„Moara cu noroc” – Ioan Slavici 

 
Epoca Marilor Clasici marchează a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au scris și publicat mari autori ai
literaturii române, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. Această perioadă
corespunde cu înființarea societății „Junimea”, aflată sub îndrumarea lui Titu Maiorescu, care, alături de alți junimiști,
lansează revista „Convorbiri literare”, în care sunt publicate cele mai valoroase creații ale vremii.
Opera literară „Moara cu noroc” a fost scrisă de Ioan Slavici și publicată în anul 1881 în volumul intitulat
„Novele din popor”. Textul este o nuvelă realistă de factură psihologică. Nuvela este o specie a genului epic, în proză,
cu un fir narativ central și o construcție epică riguroasă. Accentul cade pe construcția personajelor, evidențiindu-se
evoluția personajului principal, puternic individualizat.
Realismul este un curent literar care s-a manifestat în Franța, în secolul al XIX-lea. Are ca principiu de bază
reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective. Este o concepție opusă idealismului. Această operă aparține
realismului prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relație cu mediul în care
acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea și
stilul sobru, impersonal. Realismul impune tipul de nuvelă psihologică prin interesul pentru frământările de conștiință ale
personajului principal, care trăiește un conflict interior, moral, și se transformă sufletește. Analiza se realizează prin
tehnici de investigare psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate, însoțite de notația gesticii și a
mimicii.
Titlul nuvelei „Moara cu noroc” este același cu numele hanului situat la o răscruce de drumuri, iar precizarea nu
este întâmplătoare pentru că marchează, totodată, o răscruce în destinele eroilor. În cazul acesta, moara este un loc
blestemat, diabolic, care va „măcina” destinul personajelor, iar norocul pe care îl aduce este doar aparent. În esență, ea
este purtătoare de ghinion.
Tema nuvelei este reprezentată de consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire asupra
destinului uman. De asemenea, este prezentată încercarea personajului principal de a-și schimba statutul social și de a
asigura familiei un trai mai bun, dar și conflictul interior trăit de acesta, care, dornic de prosperitate economică, își pierde
încrederea în sine și în familie.
Două secvențe relevante pentru temă sunt episodul primei întâlniri dintre Ghiță si Lică si finalul nuvelei, în care
Ghiță o lasă pe Ana momeală la han pentru atragerea lui Lică.
Nuvela este alcătuită din șaptesprezece capitole și are un subiect central, structurat pe momentele subiectului.
Expozițiunea fixează coordonatele spațio-temporale. Așadar, cârciuma de la Moara cu noroc este așezată la
răscruce de drumuri, izolată, înconjurată de pustietăți întunecoase, iar acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între
două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paștele din anul următor. Ghiță, personajul
principal al nuvelei, un cizmar sărac, dar cinstit și harnic, dorește să își schimbe statutul social așa că hotărăște să ia în
arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga bani mai mulți și mai repede. Acesta întră în contradicție cu
soacra sa, care consideră că împlinirea sufletească oferită de familie este mult mai importantă decât îmbogățirea: „Omul
să fie mulțumim cu sărăcia să, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. O vreme, afacerile îi
merg bine, iar primele semne ale bunăstării și ale armoniei în care trăiește familia nu întârzie să apară.
Apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor și al turmelor de porci din împrejurimi, "un om rău si primejdios", la
Moara cu noroc, constituie atât intriga nuvelei, cât si prima secvență semnificativă pentru temă, declanșând conflictul
interior al lui Ghiță și tulburând echilibrul familiei. Lică îi cere să-i spună cine trece pe la cârciumă, Sămădăul
impunându-și propriile reguli: “Eu vreau să știu totdeauna cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face și voiesc ca, în
afară de mine, să nu mai știe nimeni”. Se observă aici modul diferit în care cei doi se raportează la relațiile dintre oameni.
Dacă pentru Ghiță acestea se bazează pe încredere și respect, pentru Lică, relația cu partenerul de afaceri înseamnă
subordonare. De acum începe o chinuitoare măcinare sufletească pentru Ghiță, deoarece nu se poate sustrage de sub
influența malefică a lui Lică. Ghiță își ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-și cumpere două
pistoale, își face rost de doi câini și își angajează încă o slugă, pe Marți ,,un ungur înalt ca un brad ".
Desfășurarea acțiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului față de familie și al dezumanizării provocate
de dorința de îmbogățire prin complicitate cu Lică. Datorită generozității Sămădăului, starea materială a lui Ghiță ajunge
tot mai înfloritoare, însă Ghiță începe să-și piardă încrederea în sine. Cârciumarul devine interiorizat, mohorât, violent, îi
plac jocurile crude, primejdioase, se poartă brutal față de Ana, pe care o protejează până atunci, și față de copii. La un
moment dat, ajunge să regrete că are familie și copii, pentru că nu-și poate asuma total riscul îmbogățirii alături de Lică.
