversa faceau parte: Nae Catavencu avocat, directorproprietar al ziarului Racnetul Carpatilor, prezident-fundator al Societatii
enciclopedice-cooperative Aurora economica romana, Ionescu si Popescu.
Intriga piesei consta in pierderea scrisorii de amor trimise de Tipatescu
amantei sale, Zoe sotia lui Zaharia Trahanache. Scrisoarea a fost gasita de
cetateanul turmentat, dar i-a fost furata de Nae Catavencu. Acesta i-a amenintat cu
publicarea scrisorii daca nu va fi ales deputat. Pentru ca relatiile lor sa nu devina
cunoscute, Zoe, Tipatescu si Trahanache il sprijina pe Catavencu.
39

Dar, lovitura de teatru, de la centru a fost trimis Agamemnon Dandanache, tot

in urma unui santaj. La randul sau, Catavencu a pierdut scrisoarea, care a fost
gasita de cetateanul turmentat si inapoiata andrisantului, Zoe. In acelasi timp,
Trahanache a descoperit o polita falsificata de Catavencu, care a fost nevoit sa
conduca manifestatia in cinstea noului ales, Dandanache.
Deznodamandul este vesel, ca in orice alta comedie. Dupa alegerea in
unanimitate a lui Dandanache, cele doua grupari adverse s-au impacat intr-o
atmosfera de carnaval.
I.L. Caragiale a fost cel mai mare creator de tipuri din literatura romana.
Criticul Pompiliu Constantinescu a identificat 9 tipuri comice in opera lui Caragiale:
Incornoratul
(Trahanache),
junele
prim
(Tipatescu),
adultera
(Zoe),
demagogul(Catavencu si Farfuridi), servitorul(Pristanda), cetateanul(cetateanul
turmentat), confidentul(Tipatescu si Pristanda), functionarul(Pristanda) si
raisonneur-personaj care judeca faptele celorlalti si face comentarii asupra unor
actiuni din piesa(Branzovenescu si Pristanda).
Personajele sunt realizate intr-o viziune clasica avand o trasatura dominanta
de caracter, astfel ele ilustreaza ipostaze general-umane.
Zaharia Trahanache
Tipul incornoratului, formand un triunghi conjugal cu Zoe si Tipatescu. El
inchidea ochii la relatiile amoroase dintre Zoe si Tipatesu, care ii era prieten, pentru
a mentine pozitia familiala si sociala pe care o avea. Era prezidentul a nenumarate
comitete si comitii, un stalp al puterii locale. El poate fi caracterizat prin numele
sau: Trahanache este derivat de la trahana, o coca moale si usor de modelat,
sugerand ca ar putea fi usor manipulat si ca se supunea ordinelor venite de la
centru; prenumele Zaharia sugereaza zahariseala, ramolismentul lui.
Ticul sau verbal ai putintica rabdare arata ca voia sa obtina timp in fata
adversarului. H. Bergson afirma in lucrarea sa Rasul ca automatismele de limbaj
sunt o sursa a comicului. Trahanache il cita satisfacut pe fiul sau de la facultate:
Tatito, unde nu e moral, acolo e coruptie, si o sotietate fara printipuri, va sa zica ca
nu le are!. Trahanache avea iluzia autoritatii, astfel, cu toate ca aparent se opunea
coruptiei, in jurul lui era numai coruptie. Desi parea placid, el era destul de abil: a
descoperit la timp polita falsificata de Catavencu.
Zoe Trahanache
Tipul adulterei, femeii frivole, deoarece intretinea relatii amoroase cu
Tipatescu. Forma un triunghi conjugal cu cei doi.
40

Interesata de aparenta de moralitate, ci nu de moralitate in sine. Ea dorea sa

para onorabila. In fata santajului lui Catavencu devine agitata si disperata, in
contrast cu linistea si calmul sotului sau, Trahanache.
Femeie ambitioasa si orgolioasa, Zoe tinea la pozitia sa sociala. Ea se
bucura de prestigiu social, avand un rol determinant in politica judetului. De fapt,
Zoe conducea judetul impunandu-si punctul de vedere in fata lui Trahanche si lui
Tipatescu.
Astfel, ea ii spunea lui Catavencu: eu te aleg, eu si cu barbatul meu. Zoe
dovedeste un sentimentalism teatral trecand de la o stare la alta. Ea mima
sentimentele, nefiind sincera cu Tipatescu pe care a refuzat sa-l urmeze. G.
Calinescu o numea domina bona; cetateanul turmentat o considera dama buna!
deoarece aceasta ii spunea cu cine sa voteze. Desi Catavencu o santajase, cand
acesta a fost invins, ea l-a iertat, castingandu-i devotamentul. Garabet Ibraileanu
afirma ca numele ei sugereaza o femeie puternica si energetica.
Nae Catavencu
Este avocat, directorul ziarului cu nume sugestiv Racnetul Carpatilor si
presedintele societatii Aurora economica romana. El reprezinta tipul demagogului
care vorbea despre tara, dar se gandea la propriile interese (la tarisoara mea... la
Romania).
Este parvenit, ambitios si lipsit de scrupule. Siret, ii fura scrisoarea
cetateanului turmentat, folosind-o drept instrument de santaj. Nu tine cont de
considerente morale, urmarindu-si propriile interese. Capacitatea de a se adapta
noilor situatii ii sugereaza inteligenta. Astfel, cand pierde scrisoarea, devine umil si
slugarnic, acceptand sa conduca manifestatia in cinstea noului ales.
Numele Catavencu vine de la cata. El poate fi caracterizat si prin limbajul
sau. Astfel, pentru el, cuvantul capitalisti inseamna locuitori ai capitalei si liber
schimbist inseamna elastic in opinii. Limbajul ii arata incultura sa, Industria
romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire.(nonsens)
Agamemnon Dandanache
Este caracterizat de Caragiale insusi: mai prost ca Farfuridi si mai canalie
decat Catavencu. Este un ramolit, peltic si amnezic.
Numele sau, Dandanache, vine de la dandana, sugerand incurcatura pe care
o provoaca prin venirea de la Centru. Prenumele sau este comic, prin contrastul
41

dintre caracterul sau si cel al eroului grec din epopeea Iliada de Homer.
Diminutivul Agamita sugereaza, dupa Ibraileanu, ramolismentul personajului.
Limbajul ii arata incultura: el se adreseaza legatorilor intr-un stil familial in
locul celui oficial. Interferenta de stiluri este o sursa a comicului de limbaj.

Pristanda
Era politistul orasului, agent de legatura si executant al ordinelor. Este tipul
clasic al servitorului, el stiind sa fie slugarnic si umil atat fata de Catavencu, dar si
de Tipatescu. El vrea sa para necajit, modest, dar afacerea cu steagurile arata ca
isi facea venituri ilicite.
Pristanda se plange de conditii materiale precare: famelie mare, renumeratie
dupa buget mica.... Obedienta fata de cei mari reiese si din caracterul pur mecanic
al replicilor sale aprobative si din ticul sau verbal curat pe care il asociaza
antonimului murdar.
Numele personajului este sugestiv, vine de la un joc moldovenesc in care se
bate pasul pe loc, sugerand siretenia si viclenia sa.
Farfuridi si Branzovenescu
Formeaza un cuplu comic, fiind opusi temperamental: in timp ce Farfuridi era
un coleric, Branzovenescu este o fire domoala. Ei se temeau de tradare dar o
acceptau daca interesele partidului o cereau. Ei au trimis o telegrama anonima la
centru pe care o semneaza Mai multi membrii ai partidului.
Cetateanul turmentat
Fusese initial postas dar a devenit negustor si apropritar, isi depaseste
conditia si dobandeste noi obligatii ca dreptul electoral. Este simpatic dar nu
inocent: el citeste scrisoarea inainte de a o inapoia andrisantului.

