Moara cu noroc

de Ioan Slavici
- Nuvelă realist-psihologică –
Tema și viziunea despre lume

Perioada de după 1860, de după mișcarea literara pașoptistă poartă denumirea de Epoca Marilor
Clasici, denumire ce face referire la faptul că cele patru nume ale epocii, M. Eminescu, I. Creangă, I. L.
Caragiale și I. Slavici, devin niște modele ale literaturii. Din punct de vedere cultural, Epoca Marilor
Clasici este una din perioadele cele mai fructuoase ale societații românești datorită faptului că s-a
desfășurat pe fondul unor puternice transformări social-politice.
Ioan Slavici a fost considerat de criticul George Călinescu ,,un instrument de observație excelent”
al mediului rural oferind în nuvelele sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție
de stratificarea lor socială dar și a datinilor, tradițiilor și obiceiurilor.
Textul literar ,,Moara cu noroc” a fost publicat în 1881, în volumul ,,Novele din popor’’. Este o
nuvelă, specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care prezintă un conflict puternic, redat în
maniera obiectivă, cu personaje puține, dar bine conturate. ,,Moara cu noroc’’ este o proză de factură
realistă prin lipsa idealizarilor, prin verosimilitatea întâmplărilor, inspirația din realitate, prin prezentarea
societății ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, descrierile detaliate, obiectivitatea perspectivei
narative, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește dar și prin prezența personajelor tipice.
Din perspectiva conținutului, ,,Moara cu noroc’’ este o nuvelă psihologică întrucât accentul este pus pe
conflictul psihologic, prin folosirea monologului interior. Slavici se remarcă prin finețea observației în
ceea ce privește descrierea stărilor interioare și a transformărilor comportamentale determinate de acestea.
Tema este reprezentată de consecințele nefaste pe care setea de îmbogățire le are asupra
individului. Viziunea despre lume în nuvela lui Slavici este configurată conform principiilor scriitorului
ardelean, care își construiește subiectele și personajele pornind de la teze morale și principii etice ferme,
cum sunt vorbele bătrânei, soacra lui Ghiță, potrivit cărora omul trebuie sa fie mulțumit cu ceea ce are,
căci nu exista bogăție mai mare decât cumpătarea, adevărul și omenia.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri, în
pustietate. Locația, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, in esență, aducatoare de ghinion, deși
aparent este spațiu privilegiat al ,,norocului” înavuțirii.
Incipitul nuvelei enunță cuvintele bătrânei, soacra personajului principal, ce reprezintă sfatul dat
ginerelui, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la Moara cu noroc pentru a-și spori câștigurile în vederea
deschiderii unui atelier propriu de cizmărie: ,,Omul sa fie mulțumit cu sărăcia sa, caci dacă e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Vorbele ei reprezintă înțelepciunea spirituală a poporului,
pentru care e mult mai importantă împlinirea sufleteasca oferită de familie decât bogăția. Finalul nuvelei
revine simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma tragediei perecute în familia sa: ,,Simțeam eu că nu are
să iasă bine, dar așa le-a fost dat’’. Ele explică în mod elocvent faptul că un fatum potrivnic este voința
unei forțe superioare căreia omul nu i se poate împotrivi.
 Acțiunea urmărește efectul alienant al banilor, dar și al incomunicării. Ghiță dorește să-și
îmbunătățească situația materială și se mută la Moara cu noroc. O vreme lucrurile merg bine și prosperă
prin muncă cinstită alături de familie. Sosirea lui Lică declanșează intriga. El este om rău și primejdios,
și încercarea lui Ghiță de a avea protecția lui și totuși de a rămâne om cinstit se dovedește imposibilă.