Dornic să facă avere, se îndepărtează treptat de Ana și devine complicele lui Lică la diverse nelegiuiri, primind în schimb
bani obținuți din jafuri și crime. Este anchetat în două rânduri, acuzat de complicitate în jefuirea arendașului și chiar de
uciderea unor femei și a unui copil și este eliberat pe „chezășie“. Își pierde imaginea de om cinstit pe care o avea în fața
oamenilor. Frământările și neputința de a ieși brusc din înțelegerea cu Lică alternează cu momentele de sinceritate în care
îi cere iertare soției. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost tovarăș al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe
Sămădău, însă nu este cinstit nici față de acesta, căci dorește să își păstreze o parte din banii obținuți din afaceri necurate.
Punctul culminant ilustrează dezumanizarea lui Ghiță, fiind cea de-a doua secvență semnificativă pentru temă.
La sărbătorile Paștelui, Ghiță își aruncă soția în brațele Sămădăului, lăsând-o singură la cârciumă, în timp ce el merge să-l
anunțe pe jandarm că Lică are asupra lui bani furați. Dezgustată de lașitatea soțului și fără să știe motivul real pentru care
acesta plecase, într-un gest de răzbunare disperată, Ana i se dăruiește lui Lică deoarece, spune ea, în ciuda nelegiuirilor
comise, el e „om ", pe când Ghiță „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești ".
Deznodământul este tragic. Dându-și seama că soția l-a înșelat, Ghiță o ucide pe Ana, și este rândul lui omorât
de Răuț, din ordinul lui Lică. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a
nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se cu capul de un copac. Nuvela are final moralizator,
sancționarea protagoniștilor este pe măsura faptelor. Singurele personaje care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, ființele
morale și inocente. Bătrână pune totul pe seama destinului: „Așa le-a fost dat”, intervenție care conferă textului caracter
simetric, evidențiind totodată parcursul tragic al personajelor, care au căzut pradă tentației și slăbiciunilor.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe construcția personajelor, care par să aibă un destin
prestabilit. Ghiță este protagonistul nuvelei și cel mai reprezentativ pentru a ilustra consecințele pe care le poate avea
dorința de înavuțire și lăcomia pentru bani. Prezentat la începutul nuvelei ca un om harnic și cinstit, se dezumanizează
treptat pe fondul dorinței de îmbogățire făcând afaceri necurate. Relația cu celelalte personaje îi nuanțează evoluția.
Declinul său moral se declanșează odată cu venirea lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc, care se folosește de patima
cârciumarului pentru bani ca să și-l subordoneze. Modalitățile de caracterizare variate redau complexitatea
protagonistului. Frământările și transformările sale interioare sunt urmărite prin tehnicile analizei psihologice: monologul
interior („Ei! Ce să-mi fac? ... Așa m-a lăsat Dumnezeu! ... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?
"), stilul indirect liber („ Dar acești trei ani atârnau de Lică. Dacă se pune bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune,
căci oamenii ca Lică sunt darnici.“), și notarea gesturilor de către narator („ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de
nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el" ). Modificările comportamentale
și afective ale lui Ghiță sunt percepute curând de Ana, din a cărei perspectivă naratorul realizează caracterizarea directă a
bărbatului: „sâmțea că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat". Ghiță devine violent cu Ana, transformându-se chiar în
ucigașul acesteia.
Perspectiva narativă a nuvelei este heterodiegetică. Naratorul, fiind unul obiectiv, știe totul despre personajele
sale, este omniscient și se constituie într-o instanță demiurgică, având capacitatea de a anticipa desfășurarea cronologică a
evenimentelor, dar nefiind implicat direct în text. Interferența dintre planul naratorului și cel al personajelor se realizează
prin folosirea stilului indirect liber: „Ana își călcă pe inimă și se dete la joc. La început se vedea că a fost prinsă de silă;
dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace?”. Limbajul naratorului și al personajelor valorifică aceleași
registre stilistice: regionalisme și arhaisme.
În concluzie, nuvela realistă „Moara cu noroc" de Ioan Slavici impresionează nu doar prin complexitate, ci și
prin autenticitate, realismul scriitorului influențând într-o mare măsură construcția personajelor. Caracterul excepțional al
nuvelei este conferit de tensiunea epică, ce reiese din viziunea scriitorului, concentrată într-o ipoteză morală: setea de
îmbogățire poate duce la dezechilibru.