42

Comedia
Este o specie a genului dramatic cu o actiune si deznodamant vesel.
Reprezentantul comediei la greci a fost Aristofan care a scris piesele Pasarile si
Norii.
Comedia poate fi: de moravuri (O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale), de
caracter(Avarul de Moliere) si de situatie(D-ale carnavalului de I.L. Caragiale).
Natura si sursele comicului: sursele comicului sunt variate: moravurile,
situatiile, caracterele, limbajul si numele personajelor.
Comicul de situatie: Pierderea si gasirea repetata a scrisorii este o situatie
comica care reprezinta un adevarat motor al piesei. Situatia lui Catavencu este
comica: cat timp are scrisoarea este stapan pe situatie, iar cand o pierde devine
umil si slugarnic.
Catavencu este pacalitorul pacalit, el vrand sa pacaleasca ajunge pacalit
cand se astepta sa fie ales deputat este ales Dandanache. Autorul foloseste
scheme tipice ale comediei universale: coincidenta (Cetateanul turmentat gaseste
scrisoarea), repetitia, confuzia, imbroglio-ul, qui-pro-quo-ul (Dandanache il
confunda pe Tipatescu cu Trahanache). Un procedeu dramatic utilizat de Caragiale
este simetria, astfel, personajele sunt asezate in triunghiuri comice sau cupluri
comice.
Comicul de caracter: rezulta din contrastul dintre esenta si aparenta, adica
ceea ce sunt personajele si ceea ce vor sa para.
Comicul de limbaj: cea mai mare realizare a lui Caragiale este limbajul
personajelor, comediile sale fiind pline de ecouri memorabile. Iorgu Iordan afirma
ca limba eroilor lui Caragiale, intrece realitatea lingvistica in acea vreme. In
comedia lui Caragiale, limbajul este un mod de existenta si individualizare a
personajelor.
43

Sursele comicului de limbaj sunt variate: ticurile verbale sugereaza

automatismul gandirii: curat (Pristanda), aveti putintica rabdare. Pronuntia
gresita a cuvinetelor, mai ales a neologismelor: bampir, catrindala,
renumeratie, andrisant; etimologia populara: capitalisti, liber schimbist;
incalcarea regulilor gramaticale si logice: nonsensul, truismul un popor care nu
merge sta pe loc), interferenta de stiluri: Dandanache se adreseaza alegatorilor
intr-un stil familial, Catavencu se adreseaza lui Pristanda intr-un stil oratoric. Toate
acestea evidentiaza incultura personajelor.
In eseul Marea trancaneala, M. Iorgulescu afirma ca nota distinctiva a
eroilor lui Caragiale este trancaneala, vorbitul fara sens si fara rost.
Comicul de nume: lui Caragiale i se atribuie afirmatia: Nu pot sa vad
personajul pana nu-i vad numele. Ca si V. Alecsandri inaintea sa, Caragiale a dat
nume sugestive personajelor sale. Acestea sugereaza caracterul personajelor,
categoria sociala, originea, dar si rolul in opera. In articolul Numele proprii in opera
comica a lui I.L. Caragiale, G. Ibraileanu s-a referit la sugestia numelor in
comediile lui I.L. Caragiale.

44

Flori de mucigai
de Tudor Arghezi
Opera argheziana a reprezentat un moment de referinta in evolutia poeziei
romane. Poet proteic, Arghezi s-a manifestat in toate registrele liricului si a ilustrat
principalele directii ale poeziei moderne la noi: poezia sensibilitatii metafizice,
erotica, ludica, a microuniversului (a boabei si a faramei).
Poetul a debutat cu volumul Cuvinte potrivite aparut in 1927 si la acea data,
critica l-a comparat cu Mihai Eminescu: Importanta covarsitoare a volumul este de
natura filozofica. Altfel se scria inainte de domnia sa si altfel se scrie astazi. afirma
criticul Mihai Ralea. Volumul a anuntat programul estetic al lui Tudor Arghezi, iar
temele si motivele fundamentale vor fi reluate in volumele ulterioare. De aceea,
criticul Eugen Simion vorbea despre un etern debut, o obsesie a inceputurilor in
poezia argheziana.
Volumul Flori de mucigai, aparut in 1931, a impresionat prin noutatea sa
atat in ceea ce proveste obiectul poetic cat si limbajul artistic. El ilustreaza estetica
uratului, la care poetul aderase inca din prima sa arta poetica, Testament, din
volumul Cuvinte potrivite: din bube, mucigaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si
preturi noi. Ca si Baudelaire in Franta (Florile raului), Arghezi a introdus in poezie
cuvinte socotite pana la el nepoetice.
Lumea evocata in acest volum apartine periferiei, fiind populata de tiganci,
florarese, criminali, ucigasi, pe care Arghezi i-a recuperat estetic. Figurile care
populeaza universul florilor de mucigai impletesc frumusetea cu ticalosia,
delicatetea cu abjectia: Ion Ion, Lache, Fatalau, Tinca, Rada.
Arghezi a folosit registre poetice diferite (argoul, limbajul popular si regional),
asa incat limbajul poetic este plin de savoare si autenticitate.
Poezia Flori de mucigai deschide volumul cu acelasi titlu si are un caracter
programatic, fiind o arta poetica, deoarece Arghezi isi exprima conceptia despre
actul creatiei.
Titlul trimite la estetica uratului prin varianta neliterara a cuvantului
mucigai. Titlul cuprinde un oximoron, cuvantul flori simbolizeaza frumusete,
45

gingasie, delicatete, iar cuvantul mucigai trimite la ciuperca urat mirositoare care
creste in spatii umede si intunecoase.
Primele versuri sugereaza un spatiu unchis, motivul dominant fiind
intunericul: Le-am scris cu unghia pe tencuiala/ Pe un parete de firida goala/ Pe
intuneric in singuratate. Ele pot trimite la artele elementare ale inceputurilor, dar si
la arta naiva sau infantila, sugerand ca Arghezi dorea sa scrie altfel decat inaintasii
sai, refuzand sa se subordoneze normelor consacrate.
Poetul refuza inspiratia (harul divin), doring sa fie lasat in voia puterilor
proprii: Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au
lucrat imprejurul lui Luca, lui Marcu si lui Ioan. Taurul, leul si vulturul sunt animalele
emblematice ale evanghelistilor, mijlocitoare de inspiratie.
Criticul Nicolae Balota afirma ca: Flori de mucigai este o poezie a lipsei, a
setei, a foamei de a fi la limita:Sunt stihuri de an/ Stihuri de groapa/ De sete de
apa/ Si de foame de scrum/ Stihurile de acum..
Versurile exprima golul existential al celui aflat intr-un spatiu inchis,
incremenirea timpului si a spatiului, si sugereaza moarte.
Universul inchis nu permite cresterea, afectand nu numai materialul ci si
spiritualul: Cand mi s-a tocit unghia ingereasca/ Am lasat-o sa creasca/ Si nu a mai
crescut/ Sau nu o mai am cunoscut..
Migala artistica, efortul creator, sunt sugerate prin comparatie si epitet: Si
ma durea mana ca o ghiara/ Neputincioasa sa se stranga.
Versul final: Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga sugereaza
nonconformismul poetului si ruptura sau despartirea poeziei de pana la el. El si-a
propus sa scrie altfel decat inaintasii sai. Preferinta pentru mana stanga poate
sugera ca, dupa Arghezi, actul poetic este unul profan, dar si atitudinea antisacrala
prezenta in psalmi.
Criticul literar Nicolae Balota afirma ca, odata cu publicarea acestui volum,
Arghezi devine un cronicar al infernaliilor, scriind o poezie a damnarii: semnele
coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat pentru
poet, mai inainte, poezie.

46

Plumb
de George Bacovia
George Bacovia a fost cel mai de seama reprezentant al simbolismului
romanesc. Poetul s-a situat intre 2 momente ale literaturii romane: a ilustrat
apogeul simbolismului romanesc si a deschis calea poeziei moderne. Volumul cu
care a debutat, Plumb, este cel mai realizat si a asezat opera bacoviana sub
semnul plumbului, motiv central care sugereaza apasarea sufleteasca si tristetea.
Poezia Plumb face parte din volumul cu acelasi nume, aparut in 1916, care
a asezat opera bacoviana sub semn thanatic. Plumbul este o metafora-simbol,
dominanta in lirica bacoviana, care a intrat si in titlul altor poezii: Plumb de
toamna, Plumb de iarna. Prin greutatea sa, plumbul sugereaza apasarea
sufleteasca, iar prin culoarea cenusie, tristetea si monotonia. In aceasta poezie,
cuvantul se repeta obsedant, de 6 ori, de cate 3 ori in fiecare strofa, in roma
versurilor 1,4 si la cezura versurilor 2,6, conferind simetrie textului.
Poezia este alcatuita din 2 catrene simetrice: se observa constructia aproape
identica a strofelor, din punct de vedere lexical si sintactic (versurile 1-5, 3-7, 4-8).
Ambele catrene se deschid cu verbul a dormi la imperfect, care arata o actiunea
trecuta dar neterminata, continua, simbolizand moartea. Tema mortii este
accentuata si de epitetele adanci si intors si funerar, dar si de cuvinte din
acelasi camp semantic: sicrie, cavou, coroane. mori. Gaston Bachelard
afirma ca reveria plumbului face parte din reveriile odihnei, ale somnului, care
trimit la moarte.
Cele 2 strofe sugereaza cele 2 planuri ale existentei, exterior si interior,
ambele dominate de ideea mortii. Astfel, in prima strofa, metafora cavoului
sugereaza un spatiu inchis si claustrarea.
Solitudinea sugerata de versurile Stam singur in cavou... si era vant...,
Stam singur langa mort... si era frig... este un motiv des intalnit la Bacovia si la
simbolisti, accentuand senzatia de instrainare a eului liric intr-un mediu ostil,
simbolizat prin imaginea auditiva era vant si imaginea tactila era frig.
Planul interior din strofa a 2-a este la fel de apasator ca si cel exterior:
Dormea intors amorul meu de plumb. Iubirea nu reprezinta pentru Bacovia un
univers compensatoriu, un refugiu, ca la romantici. Cuvantul amor poate sugera
inautenticitatea sentimentului si perisabilitatea lui. Criticul Nicolae Manolescu
observa ca in poezia bacoviana este dominanta obsesia teluricului, o gravitatie
47