Deși niciodată nu are o participare directă sau premeditată, Lică îl face părtaș pe Ghiță la tâlhăriile și
crimele sale. Ghiță devine vinovat în ochii Anei, în ochii comunității și în propriii ochi. Manipulându-l,
Lică îl înfrânge și distruge legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să îl salveze moral. Totuși, reacția
lui Ghiță nu este cea scontată de Sămădău- departe de se vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el
echivalează trădarea Anei cu moartea însăși. Ca eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiță
ucide pe Ana și este ucis de Răuț. Lică își pierde luciditatea , își uită șerparul, îl recuperează și este în
pericol de a fi prins de Pintea cu probe incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui ”Acu m-a ajuns
mânia lui Dumneze!”, se sinucide și trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele
personaje nevinovate- bătrâna și copiii - plâng morții și pornesc mai departe, urmând ciclul
imperturbabil al vieții.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce
are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție
efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A
înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al
lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara
cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui,
Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia
banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în
față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei,
lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea
tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după
plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut
autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este
implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând din cauza suspiciunii comunității, idee
reliefată și de Magdalena Popescu „Relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important
factor de coerență interioară a individului”. Lică este cel care domină acum întreaga situație prin
promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și
ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub
bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță și Ana.
Conflictul este și el relevant pentru temă deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele
încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra imaginea
de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict care îi depășește posibilitățile psihologice cu Lică, cu
comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește minuțios
reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața
copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând între atitudini contradictorii, personajul este
pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a se separa cu hotărâre de
rău.
Ioan Slavici este autorul unei opere complexe, în care sufletul omenesc este înfățișat din
perspectiva unei concepții morale bine conturate. Prin opera acestui scriitor pătrunde în literatura română
analiza psihologică, element definitoriu al prozei moderne și rămâne astfel remarcabilă arta scriitorului de
a construi dialogul și monologul interior, dar și de a analiza gândirile și trăirile interioare ale personajelor.
 Moara cu noroc
Ioan Slavici
-caracterizarea personajului-

*Introducere de la temă și viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularități de construcție)

Ghiţă este personajul principal al nuvelei realiste psihologice „Moara cu noroc”, remarcându-se
prin complexitate. De-a lungul firului epic, personalitatea sa cunoaşte schimbări profunde,
transformându-se treptat şi dramatic dintr-un cizmar cinstit într-un cârciumar care trăieşte cu obsesia
banilor. Acesta intră, într-un anturaj nefast, fiind sub influenţa malefică a lui Lică Sămădăul şi
înfăptuieşte nelegiuri grave care culminează cu o crimă tocmai împotriva celei pe care o iubea cel mai
mult.
La începutul nuvelei, întruchipează individul nemulţumit de condiţia sa socială umilă, de a
cârpi cizmele oamenilor, pe care o identifică lipsei demnităţii şi independenţei. Nu ţine cont de sfatul
înţelept al soacrei şi îşi doreşte mai mult. Atitudinea lui este întemeiată, până la un anumit punct, pentru
că depăşirea propriei condiţii prin muncă cinstită conduce către progresul personal. Ghiţă se dovedeşte
astfel întreprinzător când ia în arendă hanul de la fosta moară. Fiind harnic şi descurcăreţ, reuşeşte cu
ajutorul familiei cu care trăieşte în deplină armonie, să obţină câştiguri mulţumitoare, fapt care îl conduce
spre fericirea temporară. Marea sa eroare este că îşi fundamentează împlinirea sufletească pe câştigul de
bani, ceea ce devine pe parcurs o obsesie care îl dezumanizează.
Situaţia iniţială este perturbată de apariţia personajului negativ, dominator. Prezenţa lui Lică
Sămădăul denotă faptul că, în acele locuri neprielnice, nu poate rezista nimeni care se bazează pe cinste,
căci ele sunt sub stăpânirea răului. Acesta condiţionează starea materială a lui Ghiţă de complicitatea cu
el, arătându-i că nu se putea rămâne la han păstrându-şi independenţa. Cârciumarul îşi dovedeşte
caracterul slab în raport cu porcarul, care afirmă de la început superioritatea.