colosala trage totul in jos. Astfel, se realizeaza un contrast halucinant intre ideea
de zbor, sugerata de aripi si materia inerta.
Poezia se incadreaza in lirismul subiectiv prin prezenta marcilor lexicogramaticale ale eului liric: verbe la p. I: stam, am inceput, sa strig, adj. pron.
pos. meu.
La nivel fonetic, se remarca repetarea obsedanta a grupurilor consonantice
pl si mb, dar si nt, care creeaza o muzicalitate discordanta.
Stridenta este accentuata si de verbul cu valoare onomatopeica scartaiau.
Prin muzicalitatea discordanta, Bacovia a anticipat expresionismul. Acste grupuri
consonantice se asociaza unor vocale inchise i si i, care confera o muzicalitate
trista, sumbra. Aceasta tonalitate este redata si de impletirea iambului cu troheul si
cu peonul; versurile au rima imbratisata si masura de 10 silabe.
Lexicul poeziei bacoviene este redus, cuvintele-cheie se repeta obsedant, cu
multiple semnificatii. Dominant liricii bacoviene, plumbul trimite la ideea de
anorganic, la moarte. Ca simbol modern, el exprima insingurarea tragica,
instrainarea fiintei umane.
Titlul poeziei este format dintr-un singur substantiv care coincide cu
laitmotivul poeziei, iar tema textului este conditia poetului intr-o lume ostila,
sufocanta.
In concluzie, poezia Plumb de George Bacovia este o arta poetica si se
inscrie in lirica simbolista moderna prin folosirea simbolurilor, a repetitiei, prin
valorificarea cromaticii, a sugestiei si prin exprimarea propriei conceptii despre
conditia artistului intr-o lume ostila, monotona si sufocanta.

48

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

A fost un important poet, dramaturg, eseist si filozof din perioada interbelica.

A fost un poet al sensibilitatii metafizice, dupa cum el insusi marturisea: Toate
sensurile tin in poezia mea de domeniul unei sensibilitati metafizice, ce coboara in
adanc si vine din adanc.
Poetul a debutat in 1919 cu volumul Poemele luminii, iar ganditorul, cu
volumul de aforisme Pietre pentru templul meu. Volumul Poemele luminii
introduce motivul central al liricii blagiene, lumina, care simbolizeaza la el
cunoastere si viata (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lumina). In alte
poezii, lumina apare insotita de intuneric: Lumina raiului si Pax Magna.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii face parte din volumul
Poemele luminii. Este o arta poetica, o confesiune a unui crez artistic la persoana
I. Blaga a meditat la rostul creatiei si la confitia poetului si in alte poezii: Catre
cititori, Poetul, Noi, cantaretii leprosi, Biografie.
Titlul poeziei este metaforic: metafora revelatorie corola de minuni a lumii
simbolizeaza lumea cu tainele ei si trimite la conceptul fundamental al filozofiei
blagiene, misterul. Filozoful Blaga afirma ca, spre deosebire de celelalte fiinte, care
traiesc in orizontul lumii concrete, omul traieste in orizontul misterului, pe care
incearca sa-l reveleze. Omul nu poate ajunge la cunoasterea absoluta din cauza
cenzurii transcendente a Marelui Anonim.
In lucrarea Trilogia culturii, Lucian Blaga prezinta doua tipuri de metafore:
metafora plasticizanta, care nu imbogateste semnificatia faptului la care se refera,
ci doar infrumuseteaza imaginea (Randunelele, note pe un portativ); metafora
revelatorie intregeste intelesul faptului la care se refera, sporeste semnificatia
acestuia, scotand la iveala ceva din esenta ascunsa a acestuia (Soarele, lacrima
domnului).
Motivul central al poeziei este lumina, care simbolizeaza la Blaga
cunoasterea. Se observa in text opozitia dintre lumina mea si lumina altora;
lumina mea adanceste misterul: dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taina;
lumina altora vrea sa dezvaluie misterul: Lumina altora/ sugruma vraja
nepatrunsului ascuns.
In lucrarea Trilogia cunoasterii, filozoful Blaga afirma ca exista doua tipuri
de cunoastere: cunoasterea paradiziaca, care isi propune sa dezvaluie misterul,
49

simbolizata in text prin lumina altora; cunoasterea luciferica isi propune sa

adanceasca misterul, fiind simbolizata in text prin lumina mea. Aceasta desparte
obiectul in doua parti: una criptica (care se ascunde) si alta fanica (care vrea sa
se dezvaluie, dar nu poate). Filozoful sustinea ca exista trei tipuri de cunoastere
luciferica: plus cunoasterea (isi propune sa dezvaluie misterul), zero
cunoasterea (permanentizeaza misterul) si minus cunoasterea (adanceste
misterul) si minus cunoasterea (adanceste misterul).
Preferinta poetului pentru mister si pentru cunoasterea luciferica este
sugerata in text prin termeni negativi (nu strivesc, nu ucid) dar si prin metafore:
taina noptii, intunecata zare, nepatrunsul ascuns, neinteles, ca si prin epitetul
sfant.
Enumeratia din versul in flori, in ochi, pe buze ori morminte simbolizeaza
lumea cu misterele ei: flori sugereaza gingasia si frumusetea, ochi simbolizeaza
cunoasterea si gandirea, buze sarutul si iubirea, morminte marea taina a mortii.
In finalul poeziei este reluata enumeratia cuvintelor-cheie, sugerand ca
iubirea suprima distanta dintre obiectul cunoscator, eu, si obiectul cunoasterii,
corola de minuni a lumii: caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte.
Versurile finale sugereaza ideea ca iubirea este cea mai importanta cale de
cunoastere, sentimentul major este acela de contopire pana la identificare cu
misterele lumii.
Poezia are o semnificatie moderna, fiind alcatuita din versuri libere.
Procedeul ingambamentului determina scrierea cuvintelor cu litera mica la inceputul
versurilor.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o arta poetica
moderna deoarece prezinta problema relatiei dintre poet si lume si mai ales dintre
poet si creatie. Creatia are rolul unui intermediar dintre eu si lume. Actul poetic nu
trebuie sa reduca misterele lumii ci sa le dea o noua semnificatie, sa le transforme
in poezie prin intermediul cuvantului. La Blaga, ca si la ceilalti scriitori moderni,
cuvantul poetic nu inseamna, nu numeste lucrurile, ci le sugereaza, nu explica
misterul universal, ci il protejeaza prin transfigurare.

Iona
de Marin Sorescu
50

Marin Sorescu, poet si dramaturg contemporan, a facut parte din generatia

saizecista alaturi de Nichita Stanescu, Ana Blandiana, Adrian Paunescu, Constanta
Buzea. A fost un poet ironist si fantezist, un spirit demitizant in poezie (Eugen
Simion):volume: La lilieci, Moartea ceasului, Tusiti etc.
Dramaturgul a scris drame istorice de factura moderna: Raceala, A treia
teapa, comedii (Exista nervi) si trilogia Setea muntelui de sare alcatuita din
piesele: Iona, Paracliserul si Matca. Titlul trilogiei sugereaza aspiratia la absolut. In
cele trei piese, dramaturgul a transfigurat mituri stravechi: mitul biblic al prorocului
Iona in piesa Iona, mitul mesterului Manole in Paracliserul si mitul potopului in
Matca.
Iona a fost publicata in 1968 si a fost subintitulata Tragedie in 4 tablouri. In
aceasta piesa, dramaturgul a dat o interpretare moderna mitului biblic al lui Iona. In
Biblie, prorocul Iona, fiul lui Amitai, fusese pedepsit pentru infidelitatea fata de
porunca divina , fiind inchis intr-un chit. Pentru ca s-a pocait, el a fost eliberat dupa
3 zile si 3 nopti. Mitul biblic constituie doar un punct de plecare pentru piesa lui
Marin Sorescu. Astfel, eroul nu este proroc, nu isi cunostea viitorul si nu isi amintea
trecutul. Spre deosebire de mitul biblic, personajul lui Marin Sorescu este un pescar
care se afla de la inceput in gura unui peste, ceea ce sugereaza conditia umana
limitata. De aceea, Iona a fost considerata o piesa de factura existentiala,
existentialistii (Albert Camus, Jean Paul Sartre) au abordat tema conditiei umane
tragice si a revoltei omului impotriva limitelor acesteia.
Mitul biblic al lui Iona se impleteste cu semnificatiile altui mit biblic si anume
cel al pescarului Petru, care urmarea atingerea unui ideal spiritual.
Piesa este alcatuita din 4 tablouri, precedate de didascalii, avand o
constructie simetrica: in primul si al patrulea tablou, eroul se afla in gura unui peste,
iar in tablourile II si III in burta pestelui.
Piesa lui Marin Sorescu a fost apropiata de teatrul absurdului, reprezentat de
Eugen Ionescu, deoarece urmareste in viata obisnuita insertia absolutului.
De asemenea, in piesa lui Marin Sorescu sunt prezente doua motive ale
absolutului: singuratatea si asteptarea. Astfel, Iona este infatist in timp ce astepta
pestele, ce intarzia sa apara in navod. Pentru a nu se intoarce acasa cu navodul
gol, el si-a adus un acvariu, sugerandu-se astfel ca voia sa-si schimbe destinul de
pescar ratat. Pestele pe care Iona il astepta nu a aparut, dar a fost inghitit de un
peste mai mare. Dramaturgul trateaza absurdul intr-o maniera realista, desi inchis
in burta pestelui, Iona facea planuri de viitor, discuta cu sine despre viata,
moarte,destin, progres etc. Inchiderea lui in burta pestelui i se parea fireasca si de
aceea nu a intrat in panica. Ironia, umorul, persiflarea, caacteristici ale poeziei lui
51

Marin Sorescu, sunt vazute de erou drept cai de a iesi din situatia limita, absurda,
in care se gasea.
Burta pestelui sugereaza spatiul inchis, ca si catedrala din Paracliserul si
casa asediata de potop din Matca. In acelasi timp, aceasta trimite si la mitul
labirintului. Iona incerca sa spintece burta pestelui, dar a constatat ca acesta
fusese inghitit la randul lui de alt peste, sugerand ca o existenta se inchide in alta.
Stapanit de dorinta apriga de eliberarea, eroul a spintecat si al doilea si al treilea
peste. Astfel, a ajuns intr-o grota pustie, intr-un loc nisipos, murdar cu alge, iar
orizonul i-a aparut ca un sir nesfarsit de burti de peste, ca niste geamuri puse unul
langa altul. In ciuda acestui fapt, Iona nu este un strivit de existenta ca personajele
teatrului absurdului, el a incercat sa-si depaseasca conditia prin fapta, prin actiune.
Trezit din amnezie, el si-a amintit propiul nume, si odata cu acesta si
constiinta esecului. Numele eroului sugereaza dedublarea sa: forma arhaica a
pronumelui personal de persoana I io accentueaza eul in timp ce particula na il
neaga.
Finalul operei are un caracter deschis, acceptand mai multe interpretari. Iona
si-a spintecat propria burta strigand razbim noi cumva la lumina!. Existentialistii
considerau sinuciderea ca manifestare a libertatii interioare si ca o expresie a
revoltei impotriva conditiei umane limitate, tragice. Sinuciderea eroului poate fi un
gest de eliberarea si de citorie importriva limitelor conditiei sale.
Finalul poate fi interpretat insa ca o adancire in sine a eroului, ca o
cunoastere de sine a lui Iona care-si cauta salvarea in propriul eu si nu in exterior.
Autoanularea eului fizic elibereaza astfel eul spiritual.
In piesa sunt prezenti doi pescari, muti si resemnati, care nu i se adreseaza
lui Iona, sugerand imposibilitatea comunicarii. Barna pe care acestia o carau trimite
la mitul lui Sisif. De aceea, proza lui Marin Sorescu este un monolog, ca si operele
existentialiste.
In pesa se impletesc mai multe simboluri, cel mai important este apa, care
apare atat in ipostaza benefica cat si in cea malefica. Gilbert Durand afirma ca apa
este primordiala, purificatoare dar si suprema inghititoare.
Iona are caracter de parabola prin semnificatiile sale cu caracter general, prin
situarea in atemporal si prin deschiderea spre primordial, spre arhetipal. Astfel,
dramaturgul afirma ca Iona este omul in conditia sa umana, in fata vietii si in fata
mortii si ca a vrut sa scrie despre un om singur, nemaipomenit de singur.

52

In piesa alterneaza diferite forme ale comunicarii: dialogul aparent,

monologul si monologul interior si diferite registre, de la cel grav, reflexiv, la cel
ironic, comic.

Luceafarul
Mihai Eminescu
53

Mihai Eminescu este cel mai important poet roman, expresia spiritualitatii
romanesti. El a infaptuit cea dintai revolutie poetica din literatura romana, fiind
urmat de Tudor Arghezi si Nichita Stanescu. Cel dintai critic care a avut revelatia
geniului eminescian a fost Titu Maiorescu, care in articolul Eminescu si poeziie lui
afirma ca poezia sec. XX se va dezvolta sub auspiciile geniului sau.
Universul poetic eminescian e cladit in jurul unor teme si motive de factura
romantica. Supratema creatiei eminesciene este timpul. In lucrarea Eminescu sau
despre absolut, Rosa del Conte afirma ca timpul cunoaste 2 aspecte in proza
eminesciana: un timp cosmic, etern, specific naturii, al permanentei si al devenirii,
si unul istoric, efemer, al imbatranirii si al mortii, specific omului. Ambele ipostaze
se regasesc in poemul Scrisoarea I. In lucrarea Eminescu. Modele cosmologice
si viziune poetica, Ioana Em. Petrescu numea cele doua ipostaze: timpul solstitial
si timpul echinoctial.
In poeziile eminesciene, timpul se prezinta sub trei ipostaze: timpul ca o
devenire continua, ca o curgere lenta, ca si in poemul Luceafarul; timpul ca o clipa
suprinsa intre trecut si viitor, prezentul fiind etern (in poezia Glossa, sub influenta
lui Schopenhauer). A treia ipostaza, timpul avand un caracter subiectiv, depinzand
de vointa individului; sub influenta lui Kant, ilustrat in nuvela fantastica si filozofica
Sarmanul Dionis.
O alta tema a creatiei eminesciene e natura si iubirea. La romantici, natura
este in concordanta cu starile sufletesti. Astfel, in poeziile tineretii, in care eul liric
aspira la implinirea iubirii si a cuplului, natura este evocata prin elementele ei
eterne (codrul, teiul, lacul, luna etc): Craiasa din povesti, Povestea codrului. In
poeziile maturitatii, in care se exprima regretul iubirii apuse sau neimplinite, natura
este evocata prin elementele ei efemere: norii, frunzele care cad, florile care se
scutura: Pe langa plopii fara sot, Adio, S-a dus amorul. Tema naturii se
concretizeaza prin motive specifice: luna, stelele, Luceafarul; acvatice: lacul,
izvorul, marea; teiul, plopul, salcamul etc.
Capodopera creatiei eminesciene, publicat in 1883 in Almanahul Societatii
Academice Social-Literare Romania Juna din Viena, apoi a fost republicat in
Convorbiri literare si inclus in volumul Poezii, editat de Titu Maiorescu.
Izvoarele poemului sunt variate: folclorice, mitologice si filozofice.
1. Izvoare folclorice:
a. punctul de plecare al poemului l-a constituit basmul Fata in
gradina de aur cules de Richard Kunisch si publicat in
memorialul sau de calatorie Prin Tarile Romane.