Deşi Ana este intuitivă şi îşi previne soţul despre faptul că Lică este „om rău şi primejdios”,
cârciumarul nu o ia în seamă şi acceptă să fie informatorul Sămădăului, anunţându-l „cine umblă pe
drum... cine ce zice şi ce face.”
Încă de la început, cele două personaje sunt prezentate în relaţie de opoziţie. Lică este ferm şi
poruncitor, Ghiţă este un caracter slab, umil şi uşor de stăpânit.
Conştiinţa acestuia din urmă manifestă un puternic dezechilibru, un conflict generat de dorinţa sa
de a rămâne un om cinstit şi obsesia de a avea bani, fapt posibil numai prin tovărăşia cu Lică. Pe parcurs
cârciumarul trece prin mai multe stări, care îl conduc către pierderea propriei identităţi şi câştigarea uneia
iluzorii, aceea a câştigului obţinut pe căi necinstite. Devine fricos, îşi ia măsuri de prevedere împotriva
unui presupus duşman şi, dintr-un om vesel şi optimist, „om harnic şi sârguitor”, aşa cum îl
caracterizează, în mod direct, naratorul, devine „ursuz şi irascibil, trecând uşor de la o stare la alta”.
 Dezamăgirea sa este evidentă în momentul în care, de dragul câştigării încrederii Sămădăului, o
împinge pe Ana, pe care o iubeşte enorm, în braţele acestuia, folosindu-se de ea, în mod egoist, meschin,
pentru atingerea propriilor țeluri.
Imaginea de om cinstit a lui Ghiţă se destramă pe parcurs, acesta făcându-se vinovat de fapte din
ce în ce mai grave: părtaş la afacerile necinstite ale lui Lică, complicitate la jaf şi, la final crimă împotriva
propriei soţii.
Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea.
Un episod din care reiese această trăsătură este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în
capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă
între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în
zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică,
pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile „Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc,
pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță
domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii
din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față,
hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta
necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei
cu Lică, primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță
anticipează turnura evenimentelor.
Alt episod care ilustrează decăderea morală a lui Ghiță este acela al depoziției și al judecății.
Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este
conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând din cauza suspiciunii
comunității, idee reliefată și de Magdalena Popescu „Relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel
mai important factor de coerență interioară a individului”. Lică este cel care domină acum întreaga
situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele
justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl
trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță
și Ana.
Conflictul este și el relevant pentru caracterizarea personajului deoarece surprinde cu mijloace
realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de
a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict care îi depășește posibilitățile
psihologice cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul psihologic.
Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferentă în fața lui
Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând între
atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru
indecizia de a se separa cu hotărâre de rău.
La final, Ghiţă devine criminal, omorându-şi soţia din gelozie şi ajungând astfel pe ultima treaptă
a dezumanizării. Slavici, un profund moralist, nu ezită să-i aplice o binemeritată pedeapsă capitală;
moartea se constituie ca singura soluţie salvatoare, căci la cât de slab e caracterul său, cu siguranţă nu ar fi
putut trece niciodată peste obsesii şi remuşcări.
În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare, predomină caracterizarea indirectă, bazată pe
trăsături ce reies din faptele, vorbele, atitudinea personajului, cum ar fi teama, suspiciunea, neliniştea
permanentă.
Monologurile interioare denotă frământări sufleţeşti puternice, personajul autocarcterizându-se
ca un om necinstit, trăsătură de care îi este ruşine, dar pe care o motivează pueril printr-o pornire
interioară de nestăvilit, dând vina pe destin.
Ghiţă este cel mai complex personaj din scrierile nuvelistice ale lui Slavici, al cărui destin
ilustrează toate cele trei straturi tematice ale nuvelei (social, psihologic şi moral). El este construit
conform esteticii realiste, de altfel întreaga creaţie a prozatorului transilvănean remarcându-se prin
optarea pentru principiul verosimilităţii, tipizarea ca mijloc de construcţie a personajelor, folosirea
detaliului semnificativ.