54

b. Eminescu a preluat din basm ideea legaturii incompatibile dintre

doua fiinte apartinand a doua lumi diferite (o fata de imparat si
un zmeu).
c. un alt izvor l-a reprezentat mitul Zburatorului, care explica
aparitia primilor fiori ai iubirii la tinerele fete.
2. Izvoare mitologice:
a. poetul a valorificat in Luceafarul motive din mitologia crestina,
greceasca si indiana. Astfel, in poem este prezent un complex
mitic care imbina semnficatiile cu miturile: Narcis, Hyperion,
Luceafarul si Orfeu.
3. Izvoare filozofice:
a. Mihai Eminescu a fost influentat de filozofia lui Schopenhauer,
referitoare la conditia omului de geniu. Cea mai veche
interpretare a poemului a fost data de insusi Eminescu, care-i
acorda inteles alegoric, pe tema omului de geniu, care nu poate
fi fericit si nici nu are noroc.
Tema poemului e conditia omulu de geniu, nefericit si singur. Luceafarul este
un poem epico-liric cu elemente dramatice, in care lirismul este dominant.
Tudor Vianu afirma ca poemul apartine unei lirici mascate in care Catalin,
Catalina, Hyperion si Demiurgul sunt mastile poetului. Hyperion reprezinta omul de
geniu, Catalina e simbolul muritoarei ce aspira la absolut, Catalin simbolul omului
comun iar Demiurgul reprezinta transcendenta. Nicolae Manolescu le considera
voci ale poetului.
Luceafarul a fost considerat o sinteza a liricii eminesciene prin prezenta
unor teme si motive specifice: conditia omului de geniu, iubirea si natura, luna,
stelele, codrul, teiul, somnul si visul, noaptea, inger si demon, titanul, Zburatorul,
calatoria cosmica.
Structura poemului
Alcatuit din 98 de versuri in catrene, dispuse in 4 parti, ritm iambic, masura
de 7-8 silabe si rima imperecheata.
1. Partea I (1-43) in care planul terestru alterneaza cu cel cosmic, vocile
poetului sunt fata de imparat si Luceafarul.
2. Partea II (44-64) in care cadrul este terestru, vocile poetului sunt
Catalin si Catalina.
3. Partea III (65-85) in care cadrul este cosmic, vocile poetului sunt
Hyperion si Demiurgul.
4. Partea IV (85-98) in care planul terestru se impleteste cu cel cosmic,
ca si in prima parte, conferindu-i poemului un caracter simetric; vocile
sunt Catalin, Catalina si Hyperion.
55

Partea I are un cadru de basm, prin formula initiala specifica A fost odata
ca-n povesti, timpul e unul neprecizat, mitic (illo tempore).
Frumusetea fetei de imparat e sugerata prin folosirea superlativului absolut
(o preafrumoasa fata), ca si originea ei (din rude mari imparatesti). Acestea
amintesc de lumea basmului. Comparatia cu fecioara sugereaza puritatea fetei si
caracterul ei sacru. Unicitatea ei e sugerata prin comparatia cu luna. (Cum e
fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele).
Cadrul si solitudinea fetei, ca si atmosfera de vraja si reverie sunt specific
romantice.
Motivul somnului si visului, frecvent in poeziile erotice eminesciene
(Luceafarul ii apare fetei in vis-motiv romantic). Motivul oglinzii sugereaza reflectare
si autocunoastere.
Luceafarul este un poem al simetriilor, cele doua invocatii ale fetei sunt
urmate de doua geneze (intrupari) ale Luceafarului. Chemarea fetei se repeta ca un
descantec magic, iar licenta poetica (cobori in jos) arata ca poetul a evitat orice
determinare a locului undea venea Luceafarul.
Prima geneza a Luceafarului: s-a nascut din elementele primordiale, aer si
apa, cer si soare Iar cerul e tatal meu/ Iar muma-mea e marea. Luceafarul are
atributele zeului Neptun Si tine-n mana un toiag/ Incununat cu trestii. Luceafarul i
se pare fetei mort, iar fata alba ca de ceara, un mort frumos cu ochii vii, ea fiind
muritoare, neputand concepe nemurirea. Luceafarul ii propune fetei o existenta
acvatica, care pentru ea ar fi insemnat moartea. Fata de imparat este constienta de
diferenta de esenta dintre ei Caci eu sunt vie tu esti mort/ Si ochiul tau mangheata. Prima geneza a Luceafarului ilustreaza motivul ingerului un inger se
arata.
A doua invocatie a fetei este urmata de a doua geneza a Luceafarului, care
se naste din elemente antitetice, lumina si intuneric, soare si noapte Si soarele e
tatal meu/ Iar noaptea-mi este muma.. Intensitatea iubirii, pasiunea, sunt sugerate
prin comparatia ca doua patimi fara sot. De aceasta data, el o invita pe fata intr-o
lume cosmica, eterna, imposibila pentru fata de imparat, care era muritoare. Acest
nou chip al Luceafarului corespunde zeului infernului, Pluto. A doua geneza
ilustreaza motivul demonului: O, esti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arata.
La greci, demonul facea legatura dintre planul divin si cel al visului. Intensitatea
iubirii provoaca suferinta Ma dor de crudul tau amor/ A pieptului meu coarde.
Luceafarul este constient de incompabilitatea iubirii dintre ei Cum ca eu sunt
nemuritor/ Iar tu esti muritoare?. Diferenta de esenta dintre cei doi este sugerata
prin limbajul lor diferit; Luceafarul- abstract, fata-familiar.
56

Fata de imparat ii cere sa renunte la nemurire din iubire: Tu te coboara pe

Pamant/ Fii muritor ca mine. Luceafarul accepta sacrificiul de sine, punandu-si in
pericol propria esenta: Cu vesnicia sunt legat/ Ci voi sa ma dezlege. Repetitia din
versul Se se tot duce... s-a tot dus sugereaza cufundarea in spatiu si in timp,
trecerea pe alt taram, ca in basm.
Partea a II-a are un cadru terestru, vocile poetului fiind Catalina si Catalin.
Numele lor sugereaza asemanarea dintre cei 2 si faptul ca ei apartin aceleiasi lumi.
Portretul lui Catalin: viclean copil de casa, un paj, cu obrajori ca doi
bujori aminteste de cel al lui Cupidon descris tot de Mihai Eminescu in poezia
Pajul Cupidon.
Compatibilitatea dintre Catalin si Catalina e sugerata si prin limbajul familiar;
la inceput, dialogul dintre ei pare imposibil, deoarece fata tanjea dupa Luceafar: O
de luceafarul din cer/ M-a prins un doar de moarte.
Catalin ii dezvaluie fetei atractia iubirii pamantesti, sub forma unui ritual plin
de candoare, dar si de gravitate: simetria perfecta a gesturilor arata compatibilitatea
dintre cei doi. Catalina era constienta de imposibilitatea iubirii cu Luceafarul, ceea
ce imprima textului o tonalitate trista: In veci il voi iubi si-n veci/ Va ramane
departe. In poezia eminesciana, iubirea are un caracter sacru, find farmec sfant.
Pronumele personale de persoana I plural sugeraza aspiratia la implinirea
cuplului si a iubirii: Vom fi cuminti/ Vom fi voiosi si teferi.
Partea a III-a are un cadru cosmic, vocile poetului sunt Hyperion si
Demiurgul. Este prezent motivul calatoriei cosmice, de factura romantica, intalnit si
in Povestea magului calator in stele si in nuvela Sarmanul Dionis.
Numele lui Hyperion vine de la hyper-eon (pe deasupra mergatorul),
sugerand ca el era fixat intr-o alta conditie.
La vechii greci, Hyperion era fiul cerului si al pamantului, tata al soarelui; la
greci, Hyperion era unul din cei 6 titani.
In Luceafarul, motivul titanului se impleteste cu cel al geniului: Hyperion are
o structura complexa, fiind in acelasi timp titan si geniu.
Prin nazuinta de a depasi timpul si spatiul, prin faptul ca i se asociaza
constant imaginea cerului si a stelelor, el este titan; prin intelepciune, dar si prin
izolare in recea lui superioritate, este geniu.
57

Prima strofa il arata ca un titan care vrea sa rupa barierele spatiului si

timpului: Porni Luceafarul. Cresteau/ in cer a lui aripe/ Si cai de mii de ani treceau/
In tot atatea clipe.
Viteza ametitoare a zborului face ca timpul sa-si piarda coordonatele
obisnuite, comprimandu-l. Titanismul lui Hyperion reiese si din faptul ca i se
asociaza imaginea cerului si a stelelor: Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer
de stele.
Hyperion zbura spre tinutul genezei, al inceputurilor: Vedea ca-n ziua cea
dintai/ Cum izvorau lumini. Haosul primordial este sugerat prin intermediul negatii,
ca si in poemul Scrisoarea I: Caci unde-ajunse nu-i hotar/ Nici ochi spre a
cunoaste. Versul sugereaza absenta obiectului de cunoscut (nu-i hotar) dar si a
subiectului cunoscator (nici ochi spre a cunoaste). Versul O sete care-l soarbe
sugereaza vointa de a fi, setea de viata.
Schopenhauer afirma ca nu poate exista viata daca nu exista vointa de a fi.
Hyperion i-a cerut Demiurgului sa-l absolve de nemurire pentru O ora de
iubire. Demiurgul simbolizeaza transcendenta si obiectivitatea absoluta. El ii
dezvalui lui Hyperion propria esenta, aflata in esenta cu cea umana. Imaginea
valurilor sugereaza conditia umana efemera, fragila: Cand valuri afla un mormant/
Rasar in urma valuri.
Oamenii traiesc in orizontul norocului, fiind adevarate jucarii ale destinului:
Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte.
Antiteza dintre oameni si Hyperion este redata prin opozitia dintre pronumele
personale Ei si Noi. Spre deosebire de oameni, care sunt muritori, Hyperion si
Demiurgul sunt in afara timpului si a spatiului si pentru ei nu exista notiunea de
nastere sau moarte: Noi nu avem nici timp nici loc/ Si nu cunoastem moarte..
Demiurgul ii prezinta lui Hyperion splendoarea vietii eterne: Un soare de s-ar
stinge in cer,/ S-aprinde iarasi soare.
In schimbul renuntarii la ideea de a deveni muritor, Demiurgul i-a oferit lui
Hyperion cunoastere (Sa-ti dau intelepciune?), i-a propus destinul unui
conducator de osti si de popoare (Ti-as da pamantul in bucati/ Sa-l faci imparatie).
Cererea lui Hyperion de a fi absolvit de nemurire nu putea fi indeplinita (Dar
moarte nu se poate), caci negarea sa ar fi insemnat si negarea Demiurgului ca
fiinta eterna. Hyperion era o parte a unitatii absolute, conform principiului Unul e in
toate si nu putea fi absolvit de nemurire.
58

Partea a IV-a are un cadru terestru care se impleteste cu cel cosmic, ca si in

prima parte, conferindu-o poemului simetrie. Vocile poetului sunt Catalina, Catalin
si Hyperion. Cadrul aminteste de idilele eminesciene (Dorinta, Craiasa din
povesti, prin motive specifice: luna, teiul, codrul, noaptea.
Limbajul lui Catalin, care invoca o stea calauzitoare (pe noaptea mea de
patimi) se aproprie de modul grav si abstract a lui Hyperion, sugerand astfel ca
iubirea transfigureaza si fiintele comune, le spiritualizeaza.
A treia invocatie a Catalinei adresata Luceafarului nu a mai fost urmata de o
intrupare a acestuia, ca in prima parte. De data aceasta, Catalina l-a invocat sa
patrunda in codru si nu in casa si sa-i lumineze iubirea cu Catalin: Patrunde-n
codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza.
Finalul poemului ilustreaza pozitia sau conditia omului de geniu, care nu
are moarte, dar nici noroc, dupa intelesul alegoric pe care Eminescu insusi i l-a
atribuit.
Versurile ilustreaza antiteza dintre conditia umana efemera (Norocul va
petrece) si conditia eterna a lui Hyperion.
Orizontul limitat al cunoasterii umane este sugerat prin metafora cercul
vostru stramt. Efemeritatea umana este sugerata si prin epitetul metaforic chip de
lut.
Spre deosebire de oameni, Hyperion este nemuritor si rece, epitetul
nemuritor sugereaza conditia sa efemera, in timp ce epitetul rece sugereaza ca
omul de geniu trebuie sa se detaseze de aventura umana si doar sa o contemple,
ramanand impasibil. El trebuie sa aspire la ataraxie, idee exprimata in poezia
Glossa: Tu ramai la toate rece.
Criticul Tudor Vianu aprecia seninatatea finalului, data de faptul ca Hyperion
a acceptat pana la urma structura statica a lumii: om, stea, Dumnezeu.
In lucrarea Sentimentul romanesc al fiintei, filozoful Constantin Noica afirma
ca Luceafarul ilustreaza modelul Fiintei (modelul ontologic= al existentei), ca si
basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, spre deosebire de basm,
modelul Fiintei nu se implineste in Luceafarul, caci cele doua lumi (terestra si
cosmica) sunt incompatibile.
Poemul este alcatuit din 98 de catrene cu ritm iambic, rima incrucisata si
masura de 7-8 silabe.
59

Leoaica tanara, iubirea

Nichita Stanescu

Nichita Stanescu a fost cel mai original poet contemporan. Poet

neomodernist, acesta a facut parte din generatia 60 alaturi de Marin Sorescu, Ana
Blandiana si Adrian Paunescu. A fost un poet abstract, ermetic: Nimeni n-a mers
atat de departe in directia abstractizarii limbajului afirma criticul Nicolae
Manolescu.
60

Poet proteic, Stanescu a experimentat mai multe formule poetice: elegia,

poemul, balada, doina, colinda, cantecul de lume. De asemenea, a abordat teme
poetice variate: conditia artei si artistului, iubirea, timpul, moartea, conditia umana,
setea de real si de absolut.
Criticul Alex Stefanescu identifica mai multe componente in lirica
stanesciana: sentimentala, parodica, abstracta, vizionara, epica. In evolutia sa,
poezia stanesciana a cunoscut trei etape: poezia sentimentala, abstracta sau
ermetica, elegiata.
Leoaica tanara, iubirea de Nichita Stanescu face parte din volumul O
viziune a sentimentelor care abordeaza tema iubirii, vazuta ca o cale de integrare
in armoniile universale.
Titlul metaforic, reluat in incipitul poeziei, contine o apozitie dezvoltata care
echivaleaza iubirea cu o leoaica tanara, sugerand trasaturi ca: frumusete,
ferocitate, agresivitate.
Strofa intai este centrata pe tema iubirii fulgeratoare si a modificarii sufletesti
a eului liric. Verbul la perfectul compus mi-a sarit sugereaza caracterul brusc
,iubirea irumpe in viata omului, caracterul irevocabil al intalnirii cu iubirea.
Lexemul coltii din capul semantic al agresivitatii sugereaza puterea
efectelor devoratoare pe care le are iubirea asupra fiintei umane. Epitetul albi
simbolizeaza puritatea iubirii adolescentine.
Strofa a 2-a este axata pe raportul indragostitului cu lumea. In aceasta strofa
este prezenta viziunea universului-cerc, care la Nichita Stanescu reprezinta
perfectiune: Si deodata-n jurul meu, natura/ se facu un cerc, de-a-dura,. Iubirea
are capacitatea de a metamorfoza intregul univers, de a redimensiona lumea.
Aceasta transformare se produce in mod gradata: cand mai larg, cand mai
aproape/ ca o strangere de ape. Comparatia sugereaza capacitatea genezica a
iubirii, amintind de metafora eminesciana Cuibar rotind de ape.
Eul indragostit percepe lumea senzorial, cu toate simturile treze: Si privirean sus tasni,/ curcubeu taiat in doua, si auzul o-ntalni/ tocmai langa ciocarlii..
Privirea are in lirica stanesciana virtutii, sugerand aspiratia catre absolut. Metafora
curcubeu taiat in doua trimite la mitul androginului din Banchetul de Platon,
sugerand aspiratia la refacerea unitatii primordiale prin iubire. Iubirea are
capacitatea de a sublima simturile, de a le spiritualiza, fapt sugerat de motivul
ciocarliei. Prin zborul ei sagetat spre cer, aceasta sugereaza trecerea intr-un plan
61

ideal; cantecul ei este o oda a bucuriei si a fericirii, simbolizand un spatiu al

armoniei. Astfel, iubirea devine o punte intre planul contingent si cel transcendent.
Strofa a treia este construita pe ideea transformarii raportului dintre eu si
sine. Iubirea determina nu numai metamorfozarea universlui exterior, ci si propria
persoana: Mi-am dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie,/ dar mana nu le
mai stie. Eul indragostit nu mai are perceptia clara nici a realitatii nici a propriei
fiinte si nu se recunoaste pe sine. In aceasta strofa, iubirea este pusa in relatie cu
tema timpului: peste care trece-alene/ o leoaica aramie/ cu miscarile viclene,/ inca
o vreme,/ si-nca-o vreme.... Epitetele aramie si viclene sugereaza maturizarea
iubirii odata cu trecerea timpului, repetitia din finalul poeziei sugereaza ca, prin
iubire, omul invinge trecerea timpului, avand acces la eternitate. Punctele de
suspensie potenteaza ideea de permanenta si continuitate a iubirii. Verbele la
prezentul etern aluneca, trece, induc ideea persistentei iubirii in sufletul omului.
Poezia ilustreaza lirismul subiectiv prin prezenta marcilor eului liric: pron.
pers. I: mi, ma, m-, adj. pron. pos. meu, verbe la pers. I am dus. Poezia este
alcatuita din trei strofe, inegale ca numar de versuri, prima din 6 versuri, a doua din
8 versuri si a treia 10 versuri, cu rima aleatorie si ritm combinat. Procedeul
ingambamentului confera cursivitiate ideilor poetice.
Nichita Stanescu a inovat limbajul poetic, intreprinzand cea de-a treia
revolutie poetica din literatura romana, dupa Mihai Eminescu si Tudor Arghezi. El a
conferit o mare libertate cuvintelor, sporindu-le semnificatiile si a creat o noua limba
poetica, limba poezeasca.

Joc secund
Ion Barbu
Ion Barbu a fost unul dintre cei mai originali poeti interbelici, reprezentant al
modernismului. A fost un poet ermetic, sustinand ca poezia exista in si prin limbaj. A
scris o poezie incifrata, cu sensuri ascunse, care necesita din partea lectorului efort
intelectual pentru a le decodifica.
Poetul a fost dublat de un matematician, Dan Barbilian. El insusi a subliniat
interferenta poeziei cu matematica: Exita undeva, in domeniul inalt al geometriei,
un loc luminos unde se intalneste cu poezia.
62

Unicul sau volum de poezii Joc secund a aparut in 1930 dupa ce publicase
anterior placheta(culegere de versuri mica) Dupa melci.
In lucrarea Introducere in poezia lui Ion Barbu, criticul Tudor Vianu afirma
ca lirica barbiana a cunoscut trei etape in poezia sa: parnasiana, baladica si
ermetica.
Poezia Joc secund (Din ceas, dedus...) este o arta poetica deoarece
exprima crezul artistic al lui Ion Barbu. George Calinescu afirma ca Joc secund
este o definite a poeziei.
Versul initial, Din ceas, dedus adancul calmei creste sugereaza faptul ca
poeziam este atemporala, iesita de sub tirania timpului, metafora sugereaza ca
poezia se elibereaza de planul contingent. Motivul oglinzii sugereaza reflectare si
esentializare (Intrata prin oglinda in mantuit azur). Metafora mantuit azur trimite
la planul transcendent specific poeziei care se elibereaza de cel material, aspirand
la cel absolut.
Ion Barbu defineste poezia ca un joc secund mai pur pentru ca este o
reflectare a realitatii si nu o copie a acesteia. Poetul ii creeaza un univers propriu,
specific, datorat imaginatiei si fanteziei sale. Platon sustinea ca, in ordinea creatiei,
jocul prim apartine Demiurgului, jocul secund Mestesugarului Soare iar jocul tert
poetului. Totusi, admitea ca exista si poeti capabili sa realizeze jocul secund.
Mihai Eminescu insusi a defenit poezia ca un joc cu imagini si sunete in prima sa
arta poetica, Epigonii.
Referindu-se la Joc secund, criticul Nicolae Balota afirma ca poezia este
pentru Ion Barbu negatia lumii, sublimarea ei in idee. Poezia traieste sub semnul
nadirului, in reflectare (nadir latent); poetul esentializeaza ceea ce este latent,
virtual, contingent. Poezia este pentru Ion Barbu cantec iar poetul un alt Orfeu.
Ideea este exprimata si in Timbru (un cantec incapator) dar si in balada Riga
Crypto si lapona Enigel (un cantec larg). In conceptia lui Ion Barbu, poezia
trebuie sa fie bogata in semnificatii ascunse, care necesita efort intelectual.
Comparatia cu marea care-si ascunde meduzele (sub clopotele verzi)
accentueaza ideea unei poezii incifrate cu semnificatii ascunse.

63

Modernismul
In perioada interbelica au existat doua orientari literare importante:
modernismul si traditionalismul. Modernismul include toate curentele postromantice care au negat vechile valori si epoca sau curentul pe care le-au precedat
(simbolismul, expresionismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul).
Trasaturi:
1. spiritul inovator in planul creatiei artistice
2. abandonarea conventiilor
3. incalcarea programatica a regulilor
4. ruptura de traditie

64

Cel care a teoretizat modernismul la noi a fost Eugen Lovinescu, mentorul

cenaclului si revistei Sburatorul.
A cunoscut doua directii:
1. teoretic-lovinescian
2. avangardist-experimental, s-a sincronizat cu cel apusean
Modernismul teoretic (Eugen Lovinescu)
Criticul Eugen Lovinescu a fost mentorul cenaclului si al revistei Sburatorul
care a aparut intre 1919-1922; 1926-1927. Obiectivele revistei si ale cenaclului au
fost imprimarea unor noi tendinte in evolutia literaturii romane si promovarea
urmatorilor scriitori.
Astfel, la revista au colaborat: Ion Barbu, Ilarie Voronca, Tudor Arghezi, Camil
Petrescu, H. P. Bengescu.
Eugen Lovinescu a fost un critic de directie ca si Maiorescu, ale carui idei i
le-a continuat. Astfel, a sustinut, ca si acesta, autonomia esteticului ca unicul
principiu in aprecierea operelor literare.
In lucrarea Istoria civilizatiei romane moderne, Eugen Lovinescu a construit
teoria sincronismului, conform careia cultura si civilizatia se dezvolta prin imprumut
si imitarea unui model evoluat. Porning de la Tacitus, care sustinea ca exista un
spirit al veacului, Lovinescu afirma ca popoarele mici trebuie sa se puna de acord
cu cele dezvoltate pe calea imitatiei, depasind astfel spiritul provincial. Ideea
imitatiei a preluat-o de la francezul Gabriel Tarde.
Spre deosebire de Titu Maiorescu care combatea imitatia, Lovinescu accepta
imitarea unor forme din Occident deoarece acestea dadeau un impuls dezvoltarii
fondului.
In lucrarea Istoria literaturii romane contemporane, Eugen Lovinescu a
sustinut modernizarea literaturii romane si sincronizarea ei cu literatura europeana
a timpului: dezvoltarea romanului de analiza psihologica, pentru citadinizarea
acestuia, pentru intelectualizarea lui si pentru obiectivarea prozei.
In domeniul poeziei, Lovinescu a sustinut liricizarea acesteia. Fiind o revista
de orientare moderna, Sburatorul a intrat in polemica cu cele traditionaliste: Viata
romaneasca si Gandirea.

65

Traditionalismul
A fost un curent literar opus modernismului, care a fost atasat de valorile
consacrate. Acesta a promovat o literatura de orientare rurala, manifestand interes
pentru viata taranului, pentru folclor, natura si trecutul istoric. Traditionalismul a
negat miscarile artistice innoitoare si a promovat o izolare fata de orientarile
moderne din literatura universala. A continuat samanatorismul, curent de la
inceputul sec XX, prin interesul pentru lumea satului, pentru viata taranului, pentru
folclor si pentru trecutul istoric. Totusi, Nichifor Crainic a reprosat samanatoristilor
ca au neglijat factorul spiritual, acordand atentie doar celui material.
Gandirea a fost o revista de orientare traditionalista care a aparut la Cluj in
1921. Initial, a fost condusa de Cezar Petrescu si de D. I. Cucu iar din 1922, cand
si-a mutat sediul la Bucuresti, de catre Nichifor Crainic.
66

Revista a acordat importanta specificului national, manifestand interes pentru

lumea satului, viata taranului, natura, folclor si trecutul istoric. La acesta s-a
adaugat factorul spiritual, ortodoxismul, pe care Crainic il considera o componenta
fundamentala a poporului roman. In paginile revistei au fost popularizati filozofi ca
Nietzche si Spengler, dar si poeti ca Rilke si Claudel. Astfel, pornind de la Spengler,
Gandirea a opus civilizatiei cultura, combatand tehnicismul lumii moderne.
Colaboratori: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Nichifor
Crainic, Cezar Petrescu, Gib Mihaescu.
Poezia de la Gandirea a cunoscut doua directii: o poezie a sensibilitatii
metafizice si a fiorului cosmic, reprezentata de Lucian Blaga si Vasile Voiculescu; o
directie telurica, a sevelor pamantului, reprezentata de Ion Pillat si Adrian Maniu.
Prozatorii de la Gandirea, Cezar Petrescu si Gib Mihaescu au promovat un
realism integral, avandu-l ca model pe Dostoievski.
Dramaturgia a fost reprezentata la Gandirea de Lucian Blaga care a scris
drame mitice de factura expresionista ca Mesterul Manole, Zamolxe si
Tulburarea apelor. Eseistica s-a dezvoltat la Gandirea datorita lui Lucian Blaga
si Nichifor Crainic.
Gandirea a combatut modernismul de la Sburatorul, dar si avangardismul,
dar, totusi, a acceptat poezia noua, publicand in paginile ei poeziile lui Ion
Minulescu si Ion Barbu. Totodata, au combatut teoria sincronismului a lui Eugen
Lovinescu ca si ideea imitatiei.

Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat
Poezia face parte din volumul Pe Arges in sus, cel mai realizat volum al lui
Ion Pillat. Poetul abordeaza, ca in intreg volumul, tema timpului, cu trecerea lui
ireversibila (fugit irreparabile tempus). Aceasta se impleteste cu alte teme de
factura traditionalista ca: trecutul, familia, natura, satul natal. Totusi, poezia are o
structura moderna, fiind alcatuita din distihuri.
Titlul poeziei atrage atentia de la inceputa supra unor indici spatiali si
temporali cu valoare expresiva. Forma populara a adverbului de loc aci stabileste
o relatie speciala intre spatiul poetic si eul liric. Verbul la perfect simplu sosi
sugereaza tema poeziei, creand senzatia ca toate cele care-i revin in amintire eului
liric s-au petrecut ca ieri.

67

Textul poetic se compune din doua secvente simetrice realizate pe baza

paralelismului: povestea de dragoste din trecut si cea din prezent, sugerand ideea
de ciclicitate a vietii si de succesiune a generatiilor. Incipitul poeziei contureaza un
cadru incremenit in timp, prin prezenta paianjenului: La casa amintirii cu obloane si
pridvor/ Paianjeni zabrelira si poarta si zavor.. Lumea trecutului este recuperata din
amintire. Personificarea Imbatranira plopii sugereaza efectul trecerii ireversibile a
timpului, atat asupra naturii cat si a omului. Prima secventa poetica contureaza un
tablou romantic prin motive specifice: luna lacul, codrul; elementele de
intertextualitate( poezia Lacul de Lamartine, ca si Zburatorul de I.H. Radulescu)
trimit tot la romantism. Intr-o tonalitate nostalgica, melancolica, eul liric isi evoca
bunicii, revenind pe urmele trecutului. Numele buncii, Calyopi, trimite la muza
poeziei epice si a elocventei. Motivul clopotului sugereaza ingemanarea vietii cu
moartea, fiind si un simbol al trecerii, care accentueaza tonalitatea elegianta: Si
cum sedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nunta sau de moarte, in turnul vechi
din sat..
A doua secventa poetica, deschisa de versul: Ce straniu lucru: vremea!
Deodata pe perete contureaza un tablou de factura moderna, atat prin elementele
de civilizatie, cat si prin preferintele culturale (Balada lunei de Horia Furtuna).
Marcile eului liric (verbe la p.I: sedea, pronume de p.I (mi, m-, adj. pron. pos.
tau, ta, meu) accentueaza subiectivitatea textului. Verbele si pron. pers. de p.
III (vezi, te) sugereaza ca poezia este un monolog adresat.
In finalul poeziei sunt reluate versurile cu valoare de laitmotiv, sugerand
obsedant, prin motivul clopotului, ideea trecerii ireversibile a timpului. Elementele
de elegie se impletesc cu cele de meditatie grava asupra conditiei umane, marcata
de fuga timpului.
Ion Pillat a fost un poet care a ilustrat directia poeziei telurice, a sevelor
pamantului, de factura traditionalista. Acesta a facut parte din cercul revistei cu
viziune traditionalista Gandirea, alaturi de Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Adrian
Maniu si Nichifor Crainic.

68

Titu Maiorescu
A fost mentorul Junimii si al revistei Convorbiri literare, un indrumator al
culturii romane si cel dintai critic de directie al nostru.
Format in spiritul culturii germane si franceze, cu studii de filozofie, drept si
litere, Maiorescu si-a pus amprenta asupra maturizarii literaturii romane.
El a formulat idei critice valabile si astazi prin care a impus marile valori ale
literaturii. In critica, el a impus principiul autonomiei esteticului drept criteriu
fundamental in aprecierea operelor literare.
Titu Maiorescu a scris articole referitoare la limba romana, la cultura si
civilizatie, articole de critica literara si articole estetice.
Junimistii intentionau sa alcatuiasca o antologie de poezie romaneasca, de
aceea, Titu Maiorescu a scris 2 articole estetice in care si-a sustinut principiile si
prin care a urmarit initierea tinerilor scriitori in probremele generale ale artei.
69

O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867. La inceputul

articolului, Maiorescu a facut distinctia dintre stiinta si arta, pornind de la filozoful
german Hegel: stiinta exprima adevarul, in timp ce arta exprima frumosul. Apoi,
criticul a subliniat deosebirea dintre adevar si frumos: adevarul cuprinde numai
idei, iar frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila. Articolul este
alcatuit din 2 parti: Conditiunea materiala a poeziei si Conditiunea ideala a
poeziei.
In prima parte, Maiorescu a analizat conceptul de forma in arta. Spre
deosebire de celelalte arte care au un material specific, poezia nu are un material
propriu. Astfel, sculptura foloseste lemnul sau piatra, muzica utilizeaza sunetele,
pictura culorile, iar poezia cuvintele care nu-i sunt specifice, deoarece sunt
intrebuintate in comunicare. Pentru a destepta imagini sensibile in fantezia
cititorului, poetul trebuie sa foloseasca figuri de stil, epitete ornante, comparatia
noua si justa, personificari, metafore etc. Poetul nu poate fi intotdeauna nou in
idee, dar trebuie sa fie mereu nou in forma. In partea a doua, criticul s-a referit mai
ales la conceptul de fond in arta. El sustinea ca poezia trebuie sa sustina
intotdeauna un sentiment sau o pasiune si nu o cugetare intelectuala.
Conditiunea ideala a poeziei presupunea, dupa Maiorescu, trei conditii: o
mai mare repejune a miscarii ideilor, o exagerare sau cel putin o marire a
obiectului si o dezvoltare crescanda spre o culminare finala.
Criticul a aplicat ideile teoretice in analiza poeziilor Umbra lui Mircea la
Cozia de Grigore Alexandrescu si Steluta de Vasile Alecsandri.
Comediile D-lui I.L. Caragiale. In acest articol, Maiorescu a pus problema
moralitatii in arta, astfel, criticul afirma ca orice arta adevarata are o inalta misiune
morala. Pornind de la Aristotel, Maiorescu sustinea ca opera literara trebuie sa
produca asupra cititorului un sentiment de purificare. La randul sau, Schopenhauer
sustinea ca arta trebuie sa-l inalte pe om deasupra egoismului zilnic. Rezultat al
vointei oarbe de a trai, egoismul e vazut de Schopenhauer ca samburele raului din
om. De aceea, arta are menirea de a-l purifica pe om, transpunandu-l intr-o lume
impersonala unde egoismul nu exista.
In conceptia lui Maiorescu, o opera este morala daca este realizata din punct
de vedere estetic si nu daca contine idei moralizatoare. Deci, orice opera cu
valoare artistica este implicit si morala. Maiorescu i-a combatut in acest articol pe
cei care acuzasera comediile lui I.L. Caragiale de imoralitate. Criticul afirma ca
dramaturgul a oglindit realitatea sub forma ei comica si ca tipurile si situatiile din
comedii exista in realitate si deci operele nu poate fi acuzate de imoralitate.
70

Titu Maiorescu a sustinut principiul ortografiei fonetice, combatand

etimologismul. A militat pentru imbogatierea vocabularului limbii romane cu
neologisme din limbile romanice. A ridiculizat betia de cuvinte si pe stricatorii de
limba.
Referitor la cultura si civilizatie, Maiorescu a scris articolul In contra directiei
de astazi in cultura romana, in care respingea imitarea unor forme din Occident,
cand la noi nu exista un fond corespunzator (teoria formelor fara fond). Maiorescu a
pus bazele culturii noastre moderne, subliniind necesitatea imbinarii armonioase a
elementului national cu ideile civilizatiei apusene.
Junimea a continuat spiritul epocii pasoptiste, urmarind realizarea unei culturi
si civilizatii originale prin accentuarea elementului national: suntem nationali, cu
fata spre universalitate, afirma Titu Maiorescu.

71